Forme ale comunicarii

Comunicarea didactica este o forma specifica a comunicarii umane. Poate fi definita ca o

comunicare instrumentala, direct implicata in sustinerea unui proces sistematic de invatare (6, p.
234). Prezinta o serie de particularitati prin care se deosebeste de alte forme de comunicare:
Este proiectata si se desfasoara in vederea realizarii unor obiective instructiv-educative anterior
stabilite, motiv pentru care:
o vehiculeaza continuturi purtatoare de instruire;
o urmareste influentarea, modificarea si stabilizarea comportamentelor individuale si de
grup;
o genereaza invatare, educatie si dezvoltare in acelasi timp;
o presupune o implicare activa a educatului in actul comunicarii.
Reprezinta o comunicare complexa si totala, integrand:
o comunicarea verbala, prin intermediul careia informatia este codi-ficata logic si transmisa
cu ajutorul cuvantului; vehiculeaza cunostinte, dez-valuie sensuri, intelesuri, semnificatii;
o comunicarea paraverbala in cadrul careia informatia este codificata si transmisa prin
intermediul elementelor prozodice si vocale care insotesc cu-vantul si vorbirea in general
(intensitatea vorbirii, ritmul, intonatia, pauzele din vorbire); are implicatii in dimensiunea
operationala /metodologica si ati-tudinala a comunicarii si poate atribui semnificatii
deosebite aceluiasi material verbal;
o comunicarea nonverbala, ectosemantica, necodificata logic in cadrul careia informatia
este transmisa prin o serie de semne legate de postura, mis-carea, gesturile, mimica,
privirea partenerilor in actul comunicarii; ofera infor-matii despre starile emotionale,
atitudinile, reactiile afective ale locutorilor si este puternic implicata in stabilirea
conditiilor favorabile interactiunii.
Intre cele trei forme ale comunicarii se stabilesc anumite relatii tempo-rale si de sens. Astfel,
comunicarea verbala si paraverbala sunt obligatoriu si-multane, in timp ce comunicarea
nonverbala poate fi simultana acestora, dar poate si sa le preceada sau sa le urmeze. In ceea ce
priveste sensul, comuni-carea paraverbala si nonverbala sunt concordante (o voce vesela se
coreleaza obligatoriu cu o figura vesela), pe cand intre verbal si paraverbal, intre verbal si
nonverbal pot sa apara discordante voite (o apreciere laudativa poate fi transformata in contrariu
prin ton si mimica). Cert este ca cele trei forme de comunicare sunt complementare,
influentandu-se una pe cealalta, toate contribuind intr-o masura mai mare sau mai mica la
eficientizarea actului de comunicare didactica. Din aceste particularitati specifice comunicarii
didactice rezulta si alte elemente distincte ale acesteia:

1) Este o comunicare structurata conform logicii pedagogice, urmarind nu simpla enuntare a

unor adevaruri stiintifice, ci intelegerea profunda a acestora, ceea ce il obliga pe profesor
sa gaseasca cele mai potrivite modalitati de transmitere a informatiilor, astfel incat sa
devina accesibile elevilor;
2) Structurarea comunicarii didactice conform logicii pedagogice con-duce la necesitatea ca
profesorul sa selecteze, sa organizeze si sa personalizeze continuturile transmise,
raportandu-se permanent la prevederile programei sco-lare si la manualul dupa care elevii
invata;
3) Personalizarea comunicarii didactice face ca acelasi continut formal cuprins in programa
si manual sa fie valorificat diferit si cu rezultate diferite de profesori, in functie de
propriile lor particularitati care pot determina ac-centuarea mai pregnanta a uneia dintre
dimensiunile comunicarii: informativa, relationala, pragmatica;
4) Comunicarea didactica imbina cele doua forme ale comunicarii verbale - orala si scrisa ceea ce obliga profesorul sa valorifice in functie de context valentele dimensiunii
paraverbale si nonverbale ale acestui act. De exemplu, daca pe timpul expunerii elevii iau
notite si nu pot percepe integral informatia transmisa pe cale nonverbala, trebuie insistat
pe accentuarea com-pensatorie a comunicarii paraverbale. De asemenea, trebuie gasite
modalitati de suplinire a dimensiunii afectiv - atitudinale care este mult diminuata in cazul comunicarii scrise.
5) Comunicarea didactica fiind o comunicare instrumentala presupune in mod obligatoriu
fenomenul de retroactiune (feed-back) prin intermediul caruia interlocutorii au
posibilitatea ca, luand cunostinta de efectele comu-nicarii la un moment dat, sa-si
modifice in etapa urmatoare comportamentul, astfel incat finalitatea urmarita sa fie
indeplinita.
Din perspectiva comunicarii didactice, feed-back-ul este inteles ca fiind "comunicarea despre
comunicare si invatare". Se disting doua feed-back-uri, care difera prin continut si sens. Un prim
feed-back (fbI) este cel care aduce informatia de la receptor la emitator, regland activitatea de
transmitere ulte-rioara a informatiilor. Cel de-al doilea (fbII) este oferit de emitator recep-torului,
avand drept scop sa regleze activitatea dominanta a acestuia (2, p.237). Daca fbI este prezent in
orice comunicare umana, fbII este propriu comunicarii ce vizeaza expres invatarea sistematica, in
cadrul careia emitatorul nu este pur si simplu o sursa de informatie, ci el vizeaza ca prin
informatia transmisa sa determine o schimbare pe planul personalitatii receptorului. In acelasi
timp re-ceptorul nu se limiteaza numai la receptarea informatiei, ci trebuie sa valorifice
informatia primita pentru a se instrui, educa, transforma. Apare evident ca in comunicarea
didactica emitatorul si receptorul isi schimba in mod permanent rolurile, aceasta imbracand de

regula forma dialogului. In plus comunicarea didactica nu se realizeaza numai pe verticala

(profesor-elev, clasa), ci si pe orizontala (elevi-elevi).