Intre CRUCEA REALITATII si bucuriile

straine ale INCHIPUIRII

Am ales sa includem intr-un singur articol doua comentarii recente la una dintre
meditatiile noastre duhovnicesti de saptamana trecuta: Sfantul Prooroc Moise si
Dumnezeul imposibilului, primul apartinand fratelui Paul Curca, iar cel de-al doilea
care glosa pe marginea unui alt comentariu unui alt cititor al nostru, care a semnat pr.
Radu. Le-am strans impreuna pentru ca abordeaza foarte pertinent, fiecare din unghiul
sau, aceasi problema, ridicata si de eseul nostru, anume realismul duhovnicesc ca parte
integranta a credintei, pus in opozitie cu mecanismele obisnuite ale firii cazute de
aparare in fata Crucii realitatii. Socotim ca aceste meditatii ale fratilor nostri sunt in
duhul si in cugetul Parintilor Bisericii si sunt foarte nimerite ca pregatire de Praznicul
Inaltarii Sfintei Cruci, urmarind sa ne ajute sa intelegem mult mai aproape de concretul
vietii si psihologiei noastre, o modalitate de a ne asuma cu adevarat Crucea de fiecare zi:

CREDINTA VIABILA SI FALSA CONSTIINTA DE SINE

Avem nevoie de o credin viabil: s credem nermurit, chiar mpotriva evidenelor pe
care le ofer lumea empiric, aliat cu nelepciunea veacului acestuia, dar fr
nesbuina care, netiindu-i i neacceptndu-i limitele, nu este n stare s fac mare
lucru. Exist un lucru care ne lipsete adeseori, cu toate c nu suntem contieni de
aceasta: dreapta socotin, un bun contact cu lumea i, mai ales, cu propriul nostru suflet.
1

Ceea ce n limbaj teologic s-ar chema dreapta socotin, deosebirea duhurilor, trezvie, se
numete n limbaj laic contientizare de sine. n lipsa ei mi nchipui, adesea, c sunt
altceva dect sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puin, dar ntotdeauna astfel nct
s mi gsesc scuze sau justificri ale propriului comportament, ale modului meu de
a fi i de a relaiona cu ceilali.
Cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe
care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine. Aceasta fals contiin de
sine ne ndreapt ctre un comportament neadecvat, att f de noi, ct i cu cei din
preajma noastr care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care ns
noi o acceptm n mod liber (s nu uitm niciodat asta i s nu punem pe seama lui ceea
ce noi facem neobligai de ceva sau cineva), este s ne ndeprteze de la acele lucruri care
ne-ar putea mntui.
Cu ct ncrederea n noi nine, bravada, nchipuirea de sine este mai mare, cu att
sarcina satanei este mai uoar. Ne e fric, ruine, scrb s ne acceptm propriul
eu, cel compus din attea nimicnicii, ruti, neputine i tinznd mereu ctre
zdrnicii. Pe unul ca acesta l dosim nu doar de prieteni sau de dumani, ci i de noi
nine. i atunci, pur i simplu, printr-o aciune ascuns i pervers a minii, ne nchipuim
c suntem altceva dect suntem de fapt. Chiar dac nu trim complet linitii cu
aceast nchipuire de sine, cci adevrul, ascuns n noi nine, rzbate din cnd n
cnd la lumin, o preferm totui rzboiului inconfortabil i dificil cu noi nine.
Spunea Sfntul Ioan Gur de Aur despre contiina uman c este cel mai nemitarnic i
mai nemilos judector al nostru, c n faa ei nu putem mini, c ea ne spune ntotdeauna
adevrul despre noi nine, adevr care ne scoate din facerea rului i ne ndreapt spre
bine. n contiin, se vede pur i simplu chipul divin din om. Exist ns, i aceast
perspectiv sumbr este ntrevzut i de Sfntul Ioan, posibilitatea pervertirii
contiinei, astfel ca aceasta s nu mai emit semnalele corecte, s nu te mai scoat
din rtcire, iar omul acela devine atunci, cu desvrire, pierdut. Chiar dac
contiina poate fi nfrnt, ea nu dispare cu totul, ct timp suntem vii. Manifestarea ei
ascuns se vede, att dup nvtura duhovniceasc, ct i dup tiina profan a
psihologiei, n dereglrile psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc.
n toate cazurile n care nu avem suficient discernmnt duhovnicesc ca s
nelegem realitatea, fie a noastr, fie a celor din jurul nostru, cci suntem mai
superficiali dect ne ngduie Dumnezeu s fim, nu facem dect s respingem Crucea
mntuitoare cu care ne mbie Hristos. S nu uitm c ntotdeauna crucea este adnc
nfipt n pmnt, adic n realitatea crud din jurul nostru i din noi nine. De aceea,
de cte ori ne rugm i i cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceti, smerenie,
curie, blndee, milostivire, dragoste, i orice ni se pare nou c e bun spre mntuirea
noastr, s punem nainte de toate cererea de discernmnt duhovnicesc, cci n lipsa
lui toate celelalte sunt greit orientate i nu valoreaz nimic.

Paul Curca
***

SAMANTA BUCURIEI SI RODUL DURERII INIMII

Citind reactia lui R. B., care de altfel pare un un suflet foarte cald si bun, mi-am dat
seama cat de periculos este totusi entuziasmul lipsit de discernamant si de
indrumare pentru inceputul vietii duhovnicesti. Cum realitatea unor firave experiente
duhovnicesti se poate confunda si asimila cu trairile cele mai profunde si mai inalte,
despre care citind prin carti ne inflacareaza imaginatia si inchipuirea. Intamplarea aceea
care descrie fapta de milostenie a unui om cu o conditie materiala peste medie chiar
daca n-a fost traita chiar de el, ci e o intamplare patita de cineva, acum, de curand- sau
poate si pe aceasta a citit-o pe undeva, pe la Bastovoi sau prin alte parti este clar ca l-a
impresionat si s-a regasit pe sine in trairile descrise in istorioara. Nu neaga nimeni
autenticitatea bucuriei celui ce daruieste fara sa astepte nimic in schimb si mai ales
cand acest lucru se intampla pentru prima oara. Daruind vei dobandi. Dar ce nu stie el
este ca bucuria aceasta nu este decat cel mai fraged lastar al vietii duhovnicesti, si nu
este rasplata faptei daruirii, ci fapta daruirii s-a savarsit datorita unei chemari launtrice, a
unei soapte nevazute care a miscat pe moment inima, si care este glasul botezului,
trezirea harului si iesirea lui din adancul in care l-am tinut vreme indelungata ascuns.
Aceasta experienta inedita si bucuria care o insoteste nu e rodul faptei noastre, ci
este samanta pe care o arunca Semanatorul. De acum incolo si pana la sfarsitul vietii
noastre se va vedea ce facem noi cu aceasta samanta: o vom aseza la marginea drumului,
o vom pune pe loc pietros sau vom lasa spinii si maracinii sa o inabuse? Sau o vom pune
pe pamant bun pentru a aduce rod mult?
Iar a o pune in pamant bun inseamna aceasta: ca aceasta samanta chemare
nascuta la un moment dat din adancul uitat al fiintei noastre sa trezeasca in noi un
cuget smerit si o inima infranta. Adica bucuria aceasta isi arata rodul daca trezeste
in noi smerita, adanca si dureroasa intrebare: ce am facut cu viata mea pana acum?
Pe ce cai straine si ratacite am umblat? Prin ce minune Dumnezeu a mai miscat o

inima ce demult statea in impietrire si in inselare? Cum voi putea sa rascumpar timpul
pierdut?
Dar daca bucuria aceasta se va insoti cu un entuziasm si o inflacarare a inchipuirii,
dandu-i triumfalist o dimensiune improprie, confundand-o cu marile si adancile
trairi a celor ce au dus o vreme indelungata greaua osteneala a Crucii, facandu-ne sa
exclamam exaltandu-ne: O, risipire preaimbogatitoare si sa vorbim analogic de Sfintii
Mucenici, de eruptia de iubire care in jurul lui pe unii ii adapa, de la altii se adapa ea
insasi, iar pe altii ii parjoleste, atunci lucrurile se complica. Aici se potriveste
cuvantul: cand tanarul vrea sa se inalte la Cer, tu sa-l tragi de picior pe pamant. Chiar
cu riscul ca acesta sa sara ca ars si sa te acuze de neincrederea ta ucigatoare care
tinde sa-i taie aripile cu care s-ar fi inaltat la cerul amagirilor. Mai buna este, la
aceasta varsta, neincrederea in sine, decat increderea nesabuita si cutezatoare
care te duce la amagire.
Sau, dupa cum spune si Sfantul Ioan Scararul, si anume ca printre ascultatorii incepatori
se strecoara un lup rapitor, care ii face ca atunci cand citesc despre rugaciunea
neincetata, bucuria plansului, despre a sta cu mintea in inima, sa li se inflacareze
inchipuirea si, confundandu-si micile lor trairi cu aceste experiente ale maturitatii
duhovnicesti, ii face sa se creada chemati si sa-si doreasca sa se rupa de obste si sa
plece singuri in pustie, uitand ca, de fapt, tocmai purtarea crucii supunerii, taierea
voii, rabdarea necazurilor, a nedreptatilor de tot felul, contactul cu raul, il fac pe om
sa se smereasca, sa se biruiasca pe sine si astfel sa dobandeasca o inima indurerata,
mahnita pentru care plansul si durerea sa devina o realitate de neinlaturat.
P.S.: Alatur un gand care se potriveste in context: Este stiut ca nu se cuvine crestinului sa
se planga. Dar ii este propriu sa planga si sa deplanga. Sa deplanga raul care ne
inconjoara de pretutindeni, atat din afara cat si dinauntru, si sa planga sub povara
lui. Caci nu scrie Veniti la Mine cei neafectati si fericiti, ci este scris Veniti la Mine
cei osteniti si impovarati... Nimeni sa nu creada ca e mai presus de realitatea in
mijlocul careia traim si ca poate placea lui Dumnezeu fara sa-si asume responsabil
lumea in durerea inimii, caci va auzi Plecati de la Mine ca nu va cunosc pe voi.

Pr. Radu