Suprema justificare

Deodată, din senin, a pornit vijelia.

- Te rog să laşi puţin computerul şi să pui scaunul pe hol ca să aspir, îi
spuse ea poruncitor celui care comunica intens, din zori de zi, cu
ecranul lui magic. Doar câteva cuvinte monosilabice au schimbat pe
parcursul a cinci ore, în acel sfârşit de săptămână, iar doamna casei,
era evident revoltată de muţenia lui rebelă şi jignitoare.
- Trebuia să mă anunţi de dimineaţă că vrei să faci curat. Acum nu pot
să mă dau la o parte că ţi-a venit ţie să faci sport, îi aruncă el peste
umăr , fără să o privească .
- Decât să pierzi timpul , toată ziulica la râşniţa aia de măcinat mintea
mai bine ai face un capăt de treabă în casă, că trăieşti şi tu între pereţii
ăştia.
- Mă informez ca să ştiu cum să trăiesc nu ca tine care nu pui mâna pe
nici o carte şi care nu-ţi iese nimic ca lumea.
- Interesant, spuse ea aruncând aspiratorul din mână.
Eu fac mâncare, aspir , spăl, calc, câştig şi bani şi sunt de condiţie
inferioară. Ar trebui să-mi cumpăr şi eu un computer ca să-mi ridic
statutul meu limitat, iar de mâncare am să-ţi dau link- uri, site-uri şi la
desert câte un email ca să-ţi fie pofta bună.
- Tu mereu ai banalizat ceea ce este important şi te-ai învârtit în
nimicuri. Nu mă impresionezi cu tehnicile tale de dispreţ, îi reteză el ,
în timp ce butona tastatura.
- Faptul că ţi-a anchilozat maxilarul şi nu vorbeşti cu mine zile în şir,
asta nu-i dispreţ? Măcar să aud: „femeie, mai pune sare în mâncare,
„sau : „vrei să-ţi iau ceva din piaţă?”. Nici măcar nu te interesează
mărunţişurile astea. Nu sunt de condiţia ta de om informat. Te-ar
umili prea mult.
- Asta nu suport eu la tine , că iei în batjocură tot ce fac şi îmi prăjeşti
morală din orice. Te mai miră faptul că nu deschid gura să mai spun
ceva? Ei bine, ăsta-i motivul !
- Chiar mă uimeşti ! Eu nu fac nimic bun,mereu greşesc, nu merit nici
măcar un cuvânt de apreciere sau un mulţumesc pentru masă; eu fac
aprovizionarea şi am grijă până şi de întreţinerea casei şi pe deasupra
n-am dreptul să-i cer distinsului domn nimic din ce ar însemna
implicare în treburile casnice, că-şi strică reputaţia. Intri în aşternutul
 meu curat şi ai pretenţia că eşti soţul meu. Dacă tot eşti pe cont
propriu, caută-ţi domnule o altă cameră unde să-ţi trăieşti singurătatea
şi dreptatea ta.
- Mă aşteptam şi la sancţiuni din astea de măidan, că altele nu ştii, îi
replică el, înşurubat în scaun.
- Poţi să-ţi dau şi un supliment, spuse ea furioasă ,aruncând în el cu o
lingură de lemn mare, cumpărată de la artizanat ,pentru decor.
Să mănânci cu ea din îngâmfarea ta computerizată.
- Oameni şi fapte, spuse el rezumativ şi dispreţuitor.
...Şi în camera aceea n-a mai aspirat nimeni.

Tot mai sus, pe culmile...mâniei

Nimic nu produce iritare mai mult ca replica plină de justificare.

Odată puse în funcţiune, tehnicile de apărare produc în serie învinuiri
implicite, la început, apoi condamnări şi culpabilizări directe. Este
reacţia edenică prin care se demonstrează că „ nu eu sunt vinovat, ci
tu.” În asemenea tiranice diatribe se uită cine este primul vinovat,
fiecare dintre cei doi acuzându-l pe celălalt ca fiind cauza conflictului.
Se identifică chiar o beţie în a găsi tot mai multe hibe la partener, iar
„colecţionarul de vânătăi”, care a răbdat un timp strâmbăturile
comportamentale şi de atitudine ale celuilalt îşi scoate lista contabilă
de neajunsuri pe care le-a încasat şi le citeşte cu furie şi indignare.
Persoana care se socoteşte vătămată mai mult din cuplu a sperat că
tăcând şi suportând indispoziţiile partenerului adună mai multe
puncte, faţă de celălalt. Dar la indiferenţa celuilalt şi la nemişcarea lui
insensibilă în faţa atâtor oferte bune, cel frustrat constată că nu merită
să stea sub povara automutilării şi oala sub presiune a emoţiilor sare
cât colo.
Perioade de resemnare consemnează trecerea celor doi, unul pe
lângă celălalt cu un anume soi de respect, dar de fapt e o evitare
calculată, de teama de a nu arunca iarăşi cu proiectile de mânie, care
aduce o proastă dispoziţie. O aparentă atmosferă civilizată, dar nu este
altceva decât o ostilitate pasivă, oricând cu posibilitate de detonare la
o mică solicitare de schimbare din partea unuia dintre ei.
Apropo de schimbare. Tensiunea escaladează în momentele
când cei doi se încăpăţânează să devină factori de schimbare ,
acţionând reciproc unul faţă de celălalt pentru a-l determina să-şi
schimbe punctul de vedere. Modul în care se face această
 „consiliere”este sub o presiune crescândă. Abuzul psihologic exercitat
este interpretat ca un exerciţiu moral de prestigiu : „să-l aduc pe calea
cea bună!”
Expresiile de supremă justificare prin care se apără cei doi
combatanţi sunt arhicunoscute :” tu, totdeauna eşti aşa...”; „ dacă tu nu
ai fi făcut...”; „tu, niciodată nu vrei să...”; „numai din cauza ta s-a
întâmplat” ; „ degeaba vorbesc „; „tu ,nici nu mă bagi în seamă”; „ eu
nu însemn nimic pentru tine”; „ e ca şi când vorbesc cu pereţii”...
Fiecare aşteaptă ca celălalt să cedeze, dar nu oricum. Trebuie să
se umilească în sac şi cenuşă ca să dea satisfacţie celuilalt. Cum , de
fapt, nu se întâmplă aşa, gesturile de umilire şi le fac reciproc până la
totală devalorizare verbală şi nonverbală.
Să nu ziceţi că nu este aşa: îţi vine o poftă să-l povesteşti pe
„criminalul” sentimentelor tale pe toate canalele de interes ale celor
din jurul tău , dar cu o bogăţie de amănunte demne de revistele cele
mai indiscrete. Bărbaţii , de obicei nu se lansează pe o asemenea
variantă. Sunt prea mândri să recurgă la ea şi nu vor să se facă de râs.
În schimb femeile,sub presiunea emoţională ce le caracterizează, nu
scapă ocazia să deschidă o emisiune oricui este gata să asculte ştiri
noi şi fierbinţi din actualitatea căsniciei lor. Ba chiar, stimatele
doamne sunt aşa de bine puse pe treabă că admonestează chiar şi
anturajul perturbant al soţilor lor, format deseori din prietenii lor sau
din colege de lucru asupra cărora au o bănuială. Să ştie toţi !

Cerc vicios şi ...compot de vişine

- De ce ai desfăcut borcanul de vişine? E ultimul şi dacă vine un

musafir cu ce îl servim ? îl dojeni ea.
- Presupun că eu sunt mai important decât un musafir, argumentă el.
- Nu mereu. De exemplu, vişinile mi le-a adus vecinul, cu maşina lui că
domnia ta nu ai avut chef să mergi la piaţă şi chiar ai spus că nu te
omori cu compotul.
- Ţie nu-ţi scapă nici o ocazie ca să te răzbuni atunci când îţi vine
bine.Poftim am avut o treabă importantă atunci şi n-am putut.
- Tu ai mereu treburi importante, de aceea te înţeleg şi nu mai apelez la
tine, se îmbufnă doamna.
- Eşti ca maică-ta: savantă în sarcasm şi căutatoare de greşeli , acolo
unde nu e nici una.
- Iar tu eşti ca taică-tău: poftele tale şi să-ţi iasă ţie bine! De fapt ar
trebui să-ţi dau compotul de vişine. Oricum , la modul cum îţi place să
vii acasă eşti ca un musafir . Nu spui nici unde te duci, nici când vii.
Cred că meriţi compotul de vişine, spuse ea ca o descoperire de
senzaţie.
- Mulţumesc pentru tratare, i-o întoarse el incendiat de văpaia ei.
Luă borcanul de compot şi-l aruncă la coşul de gunoi. Apoi ieşi din
casă supărat.

Când la o replică de justificare se răspunde cu o alta de aceeaşi

factură atunci începe „lecţia de geometrie maritală” : se
formează un cerc ...vicios.Rând pe rând , fiecare din cei ce erau
cândva aliaţi, caută acum argumente din ce în ce mai dure de
condamnare prin justificări căutate. Se răscoleşte trecutul şi se
spun lucruri grave ce n-au fost spuse niciodată. Doza de mânie
creşte putând duce în două direcţii : abuz fizic sau retragere din
orice comunicare, chiar dacă mai au loc schimburi de cuvinte
de convenienţă. Străini în propria lor casă. După ce ultima
învinuire a fost verbalizată , tensiunea creşte pe plan atitudinal :
tăcere, gesturi de sfidare, indiferenţă , absenţe de acasă.
Întocmai ca un drog : cu cât vezi că celălalt are comportamente
indezirabile cu atât măreşti doza de răzbunare şi mânie. Cercul
trebuie rupt. Cum şi de către cine ?

- Măcar du-ţi gunoiul, strigă femeia ofensată după soţui ei supărat.

De fapt l-a luat cu el, că mereu îl poartă în mintea şi inima lui , zise ea
cu „înţelepciune.”

Cea mai dificilă înmulţire

Să zicem că începi să vorbeşti mai frumos.Nu mai acuzi

şi nu te mai îndreptăţeşti. Rezolvi ceva ? Cineva îmi spune : nu
s-a schimbat nimic. Decât strategia. Fondul problemei este
acelaşi.
Nu poţi să trăieşti în atmosfera aceluiaşi număr de circ,
asemenea leului care sare prin cercul de flăcări.Vei căpăta
arsuri grave la suflet şi trup.
Să zicem că apelezi la un consilier care să medieze starea
de conflict care a degenerat în explozii de egoism, ruşine şi
durere emoţională. Miracolul nu vine de la el. Cel mult poate
să-ţi conştientizeze căderea şi vinovăţia.
Să zicem că te apuci să citeşti cărţi de familie care îţi
tuşeză starea ta. Chiar nu e rău deloc. Doar că ele nu aduc pacea
şi armonia în cămin fără puterea aceea care sfărâmă cercul
vicios al justificării. Doar acea putere care vine din Cuvântul
Cărţii ne aduce vestea că numai El rezolvă dezastrul din ogorul
marital, incendiat şi pustiit de acuzele şi îndreptăţirea de sine.
„Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu,când va
păcătui împotriva mea?Până la şapte ori?
„Iisus i-a zis: Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la
şaptezeci de ori câte şapte.” (Matei 18,21,22 )
Cel prins în cercul vicios al argumentării se raportează la
sine şi construieşte totul pentru a dovedi că este mai bun ca
celălalat. Raportarea trebuie schimbată pentru a scăpa din cerc.
Centrul de greutate trebuie să iasă afară din cerc,acolo unde
sinele egoist şi mândru nu-şi mai găseşte justificarea. Iar în
afara cercului vicios este Creatorul legământului .Când te
raportezi la El , atunci îţi procuri oglinda în care te vezi aşa cum
eşti. Nimeni nu-ţi poate arăta adevăratul chip interior decât
numai Cel care ne-a răscumpărat . Toată logica de până acum
dispare. Nu mai te interesează ce procent de vină are celălalat şi
ce trebuie să facă el. O matematică ciudată, nefirească, şi
desăvârşită îmi spune că vinovatul numărul unu sunt eu,
indiferent de contribuţia păcătoasă a celuilalt.Nu el trebuie să
rezolve , ci eu prin puterea din afara cercului. Şi asta numai
după ce mi-am dat seama de spectacolul hidos pe care l-am dat
prin mândria şi egoismul meu rănind pe cel de lângă mine şi
rănind inima Celui mai bun prieten : Iisus. Puterea iertării vine
din acea memorabilă înmulţire : 70x7 !

Un Regizor bun , un scenariu nou

Să fi trecut mai bine de patru săptămâni de viscol

siberian în relaţia lor.Se apropia Anul Nou. Inima congelată de
gerul învinuirilor şi al justificărilor furtunoase nu mai trimitea
nici un semnal de viaţă de cămin. A stat pe gânduri câteva nopţi
şi a hotărât.Cuvântul vieţi l-a colindat cu cântece de har şi pace.
 Într-o dimineaţă s-a sculat şi a luat aspiratorul şi l-a băgat
în priză. Şi-a adus aminte de unde a căzut. A vrut să înceapă din
camera ei. Marea schismă : camera lui, camera ei , trebuia să se
termine. Umil şi bine intenţionat a intrat în camera unde i se
pusese semnul de interzis şi a dat drumul la aspirator. Ea va
înţelege că el doreşte împăcarea şi va ceda, a gândit el.
- Mă descurc şi singură, ţipă ea la el. Te rog,scoate-l din priză. N-am
nevoie de ajutorul tău.
Îi stătea pe limbă o replică care s-o scuture încă odată în poziţia ei
încăpăţânată. Dar s-a oprit. Şi-a dat seama că înainte de a porni
aspiratorul trebuia să facă altceva. Trebuia să pornească iertarea.
- Ştii, doamnă, ai dreptate. Poate fi o formalitate chestia cu aspiratul.
De fapt eu am nevoie să aspir în sufletul meu vina de a te fi jignit
atâţia ani. Te-am depreciat cu cuvinte rele şi te-am desconsiderat cu
atâtea gesturi de sfidare şi mândrie. Atâtea lucruri care le-ai făcut
pentru mine le-am socotit că le meritam de drept şi pentru ele nu am
mulţumit. Nu ţi-am dat socoteală ce fac şi unde merg pentru că
socoteam că nu te priveşte şi am ucis comunicarea noastră când de-
abia se născuse. Ţi-am adus răni grozave inimii tale şi te-am înstrăinat
de tine. Te-am făcut să plângi deseori şi am nesocotit sentimentele tale
cu judecata mea . Credeam că am dreptate. De fapt am făcut din
justificările mele raţionale un sicriu pentru sensibilitatea ta.Nu pot să
mai suport să am dreptate.Justificarea mea este El, Cel care mi-a
descoperit păcatul socotelilor mele fireşti. Doar eu sunt vinovat de tot
ce s-a întâmplat. Te rog, iartă-mă !
În mijlocul casei, pe covorul neaspirat de patru săptămâni, cel
care mereu stătea în picioare,acum , cu genunchii aduci la gură,
îşi sprijinea fruntea pe care scria mereu : „am dreptate!”
Mândria lui era învinsă de lacrimi şi de iertarea Celui Sfânt.
Ea s-a ridicat cu lacrimi în ochi şi a închis uşa. Erau doar ei doi
şi între ei aspiratorul.
N-am aflat ce a spus ea şi care a fost expresia feţei ei în urma
acelei socoteli matematice a iertării . Un lucru totuşi am aflat:
după un sfert de oră s-a auzit asparatorul în camera ei.
Marea schismă a luat sfârşit!