Ciresul

In amfiteatrul imbalsamat de pulbere sclipitoare in razele soarelui se desfasura ora de

limba si comunicare. Elevii muti, abatuti, priveau sters in eter, captand informatiile
sacadat.
Pericle se legana absent pe platforma de lemn din dreapta catedrei, menita sa substituie
un podium, continuand sa explice lectia auditoriului. Nelipsitele sale tirade inca ii
debusolau si pe elevii din ultimul an.
Poate cineva sa imi evidentieze diferentele literare dintre operele lui Alexandre Dumas
tatal si cele ale fiului ?
Linistea domina. Amelie nu clipea o secunda, contempland apatic ciresul inflorit din
incinta liceului. Simultan, colegii ei incepusera sa fosneasca in banci, incercand sa
dezmorteasca strafundurile mintii in care puteau fi cumulate informatiile cerute de
profesor. Acesta din urma suradea viclean pe sub mustata, inghesuindu-si ochii mici, de
onix, in dreptul lentilelor ce ii dadeau alura miniaturala a unui soricel.
In acel moment, se auzi clopotelul, iar Pericle, tipicar ca de obicei, isi fixa ochelarii si isi
lua la revedere de la clasa sa.
Amelie parasi vaporos amfiteatrul si se avanta in curtea liceului, patrunsa de bucuria
melancolica a hoinarului in cautarea destinului. Privi ciresul marginas cum isi lasa florile
neprihanite sa fie mangaiate de pletele vantului. Se apropie sfios de trunchiul acestuia,
atingand cu degetele sale calde suprafata plina de asperitati a scoartei.
Amelie !
Fata tresari in momentul in care auzi vocea lui Eric, retragandu-si mana de pe trunchi. A
simtit o pulsatie a arborelui care a cutremurat-o.
Baiatul era in spatele ei, privind-o analitic. Cand ea se intoarse spre acesta, ochii ei
traducand mister, Eric simti un fior cald de-a lungul spinarii. Avea emotiile unui prescolar
la prima serbare de fiecare data cand privirile lor se intersectau. Ticaitul necontenit al
inimii lui si inghititul in sec l-ar fi putut deconspira in orice alta situatie.
Dar nu si in fata lui Amelie, care putea percepe o sumedenie de lucruri dincolo de
aparente, cu exceptia acestui sentiment inocent si neimpartasit de patru ani de zile al lui
Eric.
Fata se sprijini de cires, intrezarind norii printre ramurile maiestuoase ale acestuia. Din
unghiul ei, coroana arborelui impresura perfect, precum o diadema de spini, albusul de
bumbac al cerului.
Cand Amelie se trezi din reverie, Eric nu mai era acolo, iar pustiul era legea lumii in care
poposise.
________________________________________________________________________
Nu ma intereseaza cine are dreptate atata timp cat nu sunt eu acela. , returna baiatul
afectat, sprijinindu-se cu spatele de cires.
Fata il socotea morbid, napadind-o lacrimi topite in chipu-i de ceara. Ii intoarse spatele si
fugi descumpanita catre intrarea in liceu.
Profesorul zambi subtil in fata scenei ce i se desfasurase in fata ochilor. Se apropie de
baiat si ii puse mana pe umar:

 Esti tanar.
Iar dumneavoastra sunteti batran. , replica el recalcitrant, nefiind atent la figura
barbatului.
Si insolent. .
Baiatul rosi. Nu putu sa-si creada propria impertinenta. Il privi atent pe invatatorul lui de
stiinte, Hippocrate, cum ii spuneau toti, si isi pleca teasta de rusine. Batranul era cel mai
bland profesor, necomparandu-se cu pretentiosul Phidias, care preda artele, si
incoruptibilul Hades, care preda matematica.
Invatatorul il privi languros, trecandu-si bratul in jurul gatului sau si invitandu-l la o
plimbare prin parc, care era vizavi de liceu.
Dar am romana , spuse elevul ganditor.
Cu Pericle?, intreba profesorul sagalnic.
Baiatul amuti. De unde stiau profesorii cum sunt porecliti de elevi?
Si eu am fost elev al acestui colegiu. , il lamuri acesta. Pericle mi-a fost si mie
profesor, este o traditie veche sa fie porecliti profesorii dupa personaje reprezentative ale
Greciei Antice. . Facu o pauza pentru a admira intimitatea locului, incadrat de stejari
inalti, apoi se aseza pe o banca, suspinand tendentios.
Dorian, tu cunosti legende ?
Ce fel de legende ? , il intreba acesta nedumerit.
Tragice. Lucruri tragice despre care ai auzit si pe care nu le crezi.
Sunt ateu. Nu consider nimic mai presus decat necredinta mea.
Inteleg., ii spuse profesorul cugetator. Ai auzit despre tragedia ciresului?
Am auzit zvonuri, dar nu cred in ele.
Si totusi, de ce nu crezi acele zvonuri?
Fiindca nu cred in nefiinte si in lucruri pe care nu le pot simti pe pielea mea.
Trebuie sa se intample o tragedie ca sa crezi in ele ?
Nu , raspunse elevul incurcat.
Se spune ca oamenii mor doar atunci cand nu mai au valori in care sa creada si pe care
sa le protejeze. De altfel, ei mor si cand cei ce ii inconjoara isi pierd principiile.
Oamenii mor treptat, acumuland tot mai multe neimpliniri si dezamagiri de-a lungul
timpului.
Nu trebuia sa o faci sa planga, stii asta.
Baiatul asculta tacut. In el zacea un vulcan inactiv care starnea indurarea celor din jur.
Vorbele profesorului il marcasera.
E adevarat ca acea fata si-a curmat zilele, chiar de ramurile ciresului ? , intreba acesta
subit.
Nu au gasit-o niciodata. Ea doar a fugit. Exact ca cea pe care vorbele tale au alungat-o
astazi. Sunt superstitios din fire, tocmai de aceea te sfatuiesc sa nu lasi lucrurile
nerezolvate. S-ar putea sa fie prea tarziu cand iti vei dori sa repari totul.
Dar nu are niciun sens si nici cea mai mica legatura. Ce s-a intamplat cu acea fata, de
fapt ?
Eram tanar si am cam uitat.
Dar trebuie sa va amintiti, macar ceva important legat de moartea ei! , insista Dorian.
O sa-ti spun tot ce stiu despre aceasta fata, desi nu am cunoscut-o niciodata. Venea la
scoala in fiecare zi cu un zambet cald care imbuna sufletele tuturor. Cu toate acestea,
nimeni nu ii cunostea gandurile din spatele ochilor sclipitori. Am mentionat ca ochii ei

imprastiau mireasma de cicoare ?, si facu o pauza in vorbire, parca gandindu-se cum sa

continue, dupa care relua, Ciresul abia inflorise, impreuna cu inimile noastre juvenile.
Ea il scruta reflexiv din sala de clasa.
Cat timp a trecut de atunci ?
Probabil ani de zile.
Si ce s-a intamplat mai departe... ?
Soneria a animat toti elevii, care dormitau in starea lor de inertie. Ea s-a retras in curtea
liceului, langa cires, parca chemata de spirite ispititoare sa isi savarseasca pacatul.
Este o agonie pura sa cred ca as fi putut-o salva, sau ca oricine ar fi putut-o salva doar
daca se afla acolo.
Elevul il privea cordial, neintelegand vinovatia pe care si-o insusea superiorul sau.
Dar nu aveati cum sa stingeti aceasta catastrofa din pantece. Nu o cunosteati pe fata,
probabil nimeni nu o cunostea cu adevarat. V-a fost eleva ?
Nu imi pot aminti. Am avut multi elevi.
Nu va invinovatiti pentru lucruri pe care nimeni nu le poate preveni. , iar Dorian se
ridica vivace de pe banca, manat de noi conceptii. Trebuia sa se intoarca la liceu, pentru
ultima ora, anume matematica.
Se inserase neprevazut, cerul incepand sa scurga stropi de Rai, asa ca se grabi inspre
curtea liceului, limpezindu-si gandurile. Povestea lui Hippocrate ii prefigurase orgoliul in
ingaduinta. Cand ajunse in dreptul ciresului, il contempla pentru cateva secunde, vazand
cum florile sunt imbibate in licoare. Un moment a putut sa isi imagineze cum albul floral
a fost inecat in sange de fecioara.
Istoria nu avea sa se repete.
Profesorul ramase in urma, mergand agale pe stradutele intortocheate spre casa lui.
Racoarea densa ii gadila pielea cutata a fetei. Aievea, pe drum, ii iesi in cale o
cunostinta veche:
Mult timp a mai trecut, Eric !
Din obisnuinta, batranul isi privi ceasul uluit.
Adevarat, poate prea mult