Frica vine la ora cinci

“Cum termina serviciul venea acasă. Rareori întârzia, iar atunci când
se întâmpla mă anunţa . Multe femei ar fi dorit să aibă un soţ ca al meu.
Punctual şi chiar atent. Din când în când îmi aducea câte ceva util cum ar fi
un robot de bucătărie sau nişte oale de inox. Altădată o perdea superbă . Şi
câte altele . El făcea piaţa şi ştia ce să ia. Precis şi sigur pe orice punea mâna.
Era plin de iniţiative, iar casa arăta excelent. Uneori era chiar prea preocupat
să arate bine.Câteodată eram supărată că îşi lua mai mult timp pentru lucruri
decât pentru mine. Îmi explica didactic că făcea asta pentru a mă simţi eu
bine şi a-mi uşura munca. Sosea cam pe la ora cinci. Atunci intram în
panică. Vroaiam ca toate să fie în ordine. Mâncarea cât mai gustoasă şi bine
aranjată pe masă. Zâmbetul meu aşezat bine. Câteva flori pe masă. Şerveţele
pe masă şi cana lui cea mare pe care scria “boss”. Şi era să uit : o teamă
înflorită în suflet că ceva am uitat sau că nu-i va plăcea lui. Când venea el
îmi trecea orice poftă de mâncare. Eram încordată şi urmăream fiecare gest
de reacţie la ceea ce i-am pus în faţă. Parcă eram la examen,deşi trecuseră
mai bine de şapte ani de la căsătoria noastră.”
- Bună mâncare, zicea el , uitându-se prin colţurile de sus ale bucătărei.
O să ajungi pe căi nebănuite ale măiestriei culinare, aruncă el o
apreciere nesusţinută prea bine de tonul vocii.
După ce mănânc o să mă urc să şterg faianţa că s-a cam înegrit de
atâta fum de la aragaz. Tu stai liniştită că e treaba mea, spuse el ,
văzând că ea se ridică să se uite mai bine.
Aştepţi musafiri? o întrebă el serios.
- Nu, ţi-a spus cineva că vine la noi? se îngrijoră ea.
- Încă nu s-a anunţat nimeni, dar păianjenul ăla din colţ ne dă de ştire că
s-ar putea să ne sosească, zâmbi el , ca de o glumă bună. Stai cuminte,
nu-l lua cu mătura că murdăreşti tavanul. De ce crezi că am venit
acasă? Stai şi mănâncă liniştită. Bun şi felul doi. Nu cumva ai pus
prea mult mărar? Nu-i nici o problemă că mă adaptez. Mai dă-mi
puţină sare.
- Nu e sărată îndeajuns? se ridică ea îngrijorată.
- Are sare, dar mi se pare mie că-i mai trebuie puţin. Capricii de-ale
mele, rezumă el. Ai spălat merele?
- Chiar cu multă apă, se mai ridică ea odată.
- Lasă că-l frec eu bine. Cine ştie în ce a căzut de s-a murdărit. Are o
mică pată .Nu te tulbura. Zici că mi-ai călcat costumul şi nişte cămăşi
pentru delegaţie, zise el ridicându-se dela masă cu un măr în mână,
spre şifonier.
- De dimineaţă le-am călcat, zise ea ca să-l mulţumească. Să-ţi iei
cămăsa aceea bleu şi două albe, îi sugeră ea.
- Cred că am să iau doar pe cele albe, spuse el uitându-se în şifonier.
Cea bleu are o mică cută la guler din călcat, rezumă el.
Ea oftă şi închise ochii pentru câteva clipe. Apucă să ia două linguri
din farfurie şi mâncarea i se păru amară.
- Când zici că vii din delegaţie, mai întrebă ea, ca să-şi şteargă
indispoziţia,care se mărea ca o noapte.
- După două zile, zise el . Tot cam pe la cinci , după-amiaza, preciză el.
Un val de teamă năvăli în privirea ei când auzi ora sosirii lui. Ora
examenului niciodată absolvit .
- S-ar putea să-ţi aduc ceva care să-ţi placă de-acolo, îi aruncă el din
sufragerie.
Nu se prinse de ochii ei nici o bucurie. Degeaba.

Cu teama în spate

“Să fim serioşi .Termină cu hipersensibilitatea asta!” o dojeni

Alexandra, vecina şi prietena ei.”El este atât de atent cu tine şi atât de
gospodar şi tu tremuri ca o frunză când vine el acasă. Trebuie să mergi
urgent la un psihiatru ca să scapi de stafia asta care te îngrozeşte.
Chiar bărbatul meu a fost la unul bun şi l-a rezolvat una-două.Aşa
cum l-am dus pe el de mână aşa te duc şi pe tine .”
“Dar nu înţelegi, Alexandra, că de fiecare dată eu cad în postura de
elev care nu şi-a făcut temele? Şi , culmea, nu am curajul să-i spun
niciodată de teama pe care o am atunci când vine acasă. Totdeauna
cade în picioare şi reproşurile lui înăbuşite de o bunăvoinţă tolerantă
mă dezarmează, dar mă şi înfurie. Şi culmea, trebuie să joc şi eu
teatru, arătându-i că nu e chiar aşa de important ceea ce a spus el. Dar
în mine lava vulcanului meu îmi arde toată vegetaţia mea sensibilă.”
“ Prostii, fetiţo! Frământările tale sunt pur şi simplu gra-tu-i-te . Doar
ai făcut şi tu o facultate! Mâine te duc la psihiatru. Mioara, uită-te la
mine! Nu vreau să te pierd!”
 Dulceaţă din teroare coaptă

Şi totuşi... ce se întâmplă în realitate? Un veritabil coşmar. Obişnuit să

exercite o autoritate “benefică” bărbatul de “invidiat” simte
responsabilitatea să fie reper pentru doamna lui. Având nişte
competenţe recunoscute ca acelea de gospodar, familist, priceput-în-
toate, chiar dacă nu are un post de conducere la serviciu, îşi afişează
standardele şi aşteptările odată cu ele, căutând cu orice preţ
îndeplinirea lor. Dar mai are şi o abilitate: el ştie că cerând asemenea
măsuri de la partenerul lui poate întâmpina rezistenţă. Cum? Prin a fi
evaluat ca exagerat şi perfecţionist şi, de aici, neîndeplinirea sarcinilor
de familie şi gospodăreşti din partea celei sau celui care poate trece în
opoziţie. Dar el are o strategie, privind la cazul pe care l-am oglindit
mai sus: tot el se oferă să rezolve insuficienţele partenerului, după ce,
formal, l-a periat puţin pentru a-şi permite şi reproşul. Bine jucat,
maestre! Nu ştiu dacă-ţi dai seama, dar cine cade în plasă îţi dezvoltă
mai bine imaginea ta de “directorul care înţelege şi repară!” Iar tu ai o
imagine de familist pe care trebuie să ţi-o susţii. Pentru că ţii prea
mult la tine.
Bărbatul de la ora cinci după-amiază are o pretenţie la care nu
renunţă în ruptul capului: totul trebuie să fie perfect! Cum intră pe uşă
privirea lui caută ordine. Aşa a fost mama lui şi aşa a fost educat de
ea. Tătăl lui le cam dădea în bară cu treburile casei, aşa că scumpa lui
mamă i-a dat direcţia :”puiule, tu să nu fii ca taică-tău, care le lasă pe
toate neterminate. Tu, uită-te la mama ta cum le face pe toate şi aşa să
fii în viaţă, că lumea e plină de neterminaţi!” Şi pentru că şi-a ascultat
mama , iată-l, “mânca-l-ar mama”, un bărbat “terminat”, adică echipat
cu toate dotările maternale, gata să termine pe alţii cu exigenţele lui.
“Dar ce-aveţi cu el, fraţilor! Dacă n-ar fi aşa ar mai străluci
casa? Ar mai fi pereţii perfecţi traşi cu glet? Ar mai fi toate puse în
ordine ca la farmacie? S-ar mai vorbi de cel care le ştie pe toate?” îi
luă apărarea doamna Alexandra.
“Dar cu sufletul celui de lângă el ce facem?” o întrebă soţul ei,
care tocmai se întoarse de la psihiatru.
Dramă de pus în ramă

-Cum a fost la serviciu, scumpule, îl interogă Alexandra, care tocmai

îi aşeza masa.
- Cum să fie, bine, spuse el , încercând să descurajeze orice discuţie
despre slujba lui.
- Ţi-ai citit referatul în faţa medicilor? o întrebă ea curioasă.
- N-a mai fost timp. Poate altădată, zise el întrezărind ruperea de nori
nevesteşti.
- Aşa eşti tu, moale şi fără iniţiativă. Îţi place să ţi-o ia alţii înainte?
Poate că de referatul ăsta atârnă postul tău de director. Doar aşa mai
pot să-ţi suport megaîntârzierile tale de la serviciu. Dacă tot stai peste
program, măcar să ne alegem cu ceva la leafă, că în rest nu am nici un
avantaj după serviciul tău.Te mulţumeşti doar că te stimează colegii şi
pacienţii, dar nu lupţi deloc pentru tine! Uită-te la mine că din
secretară simplă, am ajuns secretară şefă. Dar m-am luptat cu toţi până
am reuşit. Mi-ai luat detergent şi apret? îşi continuă ea tirada.
- Am uitat, şi, de fapt, am fost foarte ocupat, se justifică domnul
doctor.Am avut câteva cazuri grele, zise el crispat.
- Normal că pe tine nu te interesează treburile casei. Tu eşti domnul
doctor care stă peste program şi îi face bine pe toţi. Dar pe nevasta lui
o lasă în casa asta, ca un salon neîngrijit şi fără niciunelea, ca un client
care cere şi nu capătă nimic. Ştii de ce? Pentru că domnul vânzător,
adică dumneavoastră, domnule doctor ,aveţi dopuri în urechi şi nu
auziţi dorinţele consoartei. Hai, treci la masă ,că mi-ai stricat toată
ziua. Mai bine ai vorbi puţin cu vecinul şi poate că ţi-ar da puţină
vrednicie şi poftă să lupţi pentru drepturile tale. Hai iubitule, vino-ţi în
fire şi treci la treabă. Ce, trebuie să stau toată ziua pe capul tău, să te
împing de la spate? Doar ai şi tu personalitatea ta.
- Terfelită, zise el încet , ca ea să nu audă.
- Ce-ai spus? îl cercetă ea, parcă auzind ceva ce nu-i făcea plăcere.
- Cinstită, zise el, dregând-o pentru urechile ei.
- Chiar prea cinstită; nu vezi că astăzi nu mai răzbeşti cu un asemenea
caracter? Hai la masă, că ţi-am făcut mâncarea ta preferată: mâncare
olandeză cu ouă de prepeliţă.
- Nu mi-e foame, zise el.Şi nici poftă de viaţă nu mai am, spuse el
blazat.
 Şi de atunci, trei zile n-a mai fost bun de nimic. Iar ea, leoaica şefă , a
găsit pe cel mai bun psihiatru şi l-a pus pe picioare. La sugestia lui.
Aşa zice doamna Alexandra.Păcat că psihiatru , un om tare de treabă,
i-a interzis Alexandrei să mai vorbească cu soţul ei probleme de
serviciu şi alte chestiuni stresante: “Auzi,Mioaro, timp de şase luni
să nu vorbesc decît puţin şi treburi banale!Mă tem să nu cad în
depresie şi eu. Nu pricep iubito de unde i s-a tras starea asta psihică
rebelă! E o taină!”îi spuse ea ,nedumerită.

Tomografie totală pe ...frică

Să punem puţin aparatul pe înfricoşaţii noştri. Respectul de sine

este afectat în întregime.Ridiculizările sau reproşurile implicite atacă dureros
sentimentul valorii de sine. Acest aspect este multiplicat prin comentariul
propriu al victimelor prin care se culpabilizează singure. La unele cupluri
pot apărea aceste stări de asediu, pe care un partener îl aruncă asupra
celuilalt şi datorită unor diferenţe culturale, unul din ei căutând să egaleze
scorul prin a persecuta persoana “cu şcoală”, sau a-l domina prin unele
dotări pe care celălalt nu le are.
Principiile comunicării eficiente sunt călcate în picioare de pretenţiile
aşa zise legitime ale celui care observă o “deficienţă” la partener şi care îşi
exercită rolul de “părinte” asupra lui. Atitudinea de reproş aluziv sau
moralizarea deschisă paralizează pe cel atacat procurându-şi deprimări şi
angoase care pot lua forme psihiatrice. Realizarea inutilităţii , prin critica
celuilalt, îl face pe cel afectat să încerce chiar gândul suicidului, măcar ca
fantezie, sondând ipotetic un soi de răzbunare prin abandonul total în faţa
vieţii.
Monologul celor dominaţi, dar care nu îndrăznesc să replice, de
dragul unor valori la care ţin (respectul vecinilor, teama de a nu afla părinţii,
sau biserica, imaginea bună pe care o au colegii lor despre ei, respect de sine
viciat – eu nu mă cobor la felul lui de a fi) este înspăimântător uneori, prin
forţa distrugătoare a gândurilor şi a resentimentelor neexprimate.
Forma de respect pe care o afişează cel abuzat faţă de partenerul
autoritar este falsă, deşi în exterior el poate să-şi îndeplinească sarcinile de
familie cu dăruire, dar o face din obligaţie. Ştiind că nu este apreciat va găsi
refulare fie în muncă, fie în a-l critica faţă de alţii, dar evitând confruntarea ,
fie în cititul romanelor de dragoste sau în seriale cu drame sentimentale
puternice. Fie în aventuri extraconjugale secrete. Acestea fiind mai rare,
deoarece mândria celui persecutat nu permite compromiterea lui în socialul
care îl stimează. Aspectele de evadare imaginară sunt mai preferate.Teama
de celălalt pentru modul primitiv sau ridiculizant la care este supus îl
determină să stea mereu în defensivă, acumulând mânie în spirală, pe care
şi-o reprimă sistematic. Boală curată! Undeva, pe curba tensiunii se va
produce o erupţie psiho-somatică în existenţa celui controlat, ce va uimi pe
partenerul care i-a dorit tot timpul numai şi numai “binele”.
Singurul mod de a scăpa de acest clocot de teamă nu este soluţia de
mai jos, din finalul articolului. Pe calea Bibliei, Consilierul vieţii, îţi va
explica întâi că valoarea ta este intactă, indiferent de ce face celălalt. Apoi îţi
demostrează dragostea Lui, care se dăruieşte prin sacrificiu şi te invită să o
primeşti, pentru cea mai importantă provizie a sufletului. Apoi îţi face o
tomografie a inimii şi îţi arată că tu nu eşti mai bun decât celălalt, chiar dacă
nu se observă în exterior. În următorul pas te pregăteşte pentru o confruntare
cu cel care te-a supus atâtor umilinţe şi căruia îi spui durerea ta şi aşteptările
tale, pentru că îl iubeşti şi vrei o înoire fericită a căminului. Lucruri
uimitoare se pot întâmpla când urmăreşti refacerea relaţiei de pe poziţia
iubirii care nu-şi adjudecă dreptatea proprie. E singura şansă. Iar dacă
celălalt nu vrea, tot mai este o cale.Chiar fericită . Dar asta pe altădată. Ce
urmează, totuşi, nu e o soluţie.

Nu urca scările cu groază!

- Bună seara , domnu’ doctor.

- Bună seara , Mioara . De unde vii? o întrebă el , urcând scările.
- De la o policlinică cu plată, domnu’ doctor. Am o uşoară angoasă şi o
tratez.Dar lăsaţi asta . Am auzit că nu vă simţiţi bine, domnu’ doctor.
Serviciul acesta vă oboseşte cumplit. Vă rog, fiţi mai precaut şi aveţi
mai multă grijă de dumneavoastră, îl sfătui vecina cu compasiune.Ce
ne facem noi fără dumneavoatră?
- Poţi să ţii un secret, Mioara? Rămâne între noi ce-ţi spun acum :
serviciul ăsta de care zici tu mă relaxează. Mă fericeşte, mă înalţă şi aş
sta şi noaptea. Altceva mă oboseşte . Tachinările şi moralizarea.
Reproşurile şi admonestările. Iritările şi ameninţările, spuse el afectat.
- Apoi, nu mă mir că un doctor ca dumneavoastră, aşa de bine văzut în
tot oraşul să nu aibă duşmani chiar printre colegii dumneavoastră.
- Nici pomeneală, Mioara. Sunt oameni de treabă. Din altă parte vine
pericolul. Este aici, la câţiva paşi .
- Vreunul din vecini? Să nu spuneţi că noi...
- Fii pe pace Mioara. Cu voi ne înţelegem de minune. Cineva mai
aproape,mări el misterul.
- Vreo rudă? Mai încercă ea curioasă.
- Mai aproape , ridică el tensiunea.
- Nu cumva, doamna A... şi se opri speriată că a îndrăznit să se
gândească atât de poliţienesc.
- Exact, dragă vecină. Este doamna A.Scumpa mea A . Mi-e groază să
mă întorc acasă. Stimatul şi onoratul domnu’ doctor, atât de valoros
peste zi la spital, este devalorizat în câteva secunde, după ce intră pe
uşă. Devin imediat eşecul, zero absolut, nimicul cel mare, marele
uituc, încurcătura pământului şi delăsarea internaţională. Când o las
moale de ce nu mă grăbesc. Dacă mă grăbesc de ce nu o las încet.
Dacă iau un kilogram de roşii, de ce nu am luat două şi dacă iau două
de ce atâta risipă. Totdeauna nemulţumită de mine şi niciodată de ea.
Ea deţine cheia vieţii, ea este profesoara de rezolvări fericite care
niciodată nu este ascultată. Mioara , îmi bate inima când deschid
uşa.Parcă sunt un infractor prins în flagrant şi imediat aruncat în faţa
instanţei. Dar şase luni am linişte. Am aranjat cu un psihiatru o scenă.
A chemat-o să-i spună că sunt într-o situaţie gravă şi că n-are voie să-
mi vorbească decât strictul necesar. Nimic din ale frământărilor zilei.
Doar nimicuri pe care doi străini şi le poate spune. Dacă nu merge,
mai prelungesc şase luni. Dar rămâne între noi, Mioara!
- Domnu’ doctor, aţi putea să-mi recomandaţi şi mie pe psihiatru
dumneavoastră? Ceva asemănător am şi eu. De la ora cinci nu mai
sunt bună de nimic, când vine dumnealui, şi arătă spre uşa
apartamentului ei. Dar să-l cheme şi pe el şi să-i dea şi lui reţeta pe
care i-a dat-o doamnei Alexandra. Cea cu strictul necesar.
- Se face Mioara. Tot şase luni? zâmbi el.
- Deocamdată tot şase luni. Cu posibilitate de prelungire, sugeră ea.