Sunteți pe pagina 1din 12

Istoria dreptului romanesc

Vizite: ? Nota: ?

s3y13yx
OBIECTUL ISTORIEI DREPTULUI ROMANESC
Istoria dreptului romanesc studiaza evolutia dreptului pe teritoriul tarii noastre.
Cum dreptul este in corelatie cu statul, a fost necesar sa analizam si anumite probleme importante din existenta statului.
Facand parte din categoria stiintelor despre societate, istoria dreptului romanesc prezinta interdependente cu stiintele
istorice: istoria Romaniei, arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, genealogia, etc.
Istoria dreptului romanesc se foloseste de datele furnizate de alte stiinte care sunt considerate auxiliare din perspectiva
disciplinei: geografia pentru ca mediul geografic este un factor important in dezvoltarea societatii; filologia intrucat etimologia
si evolutia cuvintelor in timp ajuta la intelegerea transformarii conceptelor; etnografia deoarece se ocupa cu studiul vietii
populatiilor.
NECESITATEA STUDIERII ISTORIEI DREPTULUI ROMANESC
Studiul istoriei dreptului romanesc este important din mai multe puncte de vedere. Mai intai pentru ca se pune problema
etnogenezei si a parcursului istoric al poporului roman, iar dreptul, ca fenomen de suprastructura, se impleteste organic cu
viata social-economica si politica. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului romanesc este acela
ca alaturi de dreptul roman constituie alfabetul stiintei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu
terminologia juridica, realizand semnificatia aparte a unor concepte care au semnificatii diferite fata de vorbirea curenta. In al
treilea rand, fara a cunoaste evolutia istorica a institutiilor de drept, nu se pot intelege in toata plenitudinea lor. In fine,
aceasta disciplina releva in buna masura specificul national al dreptului romanesc.
PERIODIZAREA ISTORIEI DREPTULUI ROMANESC
Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu atat mai mult cu cat in
stiintele istorice exista discutii in ceea priveste calificarea si clasificarea timpului istoric. Utilitatea periodizarii
nu este numai didactica.
Limitele ,,timpurilor juridice se intrepatrund pana la epoca lui CUZA si conditioneaza etapele posterioare.
In opinia noastra putem vorbi de urmatoarele perioade:
Antica (preromaneasca) o Dreptul dac o Dualismul juridic din Dacia, provincie romana
Dreptul feudal o Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar) o Legiuirile scrise
Pravilele bisericesti
Pravilele domnesti (secolulXVII)
Inceputul reformarii dreptului (secolulXVIII-;XX)
Dreptul modern (de la Cuza Voda la 1923)
Dreptul contemporan o capitalist (1923-;1948) o comunist (1948-;1989) o revenirea la dreptul democratic (1989-;)
Titlul I
D R E P TU LAN TI C
Capitolul I
D R E P TU LG E TO - D AC
1.1. CONTEXTUL ISTORICO-POLITIC
Lipsa surselor de informare asupra societatii dace nu este absoluta; cu toate ca sunt ,,destul de vagi si confuze permit
totusi conturarea unei imagini.
Desi din secolul IV i. Hr. societatea daca a fost organizata in uniuni de triburi, nu se poate sustine ca acestea reprezentau
deja o organizare politica statala. Pana in jurul anilor 82-;70 i. Hr. nu putem vorbi de existenta unui stat dac pentru ca au fost
multe discontinuitati. Pe temelia unitatii de neam, cultura, civilizatie spirituala si economica, BUREBISTA a intemeiat statul
dac centralizat si independent care i-a supravietuit in limite teritoriale restranse. Acest stat a conservat multe elemente din
organizarea nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desfiintat, ci doar le-a limitat atributiile in favoarea puterii
centrale a regelui.
Succesiunea regilor daci se intrerupe dupa DECEBAL (106), in urma cuceririi romane. Dacii liberi, adica cei ramasi in afara
stapanirii romane, nu au reusit sa reconstituie statul dac centralizat.
1.2. ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI DAC
Puterea suprema in stat era detinuta de rege. Institutia regalitatii a tins sa devina ereditara . Principiul ereditatii nu era
absolut intrucat puteau veni la succesiunea tronului fratii regelui si marele preot.
Regele era conducatorul militar si judecatorul suprem, dar putea fi si mare preot; disocierea puterii regale de cea religioasa
nu era un principiu obligatoriu, ba dimpotriva, ele puteau fi reunite unicefal.
In cadrul statului dac, autoritatea religioasa avea un rol deosebit de important intrucat in spiritualitatea dacica se considera
ca atat puterea regelui, cat si legile sunt de origine divina.
In exercitarea atributiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus vointei sale.

Din putinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul ca teritoriul statului era impartit in unitati administrativ-teritoriale,
dar si faptul ca au existat doua categorii de dregatori locali: cei care exercitau atributii din ordin administrativ, iar altii care
detineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
1.3. INSTITUTII JURIDICE
Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii trebuiau sa aiba reguli juridice. Ramane deschisa
problema legilor scrise, atestate de unele surse literare care afirma ca regele BUREBISTA pentru consolidarea statului a
elaborat legi cu un pronuntat caracter religios.
1.3.1. Proprietatea la geto-daci
Se pare ca datorita modului lor de organizare in obsti satesti (de vecinatate), proprietatea a fost comuna asupra pamantului
agricol, apelor si pasunilor. S-a opinat de asemenea ca pe langa pamanturile nehotarnicite ar fi putut exista si terenuri
hotarnicite, care ar fi servit altor scopuri decat agriculturii.
In ce priveste casa, ograda, uneltele de munca, cirezile si turmele de animale, acestea au fost private.
1.3.2. Capacitatea juridica a persoanelor
Societatea geto-daca nu s-a abatut de la structura tipica anti-chitatii, diferentiind persoanele in categorii sociale.
Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor si a preotilor. Oamenii de rand (comati sau capilati) aveau
capacitate juridica restransa se pare numai in ceea ce priveste dreptul public: accesul lor la demnitatile de rege si preot nu
era posibil. De notat ca ei nu erau o categorie dispretuita.
A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestati in numar mic. Caracterul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de
cel clasic. Asadar, ei erau folositi de regula la activitatile domestice; iar robul era asimilat unui membru inferior al familiei.
1.3.3. Familia
Informatiile sunt contradictorii: dupa unii antici familia la geti era poligama. In schimb HORATIU si OVIDIU, buni cunoscatori
ai societatii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuala poligamie. Mai mult, Columna lui Traian prezentand
scene din viata geto-dacilor infatiseaza fiecare barbat dac insotit de o singura femeie.
Nu putem concluziona ca a existat o evolutie a institutiei casatoriei de la poligamie la monogamie sau ca s-au cunoscut
ambele forme (cetatenii instariti practicand poligamia, iar cei de rand monogamia). Poligamia a constituit o forma a
casatoriei la diferite popoare; este important ca in chiar culmea civilizatiei, familia daca a fost monogama, situatie conforma
cu echilibrul bio-psihic al fiintei umane.
Cumpararea sotiei constituie o caracteristica si ea intalnita la alte popoare, acolo unde sotia contribuia prin munca proprie la
veniturile familiei. Acest obicei s-a pastrat pana in zilele noastre la targul de fete de pe Muntele Gaina.
Sotia se afla sub autoritatea si puterea barbatului, putand fi pedepsita chiar cu moartea de catre barbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniara (descendenta copiilor se stabilea in primul rand dupa tata) si patrilocala (sotia se muta in casa
sotului).
Capitolul II
DUALISMULJURIDICINDACIA
2.1. Organizarea centrala
Desi teritoriul Daciei nu a ajuns in intregime sub stapanirea romana, influentele civilizatiei romane, s-au manifestat si dincolo
de provincia imperiala.
Doi imparati au reorganizat succesiv Dacia romana: HADRIAN (117-;138) in urma unei rascoale imparte teritoriul in trei
provincii (Inferior, Superior si Porolissensis), iar MARCUS AURELIUS (161-;180) pastreaza Dacia Porolisensis, dar creeaza
Dacia Apulensis si Dacia Malvensis.
2.2. Organizarea locala
Localitatile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane puternic romanizate. Unele colonii se bucurau de
ius italicum, deci locuitorii lor nu plateau impozit. Municipiile aveau o conditie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se
de un statut juridic intermediar intre cetatenii romani si peregrini, dar diferenta dintre acestia incepe sa se estompeze cu
timpul. Cu o singura exceptie , orasele din provincia Dacia au fost vechi asezari ale autohtonilor.
Organizarea si conducerea oraselor era asemanatoare cu celelalte orase din imperiu. Conducerea oraselor era autohtona si
se exercita de cetatenii romani printr-un conciliu (asemanator senatului roman), cu atributii de coordonare a activitatii
administrativ-fiscale.
Magistratii superiori erau alesi timp de un an si aveau atributii executive si judiciare.
Cea mai mare parte a populatiei din Dacia traia la sate, organizate fie dupa sistemul roman in pagus (situate pe teritoriile
dependente de colonii) si vicus (celelalte sate), fie in forma lor traditionala a obstilor satesti.
2.3. Sistemele de drept din Dacia romana
Cu toate ca organizarea Daciei s-a facut sub forma tipica de provincie romana, totusi dreptul roman s-a aplicat in mod
diferentiat, concomitent cu dreptul autohton si cu ius gentium.
Dreptul roman s-a aplicat in raporturile dintre cetatenii romani, insa s-au elabo-rat si norme juridice noi (edictele
guvernatorilor) tinand seama de constitutiile imperiale si de mandatele imperiale in care se precizau instructiuni pentru
guvernatorii provinciali.
In raporturile dintre bastinasi s-a aplicat dreptul autohton. Insa dreptul roman a avut o inraurire covarsitoare asupra dreptului
autohton, dar si dreptul roman s-a adaptat la cerintele vietii autohtonilor, transformandu-se, vulgarizandu-se.

In raporturile dintre cetatenii romani si celelalte categorii de locuitori ai Daciei romane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius
gentium).
2.4. Capacitatea juridica a persoanelor
Cetatenii romani aveau urmatoarele drepturi: de a dobandi si transmite proprietatea, ius conubii (de a se casatori dupa
legea romana); ius comercii (de a deveni creditor si debitor); de a intenta actiuni in justitie, ius sufragii (de vot); ius honorum
(de a fi ales); ius milita (de a sluji la oaste etc.).
Latinii erau situati pe o pozitie intermediara intre cetatenii romani si peregrini. Ideea unei cetatenii inferioare a continuat insa
sa existe pentru coloniile infiintate de romani in teritoriile cucerite.
Peregrinii. Initial notiunea de peregrin se confunda cu cea de strain. Peregrinii obisnuiti erau invinsii ale caror cetati au
continuat sa existe din punct de vedere politic. Peregrini formau masa cea mai numeroasa a locuitorilor imperiului; ei au
primit cetatenia romana prin Edictul din 212 al imparatului CARACALA, cu exceptia peregrinilor deditici. Peregrinii deditici
constituiau acea categorie de peregrini ale caror cetati au fost desfiintate ca urmare a rezistentei inversunate pe care au
opus-o cuceritorilor.
Sclavii. Dupa cucerirea romana, sclavii au devenit proprietatea imparatului, dar cu timpul au trecut in proprietatea
persoanelor juridice (orase, colegii, temple), dar si in proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de
orice personalitate juridica, neputand fi subiect de drepturi si obligatii juridice, stapanul sau putand sa il vanda, sa il
pedepseasca si chiar sa il omoare. Fiind considerat un lucru, legatura sa cu o sclava era considerata o doar simpla stare de
fapt.
Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.
2.5. Dreptul succesoral
Peregrinii deditici nu puteau dobandi nimic prin testament si nici nu puteau face testament (potrivit legii romane nu aveau
capacitate testamentara). Dar soldatii romani, care intotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau sa-si instituie ca
mostenitori persoane peregrine sau latine.
2.6. Judecata
In perioada imperiului magistratii alesi in adunarile populare au fost inlocuiti de functionari administrativi numiti de imparat. In
fruntea piramidei administrative si judecatoresti se afla imparatul, ca sef al statului si judecator suprem, urmand prefectii
pretorului si apoi guvernatorii sau sefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizata, solutionarea cauzei
realizandu-se de catre organele statului. Guvernatorul putea sa aplice si pedeapsa capitala (ius gladii). In litigiile dintre un
cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit pe durata procesului ca si cand ar fi fost cetatean roman.
2.7. Familia si casatoria
In epoca clasica, familia romana se axa in jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odata cu diminuarea puterii lui pater
familias, in locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de sange (cognatio) atat pe linie masculina, cat si pe linie
feminina. Inca din anul 118 se recunoaste dreptul de mostenire intre mama si copil. Cat priveste casatoria, daca la inceput a
fost cunoscuta doar casatoria sine manu, mai tarziu, dupa razboaiele punice, s-a impus si casatoria cum manu (fara putere
parinteasca), sotia pastrandu-si legaturile de rudenie cu vechea familie, singura conditie a incheierii ei fiind afectatio
matrimonii (dorinta de a se casatori) si honor matrimonii (convietuirea matrimoniala). Legea Micia prevedea ca daca o
cetateana romana se casatorea cu un peregrin, casatoria nu era valabila si copilul dobandea situatia precara a tatalui.
2.8. Proprietatea
Intreaga Dacie cucerita a devenit proprietatea deplina a imparatului (dominium), transformata in ager publicus, ca toate
provinciile ocupate in acelasi mod (a avut loc o confiscare efectiva a teritoriilor ocupate). In aceasta situatie cetatenii romani
nu puteau dobandi o proprietate imobiliara deplina, ci numai o posesiune si uzufruct. Acestei situatii i s-a adus un corectiv:
printr-o fictiune juridica la cinci mari orase s-a acordat calitatea de sol roman, astfel cetatenii romani au putut dobandi si un
drept de proprietate imobiliara deplina, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliara li s-a recunoscut si peregrinilor din
Dacia-romana, insa numai acelora care dobandeau ius comercii.
2.9. Obligatiile
Obligatia este definita ca un raport juridic in care o parte numita creditor poate sa ceara altei persoane numita debitor sa
dea, sa faca, sau sa nu faca ceva, sub sanctiunea constrangerii statale.
Capitolul III
F O R MAR E AD R E P TU LU I R O MAN E S C
3.1. PREMISELE
3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani
Romanizarea rapida si intensiva a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat in perioada migratiilor cand datorita riscurilor la
care a fost supusa populatia daco-romana de la orase, mai puternic romanizata, s-a deplasat spre tinuturile rurale
influentand definitiv inclusiv asupra dacii liberi.
Scurta viata pe care Dacia a dus-o sub stapanirea Romei a fost romana sub toate aspectele, asa incat ceea ce numim
romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci si lingvistic, etnic si cultural, mai adanc
aici decat in Galia ori in Bretania (Al. HUSAR). Acea romanitas lingvistica si etnica include mentalitatea romana civilizata si
cultura romana; argumente de ordin logic, precum si dovezi arheologice, monetare, lingvistice si etnografice conduc la
concluzia ca de fapt retragerea romana din Dacia sub AURELIAN (271-;272) a constat doar din plecarea legiunilor, a

aparatului functionaresc si eventual a populatiei instarite. Marea multime, micii mestesugarii, negustorii, plugarii si pastorii
au ramas pe loc continuandu-si existenta pe teritoriul vechii Dacii. Se impune insa precizarea ca Dobrogea a continuat sa
faca parte din Imperiul roman pana in secolul VII, mai precis pana in anul 602, orasele pontice Histria, Tomis, Callatis
pastrandu-si institutiile lor traditionale. In timpul lui DIOCLETIAN (294-;305), care a revitalizat imperiul, a devenit provincie
aparte sub numele de Scythia.
Dreptul care a guvernat raporturile intre cei ramasi nu putea fi decat unul roman vulgar impregnat de cutumele locale
tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca in perioada stapanirii romane.
3.1.2. Increstinarea daco-romanilor
Dupa edictul de toleranta din 313, crestinismul s-a raspandit repede in tot Imperiul roman, mai ales la orase, unde
comunicatiile si schimbul de idei intre oameni s-au realizat cu mare usurinta. Enclave de pagani au mai ramas la sate.
Paganus (provine de la pagus -; sat) desemneaza locuitorii localitatilor rurale care au ramas pagani, adica practicanti ai
cultului zeilor. Pe teritoriul nostru crestinismul a patruns inca din secolul I prin apostolul ANDREI in Dobrogea si a ucenicilor
apostolului PAVEL in nordul Dunarii. Crestinarea in masa a plugarilor, pastorilor, mestesugarilor, de asemenea s-a realizat in
secolulIV si inceputul secolului V, prin intermediul misionarilor veniti in Dacia din dreapta Dunarii si din Scythia Minor unde
existau orase bine crestinate si care aveau deja episcopii.
Procesele de formare si crestinare a romanilor au fost complexe, indelungate, desfasurandu-se paralel si sustinandu-se
reciproc, poporul roman fiind singurul popor nascut crestin, ceea ce se va reflecta si in sistemul juridic.
3.1.3. Influenta crestinismului asupra dreptului cutumiar
In masura in care cultura romanilor s-a ivit prin conjunctia vitalismului dacic cu nevoia romana de claritate, o conjunctie a
etosului si a logosului, unul dintre lianturi a fost crestinismul, baza a spiritualitatii romanesti. Dreptul cutumiar romanesc a
fost asadar construit pe preceptele crestine.
Dintre influentele crestinismului asupra dreptului cutumiar amintim:
1. Inexistenta oricarei urme de poligamie in cadrul familiei daco-romane si romanesti, incheierea casatoriei potrivit
canoanelor bisericesti, sunt dovezi certe ale elementului crestin in instituirea mariajului si a familiei.
2. Spiritul de solidaritate la nivelul obstii si pastrarea indelungata a primatului dreptului de proprietate devalmasa sunt legate
de preceptele crestine, chiar daca proprietatea devalmasa a existat si anterior crestinismului.
3. Procedura de judecata, sistemul probator in mod deosebit, pedepsele sunt puternic influentate de credinta crestina.
4. Legitimitatea ca si exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la divinitate.
5. Intre Biserica si statele romanesti a existat o legatura simbiotica materializata prin sprijin reciproc.
3.1.4. Daco-romanii si epoca migratiilor
Dupa stramutarea administratiei si armatei romane in sudul Dunarii, bastinasii au revenit la vechile lor forme de organizare -;
obstea vicinala, teritoriala sau sateasca. Obstile satesti s-au constituit pe vaile raurilor si in depresiunile naturale. Locuitorii
lor, tarani in totalitatea lor, traiau o viata patriarhala. Stratificarea sociala incepuse sa apara si era consfintita prin legi
nescrise sau cutume.
Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relatii pe care le implica conduce la desprinderea de membrii
obstii a unei persoane sau unui grup minoritar care va carmui. Asa s-a intamplat si in acea perioada, cand obstile satesti si
confederatiile au fost conduse de capetenii cu competente militare si administrative. Sunt premisele sociale care vor
conduce la aparitia unor formatiuni sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naste viitoarele state feudale;
procesul istoric firesc a fost fragmentat de migratia popoarelor.
Popoarele migratoare in momentul patrunderii lor erau in faza de organizare gentilica sau tribala, inferioara formei de
organizare a autohtonilor. Ocupatia lor de baza era jaful, iar populatiile invinse erau supuse la plata tributului (dijma, adica o
parte din produsele campului si vite). Dupa retragerea aureliana, teritoriul Daciei va cunoaste migratiile vizigotilor, hunilor,
ostrogotilor, gepizi, avarilor, slavilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor si tatarilor. Dintre toate popoarele
migratoare, slavii au avut cea mai mare inraurire asupra daco-romanilor.
3.2. SISTEMUL NORMATIV VICINAL
Organizata in obsti teritoriale vicinale sau satesti, populatia autohtona romanizata, aflata in plin proces de
formare al poporului si al limbii romane, si-a fundamentat existenta sociala pe un sistem normativ elementar.
La baza lui, in lipsa unei autoritati statale care sa edicteze norme juridice si sa asigure aplicarea lor, a stat
obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice si din nor-mele dreptului roman vulgar. In
privinta genezei suprastructurii juridice a comunitatilor vicinale romanesti s-au purtat controverse in
literatura de specialitate cu privire la aceasta problema.
3.2.1. Originea dreptului cutumiar romanesc
3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar romanesc
S-a sustinut ca dreptul trac sta la baza dreptului nostru consuetudinar; argumente: proprietatea devalmasa, dreptul de
protimisis, testamentul, mostenirea, raspunderea colectiva, cojuratorii, raptul in vederea casatoriei.
3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar romanesc
Originea exclusiv romana a dreptului cutumiar romanesc a fost argumentata prin nimicirea totala a geto-dacilor de catre
romani, deci singura realitate juridica ce a ramas a fost cea romana. Doar reminiscenta slabita a vechilor legi romane a
reusit sa se pastreze in constiinta politico-juridica a poporului roman, care a fost altoita de influentele juridice din dreptul
bizantin si slav.
Cuvinte precum: judecator, judet, domnie, femeie, fiu, fiica, frate, sora, nepot, cumnat, de o mare relevanta juridica, atribuie
vechiului nostru drept un caracter roman.

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar romanesc


La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost inraurite de legile romane, afirmand ca legile
romane au inceput sa se strice si sa se schimbe de catre daci.
3.2.2. Principalele institutii juridice
3.2.2.1. Conducerea comunitatilor vicinale
Conducerea comunitatilor vicinale era asigurata de cneaz -; ales initial, ulterior functia devine ereditara -;
ajutat de un consiliu restrans: oamenii buni si batrani ai satului si in anumite situatii de adunarea intregii
obsti, gramada satului.
Problema cnezilor a fost discutata in literatura istorico-juridica. S-au impus doua concluzii: institutia cneazului
a fost o institutie fundamentala a noastra sau general romaneasca, desi a fost cunoscuta si la alte
popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntasi si judecatori ai satelor romanesti.
Juzii erau magistrati alesi de comunitatea obstii pentru a indeplini atat functii militare, cat si judecatoresti.
Cuvantul provine din latinescul judex.
Voievodul stapanea un tinut mai mare in care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la razboi,
de aceea i s-a spus voievod, ceea ce in limba slava inseamna conducator de oaste.
3.2.2.2. Rudenia
putea fi de sange, prin alianta si spirituala (care cuprinde inrudirea rezultata din participarea la Tainele Bisericii -; nasia de
cununie si cea de botez -; si rudenia cvasipagana a fratiilor -; fratia de cruce, fratia de lapte etc.).
3.2.2.3. Familia
se prezenta ca o familie lastar, in sistem patriliniar si patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinala si exogamie patronimica.
Aceste trasaturi ale familiei deosebesc familia romaneasca de cea germanica, slava, bulgara, pecinega sau cumana, ceea
ce anuleaza sustinerile ca poporul roman s-ar fi format in sudul Dunarii.
3.2.2.4. Proprietatea
In privinta proprietatii se pastreaza de la geto-daci, spre deosebire de populatiile migratoare, caracterul devalmas.
3.2.2.5. Sistemul pedepselor
se caracterizeaza in esenta prin blandete, pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din
comunitate si care insemna moarte civila. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau
la hore); uneori hotul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).
3.2.2.6. Judecata
In privinta judecatii, a organizarii judecatoresti, din documentele pe care le avem la dispozitie (un document sarbesc din
1198) putem trage urmatoarele concluzii: a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenta de judecata
generala. b.) In cazul comiterii unor fapte grave, acestia judecau asistati de sfatul oamenilor buni si batrani. c.) In cazurile
deosebite, alaturi de capetenia obstii si oamenii buni si batrani, participa la judecata si gramada satului.
3.3. LEGEA TARII (IUS VALAHICUM)
3.3.1. IZVOARELE DREPTULUI FEUDAL
Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului in feudalism au fost doua: cutuma si legea.
Dreptul cutumiar romanesc este un drept popular, propriu unor comunitati satesti libere dar care nu a ramas
niciodata fara perspective de noi dezvoltari (N. IORGA). Romanii au numit aceste forme cutumiare legi cu
intelesul de norma nescrisa. C. NOICA a deslusit sensul provenientei si semnificatiei cuvantului de lege: legea
ca norma nescrisa provine din latinescul religio, a lega dinauntru prin credinta si constiinta ceea ce la romani
era mos -; obicei, pentru ca la romani lex insemna numai legea scrisa si care deriva din cuvantul legere, care
ce inseamna a citi.
3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum
Ius Valahicum / valachorum (dreptul romanesc) este sistemul de reglementare cutumiara a vietii sociale care s-a mentinut
mult dupa formarea statelor tipic feudale romanesti.
In cele mai vechi documente romanesti latinesti, indeosebi in Transilvania, el poarta denumirea de mos, modus,
consuetudo, ius, ritus, lex; in documentele din perioada feudalismului dezvoltat se consemneaza vechimea aprecia- bila
dreptului cutumiar.
In actele in slavona, limba oficiala a cancelariilor din Estul Europei, cutuma romaneasca este numita zakon sau obicei.
3.3.3. Caracterele lui ius valahicum
1. Unitar din punct de vedere geografic.
2. Unitar din punct de vedere social.
3. Este in principal un drept de caracter rural.
4. Complet si complex.
5. Elastic si receptiv.
6. Rezistenta si trainicia obiceiului pamantului.
Titlul II
D R E P TU LF E U D AL

Sectiunea I
INSTITUTIILE DREPTULUI PUBLIC
Capitolul 1
DOMNUL. VOIEVODUL, PRINCIPELE SI GUVERNATORUL TRANSILVANIEI
1.1. Domnia -; institutie centrala a dreptului cutumiar romanesc
Domnia este o institutie originala si autohtona, atribute ce deriva din procesul de formare al statelor feudale romanesti. Nu
putem nega, desi am subliniat originalitatea si autohtonia sa, influentele bizantine asupra institutiei ca atare. Nascandu-se
ca popor crestin, avand mitropolii inca din 1359 si respectiv 1401, fundamentarea divina a puterii politice de catre bizantini
nu putea sa nu influenteze conceptia romaneasca asupra domniei: puterea era considerata ca fiind de sorginte divina.
1.1.1. Caracteristicile domniei
In Tarile Romane domnia a fost absolutista. Domnul a fost singur stapanitor, lipsit de un organ de control, insa nu a fost
despot (A. D. XENOPOL), atributele fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea starilor si obiceiul pamantului.
Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila in plenitudinea sa.
Chiar si in situatia in care Tarile Romane au devenit vasale prin omagiile prestate suveranilor puterilor mai mari, ele n-au
devenit tari vasale de drept; pentru ca vasalitatea era nominala. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului si nu a
domniei in general.
1.1.2. Succesiunea la tron
Intemeietorii tarilor au creat dinastii (BASARABII si MUSATINII), insa cu excluderea descendentei feminine.
Avand in vedere necesitatea conducerii tarilor de catre capabili, s-a amendat principiile ereditatii pure si simple si cel al
primogeniturii prin impunerea principiului mixt electiv-ereditar.
Dar cum orice regula are si exceptiile ei, se mai cerea conditia ca pretendentul la tron sa nu fie insemnat, respectiv infirm,
imprejurare care il facea nedemn de a ocupa o asemenea functie inalta. Dar si exceptia are exceptiile ei.
Principiul electiv-ereditar impamantenit a fost incalcat inca din secolul al XVI-lea cand a inceput sa aiba acces la tron orice
mare boier (exemplu MOVILESTII si CANTACUZINII).
Potrivit dreptului obisnuielnic domnul era ales pe viata. Principiul a fost si el incalcat sub presiunea puterii otomane.
Principiul a fost abolit incepand cu anul 1711 in Moldova si cu anul 1716 in Tara Romaneasca, incepand epoca fanariotilor.
1.1.3. Asocierea la domnie
A existat in Tarile romane institutia asocierii la domnie. Asa de exemplu, MIRCEA CEL BATRAN asociaza la domnie inainte
de 1418 pe fiul sau MIHAIL, ALEXANDRU CEL BUN asociaza la domnie pe fiul sau ILIE, iar STEFAN CEL MARE pe fiul sau
BOGDAN. Asocierea la domnie a fiintat si intre frati (ex. fiii lui ALEXANDRU CEL BUN). Era de fapt o initiere in tainele si
treburile domniei ale viitorului domn.
1.1.4. Regenta si locotenenta domneasca
Daca domnul era minor, bolnav, in imposibilitate de a conduce tara, lipsea din scaun, in caz de fuga a domnului, de mazilire,
se utiliza regenta, (cat timp domnul a fost ales de tara si popor locotenenta domneasca). Regenta si locotenenta domneasca
desemneaza toate categoriile de loctiitori domnesti.
Din a doua jumatate a secolulal XVI-lea, regenta lasa locul locote-nentei domnesti, datorata in principal fugii domnitorului ori
mazilirii acestuia de catre turci.
1.1.5. Prerogativele domniei
1.1.5.1. PREROGATIVELE LEGIUITOARE
Asemenea imparatilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, intruparea terestra a vointei lui DUMNEZEU.
Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, asezaminte si legaturi; domnul putea hotari si singur in ce priveste
noile norme de drept, putea modifica si obiceiul pamantului sau a pravilelor deja existente.
1.1.5.2. PREROGATIVELE EXECUTIVE
Toate atributiile executive erau concentrate in mana domnului.
Puterea absoluta a domnului era diminuata in relatia cu Biserica.
1.1.5.3. PREROGATIVELE JUDECATORESTI
Domnul era judecatorul suprem al Tarii. Judeca in ultima instanta, dar si putea prelua spre judecare orice cauza, fie de
natura civila, fie de natura penala, ce se afla pe rolul dregatoriilor. Hotararile sale erau definitive, nefiind supuse cailor de
atac. Singur domnul putea sa revina asupra hotararilor.
Functia judecatoreasca era exercitata de multe ori cu ostentatie, pentru ca de ea depindea pastrarea prestigiului domniei si
a tronului. Erau situatii cand condamna chiar la moarte fara dovezi si procedura judiciara, dar erau si situatii cand gratia
chiar fapte grave.
1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei
1.2.1. Voievodul
In Transilvania a existat o autonomie pronuntata. De altfel in intreg regatul maghiar numai Transilvania a ramas organizata
ca voievodat. Transilvania nu a putut fi organizata ca un principat in cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodata
deplin cu regatul Ungariei.
Desi voievozii Transilvaniei erau dependenti de regele Ungariei, fiind numiti de acesta, in mod constant ei au militat pentru
inlaturarea dominatiei maghiare.
Intr-adevar in a doua jumatate a secolulal XIII-lea si primul patrar al secolul al XIV-lea, Transilvania mai facea parte din

regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind adevarati conducatori ai tarii, deosebita de Ungaria. Accentuarea tendintei
autonomiste a Transilvaniei fata de regatul Ungar se materializeaza mai intai prin consolidarea institutiei principale,
voievodatul.
Se vor institui si in Transilvania, adevarate dinastii voievodale: LACKFI, CSAKI, KAN.
1.2.2. Principele
In imprejurarile deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar isi inceteaza existenta, astfel ca
Transilvania se emancipeaza complet, transformandu-se in principat autonom sub suzeranitatea Portii otomane (1541). In
acest fel Transilvania isi dezvolta si mai mult propriile institutii juridico-politice.
1.2.3. Guvernatorul
Dupa alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) si incheierea pacii de la Karlovitz, Curtea imperiala vieneza isi
indreapta privirile spre Transilvania, atat pentru pozitia sa strategica cat si pentru bogatiile ei. Sunt trimisi iezuiti pentru a
convinge pe ardeleni sa accepte protectia imparatului.
Reglementarea raporturilor dintre Transilvania si Curtea de la Viena este cuprinsa in Diploma leopoldina din 4 decembrie
1691, care devine o adevarata constitutie a Transilvaniei.
Capitolul II
ORGANIZAREA TERITORIAL-ADMINISTRATIVA
Originea unitatilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obsti satesti, vicinale, organizate in
cnezate si voievodate (tari) au stat atat la baza constituirii noilor state feudale romanesti, cat si la baza organizarii
administrativ-teritoriale.
Judetul, din latinescul judicius, care inseamna in cea mai reusita traducere scaun de judecata, ca unitate administrativteritoriala a fost cunoscuta sub aceasta denumire la inceput doar in Tara Romaneasca.
Atat infiintarea cat si hotarnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Si numirea capeteniei judetului era tot atributul
domniei ca simbol al puterii absolute a domnului pe intreg teritoriul tarii.
In Moldova subdiviziunea administrativ teritoriala a Moldovei, echivalenta cu cea din Tara Romaneasca a fost tinutul.
Denumirea capeteniei tinutului a variat insa. In tinuturile in care existau cetati importante, capetenia se numea parcalab, in
cele de la marginea tarii (tinuturi de granita) se numeau starosti, iar pentru celelalte tinuturi capeteniile s-au numit ca si in
Tara Romaneasca, adica sudet.
Tot ca o reminiscenta a vechilor forme de organizare prestatala, semnalam si in Moldova ca teritoriul sau a fost impartit in
doua mari provincii: Tara de Sus si Tara de Jos.
2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei
2.1.1. Organizarea romanilor
Asemanarile firesti, pe deplin explicabile intre districtele romanesti ca institutii politico-administrative si cnezatele,
voievodatele romanesti, ca institutii social-politice, pot conduce la ideea identitatii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de
obsti cu districtele.
In Transilvania voievodala, cu prelungiri in perioada principatului autonom se cunosc numeroase districte romanesti,
raspandite pe intreg cuprinsul Transilvaniei.
2.1.2. Organizarea sasilor si a secuilor
Originea scaunelor celor doua etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al XII-lea in Transilvania trebuie
privita diferentiat, desi colonizarea lor s-a realizat in acelasi timp si in acelasi scop. Pe cand secuii, la asezarea lor in
Transilvania mai traiau in forme de organizare gentilica (intre cea tribala si pe neamuri), sasii erau organizati in obsti cu o
structura complexa (obsti simple si uniuni de obsti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.
Nici sasii si nici secuii nu cunosteau insa la venirea lor in Transilvania, institutia politico-administrativa a scaunelor.
2.1.2.1. SCAUNELE SASESTI
Potrivit traditiei consemnate in scris in vremea asezarii secuilor in Transilvania, au fost colonizati si sasii din Flandra si din
Saxonia.
Diploma Andreana (Bula de aur) din 1224, reglementeaza raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice si
administrative dintre regalitate si sasi. Se forma astfel o comunitate a colonistilor cu o larga autonomie politicoadministrativa.
2.1.2.2. SCAUNELE SECUIESTI
Societatea secuiasca era organizata ca si alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau sase neamuri si cate patru ramuri in fiecare
neam. Condu-catorul militar al secuilor se numea capitan scaunal sau locotenent.
Pe langa indatoririle militare, el indeplinea si atributii administrative si judecatoresti, prezidand adunarile generale si
scaunele de judecata. Al doilea dregator al scaunului era judele scaunal, ales de locuitorii din scaun. Alaturi de capitan
exercita atributii judiciare.
2.1.3. Organizarea ungurilor
Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum). Conducatorul cetatii, castelanul, era la

inceput si conducatorul comitatului. Nu toate cetatile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate in jurul
tuturor cetatilor regale. Comitatele erau asezate la inceput pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.
Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rand in masura cuceririi Ardealului de catre regalitatea maghiara, pe
de o parte, iar pe de alta parte, configuratia acestora a fost mereu schimbata in functie de modul in care a reusit
administratia maghiara sa se organizeze.
Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de regele Ungariei; ele de fapt devin
comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale.
2.2. Resedinta domneasca
Centrul politico-administrativ al tarilor romanesti a gravitat in jurul resedintei domnesti. Stabilirea ei s-a facut intotdeauna din
ratiuni politice si administrative, niciodata la intamplare. Fara indoiala, prima ratiune a constituit-o apararea resedintei de
primejdiile razbo-iului, dar la aceasta s-au adaugat si altele (dezvoltarea oraselor, asezarea ei pe cat posibil mai spre centrul
tarii).
Pe langa resedinta domneasca statornica, au existat si altele secundare, de unde domnul administra tara.
Pentru Tara Romaneasca resedintele domnesti au fost la: Campulung, Curtea de Arges, Targoviste, Bucuresti.
In Moldova resedintele domnesti au fost la: Baia, Suceava, Iasi.
Multe orase mai apar in documente ca si curti domnesti (Roman, Neamt, Barlad).
In ce priveste Transilvania, resedinta voievodala sau princiara nu era stabila. Voievozii si principii conduceau de la curtile lor.
Totusi Alba Iulia poate fi considerata principala resedinta a evului mediu. Au mai fost resedinte si in alte orase: Deva, Turda,
Sibiu, Hateg, Bistrita, Oradea si chiar Lipova.
2.3. Targurile si orasele
In Moldova ele au fost cunoscute sub numele de targuri, iar in Tara Romaneasca si Transilvania sub nume de orase.
Desi pozitia geografica a tarilor romanesti, pericolele reale la care au fost expuse, nenumaratele razboaie purtate pe
teritoriul lor, nu au creat conditii favorabile dezvoltarii oraselor, totusi existenta acestora inca inainte de formarea statelor
independente nu poate fi contestata. In pofida greutatilor, necesitatile economice, schimbul intern si extern de marfa,
tranzitarea acestora prin tarile noastre au impus dezvoltarea targurilor si a oraselor.
Iata ordinea vechimii lor medievale (dupa N. IORGA): Baia, Roman, Trotus, Bacau, Suceava, Focsani, Buzau, Rucar,
Dragoslave, Campulung, Barlad, Hotin, Giurgiu.
Acelasi lucru se poate spune si despre vechiul pamant romanesc al Transilvaniei. Toate orasele isi datoreaza existenta unei
imigratii orasenesti straine, caci nici ungurii n-au intemeiat ei insisi vreo obste oraseneasca. Cele mai multe orase au fost
infiintate de sasii.
Administratia oraselor
Administratia oraselor, in ambele tari romane, se realiza prin doua categorii de organe indiferent de natura acestora: unele
alese de locuitori ai oraselor si alte organe impuse de domn sau de persoana caruia ii apartinea sau i se cedase orasul din
partea domnitorului.
Organele eligibile erau judele si pargarul in Tara Romaneasca, iar in Moldova soltuzul si pargarul. Organul superior al
acestora era adunarea generala a orasenilor care se intrunea cel putin o data pe an cand alegea organul de conducere.
In Transilvania statutul juridic al oraselor era precizat in diverse acte scrise numite carte. De obicei se bucurau de o relativa
autono-mie in schimbul contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oras si a impozitelor pe care le achitau
regalitatii ori imparatului.
2.4. Satele
Nu exista in vocabularul arhaic nici un cuvant pentru formatiuni mai mari de convietuire sociala. El nu cunoaste din vremuri
strabune decat satul si cetatea (N. IORGA).
In Moldova si Tara Romaneasca pamantul de mostenire, ramas de la strabuni se cheama mosie, caci mos inseamna atat
bunic, cat si strabunic. De aceea taranii liberi care nu erau dependenti de nimeni in afara de administratia centrala se
numeau mosneni.
Procesul de transformare a obstilor vicinale in unitatea administrativa a satului a fost indelungat si complex. Doua sunt
elementele fundamentale care caracterizeaza transformarea obstilor in sate: teritorialitatea si statornicia.
Categorii de sate
2.4.1. Satele libere -; asupra lor domnul isi exercita doar o autoritate publica deoarece conducerea administrativa apartinea
obstii satului, adica oamenilor buni si batrani. Acest sfat al obstii avea loc in zilele de sarbatoare si cu respectarea unor
ritualuri bine cristalizate.
Locuitorii lor se numeau razesi in Moldova si mosneni in Tara Romaneasca.
2.4.2. Satele aservite
Dupa cum tradeaza denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decat cele libere. Satele aservite erau domnesti,
boieresti si manastiresti.
2.4.2.1. Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau domnului ca persoana fizica, dobandite prin
mostenire sau prin cumparare si fata de care domnul se comporta ca un stapan feudal; altele apartinand institutiei domniei.
2.4.2.2. Satele boieresti. Fara indoiala, inca inainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau
cumparate de mari familii feudale. In baza lui ius eminens, dupa constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste
drepturi de proprietate asupra satelor.
2.4.2.3. Satele manastiresti erau proprietatea manastirilor si erau administrate de egumenul manastirii. Hrisoavele de

imunitate privind satele manastiresti erau mai largi decat in cazul satelor boieresti.
2.4.3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite in secolele XIV-;XVIII fie pe pamant domnesc, fie manastiresc /
boieresc, din vointa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti scutiri
la dari si de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu exceptia birului si
a indatoririlor militare.
Capitolul III
ORGANIZAREA FISCALA
3.1. Trasaturile generale ale sistemului fiscal
Pana la constituirea tarilor romane nu se poate vorbi de o organizare fiscala, de un sistem de obligatii cu toate ca si anterior
constituirii acestora locuitorii erau datori fata de capeteniile cnezatelor si voievodatelor cu anumite dari in natura si in
munca.
Ca si trasaturi generale ale sistemului fiscal medieval romanesc putem releva urmatoarele:
1. Principiul solidaritatii fiscale, potrivit caruia in unitatile fiscale, raspunderea pentru plata darii este solidara atat intre
contribuabili cat si pentru birarii de judet.
2. Fiscalitate excesiva, dominatia otomana asupra Tarilor romane influentand in mod nemijlocit cuantumul darilor.
3. Abuzul si arbitrariul au caracterizat intreaga activitate fiscala, atat in ce priveste stabilirea darilor, cat si incasarea lor.
3.2. Institutiile fiscalitatii
De importanta mai mare in organizarea fiscalitatii au fost: tezaurul tarii, camara domneasca, visteria statului.
Tezaurul era o forma rudimentara a finantelor statului ce se constituia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebita in
locuri bine pazite. El reprezenta o rezerva la care domnul recurgea numai in cazuri extreme.
Camara domneasca constituia o institutie particulara a domnului. La inceput, s-a identificat cu visteria statului, veniturile
particulare ale domnului confundandu-se cu cele ale tarii. In secolul al XV-lea cele doua institutii s-au despartit.
Visteria statului a fost institutia cea mai importanta a sistemului financiar-fiscal pentru ca evidentia toate datele privind
repartitia darilor, incasarile efective a acestora, cat si cheltuielile ce se efectuau.
3.3. Categoriile de dari
3.3.1. Darile in natura sau dijmele domnesti (zeciuiala in Tara Romaneasca, deseatina in Moldova) au constat in perceperea
de catre domnitor in natura a unor produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina,
stuparitul, vinariciul. Incepand cu secolul al XVI-lea au fost transformate in bani.
3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestarile in munca fata de domnie la construirea de drumuri, cetati, poduri, mori, gazduirea
curierilor domnesti, procurarea de cai curieri. Incepand cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi rascumparate in bani.
3.3.3. Darile in bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie si apoi bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment
dat tuturor categoriilor de locuitori ai tarii, in functie de categoria sociala, din care faceau parte. Desi scutiti la inceput, din
secolul al XVI-lea au platit bir si boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscuta in special pentru boierii cu dregatorii si curteni.
Darile in bani pentru tarani au crescut constant. Datorita fiscalitatii excesive, taranii practicau evaziunea prin fuga, dar
sarcina celui fugit era preluata de colectivitate.
3.3.4. Haraciul reprezenta obligatiile banesti fata de Poarta otomana. Daca la inceput haraciul era mai mult simbolic, avand
in principal o semnificatie politica (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfarsitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.
3.3.5. Peschesurile erau diferitele daruri facute sultanului si curtii sale, dobandind caracter de constanta au apasat si ele
covarsitor asupra contribuabililor.
3.3.6. Mucarerul mare si mucarerul mic au reprezentat o povara uriasa in perioada in care pastrarea domniei ori cumpararea
ei a devenit un fapt obisnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante.
3.3.7. Prestatiile in natura catre turci au constat in predarea anuala catre Poarta a unui numar important de cai, boi, oi,
soimi, precum si de mari cantitati de unt, ceara, miere etc. Mai existau prestatiile ocazionale in cereale, furaje etc. in
perioada campaniilor militare ale turcilor.
Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca institutie juridica (prin intermediul ei se
realizau veniturile statului) a fost mereu in atentia domnilor, incercandu-se diferite reforme pentru imbunatatirea acesteia sub
doua aspecte esentiale: in primul rand pentru obtinerea unor venituri tot mai mari, iar in al doilea rand pentru evitarea
evaziunilor fiscale.
Reforma fiscala a lui MATEI BASARAB, cunoscuta sub numele de reforma talerului, a constat in urmatoarele:
-; infaptuirea unui recensamant fiscal amanuntit;
-; apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, in functie de capacitatea stabilita pe fiecare judet, care la randul
sau o repartiza pe sate, categorii sociale si pe gospodarii.
Alte reforme fiscala au fost realizate in Moldova de ANTIOH CANTEMIR (1695-;1700, 1705-;1707) si de CONSTANTIN
BRANCOVEANU in Tara Romaneasca. In principal ea a constat in aceea ca toate darile de repartitie din partea visteriei au
fost concentrate in una singura ce trebuia achitata in patru rate anuale (sferturi).
De o importanta mare pentru sistemul fiscalitatii a fost reforma lui CONSTANTIN MAVROCORDAT in cursul anilor
1739-;1741. Reforma lui a fost de substanta, importante sunt urmatoarele:
-; dregatorii fiscali au fost retribuiti;
-; a fost desfiintat principiul solidaritatii fiscale;
-; au primit scutire de dari manastirile, clerul si marii boieri;
-; desi darile au fost marite, categoriile de dari au fost reduse.

In ce priveste sistemul fiscal din Transilvania, precizam ca:


-; principala obligatie fiscala era fata de stat, stabilita in functie de venitul camarii. La inceput a fost in natura, dar ulterior s-a
transformat intr-o dare in bani.
-; o alta categorie de dari era aceea privind darea pe pamant, ce se achita in functie de suprafata de pamant folosita.
Ulterior aceasta dare funciara s-a transformat intr-un fel de cens anual.
-; au mai fost cunoscute si subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.
Capitolul IV
JUSTITIA
4.1. Organizarea judecatoreasca
4.1.1. Justitia si sarcinile ei
Conceptul de justitie in sensul cel mai larg, include atat sistemul organelor acreditate cu infaptuirea ei, cat si activitatea
desfasurata de aceste organe.
4.1.2. Organizarea judecatoreasca
Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de infaptuire a justitiei, de rezolvare a conflictelor
de drept aparute. Aceasta activitate s-a realizat si inaintea constituirii statelor romanesti la nivelul obstilor satesti, care din
multe puncte de vedere se prezentau ca entitati cvasistatale.
Pentru intelegerea evolutiei activitatii de infaptuire a justitiei sunt necesare cateva clarificari, prin prezentarea catorva
coordonate esentiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului si organele care infaptuiesc aceste activitati.
In fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru intreaga activitate de jurisdictie o
denumim justitie domneasca. Preceptele crestine, dupa care puterea vine de la DUMNEZEU, ii fundamenta pozitia de
judecator suprem.
Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de aceea a creat un sistem de organe
judecatoresti care prin delegarea competentelor infaptuiau justitia.
Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi in vedere specificul cauzei raportat la atributiile de
ansamblu ale dregatorului respectiv.
La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau parcalabii, iar in Oltenia banii, dar mai aveau drept de
judecata si subalternii acestora: vornicii si banisorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mica importanta, au
continuat sa judece oamenii buni si batrani. Aceste cauze se terminau de obicei prin impacarea partilor.
In Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era mult mai complexa. In perioada
voievodatului existau instante de judecata ale statului feudal maghiar, dar si instante romanesti. Si unele si altele au fost
cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).
A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:
-; La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale in care nobilii laici sau ecleziasti infaptuiau justitia in functie de
diplomele de privilegii detinute, aplicand chiar pedepse capitale.
-; La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.
-; La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele orasului si jurati (alesi anual de cetatenii oraselor).
-; Instantele ecleziastice.
-; Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).
-; Instanta suprema a Curtii maghiare.
B. Instantele de judecata ale principatului transilvan
In perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca urmare a dobandirii autonomiei. Principele
devine instanta suprema ajutat de iudex curiae, functie asemanatoare vornicului. Cum insa principele nu judeca decat in
cazuri extreme (spre deosebire domn), in fapt justitia suprema era exercitata de Tabla Principelui prezidata de primarius
iudex.
Instantele de judecata sunt:
-; Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de inalta tradare si caile de atac exercitate impotriva hotararilor
scaunelor de judecata.
-; Scaunele de plasa (prezidat de pretor).
-; Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).
-; Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).
-; Scaunul stapanului de mosie.
C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi
In perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut in general vechea organizare judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate
competenta materiala si personala a fiecarei instante, realizandu-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.
In ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente romanesti, in districtul Hategului avem semnalata o instanta locala
prezidata de castelanul de Hateg, alcatuita din 12 cnezi, 6 preoti si 6 oameni de rand. In districtul Fagarasului, scaunele de
judecata erau compuse din 6-;8 sau 12 boieri ca jurati-asesori.
In unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justitiei s-a facut tot pe principii
autonome, scaunele de judecata fiind compuse la inceput din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste
comunitati.
In sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante speciale: cele orasenesti si cele
ecleziastice.

4.1.3. Instantele ecleziastice


Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punandu-se problema competentelor (unele legiuiri scrise au prevazut
controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).
Principiile justitiei ecleziastice sunt:
1. In ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele bisericesti.
2. In privinta competentei dupa materie, a ramas in sarcina justitiei ecleziastice sa judece cauzele strict legate de viata
religioasa.
3. Nu a fost exclusa insa dubla judecare, adica atat de instantele ecleziastice, cat si de cele laice, completandu-se reciproc
si verificandu-se reciproc. Asadar era consacrata atat separarea, cat si cooperarea celor doua categorii de instante.
4. In domeniile feudale bisericesti si manastiresti, potrivit imunitatilor judiciare acordate de domnitor, justitia se infaptuia de
catre instantele ecleziastice, cu exceptia unor infractiuni considerate grave.
5. Si in justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de competenta).
Situatia a fost asemanatoare si in Transilvania.
4.2. Procedura de judecata
Proces in limba romana provine din latinescul processus ce desemneaza activitatea de inaintare. Prin intermediul
glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnand ceea ce intelegem astazi prin proces,
adica o activitate desfasurata de organe judiciare anume desemnate, cu participarea partilor, in conformitate cu legea in
scopul rezolvarii pricinilor (identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).
4.2.1. Obiectul procesului
Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept nascut prin incalcarea unor dispozitii
cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viata, proprietatea etc.)
Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict intre parti. Litigiul existent si dedus judecatii purta numele de
galceava, pricina, treaba. In dreptul cutumiar nu se facuse inca deosebire intre procesul penal si civil si de aceea regulile de
desfasurare erau la fel.
4.2.2. Partile din proces
Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori paras, iar paratului
prigonit; invinuit sau invinovatit se numea cel care comisese o infractiune.
In Transilvania reclamantul se numea actor, iar paratul reus.
In principiu, parte in proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscand capacitatea juridica tuturor oamenilor.
Capacitatea de exercitiu era insa limitata in cazul taranilor dependenti si a robilor doar la procesele avand ca obiect starea
lor de dependenta. Robii si taranii dependenti puteau fi reprezentati in proces de stapanii lor.
Femeia casatorita era asistata de sot. In schimb aveau capacitate deplina de exercitiu femeia majora necasatorita si
vaduvele.
4.2.3. Chemarea in judecata
Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plangere verbala ori scrisa numita para sau jalba. In trecutul mai indepartat
plangerea se facea pe cale orala, dar incepand cu secolul al XVII-lea in Transilvania si cu secolul al XVIII-lea in celelalte tari
romane plangerea scrisa se generalizeaza.
Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instantei se apropia de cerintele legale actuale.
4.2.4. Fixarea termenului de judecata
Primind plangerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea pricina). Cum insa era traditionala si
procedura accelerata, procedura de urgenta si provizorie datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se
solutionau pe calea cartilor de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau banul) indeosebi in materie funciara, isi
materializau hotararea fara o judecata contradictorie. Paratul efectiv era atentionat prin cartea de volnicie despre hotararea
luata, urmand ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi pe calea unui nou proces.
4.2.5. Citarea
Citarea partilor si a martorilor in procedura obisnuita de judecata se realiza prin cartea de soroc care era inmanata acestora
prin aprozi sau vatafi. Daca procesul se amana din cauza neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin
slujbasi domnesti, urmand sa plateasca treapadul in Tara Romaneasca sau ciubotele in Moldova, adica toate cheltuielile
ocazionate de aducerea lor in instanta.
4.2.6. Sistemul probator
Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa isi dovedeasca sustinerile, respectiv actiunile civile sau penale
cu care a fost sesizata instanta. Simpla afirmatie a partilor nesprijinita de alte probe nu putea conducea la castigarea
procesului.
Mijloacele de probatiune cunoscute in dreptul feudal au fost: marturisirea, juramantul partii, declaratiile (marturiile) martorilor
cojuratorii, blestemul si cartea de blestem, inscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era mai concludent un inscris, decat o
declaratie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea ca recunoa- sterea paratului sau a faptuitorului facea
dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrarii si a altor probe.
4.2.7. Martorii
Martorii nu sunt parti in proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau instanta le considera concludente in
solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au fost
cojuratorii.
La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al impricinatilor care cunosteau obiectul si natura
conflictului, fiind interesate intr-o rezolvare dreapta si globala a cauzei in vederea unei convietuiri armonioase. Cojuratorii
jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevarate, ei de fapt dadeau legea. Conditia lor se apropia de

cea a martorilor.
Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramant in fa-voarea unei parti era de 6 sau 12, daca acestia confirmau
sustinerile, partea adversa putea aduce un numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa. ,,Cartile de
blestem erau de fapt niste inscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce
depune juramant fals, ci si familia si rudele sale.
4.2.8. Inscrisurile
Inscrisurile sunt mijloace de proba in continutul carora se arata fapte si imprejurari concludente pentru solutionarea pricinii.
Ele puteau sa emane de la autoritati statale, bisericesti, dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise,
dresuri, carti, urice.
Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor in caz de pierdere sau distrugere.
Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai intai expresiile de trecere prin foc si apa sau punerea mainii in foc si apoi
au fost preluate in vocabularul basmelor si povestilor.
4.2.9. Hotararile instantei
Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin impacarea partilor. Indiferent de probele administrate,
odata intervenita tranzactia partilor procesul inceta. Singura exceptie era situatia criminalilor notorii, in care desi intervenea
compozitia partilor, totusi invinuitul era condamnat.
Instantele pronuntau o hotarare: carte de judeca