Cum se scrie un program (in C) ?

Programele sunt scrise pentru a instrui masinile sa lucreze cu taskuri specifice sau sa rezolve
probleme specifice. O procedura (descrisa pas cu pas) asociata unui task se
numeste algoritm. Programarea este activitatea de comunicare (codificare) a algoritmilor in
calculatoare. Procesul de programare are (in general) patru pasi:
1. Specificarea task-ului;
2. Descoperirea unui algoritm pentru solutia sa;
3. Codificarea algoritmului in C;
4. Testarea codului.
Un calculator este o masina electronica digitala compusa din trei componente:
1. procesor (central processing unit sau CPU);
2. memorie;
3. dispozitive de intrare/iesire.
Procesorul lucreaza cu instructiuni care sunt inregistrate in memorie. Pe langa aceste
instructiuni, in memorie sunt pastrate si date. Dispozitivele de intrare/iesire iau informatii de
la agenti externi catre masina si produc informatii pentru acesti agenti.
Dispozitivele de intrare sunt (de obicei):
1. tastatura;
2. discheta;
3. banda;
4. CD-ROM.
Dispozitivele de iesire sunt (de obicei):
1. ecranul terminalului;
2. imprimanta;
3. discheta;
4. banda;
5. CD-ROM.
Sistemul de operare consta intr-o colectie de programe speciale si are doua scopuri principale:
1. coordoneaza resursele (memoria, procesorul, imprimanta) masinii. De exemplu, daca un
fisier este creat pe disc sistemul de operare are grija de detaliile localizarii acestuia si
memoreaza numele, lungimea si data creearii;
2. produce instrumente necesare utilizatorilor, multe dintre ele sunt folositoare utilizatorilor
C. De exemplu, doua dintre acestea sunt un editor de texte si un compilator de C.
Un cod C se numeste cod sursa, iar un fisier ce contine un cod sursa se numeste fisier sursa.
Dupa ce a fost creat un fisier sursa, atunci se invoca un compilator de C. De exemplu, pentru
sistemele MS-DOS se poate da comanda:

bc ex1.c sau tcc ex1.c

iar pentru unele sisteme UNIX:
cc ex1.c
Daca nu sunt erori in ex1.c, atunci aceasta comanda produce fisierul executabil asociat
(ex1.exe). Acum acesta poate fi rulat (executat) cu numele sau (ex1 sau ex1.exe).
In continuare, vom preciza trei dintre trasaturile procesului de compilare (mentionam ca
asupra acestor notiuni, vom reveni cu detalii interesante intr-un capitol viitor):
1. invocarea preprocesorului;
2. invocarea compilatorului;
3. invocarea incarcatorului.
Preprocesorul modifica o copie a codului sursa prin includerea altor fisiere si facand alte
schimbari. Compilatorul traduce aceasta in cod obiect folosit de incarcator pentru producerea
fisierului executabil final. Fisierul care contine codul obiect se numeste fisier obiect. Fisierele
obiect, spre deosebire de fisierele sursa, nu se pot intelege asa usor. Cand spunem deci
compilare, de fapt invocam preprocesorul, compilatorul si apoi incarcatorul.
Dupa ce scriem un program, acesta trebuie compilat si testat. Daca sunt necesare modificari,
atunci codul sursa trebuie editat din nou. Asadar, partea proceselor de programare consta din
ciclul:
1. editare > 2. compilare > 3. executie
1.1 Un prim program
O sa incepem cu un exemplu de program C necesar pentru tiparirea unui sir pe ecran.
#include
main()
{
printf("azi am inceput laboratoarele de C\n");
}
Folosind un editor de texte, presupunem ca am scris si salvat acest fisier numit "ex1.c". Cand
programul este compilat si rulat atunci va apare pe ecran sirul:
azi am inceput laboratoarele de C
Explicatii:
1. #include
Liniile care incep cu "#" se numesc directive de preprocesare (precompilare). Acestea
comunica cu preprocesorul. Aceasta directiva "#include" determina preprocesorul sa includa
o copie a fisierului header "stdio.h" in acest punct al codului. Parantezele unghiulare din ""

indica ca acest fisier se gaseste in biblioteca C (pentru compilatorul Borland 3.1 pentru MSDOS, acesta se gaseste in subdirectorul BC31/INCLUDE). Am inclus acest fisier deoarece
acesta contine informatii despre functia "printf()".
2. main()
Fiecare program are o functie numita "main", care se executa intai. Parantezele ce urmeaza
dupa "main" indica compilatorului ca aceasta este o functie.
3. {
Acolada stanga incepe corpul fiecarei functii. O acolada dreapta corespunzatoare trebuie sa
fie la sfarsitul functiei.
4. printf()
Sistemul C contine o biblioteca standard de functii care poate fi utilizata in programe.
"printf()" este o functie din biblioteca care tipareste pe ecran. Aceasta este o functie descrisa
in biblioteca
"stdio.h" (care se numeste prototipul functiei "printf()").
5. "azi am inceput laboratoarele de C\n"
Un sir constant in C consta dintr-un numar de caractere incadrate intre ghilimele. Acest sir
este un argument al functiei "printf()". Caracterele \n de la sfarsitul sirului (se citesc
"backslash n"), reprezinta, de fapt, un singur caracter numit "newline".
O forma echivalenta a programului de mai sus:
#include
main()
{
printf("azi am inceput ");
printf("laboratoarele de C\n");
}
Observatii:
1. Primul "printf" contine la sfarsit un spatiu.
1.2 Variabile, expresii si asignari
In urmatorul exemplu vom ilustra folosirea variabilelor pentru manipularea valorilor intregi.
Variabilele sunt folosite sa memoreze valori. Din moment ce diferite tipuri de variabile sunt
folosite sa memoreze diferite tipuri de date, tipul fiecarei variabile trebuie specificat.
Pentru a ilustra aceasta idee vom calcula cate ore si minute contin un anumit numar de zile.
Algoritmul ar fi:
1. asigneaza un numar de zile unei variabile;

2. calculeaza numarul de ore si memoreaza-l intr-o variabila;

3. calculeaza numarul de minute si memoreaza-l intr-o variabila;
4. afiseaza numarul de zile, ore si minute pe ecran.
Urmatorul program scris in C reprezinta implementarea algoritmului precedent:
#include
main()
{
int zile, ore, minute;
zile=7;
ore=24*zile;
minute=60*ore;
printf("O saptamana are %d ore, %d minute.\n",ore, minute);
}
Cand compilam si rulam acest program, pe ecran va apare mesajul:
O saptamana are 168 ore, 10080 minute.
Explicatii:
1. Linia: int zile, ore, minute:
Reprezinta o declaratie de variabile. Variabilele zile, ore, minute sunt declarate de tip "int",
unul dintre cele mai importante tipuri din C. O variabila de tip "int" poate lua o valoare
intreaga intre -32678 si 32677. Toate variabilele dintrr-un program trebuie declarate inainte
de a fi utilizate. Declaratiile, la fel ca si instructiunile, au la sfarsit ";".
2. Linia: zile=7:
Reprezinta o instructiune de atribuire (sau asignare). Semnul "=" este operatorul de asignare
de baza in C. Valoarea expresiei din partea dreapta a simbolului "=" este atribuita variabilei
din partea stanga.
3. Instructiunea: printf("O saptamana are %d ore, %d minute.\n",ore, minute);
Este similara celei prezentate in exemplul precedent, dar are trei argumente. Primul argument,
intotdeauna un sir de caractere, se numeste sir de control. Aici, intalnim specificarea de
conversie (care se mai numeste format) "%d". Formatele "%d" determina tiparirea valorilor
expresiilor corespunzatoare (al doilea si al treilea argument) in formatul intregilor zecimali.
Asadar, primul format "%d" corespunde cu valoarea variabilei "ore", iar cel de-al doilea
format "%d" cu valoarea variabilei "minute".
In C, toate variabilele trebuie declarate inainte de a fi utilizate in expresii si instructiuni.
Forma generala a unui program simplu este:
Directive de precompilare:
main()

{
declaratii
instructiuni
}
Un nume de variabila, numit si identificator, consta dintr-o secventa de litere, cifre si
"underscore", dar fara a incepe cu cifra. Cuvintele cheie, numite si cuvinte rezervate, nu pot fi
utilizate ca nume de variabile. Exemple de cuvinte cheie: char, int, float.
Operatorii binari: + - * / %
Sunt folositi pentru adunare, scadere, inmultire, impartire sau modul.
Exemple: 5 % 2 = 1 si 7 % 4 = 3.
Evident, in expresia a % b, b nu trebuie sa fie zero, din moment ce nu se poate face impartirea
cu zero.
1.3 Un exemplu de utilizare a variabilelor de tip float
#include
main()
{
float x, y;
x = 1.0;
y = 2.0;
printf("Suma dintre x si y este %f.\n", x+y);
}
Pe ecran se va afisa:
Suma dintre x si y este 3.000000.
Observatii:
1. Linia: float x, y;
Semnifica declararea variabilelor x si y de tip "float" (deci de tip real). In realitate sunt
numere rationale din intervalul
[-10^{308},-10^{-308}] U [10^{-308},10^{308}].
2. Linia: printf("Suma dintre x si y este %f.\n", x+y);
Are doua argumente si reprezinta o tiparire la ecran. De remarcat, ca spre deosebire de
exemplele precedente (unde foloseam formatul %d), aici folosim formatul pentru numere
reale, care este "%f".
3. Precizarea tipului variabilelor este esential. De exemplu, daca, sa zicem, ca x=7.0 si
y=2.0, sunt declarati ca fiind de tip float, atunci x/y se evalueaza la 3.5. Daca, insa x=7 si

y=2, sunt declarati ca fiind de tip int, atunci x/y se evalueaza la 3 (ramane doar partea
intreaga).
1.4 Initializarea variabilelor
Initializarea variabilelor se poate face si cand se declara acestea. De exemplu, putem scrie:
char c='A';
int i=1;
Putem astfel modifica programul precedent, inlocuind liniile
int zile, ore, minute;
zile=7;
cu
int zile=7, ore, minute;
Observatii:
1. De obicei, pentru initializarea unei variabile se folosesc constante sau expresii constante.
Se pot insa folosi si variabile care au deja valoarea precizata. De exemplu, urmatoarea
secventa de program este corecta:
int zile=7, ore=zile * 24, minute=ore * 60;
1.5 Folosirea directivei #define
Reamintim ca in procesul de compilare a programelor C, intai este invocat preprocesorul. De
exemplu, pot fi incluse fisiere, sau anumite siruri de caractere specificate pot fi modificate in
alte siruri. Directivele de preprocesare incep cu caracterul # (in C traditional, acesta trebuie
pus pe prima coloana, pe cand in ANSI C poate fi precedat de spatii). Se recomanda scrierea
# pe prima coloana, iar a directivelor de precompilare la inceputul programului. Iata cateva
exemple de folosire a directivei "#define":
#define LIMIT 100
#define PI 3.14159
Observatii:
1. Daca aceste directive de preprocesare apar la inceputul fisierului, atunci in momentul
compilarii preprocesorul schimba toate aparitiile identificatorului LIMIT la 100 si a lui PI cu
3.14159. Singurele care raman neschimbate sunt sirurile constante.
De exemplu, preprocesorul va schimba:
printf("PI = %f\n", PI); in printf("PI = %f\n", 3.14159);
Deoarece identificatorul PI se va inlocui peste tot (cu exceptia sirurilor constante) in 3.14159,
atunci acesta se va numi constanta simbolica.
2. Directiva #define poate aparea oriunde in program, dar ea afecteaza numai liniile care
urmeaza acesteia.

3. Prin conventie, identificatorii care trebuie schimbati de preprocesor se scriu cu majuscule.

Avantaje ale folosirii directivei #define
1. Lizibilitate marita. Se refera la citirea si intelegerea rapida a fisierului sursa (PI stim ce
inseamna si ne amintim ca este 3.ceva, deci nu trebuie sa scriem de fiecare data valoarea sa);
2. Schimbarile ulterioare ale unor valori constante se face foarte usor. De exemplu, vrem sa
modificam valoarea lui LIMIT la 10000.
In locul liniei:
#define LIMIT 100
scriem
#define LIMIT 10000
Daca nu am fi folosit acest mod de definire a constantei LIMIT, atunci ar fi trebuit sa
modificam peste tot in program 100 cu 10000.
1.6 Folosirea functiilor printf() si scanf()
Functiile de tiparire, respectiv de citire, "printf()" si "scanf()" au urmatoarele argumente:
sir_de_control si celelalte_argumente
unde sir_de_control este un sir care poate contine specificatii de conversie, sau formate. O
specificare de conversie incepe cu caracterul % si se termina cu caracterul de conversie. De
exemplu, in formatul %d, litera "d" este caracterul de conversie.
Folosirea lui printf()
Reamintim ca formatul %d este folosit pentru scrierea valorii unei expresii ca un intreg
zecimal. In mod similar:
- %c este folosit pentru tiparirea unei expresii ca un caracter
- %f este folosit pentru tiparirea unei expresii reale
- %s este folosit pentru tiparirea unui sir de caractere
Exemplu: Fie instructiunea:
printf("Multime de argumente: %s %d %f %c%c\n","one",2,2.33,'G','O');
Argumentele lui "printf()" sunt separate de virgula, deci avem sase argumente. Primul
argument este sirul de control. Obtinem corespondenta:
%s <---> "one"
%d <---> 2
%f <---> 2.33
%c <---> 'G'
%c <---> 'O'
Cand se executa programul ce contine aceasta instructiune, obtinem:

Multime de argumente: one 2 2.330000 GO

Observatii:
1. Daca instructiunea "printf()" contine prea multe caractere, atunci se poate scrie aceasta pe
mai multe linii, separate prin virgula. De exemplu, putem scrie:
printf("%s%s\n",
"Aceasta instructiune se va scrie ",
"pe o linie de text foarte lunga.\n");
Tabelul de mai jos descrie cum caracterele de conversie afecteaza argumentele
corespunzatoare.
printf()
Caracter de conversie: Cum este tiparit argumentul corespunzator ?
c - ca un caracter
d - ca un intreg zecimal
e - ca un numar in virgula flotanta in notatia stiintifica
f - ca un numar in virgula flotanta
g - in format e sau f (alegand cel mai scurt dintre ele)
s - ca un sir
Cand un argument este tiparit, locul unde este tiparit se numeste campul sau, iar numarul de
caractere ale acestui camp se numeste lungimea campului. Aceasta lungime poate fi
specificata intr-un format ca un intreg plasat intre caracterul % si caracterul de conversie. De
exemplu, instructiunea:
printf("%c%3c%7c\n", 'A', 'B', 'C');
va tipari:
ABC
Pentru numerele in virgula flotanta, putem controla precizia (numarul de cifre zecimale), la
fel ca lungimea campului. Forma generala a formatului este:
%m.nf
si semnifica ca m este lungimea campului, iar n precizia. Formatul %mf specifica doar
lungimea campului, iar formatul %.nf numai precizia. De exemplu, instructiunile:
printf("Numere1: %.1f %.2f %.3f\n", 1.0, 2.0, 3.0);
printf("Numere2: %7.1f %7.2f %7.3f\n", 4.0, 5.0, 6.0);
vor avea ca efect afisarea:
Numere1: 1.0 2.00 3.000
Numere2: 4.0 5.00 6.000
Folosirea lui scanf()
Functia "scanf()" este asemanatoare cu "printf()", dar este folosita pentru intrari in loc de
iesiri. Primul sau argument este un sir de control care are formatele corespunzatoare cu
variatele moduri de interpretare a sirurilor de intrare. Dupa sirul de control urmeaza adresele
variabilelor. Adresa unei variabile este locul din memorie unde este memorata variabila (vom
reveni in capitolele viitoare). Simbolul "&" reprezinta operatorul de adresa. De exemplu,
scanf("%d", &x);

Formatul %d implica interpretarea caracterelor tiparite la intrare ca un intreg zecimal, si apoi

memorarea valorii variabilei la adresa lui x.
Tabelul de mai jos descrie efectele caracterelor de conversie din formate folosite de functia
scanf().
scanf():
Caracter de conversie: La ce caractere se face convertirea ?
c - la un caracter
d - la un intreg zecimal
f - la un numar in virgula flotanta (float)
lf - la un numar in virgula flotanta (double)
Lf - la un numar in virgula flotanta (long double)
s - la un sir
Atentie ! Functia "prinf()" foloseste formatul %f pentru tiparirea numerelor float si
double, pe cand ""scanf()" foloseste formatul %f pentru citirea unui float si %lf pentru
citirea unui double.
Exemplu: Aria unui cerc.
#include
#define PI 3.141592653589793
main()
{
double raza;
printf("\n%s\n\n%s",
"Acest program calculeaza aria cercului",
"Dati raza:");
scanf("%lf", &raza);
printf("\n%s\n%s%.2f%s%.2f%s%.2f\n%s%.5f\n\n",
"Aria = PI * raza * raza",
" = ", PI, " * ", raza, " * ", raza,
" = ", PI * raza * raza);
}
Presupunem ca la executia programului introducem raza egala cu 2.333. Atunci vor apare pe
ecran:
Acest program calculeaza aria cercului
Dati raza: 2.333
Aria = PI * raza * raza = 3.14 * 2.33 * 2.33 = 17.09934.
Daca am calcula separat (pe hartie), am obtine Aria = 3.14 * 2.33 * 2.33 = 17.046746, numar
care nu coincide cu cel furnizat de calculator. Justificarea este aceea ca PI si raza sunt tiparite
doar cu doua zecimale, pe cand valorile lor sunt pastrate in memorie cu precizie mai mare.
1.7 Instructiunea "while"

Instructiunea while face parte din categoria actiunilor repetitive. Pentru a intelege aceasta
instructiune, vom face un exemplu de adunare a numerelor de la 1 la 10.
Exemplu:
#include
main()
{
int i=1, suma=0;
while (i<=10)
{
suma = suma + i;
i = i + 1;
}
printf("Suma primelor 10 numere este %d\n",suma);
}
Explicatii:
1. La linia: int i=1, suma=0;
Se declara variabilele i si sum de tip int si sunt initializate cu 1 si 0, respectiv.
2. Constructia:
while (i<=10)
{
suma = suma + i;
i = i + 1;
}
Reprezinta o instructiune while (sau iteratie while). Mai intai, se evalueaza expresia i<=10.
Cum valoarea initiala a lui i este egala cu 1, rezulta ca se vor executa instructiunile dintre
acolade. Astfel, variabila suma va fi asignata cu vechea valoare a lui suma la care se adauga
valoarea lui i. Deci, suma se evalueaza la 1. Apoi, variabila I se evalueaza la suma dintre
vechea valoare a lui i (i=1) si 1, deci este egala cu 2. In acest moment, executia revine la
inceput adica evaluam expresia i<=10. Cum valoarea lui i este 2, rezulta ca se va executa iar
corpul lui while. La sfarsitul acestei iteratii, suma este evaluata la 1+2, iar i la 3. Se observa
usor ca i<=10 este tot adevarata, deci se va executa din nou corpul lui while. La sfarsitul celei
de-a treia iteratii, sum este evaluata la 1+2+3, iar i la 4. Procesul continua pana cand valoarea
lui i este 11, care implica falsitatea expresiei i<=10. Astfel se iese din bucla while.
3. Instructiunea:
printf("Suma primelor 10 numere este %d\n", suma);
va afisa mesajul Suma primelor 10 numere este 55.
4. Formatul general al instructiunii while este:
while (expresie)
instructiune
unde instructiune poate fi o singura instructiune sau un grup de instructiuni delimitate prin
{ si } (care se mai numeste si instructiune compusa).

Generalizarea problemei precedente

Dorim sa citim mai multe numere (fara a sti aprioric numarul lor si care sunt acestea) si
dorim sa afisam suma lor.
Consideram urmatorul algoritm cu patru pasi:
1. Initializarea a doua variabile contor si suma;
2. Afisarea unor mesaje utile citirii numerelor;
3. Citirea repetata a numerelor, incrementarea variabilei contor si adunarea numarului citit
la suma;
4. Afisarea celor doua valori ale variabilelor.
Instructiunea while este una din cele trei constructii existente in C menite sa descrie actiuni
repetitive. In solutia noastra, utilizam valoarea returnata de functia "scanf()" pentru a controla
instructiunea while. Consideram urmatorul cod C:
#include
main()
{
int contor = 0;
float suma = 0.0, x;
printf("Suma urmatoarelor numere va fi calculata\n");
printf("Dati numerele:\n");
while (scanf("%f", &x)==1)
{
contor = contor +1;
suma = suma +x;
}
printf("\n%s%5d\n%s%12f\n\n",
"Numarul de numere: ", contor,
"Suma lor: ", suma);
}
Explicatii:
1. scanf("%f", &x)==1
Simbolul == reprezinta operatorul de egalitate. Expresia a==b intoarce true daca valoarea lui
a este egala cu valoarea lui b. De exemplu, 1==1 intoarce true, 2==3 intoarce false. Functia
"scanf()" are rolul de a citi caractere scrise de utilizator, sa le converteasca la float, si sa
plaseze aceasta valoare la adresa lui x. Daca totul se desfasoara cu succes, atunci scanf()
intoarce valoarea 1, adica true. Daca din anumite motive, procesul de conversie esueaza,
atunci se intoarce valoarea 0 (deci false). Daca nu mai introducem nici o data (Control^z in
MD-DOS, CR urmat de Control^d in UNIX), atunci scanf() va intoarce valoarea -1 (deci tot
false).

2. while (scanf("%f", &x)==1)

{
contor = contor +1;
suma = suma +x;
}
Dupa cum am vazut mai sus, bucla while se executa atata timp cat scanf("%f", &x)==1 se
evalueaza la true. Iteratia se incheie cand tastam Control^z sau ceva ce nu se poate converti la
float, de exemplu 'a' sau CR. La fiecare executie a buclei se incrementeza variabila contor, iar
valoarea variabilei suma creste cu valoarea lui x (citita de la tastatura).
3. printf("\n%s%5d\n%s%12f\n\n",
"Numarul de numere: ", contor,
"Suma lor: ", suma);
Presupunem ca executam acest program pentru numerele
1.1 2.02 3.003 4.0004 5.00005
Pe ecran va apare rezultatul:
Numarul de numere: 5
Suma lor: 15.123449
Observatii:
1. Daca numaram spatiile, observam ca valoarea lui contor a fost tiparita pe un camp de 5
caractere, iar suma pe 12 caractere. Aceasta este cauzata de formatele "%5d" si "%12f".
Retineti ca tiparirea zecimalelor pentru suma este gresita de la a treia zecimala.
1.8 Stilul de redactare al programelor
Un stil bun de scriere a codului este esential pentru arta programarii. Aceasta faciliteaza
citirea, scrierea si intretinerea programelor. Un stil bun foloseste:
1. spatii goale si comentarii, astfel incat codul este usor de citit si de inteles;
2. utilizarea indentarii este cruciala, care indica cu precizie structurile de control. De
exemplu,
in constructia
while (expresie)
instructiune
indentarea instructiunii indica ca executia acesteia este sub controlul iteratiei while;
3. alegerea de nume sugestive pentru variabile;
4. corespondenta dintre acolade. De exemplu, urmatorul program este scris in stilul "Bell
Labs
industrial programming style" (#,{,},m pe prima coloana).
#include
#include
#define GO "Start"
main()
{
}

Observatii:
1. Programatorii incepatori uneori cred ca vor "sparge" piata cu stilul lor propriu de redactare
a programelor. Atentie ! Utilizati strategia care este deja in uz.
1.9 Erori de programare frecvente
Mai ales la inceputul invatarii programarii pe calculator, se fac multe erori simple, cum ar fi:
1. neinchiderea sirului cu ghilimele drepte. Cand compilatorul intalneste ghilimeaua stanga,
atunci incepe sa colecteze toate caracterele care urmeaza spre a forma un sir de caractere,
pana intalneste ghilimeaua dreapta. Daca aceasta nu exista, atunci compilatorul da mesajul
de eroare, de tipul:
Unterminated string or character constant
2. scrierea gresita a numelui variabilelor;
3. nedeclararea lor.
In general, compilatorul da un mesaj de eroare potrivit, alteori din cauza interpretarii
separate, nu. De exemplu, scriem gresit "prinf()" in loc de "printf()". Atunci compilatorul va
da un mesaj prin care ne informeaza ca nu gaseste functia "prinf()". Deci, el nu isi da seama
de omiterea unei litere, ci o interpreteaza in mod diferit.
4. daca dorim sa citim o variabila de tip double, atunci in functia "scanf()" trebuie sa
specificam formatul "%lf";
5. faptul ca uneori uitam ca in formatul "%m.nf" pentru afisarea cu virgula mobila, m
semnifica lungimea campului. De exemplu, pentru a specifica doua zecimale la dreapta si
trei la stanga, nu trebuie sa scriem %2.3f, ci %6.3f deoarece se numara si punctul zecimal;
6. poate cea mai frecventa greseala cand se foloseste scanf() este uitarea operatorului de
adresa. Daca, de exemplu, scriem
scanf("%d%d", a, b) in loc de scanf("%d%d", &a, &b)
atunci compilatorul nu se va "prinde" de eroare. Bineinteles, ca vom obtine rezultate eronate
(run-time error) care sunt ceva mai greu de corectat.
1.10 Redirectarea intrarii si iesirii
Putem citi valorile variabilelor dintr-un fisier, nu neaparat de la tastatura. De exemplu, fisierul
nostru executabil se numeste "ex1.exe". Pentru a extrage datele din fisierul de intrare "in.dat",
dam comanda
ex1.exe < in.dat
Putem, de asemenea, sa scriem valorile unor variabile intr-un fisier extern, sa zicem "out.dat".
Astfel dam comanda
ex1.exe > out.dat
Evident, daca se doreste atat citirea unor variabile din fisier, cat si scrierea rezultatelor in alt
fisier, atunci se va da comanda
ex1.exe < in.dat > out.dat
Exemplu:
#include
main()

{
char ch;
while (scanf("%c", &ch) ==1)
{
printf("%c", ch);
printf("%c", ch);
}
}
a_{n+2}=a_{n+1}+a_n, n>=1

Negreanvictor@gmail.com
www.littlemicrosoft.tk

Macroeconomie

Costurile, productivitatea si pretul sunt concepte care se

afla in stransa corelatie, unul neputand exista fara actiunea
celorlalte doua.
Activitatea economica presupune un consum de factori de
productie, in urma caruia se realizeaza produse, indiferent ca
aceste se exprima in bunuri sau in servicii.
Unitatea economica isi stabileste tipul de produse pe care
intentioneaza sa le produca si cantitatea lor. Totodata,
evalueaza modul de combinare a factorilor de productie si se
orienteaza catre categoria de clienti careia se adreseaza
produsul sau. In functie de toate aceste aspecte, se stabileste
volumul de activitate al firmei si, implicit, cheltuielile de
factori de productie. Aceste cheltuieli sunt evaluate in expresie
baneasca si se vor regasi intotdeauna in rezultatul obtinut,
respectiv in pretul produsului. O importanta majora in
evaluarea costurilor si respectiv a pretului de vanzare, o are
productivitatea, componenta de baza in desfasurarea activitatii
firmei, fara de care aceasta nu poate obtine profit.

COSTURILE

Costul reprezinta factorul fundamental al succesului

firmei. El reflecta, in expresie baneasca, consumul de factori
de productie in cadrul firmei, in vederea obtinerii unei anumite
cantitati de bunuri si servicii.
Sistemul factorilor de productie, respectiv productia,
reprezinta activitatea depusa cu scopul de a transforma
resursele disponibile din societate, urmarind crearea de bunuri
si servicii menite a intra in consum. Factorii de productie
reprezinta totalitatea elementelor care participa, intr-un fel
sau altul, la producerea de bunurii si servicii.
Cei trei factori de productie traditionali sunt : capitalul,
munca si natura. In afara de acestia insa, au aparut o serie
de neofactori, provenind din dezvoltarea tehnicii, tehnologiei si
a comunicatiilor.

1. CAPITALUL, ca factor de productie, este definit prin

totalitatea bunurilor economice, produse eterogene si
reproductibile utilizate in productie si /sau distributia si
comercializarea de bunuri si servicii. Cu alte cuvinte, capitalul
este constituit din stocul de active fizice.
Bunurile capital sunt considerate ca fiind acele bunuri
care nu sunt produse pentru a satisface nevoile directe de
consum ale oamenilor, ci pentru a fi folosite in productie ; din
acest motiv, elementele care formeaza capitalul sunt denumite
capital tehnic.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic
format din bunuri de lunga durata (cladiri, masini) care
participa la mai multe cicluri de productie consumandu-se
treptat si inlocuindu-se dupa mai multi ani de utilizare.
Capitalul fix se regaseste in cost prin intermediul amortizarii,
care poate fi fizica sau morala.

Uzura fizica consta in pierderea treptata a capacitatii de

functionare a capitalului fix datorita folosirii lui in procesul de
productie sau datorita actiunii distructive a agentilor naturali.
Uzura morala reprezinta deprecierea capitalului fix
inainte de a ajunge la limita maxima a utilizarii capacitatii
productive datorita efectului introducerii continue a
progresului tehnic.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de
materii prime, materiale, combustibili, semifabricante etc, de
care dispun agentii economici.
Procesul de formare a capitalului se realizeaza avand ca
sursa investitiile. Acestea reprezinta cheltuielile pe care le fac
agentii economici pentru dezvoltarea capacitatiilor de
productie, pentru refacerea si ameliorarea acestora, precum si
pentru cresterea stocului de capital.
Intreprinzatorul dispune de abilitati care ii permit
organizarea si desfasurarea unor activitati economice
profitabile.

2. MUNCA, privita ca factor de productie, este reprezentata

de totalitatea resurselor umane (fizice si intelectuale) care
sunt efectiv antrenate in activitatea economica.
Latura calitativa a muncii este pusa in valoare de nivelul
de pregatire profesionala si de volumul cunostintelor generale,
tehnico-stiintifice.
Durata muncii exprimata prin numarul saptamanal de ore
de munca, iar calitatea muncii este conditia fundamentala a
ridicarii eficientei muncii (direct sau indirect). Din acest motiv
trebuie urmarite urmatoarele aspecte :
-

cresterea nivelului general de educatie si de pregatire

profesionala a resurselor de munca ;

promovarea unui sistem eficient de motivare a

oamenilor ;
- asigurarea unui nivel ridicat de sanatate a salariatilor ;
- asigurarea unei calitati ridicate pentru ceilalti factori de
productie.
Munca se regaseste in costuri sub forma salariului,
respectiv prin suma de bani platita salariatului care utilizeaza
capitalul fix, si care actioneaza asupra capitalului circulant,
mai exact asupra materiilor prime, in vederea transformarii lor
in produse.
-

3. NATURA - Factorul natura (pamant) reprezinta totalitatea

resurselor naturale (suprafetele agricole, padurile, apele,aerul,
resursele productive) pe care oamenii le pot utiliza, adopta si
transforma conform intereselor lor de consum.
Factorul pamant se reflecta in pret prin sumele de bani
platite de intreprindere pentru procurarea sau folosirea lui, la
care se adauga noile cheltuieli efectuate in vederea protejarii
lui.

Cele 2 categorii de costuri care influenteaza pretul final al

bunurilor si/sau serviciilor, sunt :
I.
II.

Costul de productie
Costul de oportunitate.

COSTUL DE PRODUCTIE

Costul de productie exprima totalitatea cheltuielilor

efectuate de un agent economic pentru realizarea unui bun
sau serviciu. El se caracterizeaza prin faptul ca include toate
cheltuielile necesare pentru sustinerea ofertei si ca se
regaseste in pretul de vanzare al produsului. Costul de
productie este cea mai importanta componenta a pretului, deci
il influenteaza in mod direct. De aceea este absolut necesar ca
intreprinderea sa urmareasca permanent evolutia costurilor si
nivelul lor.
Scopul oricarui intreprinzator este de a obtine profit, iar
acest profit este exprimat in mod cert prin diferenta dintre
pretul de vanzare si costurile de productie. In vederea
indeplinirii scopului propus, unitatea economica va elabora
strategia costurilor, intrucat asupra preturilor nu poate
interveni, intrucat pretul este stabilit de piata, el ramane
acelasi, indiferent de costurile firmei.
Trebuie definit aici costul mediu sau unitar, care are
urmatoarele componente:
Costul total mediu (CTM) rezultat prin impartirea
costului mediu la cantitatea produsa
CTM = CT / Q
Costul fix mediu (CFM) rezultat prin impartirea costului
fix la cantitatea produsa
CFM = CF / Q
Costul variabil mediu (CVM) rezultat prin impartirea
costului variabil la cantitatea produsa
CVM = CV / Q
Costul marginal (CM) care reprezinta cresterea de cost
fata de costul total in cazul producerii unei unitati aditionale
de produs.

In primul rand, intreprinderea trebuie sa isi extinda

activitatea pana cand va obtine un volum de productie in care
costul marginal (CM) este egal cu venitul marginal (VM).
CM = VM
Venitul marginal reprezinta cresterea inregistrata in
totalul venitului prin vanzarea unei unitati suplimentare de
produs.
Aceasta inseamna ca pentru concurenta perfecta,
VM = P,
deci firma devine maxim profitabila atunci cand:
CM = VM = P
Productia de maxima eficienta se va obtine atunci cand
costul total mediu (CTM) va avea aceeasi valoare cu costul
marginal (CM), insa relatia dintre cele doua costuri nu este
directa, ci indirecta. Astfel, cand CM este in perioada de
descrestere, CTM este in crestere, si invers. Firma va trebui sa
gaseasca relatia optima intre CTM si CM, respectiv sa
determine care este limita maxima a productiei la care CTM
este minim.

Costurile fixe reprezinta acele cheltuieli care sunt

independente de volumul productiei, care raman neschimbate.
Din aceasta categorie fac parte: amortizarea capitalului fix,
asigurarile, cheltuielile cu chiriile, s.a..m.d.
Costurile variabile sunt acele costuri care depind de
volumul productiei, deci se modifica in acelasi sens cu aceasta.
Aici putem enumera cheltuielile cu salariile, cu consumul de
energie electrica si apa, cu materiile prime, s.a.m.d. Trebuie
mentionat aici ca o parte din aceste costuri variaza strict
proportional cu productia (de exemplu costurile cu materiile
prime), dar unele nu (de exemplu plata orelor suplimentare).

COSTUL DE OPORTUNITATE

Costul de oportunitate sau costul alternativ exprima

evaluarea cantitatilor de bunuri care nu vor putea fi produse
din cauza producerii unui alt bun determinat. Costul de
oportunitate este sinonim cu costul de productie atata timp cat
nu exista control de monopol asupra resurselor. Cu alte
cuvinte, este vorba de productia pe care o putem prevedea, a
altor bunuri sau servicii.
Costul de oportunitate are doua componente:
Costul explicit sau costul de buzunar reprezinta platile
efectuate de catre unitatea economica in vederea obtinerii de
materii prime, materiale, energie, forta de munca, etc, adica
costurile cu procurarea si aducerea de factori din afara firmei,
necesare firmei.
Costul implicit reprezinta platile efectuate de firma din
resursele proprietarilor ei, adica acele plati care presupun un
consum din capitalul existent al firmei, cu ar fi: amortizarea
activelor, consumul de munca al proprietarilor firmei care
indeplinesc anumite activitati, etc.
Costul de oportunitate reprezinta suma costurilor
implicite si explicite. Aceasta este reprezentarea teoretica a
conceptului de cost de oportunitate, din punct de vedere
contabil, insa, se considera cost de productie costul explicit si
doar partial din costul implicit. Elementele de genul
cheltuielilor de munca al proprietarilor ce efectueaza servicii
pentru firma, nu sunt luate in considerare de catre economistii
contabili, si aceasta datorita faptului ca aceste cheltuieli
implicite sunt mai greu de determinat.

PRODUCTIVITATEA

Productivitatea oglindeste eficiena cu care sunt folosite

resursele umane, naturale i financiare de care dispune firma.
Unitatea economica trebuie sa aiba in vedere ca resursele
alocate sa fie de asa natura gestionate, incat maximizarea
productiei sa aiba loc prin marirea randamentului, nu
apelandu-se la suplimentarea consumului de factori. De
asemenea, este vorba de optim sau gestiune optimala, atunci
cand se urmareste ca un volum de productie dat sa se
realizeze cu costuri minime.
Realizarea optimului producatorului presupune existenta
unor alegeri posibile, intr-un anumit cadru de miscare.
Optimul producatorului este considerat, totodata stare de
echilibru, deoarece, in acest caz, producatorul nu mai este
nevoit sa caute alta solutie.
Practic, productivitatea oglindeste un dublu proces:
- marirea cantitatii de produse si servicii ce se obtin la fiecare
unitate de efort, si
- micsorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecarei unitati
de produs sau serviciu.

Astfel, sporirea productivitatii muncii da expresia

concentrata perfectionarilor ce au loc n conditiile de
productie.
La sporirea productivitatii muncii concura un numar
variat de factori.
Principalele categorii sunt:
1)
Factorii tehnici care au n vedere nivelul atins de stiinta,
tehnica, tehnologie la un moment dat
2)
Factorii economici si sociali sunt cei legati de organizarea
productiei si a muncii atat la nivel micro cat si la nivel
macroeconomic, conditiile de munca si viata.
3)
Factorii umani si psihologici, cei legati de pregatirea
scolara, nivelul de cultura, adaptabilitate la conditiile de
munca, satisfactia pe care le-o ofera aceasta, viata de familie,
influenta religiei si a traditiei n alegerea meseriei.
4)
Factori naturali referitori la conditiile de clima,
fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor naturale.
5)
Factori de structura care influenteaza nivelul
productivitatii muncii prin schimbarile survenite n structura
pe ramuri si subramuri a economiei nationale.
Dintre caile de marire a productivitatii muncii, cele mai
importante sunt: automatizarea, robotizarea, promovarea
tehnicilor noi, innoirea productiei, perfectionarea organizarii
productiei si a muncii, pregatirea si perfectionarea resurselor
umane, cointeresarea materiala a muncii.

Automatizarea robotizarea, promovarea tehnicilor noi

coordonate esentiale ale progresului tehnic contemporan.
Acestea atrag dupa sine sporirea productivitatii deoarce
asigura obtinerea unei productivitati mai mari cu aceleasi
cheltuieli de munca, favorizeaza diminuarea celorlate
cheltuieli pe produs si n general, realizarea de economii.

Modernizarea capacitatilor de productie existente, consta in

imbunatatirea parametrilor sai tehnico functionali, n vederea
reducerii consumului de materii prime si energie electrica,
ridicarea gradului de siguranta n exploatare, cresterea vitezei
de lucru.

Innoirea productiei prin perfectionarea caracteristicilor

constructive, functionale, estetice, ergonomice, n vederea
satisfacerii la un nivel nalt calitativ are implicatii si asupra
cresterii productivitatii muncii. Masinile si utilajele este
recomandabil a se innoi la 5-6 ani n medie. Mentinerea n
fabricatie a unor produse cu un nivel tehnic scazut, realizate
cu tehnologii nvechite conduce la scaderea gradului de
competitivitate.

Perfectionarea organizarii productiei si a muncii

reprezinta un proces complex, cu caracter dinamic si de
continuitate, care presupune adaptarea de catre conducerile
unitatilor economice a unui ansamblu de masuri si folosirea de
metode si tehnici stabilite pe baze de studii. Presupune calcule
tehnico-economice, care tin seama de noile descoperiri ale
stiintei, pentru asigurarea unui cadru optim functional.
Asigurarea unor fluxuri continue de fabricatie, sincronizarea
efectuarii n timp a diferitelor activitati, incarcarea optima a
utilajelor, folosirea rationala a timpului de lucru, buna
organizare a activitatilor cu caracter auxiliar, imbunatatirea
activitatii de reparatie si ntretinere, perfectionarea activitatii
de transport intern si depozitare, etc, sunt doar cateva aspecte
care ar putea conduce la cresterea productivitatii.

Pregatirea si perfectionarea pregatirii resurselor umane.

Formarea profesionala si perfectionarea continua, reprezinta

principala cale de autovalorificare si dezvoltare a factorului

uman, de valorificare superioara a potentialitatilor creative si
anticipative ale omului. De aceasta depinde receptivitatea si
viteza de adaptare la nou.

Cointeresarea materiala conditioneaza veniturile populatiei

de rezultatele lor n munca. In aceasta directie, o importanta
deosebita o are aplicarea unui sistem de repartitie care, pe de
o aprte, sa determine ct mai corect marimea salariului
fiecarui lucrator, adica ceea ce i se cuvine dupa munca depusa
si, pe de alta aprte, sa asigure un sistem de norme de munca
n pas cu progresul, prin care sa se stabileasca aportul
fiecaruia la activitatea generala a firmei. Orice neglijare n
acest domeniu se va reflecta intotdeauna nefavorabil mai
devreme sau mai tarziu, in sensul unei insuficiente
cointeresari.

PRETUL

O definitie a pretului, unanim acceptata, este cea

formulata inca din antichitate de catre Aristotel si Xenofon

care prezinta pretul ca o cantitate de moneda pe care

cumparatorul este dispus si o poate oferi producatorului
(vanzatorului) in schimbul produsului pe care acesta il prezinta
pe piata. Acesta este pretul absolut. El exprima, in cea mai
mare masura sub aspect calitativ si structural, un ansamblu de
informatii furnizate reciproc de catre participantii la schimb,
in functie de raportul dintre cerere si oferta, pe de o parte, si
de cadrul legislativ pe de alta parte, avand caracter dinamic,
divers si reglementat.
Pretul de piata este pretul posibil, care poate oscila intre
limite de piata, aceasta acceptand intotdeauna un pret posibil
minim si unul maxim. Acest pret, care este de fapt si pretul
real al produsului, este pretul acceptat de comparator, a carui
cerere exprima puterea sa de cumparare, cat si de vanzator,
care reprezinta efortul depus pentru produsul scos pe piata. El
nu este unic, iar limitele sale sunt impuse atat de vanzator,
care urmareste un pret cat mai mare, cat si de comparator, ale
carui interese sunt pentru un pret cat mai scazut.
Indiferent de piata, pretul indeplineste mai multe functii:
1. functia de evaluare a cheltuielilor si rezultatelor.
2. functia de corelare a cererii cu oferta se refera la

tendinta pretului de a se forma in jurul nivelului sau de

echilibru, respectiv cea la care cererea corespunde cu
oferta.
3. functia de informare a participantilor la viata economica
pretul este cel care reflecta situatia pietei, respectiv
raportul dintre cerere si oferta.
4. functia de motivatie a producatorilor.
In prezent, pretul este influentat de o multitudine de
factori, care determina tendinta de amplificare a functiilor
sale. Acesti factori sunt:
-

cresterea cererii pentru servicii;

persistenta inflatiei;
aparitia unor noi tipuri de produse;
progresul tehnologic;

cresterea concurentei externe.

Piata economica cunoaste o mare varietate de preturi.

Din punctul de vedere al puterii de influenta al agentilor
economici, distingem:
preturi libere care se formeaza in conditiile in care nici

unul din agentii pietei nu influenteaza unilateral nivelul

acestora.
preturi administrate (reglementate) care se formeaza
sub actiunea agentilor economici dominanti pe piata, sau
a statului. Aceste preturi apar in conditii de concurenta
imperfecta. Dintre acestea, se cuvin enumerate: preturile
de monopot, de oligopol sau cele de monopson. Acest tip
de preturi se nasc atunci cand statul impune o limita
superioara sau inferioara pentru pretul unui produs (bun
sau serviciu), in functie de balanta cerere-oferta.
Un alt criteriu de clasificare a preturilor este acela al
sistemului de comercializare:
preturi fara TVA, reprezentand preturile care acopera

costurile agentului economic, adica ale factorilor

economici.
Preturi cu TVA, reprezentand de fapt pretul de
cumparare.
Dupa nivelul si rolul pretului, intalnim:

Preturi
Preturi
Preturi
Preturi

inalt-active
inalt-pasive
joase-active
joase-pasive.