INTRODUCERE

Dreptul, ca obiect al cunoaterii, n ntreaga sa complexitate, reprezint una din

cele mai eseniale direcii ale gndirii umane ce a evoluat de-a lungul istoriei. Preocuprile sale
au avut ntotdeauna ca scop dezvoltarea sensului profund al ideilor de drept, libertate, adevr,
idei, care n ansamblu reprezint realitatea, ordinea, dreptatea social, etc. Ptrunderea
intelectului pe toate planurile cunoaterii a invocat un obiectiv de studiu al dreptului att n
domeniile filosofiei, sociologiei, tiinei politice, ct i n cel juridic. Acest interes, de comun
efort, reflect n mod obiectiv importana cunoaterii dreptului n toate domeniile de activitate
uman, deoarece orice activitate are ca punct de reper ideea de drept, iar de aceasta depinde nu
numai progresul unui stat, dar i al ntregii omeniri.
Pentru a justifica cele afirmate, vom face trimitere la unul din cele mai
incontestabile argumente - la evoluia istoric. n aceeai ordine de idei, subliniem c evoluia
istoric a reprezint indicele de baz dup care putem judeca despre importana dreptului i a
rolului pe care l are n dezvoltarea social. Istoria a nregistrat cazuri de prbuire a statelor
prospere din cauza propriilor manifestri injuste, ceea ce confirm afirmaia c un stat inechitabil
i gsete pn la urm, n mod obiectiv, propria pieire. Aceast idee adeverete existena unor
legiti obiective ce nu pot fi n nici un caz nlturate, modificate sau negate, fiindc orice
manifestare, n sens contrar, duce la o confruntare a omenirii cu diverse consecine nefaste.
Dreptul, ca fenomen caracteristic unui nivel superior de organizare a societii, constituie
expresia evolutiv a acestor legiti obiective de manifestare a dreptului i, n deosebi, a esenei
sale universale, reprezint unul din obiectivele de baz, specifice domeniului filosofiei dreptului.
tiina juridic, ca form a dreptului, propune o cercetare a lui prin prisma unui anumit timp i
spaiu de manifestare. Ea are menirea s cerceteze, prin ntregul su arsenal metodologic, dreptul
existent ntr-o anumit perioad istoric, n scopul descoperirii metodelor i cilor de apropiere
de universalitate. Remarcm c att universalitatea, ct i particularitatea dreptului snt laturi
inseparabile ale aceluiai fenomen.
Referatul va cuprinde descrierea succint a unor din cele mai importante coli i
curente juridice din domeniile tiinei juridice. Cunoaterea dreptului presupune o cale
anevoioas de studiu, ca expresie a propriei cunoateri, deoarece soarta spiritului uman este
determinat de fore pe care omul le poate stpni doar datorit desvririi sale spirituale.
Sperm c lucrarea va suscita curiozitatea i dorina de a cunoate misterul dreptului n tot
cuprinsul su.

1. Conceptul de politic penal

Noiunea politic penal a fost folosit pentru prima oar la nceputul sec. al XIXlea, n manualul su de drept penal, de ctre penalistul german A. Feuerbach (1803), definind-o
ca: Ansamblul procedeelor represive prin care statul reacioneaz contra crimei. Conceptul a
fost dezvoltat ulterior cu noi idei. Cei care i-au exprimat prerea cu privire la conceptul de
politic penal au scos n eviden un adevr de justeea cruia nimeni nu s-a ndoit, toi fiind de
acord c elementul definitoriu al politicii penale este lupta mpotriva fenomenului infracional.
Vzut ca un rspuns al societii la fenomenul infracional, politica penal a fost iniial definit
ca ansamblul procedeelor represive prin care statul reacioneaz contra crimei [21, p.68].
Aceast definiie aparine lui Ludwig Feuerbach, cel cruia i este atribuit i expresia de
politic penal. Din punct de vedere metodologic, aceasta este o definiie prin gen proxim i
diferen specific, ce const n a caracteriza un fenomen pornind de la trsturile pe care le
mprtete cu alte fenomene i de la acele trsturi care i sunt particulare i prin care se
difereniaz de acestea.
Potrivit definiiei lui Feuerbach, politica penal este sinonim cu teoria i practica
sistemului pena , o concepie care este tributar epocii n care a fost formulat, n sensul c
specific acestei perioade este gndirea unor msuri mpotriva crimei, avnd un caracter
preponderent represiv. Feuerbach pune accentul pe necesitatea ca responsabilitatea s nu fie
atribuit doar judectorului i procurorului, insistnd asupra ideii unei abordri globale asupra
problemei. [2, p.27]
Astfel, faptul infracional este vzut ca un adevrat fenomen social la care rspunsul
odat cu trecerea timpului, politica penal se detaeaz att de dreptul penal, ct i de
criminologie i de sociologia criminalitii, cptnd o semnificaie proprie. Aceast detaare nu
se realizeaz ns prin opoziie fa de aceste discipline, ci mai degrab, ca o sintez a
principiilor care le guverneaz i care au impact asupra politicii penale. Este subliniat
necesitatea ca politica penal s nu fie redus la noiunea de drept penal, ci s fie vzut ca
reacie organizat i deliberat a colectivitii mpotriva activitilor delictuoase, deviante sau
antisociale .
n etapa actual politica penal este definit ca un ansamblu de mijloace i de msuri,
propuse legiuitorului sau folosite efectiv de stat, la un moment dat, ntr-o anumit ar,

pentru a combate i a preveni criminalitatea; sau politica penal este n egal msur o tiin i o
art care const n a descoperi cele mai bune soluii posibile pentru diferitele probleme de fond i
de form pe care le implic fenomenul criminalitii8 .
Din definiiile prezentate se desprinde concluzia c politica penal este o parte a politicii
generale a statului i se refer la msurile i mijloacele ce trebuie adoptate i aplicate pentru
prevenirea i combaterea fenomenului infracional ntr-o anumit ar i ntr-o perioad
determinat.
2 coala clasic de drept penal
Teoria cultural-umanist Principiile de baz ale acestei teorii se reduc la
urmtoarele: - minimalizarea aplicrii pedepsei cu moartea; - limitele minime i maxime ale
pedepsei penale trebuie s fie prevzute de lege; - infraciunile religioase nu trebuie pedepsite
sau pedepsite crud; - cuantumul pedepsei trebuie s corespund cu gravitatea faptei comise; scopul pedepsei const nu n rzbunarea pentru fapta comis, ci n prevenia general i special.
Teoria cultural-umanist s-a format n baza ideilor marilor umaniti francezi: Ch. Montesquieu,
Voltaire, umanistului italian C. Beccaria. Charles de Montesquieu (1689-1755) - critica cruzimea
nejustificat a dreptului penal feudal, considernd necesar limitarea numrului de pedepse pe
motiv religios. [22, p.98]
Meritul acestui umanist const ndeosebi n naintarea pe primul plan a sarcinilor
dreptului penal referitor Ia prentmpinarea infracionalitii, i nu la pedepsirea ei. Principii
naintate de Montesquieu: - a formulat principiul, conform cruia infraciunea trebuie s fie
prevzut de lege, iar judectorul, in procesul de examinare a cauzelor penale, s respecte buchia
legii. - principiul corespunderii gravitii i cuantumului pedepsei cu infraciunea svrit de
fptuitor. Voltaire (1694-1778), ca i Montesquieu, pleda pentru principiul umanist n dreptul
penal. [23, p.95]
n lucrrile sale Voltaire a ieit mpotriva obscurantismului bisericii catolice,
nvinuind-o de persecutarea oamenilor pentru convingerile lor religioase. Voltaire susinea c
este n interesul societii de a condamna criminalii la munca social-util i "nu de a-i pedepsi cu
moartea". Cesare Beccaria (1738-1794) - scria c numai legea stabilete cazurile n care omul
merit s fie pedepsit, iar n lege trebuie s fie indicate toate semnele infraciunii n a cror baz
persoana care a comis o infraciune merit arestul, fiind supus anchetei i pedepsei. Beccaria
considera c pot fi supuse urmririi penale numai aciunile oamenilor i nicidecum cuvintele sau
inteniile nematerializate ale acestora.

Astfel, coala clasic de drept penal a formulat urmtoarele principii: - nu-i crim, nu-i
pedeaps n afara legii. - rzbunarea pentru crima svrit constituie scopul pedepsei penale. nulla poena sine lege (nu-i pedeaps n afara legii); - nulla poena sine crime (nu-i pedeaps fr
infraciune); - nullum crimen sine poena legali (nu-i infraciune fr pedeaps legal). Se
numete clasic, deoarece n limitele ei s-a format un sistem unic de dogme juridicopenale.
coala clasic de drept penal s-a bazat pe concepiile teoriei cultu-ral-umaniste engleze i ale
filozofiei clasice germane, ndeosebi pe concepiile filozofice ale lui Im. Kant i G. Hegel.
coala clasic de drept penal acorda o atenie deosebit construciilor juridico-formale, indicrii
n lege a tuturor semnelor infraciunii, n timp ce personalitatea infractorului practic nu este luat
n considerare. [20, p.67]
Astfel, adepii acestei coli considerau c trebuie pedepsit fapta ilicit i nu persoana
care a comis o infraciune.n cadrul acestei coli s-au ntemeiat numeroase instituii de drept
penal, cum sunt: componena de infraciune, vinovia, tentativa, complicitatea i altele, precum
s-a artat i artat necesitatea deosebirii condiiilor obiective i subiective la rspunderea penal.
Adepii acestei coli clasific pedeapsa n dou grupe: pedepse amenintoare i pedepse
pricinuitoare. Scopul primelor era de a provoca repulsii fa de infraciuni, iar scopul celor din
grupa a doua era de a demonstra fora legii.
2.1 coala antropologic- sociologic
Reprezentanii acestei coli acordau o atenie deosebit aspectelor social-psihologice ale
criminalitii. Cesare Lombroso (1835-1909), cunoscut psihiatru-penalist, crirninolog italian,
fondatorul colii antropologice, considera obligatorie cercetarea minuioas a aspectelor juridicoformale ale crimei i ale personalitii infractorului. ncercnd s demonstreze c crima este un
fenomen biologic, el susinea: Studiai personalitatea infractorului - nu abstract, nu n linitea
biroului, nu dup cri i teorii, dar n via: n nchisori, spitale, comisariatele de poliie, n
cercul vagabonzilor i prostituatelor, alcoolicilor, narcomanilor.[13, p.14-17]. Atunci vei
nelege c infraciunea nu reprezint un fenomen ntmpltor, un produs al voinei rele, dar este
un act sigur i n mod obligatoriu pasibil de pedeaps." Lombroso a propus aplicarea fa de
aceti rufctori a pedepsei cu moartea, nchisoarea, castrarea etc. In lucrarea sa Omul
delincvent savantul a pus bazele teoriei infractorului nnscut. Dup prerea sa, criminalul este
un tip antropologic care comite infraciuni n virtutea diverselor sale trsturi i particulariti ale
organizrii constituionale. Tocmai de aceea n societatea uman infraciunea este tot att de
fireasc ca i n toat lumea organic, Svresc infraciuni deopotriv i plantele, i animalele.

Aadar, criminalul este un tip natural deosebit, mai degrab bolnav dect vinovat. La
nceput Lombroso considera c infractorilor din natere le sunt specifice trsturile caracteristice
oamenilor primitivi: minile neproporionale, lungi, fruntea ngust etc. Cercettorul a dezvluit
tipologia infractorilor n funcie de semnele sale antropologice. Teoria n cauz a servit drept
baz pentru cercetarea de mai departe a metodelor biologicopsihologice i sociologice n
domeniul criminologiei. [7, p.173] In lucrrile sale Crima, Femeia criminal i prostituat, C.
Lombroso analizeaz interdependena situaiei sociale, politice, economice (studiile, srcia,
alcoolul), cum influeneaz aceasta asupra nivelului criminalitii i conchide c la baza
comportamentului infracional stau mai muli factori: climaterici, social-culturali, ereditari ele.
Cercetrile sociologice ncepute de C. Lombroso au fost continuate de ucenicul su Enrico
Ferri (1856-1929). Criticnd pentru dogmatism coala clasic de drept penal, Ferri propune
studierea infraciunii i infractorului cu ajutorul antropologiei, psihologiei i statisticii penale.
Aceste tiine n totalitatea lor formeaz sociologia penal, care permite astfel rezolvarea
problemelor de drept penai. [9,p.173] Ferri a elaborat teoria proteciei sociale, conform creia
societatea trebuie s se apere de infractori pe calea izolrii lor. Savantul susinea ideea aplicrii
criminalilor unor sentine nedeterminate, termenul de detenie real, dup Ferri, urmnd s fie
stabilit de administraia nchisorii n baza studierii personalitii infractorului. El nega orice
autonomie a dreptului penal, pe care 1-a inclus n tiina criminologiei.
Ferri clasifica infractorii n cinci categorii: nnscui, obinuii, alienai, ocazionali i
infractori pasionai. Aceast clasificare a avut o nsemntate progresist i a fost reflectat n
legislaia penal a multor ri. Ideile de baz ale acestei coli sunt: - criminalitatea este
predeterminat de factori social-economici, climaterici i antropologo-psihoiogici; - persoanele
predispuse la comiterea crimelor trebuie izolate de societate; - scopul pedepsei nu este
rzbunarea, ci aprarea societii de infractori; - la stabilirea pedepsei se ia n considerare
personalitatea infractorului. [1,p.8].ncepnd cu anii 50 ai sec. al XX-lea o nsemntate deosebit
a avut-o Teoria noii protejrii sociale, ideile de baz aie acestei teorii fiind formulate de juristul
francez Marc Ensaile. Teza de baz a acestei teorii este resocializarea, adic adaptarea
infractorului a condiiile i regimul din societate. Adepii acestei teorii considerau necesar
pstrarea dreptului penal i a consecinelor sale, a principiilor nu-i infraciune neprevzut de
lege", despre rspunderea pentru fapta concret n prezena vinoviei, despre umanizarea
pedepselor etc. Aceast teorie nu poate fi examinat unilateral. Ideea resocializrii se transform
ntr-un instrument puternic al politicii penale i i gsete o susinere n activitatea organelor de
drept ale multor ri. Aadar, la etapa actual nici una dintre aceste teorii nu exist n forma sa
natural. i politica penal, dac pretinde a fi contemporan i tiinific, este "condamnat" la

sintetizarea a ceea ce este mai bun n teoriile dreptului penal.

2.2 coala pozitivist
Denumit astfel dup metoda aplicat, a aprut n Italia la sfritul secolului al XIX-lea,
fiind marcat prin lucrrile lui Cesare Lombroso, Enrico Ferri i Raffaele Garofalo. Potrivit
doctrinei pozitiviste, care nltura teoria liberului arbitru i virtuile sistemului penal represiv,
conceput de coala clasic a dreptului penal, promoveaz teoria determinismului absolut n
svrirea infraciunii. Potrivit acestei teorii, infraciunea, nainte de a fi un fenomen juridic este
un fenomen natural i social, iar infractorul, fr a fi liber n manifestrile sale, este, dimpotriv,
determinat n mod absolut, n aceste manifestri, de factori criminogeni de ordin biologic i
social. Punnd la baza doctrinei teoria determinismului absolut n svrirea infraciunii,
pozitivitii considerau c rspunderea infractorului nu se poate ntemeia pe culpabilitatea moral,
ci pe necesitatea aprrii sociale, iar reacia antiinfracional trebuie s corespund strii de
pericol a infractorului i s se realizeze chiar prin msuri de eliminare din societate, n cazul
infractorilor nnscui, alienai sau de obicei ori prin msuri de tratament n cazul infractorilor de
ocazie sau a celor pasionali. [13,p.14]
Pe planul politicii penale, doctrina pozitivist preconiza luarea de msuri preventive,
considernd c sistemul sancionator are o relevan limitat n prevenirea infracionalitii. n
acest sens, juristul i sociologul Enrico Ferri afirma necesitatea lurii unor msuri de ordin social
i economic, pe care le-a numit substitutive penale, care s elimine sau s reduc rolul
factorilor criminogeni. n acelai timp, se propunea luarea fa de infractori a unor msuri de
aprare social (pedepse, msuri de siguran), n raport cu starea de pericol a fptuitorului.
Pedeapsa trebuia s intervin numai ca ultima ratio. Dei a avut i unele poziii teoretice greite
(de pild determinismul abstract care acioneaz asupra infractorului), coala pozitivist are
meritul de a fi propus, pentru prima dat, luarea, alturi de pedepse a msurilor de, menite s
combat starea de pericol a infractorului i s previn svrirea de infraciuni, msuri care au
fost introduse ulterior n toate legislaiile penale.

2.4 coala aprrii sociale

A mbinat n sfera dreptului penal cele dou concepii anterioare, ntr-o nou doctrin,
potrivit creia finalitatea dreptului o reprezint aprarea social realizat prin prevenire i
represiune.

Iniiat n perioada interbelic de Filippo Gramatica, (n lucrarea sa Principii de aprare

social), coala aprrii sociale a luat amploare mai ales dup cel de-al doilea rzboi mondial,
adepii acestei teorii grupndu-se n Societatea Internaional de Aprare social. Partea
introductiv 15 Teoria Noii aprri sociale al crei creator este juristul francez Marc Ancel, (n
lucrarea La defense sociale nouvelle 1954), nltur normele doctrinei clasice i a celei
pozitiviste, pe care le critic pentru caracterul lor abstract i pentru inexactitatea criminologic i
promoveaz n tiina penal umanismul juridic i moral. [16, p.556]
Problema crimei este privit ca o problem individual, a crei soluionare depinde de
personalitatea fiecrui infractor. De aceea, cunoaterea personalitii delincventului este
prioritar i urmeaz s se nfptuiasc prin constituirea unui dosar de personalitate cu concursul
unei echipe de tehnicieni specializai n observaia asupra persoanei: medici, psihologi, sociologi,
criminaliti, etc. Pe baza concluziilor acestora, ar urma s se stabileasc msura de resocializare
cea mai adecvat, fie o pedeaps n sens clasic, fie o msur de siguran.
Doctrina noii aprri sociale i-a atras i unele critici pentru faptul c implic renunarea la
unele principii de drept penal clasic. coala neoclasic, care a nceput s se afirme n prima
jumtate a secolului trecut, revigoreaz teoria colii clasice insistnd pe meninerea caracterului
retributiv al pedepsei, corespunztor responsabilitii infractorului. Se avea n vedere faptul c nu
se poate concepe resocializarea acestuia, fr condamnarea moral a conduitei sale antisociale.
Dac pedeapsa se ntemeiaz juridic pe vinovia infractorului, n schimb natura i gravitatea ei
trebuie s corespund aptitudinii acestuia de a se ndrepta sub influena pedepsei. n acest sens,
este necesar organizarea tiinific a executrii pedepsei privative de libertate, alegndu-se
modalitile de tratament cele mai adecvate pe baza cunoaterii personalitii condamnatului.
Doctrina neoclasic insist pe aprarea cu maxim rigoare a libertii persoanei, opunndu-se sub
acest aspect, eventualelor excese la care ar putea conduce aplicarea unora dintre tezele doctrinei
noii aprri sociale, cum ar fi aceea ca justiia penal s se nfptuiasc nu de juriti, ci de
specialiti n diagnosticarea devianii.[12]
3. Tendine moderne n politica penal.
Evolutia politicii penale nu mai poate constitui, in momentul de fata, doar o problema
interna a fiecarui stat in parte. Pe de o parte, revolutia tehnologica si tendinta spre integrare
economica internationala au stimulat o consecinta subsecventa negativa si anume, dezvoltarea
nestapanita a vectorului transnational al criminalitatii, mondializarea criminalitatii organizate si a
terorismului, aparitia noilor forme de criminalitate intre care criminalitatea informatica, 'spalarea'

banilor proveniti din afaceri ilicite si diseminarea deseurilor toxice constituie doar o enumerare
nelimitativa. Pe de alta parte, tendinta naturala de a pune pe primul loc respectarea drepturilor si
libertatilor fundamentale ale omului si adoptarea standardelor internationale in aceasta materie
nu poate lasa indiferente guvernele si parlamentele nationale, care in procesul de adoptare a legii
interne si de aplicare a acesteia, trebuie sa respecte aceste standarde. [16]
Deci, politica penala nu mai poate fi doar o problema de traditii culturale interne, ci o
necesitate specifica, izvorata din pragmatismul dar si din aspiratiile umaniste ale societatii
globale. Fara indoiala ca aceasta tendinta nu reprezinta o negare a valorilor proprii fiecarui
popor, ci o tentativa de armonizare, o incercare de a face posibila convietuirea intr-o lume care
trebuie sa fie a tuturor.
In acest proces complex, o importanta aparte revine congreselor specializate organizate de
Natiunile Unite. La aceste congrese participa, in calitate de raportori ori de consultanti, personalitati din toate statele lumii, atat oameni de stiinta, cat si reprezentanti ai puterii legislative si
executive. Rezolutiile propuse spre adoptare, ca si tematicile discutate, sunt pregatite atat de
institutele O.N.U. specializate in prevenirea si combaterea criminalitatii, cat si de corespondentii
din fiecare tara ai sectiei specializate din cadrul ECOSOC, de regula, persoane cu mare experienta in acest domeniu, specialisti reputati. De exemplu, cu prilejul celui de-al VII-lea Congres
al Natiunilor Unite, desfasurat la Milano, in anul 1985, cu tema 'Prevenirea criminalitatii
pentru libertate, justitie, pace si dezvoltare', au participat delegatii reprezentand 125 de guverne, compuse din ministri ai justitiei, de interne, procurori generali, presedinti ai Curtilor
Supreme de Justitie, directori ai sistemelor penitenciare si sefi ai politiilor locale[2]. Acest tip de
reprezentare are calitatea de a influenta ulterior, in mod decisiv si in conformitate cu rezolutiile
adoptate de congres, politica penala din tarile participante. [6]
De altfel, trebuie precizat ca o importanta decisiva in prefigurarea tendintelor actuale si de
perspectiva in politica penala au avut-o ultimele doua congrese specializate ale O.N.U., respectiv
cel de la Milano, la care am facut deja referire, si Al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite
asupra prevenirii criminalitatii si tratamentului delincventilor, desfasurat la Havana, in
perioada 27 august - 7 septembrie 1990. In continuarea logica a dezbaterilor si masurilor
adoptate la congresele anterioare, cu prilejul celor doua importante reuniuni s-au discutat
problematici si adoptat rezolutii de maxim interes pentru prevenirea si combaterea criminalitatii,
pentru orientarea generala a politicii penale, pentru sistemele justitiei penale, pentru cooperarea
internationala in acest domeniu, intre care mentionam: [5]

10

noile dimensiuni ale criminalitatii si prevenirea acestui fenomen in contextul

dezvoltarii;

procesele evolutive ale justitiei penale si perspectivele sale intr-o lume aflata in
schimbare;

tineretul, criminalitatea si justitia;

formularea si aplicarea standardelor si normelor Natiunilor Unite in justitia

penala;

orientari de politica penala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate, a

terorismului si a criminalitatii informatice;

orientari de politica penala privind delincventa juvenila;

orientari de politica penala privind criminalitatea economica si coruptia;

orientarea victimologica a politicii penale;

politica penala cu privire la sanctiunile penale, resocializarea si reabilitarea

infractorilor.

O epuizare a tuturor temelor discutate ar fi imposibila in acest cadru, motiv pentru care ne
vom referi doar la acele preocupari privind orientarile de baza in materia politicii penale.
2. Tendinta represiva, neoclasica
In conformitate cu Recomandarile de politica penala ale Congresului de la Havana, tendinta
represiva ar trebui sa se manifeste mai ales in cazul terorismului, al crimei organizate,
infractiunilor contra mediului inconjurator si impotriva activitatilor corupte ale functionarilor
publici.[4]
Inainte de a analiza continutul de esenta al acestei recomandari, consideram ca este oportun
sa mentionam ca tendinta neoclasica reprezinta un filon mai vechi al politicii penale represive
care, de fapt, nu a incetat niciodata sa se manifeste. Aparitia curentului neoclasic ca orientare
teoretica este insa de data mai recenta, si s-a constituit initial intr-o reactie fata de modelul
curativ de politica penala, criticat sub aspectul ineficacitatii metodelor si tehnicilor de tratament,
abuzului de psihiatrie si al neglijarii programelor globale de prevenire a criminalitatii. De
asemenea, sistemul pedepselor cu durata nedeterminata, probatiunea si eliberarile 'pe cuvant' au

11

fost criticate din cele mai diverse unghiuri teoretice si ideologice. S-a considerat ca ele constituie
un vast domeniu al arbitrariului juridic si executional, implicand contradictii grave intre masurile
non-punitive si sistemele penale eminamente represive. [17]
S-a sustinut ca aceste proceduri judiciare si executionale reprezinta un adevarat esec prin
lipsa criteriilor stiintifice de punere in aplicare, fapt care conduce la o inegalitate flagranta a
sanselor, in functie de pozitia sociala si disponibilitatile financiare ale inculpatilor ori detinutilor,
si s-a sugerat existenta incapacitatii profesionale, a relei credinte si chiar a coruptiei celor
insarcinati cu aplicarea acestor masuri.
S-a criticat cu severitate faptul ca se ajunsese la o adevarata 'capitalizare a probatiunii'. In
lucrarea citat , criminologul american Hans W. Mattick arata ca in anul 1975, in S.U.A., un agent
de probatiune avea in supraveghere pana la 200 si chiar 300 de condamnati carora li s-a aplicat
masura suspendarii executarii pedepsei, ori aflati in 'probatiune'. In cazul in care aceste persoane
s-ar fi aflat in inchisori, statul ar fi cheltuit mari sume de bani cu intretinerea lor. Punerea lor in
libertate a salvat acesti bani, dar masura nu a putut avea efectele dorite, deoarece o singura
persoana, in mod obiectiv, nu poate supraveghea un numar atat de mare de potentiali raufacatori.
[18]
Unii autori au apreciat ca modelul curativ de politica penala s-a intemeiat doar in aparenta
pe ideea de reintegrare sociala a infractorilor. In realitate, masurile de tratament ar fi contribuit la
etichetarea si stigmatizarea acestora, precum si la mentinerea in inchisoare a unor condamnati pe
o perioada mai indelungata decat ar fi fost necesar.
Dupa disputele care au avut loc pe aceasta tema in perioada 1970-1975, ideile scolii clasice
de drept penal au fost reluate in planul teoriei politicii penale, adeptii lor fiind sustinuti de
realitatea infractionala concreta, de 'explozia' criminalitatii in tarile occidentale si de tendinta de
universalizare a acestui fenomen. Cu acest prilej s-au reiterat vechile teorii referitoare la efectul
descurajant al pedepsei si la importanta inchisorii de scurta durata, care ar produce un soc
benefic asupra faptuitorilor, sustinandu-se necesitatea renuntarii la masurile alternative inchisorii
si pentru limitarea stricta a sferei de incidenta a liberarii conditionate. S-a propus chiar o sporire
a severitatii pedepsei si a limitarii posibilitatilor de individualizare judiciara a sanctiunii penale.
[19]
Ca urmare a presiunii generalizate a acestor opinii, in Statele Unite ale Americii s-a
manifestat tendinta de renuntare partiala la modelul curativ si de inlocuire cu un model de justitie
mai bine precizat, prin instituirea unor criterii mai riguroase de aplicare a masurii liberarii
12

conditionate si prin limitarea posibilitatilor de individualizare a sanctiunii de catre instantele

judecatoresti. Astfel, in anul 1976, statul California a adoptat un sistem uniform de sanctiuni,
limitand elementele discretionare, de incertitudine si variabilitate pe care le presupunea modelul
curati .
In Europa, aceasta tendinta a fost marcata de legea intitulata 'Securitate si libertate' adoptata
in Franta, la data de 2 februarie 1981. In legatura cu aceasta lege, criminologul francez Jacques
Vrin aprecia ca preia modelul american, inlocuind individualizarea pedepsei si tratamentul de
resocializare a infractorilor, revenind la sistemul clasic al pedepselor fixe, apreciate in functie de
gravitatea faptelor antisociale savarsit.[15]
Fara a fi partizanul masurilor represive, Jean Pinatel recunoaste ca aceasta tendinta este
oarecum justificata de cresterea grava a infractionalitatii, mai ales a celei savarsite cu violenta,
fapt care determina o reactie agresiva de aparare din partea societatii, reactie reflectata in plan
legislativ. Totodata, autorul atrage atentia asupra marilor probleme pe care le ridica mediul
penitenciar, care se constituie intr-o adevarata 'scoala a crimei', din care infractorii ies mai
versati, mai marcati psihic si mai inrait.[16]
O analiza temeinica (si critica) a acestei probleme a fost efectuata cu prilejul Seminarului
European asupra Alternativelor la Pedeapsa cu Inchisoarea, desfasurat la Helsinki, in perioada
26-28 septembrie 1987, in organizarea Institutului Helsinki pentru Prevenirea si Controlul
Criminalitatii (HEUNI). In Raportul general prezentat cu acest prilej se subliniaza faptul ca in
raspunsurile primite din partea guvernelor 'indiferent ca sunt din nordul, sudul, estul sau vestul
Europei, pedeapsa cu inchisoarea este descrisa in mod insistent ca fiind o sanctiune care, in
marea majoritate a cazurilor, nu poate aduce nici o imbunatatire situatiei personale ori sociale a
celor condamnati. Dimpotriva, exista o ingrijorare generala ca preocuparea pentru ajustarea
satisfacatoare a societatii prin folosirea pedepsei cu inchisoarea conduce in mod frecvent - unii
pretind ca intotdeauna - la inrautatirea situatiei'.Pentru a intari aceasta concluzie, autorul citeaza
Declaratia Guvernului Suedez:
'imbunatatirea situatiei individuale (resocializarea) prin privarea de libertate constituie o
iluzie. Dimpotriva aceasta pedeapsa conduce la o reabilitare minora si la un recidivism inalt, pe
langa faptul ca are efecte distructive asupra personalitatii'.[20]
In concluziile Seminarului se arata ca pedeapsa cu inchisoarea este considerata a fi
necesara, in functie de doua criterii:

13

in cazul savarsirii infractiunilor grave (cum ar fi cele indreptate contra vietii,

integritatii corporale, libertatii persoanei, precum si in cazul actelor de terorism,

traficului de droguri, fraudelor si altor infractiuni economice de mari proportii, a

celor indreptate impotriva mediului inconjurator, ori a celor care pun in pericol
siguranta nationala);
-

in cazul infractorilor incorigibili, asupra carora sanctiunile neprivative de libertate

nu ar produce nici un ecou.

Aceasta recomandare a fost intarita cu prilejul Congresului de la Havana. Astfel, in Anexa A

se precizeaza ca 'guvernele trebuie sa acorde atentie cu prioritate promulgarii si implementarii
celor mai potrivite legi si reglementari pentru a controla si combate criminalitatea transnationala
si tranzactiile internationale ilegale. De asemenea, legile nationale trebuie sa fie revazute pentru
a asigura un raspuns mai adecvat si mai efectiv la noile forme de criminalitate, nu numai prin
aplicarea pedepselor penale, ci si prin masuri legislative in materie civila ori administrativa'[14].
Un exemplu in aceasta directie il constituie noua legislatie italiana pentru combaterea
crimei organizate.
De asemenea, se constata faptul ca nu numai legislatiile penale din tarile europene foste
socialiste isi inaspresc normele de incriminare, aceasta tendinta fiind vizibila si in tarile
dezvoltate (a se vedea noul cod penal francez).
Totusi, tendinta spre severitate este in mod eficient echilibrata de o alta tendinta, aceea
inclinata spre utilizarea cu moderatie a parghiilor represive oferite de legea penala, precum si
prin identificarea altor sanctiuni neprivative de libertate.
3. Tendinta moderata
Tendinta moderata in politica penala reprezinta, in buna masura, tentatia echilibrului intr-o
lume din ce in ce mai bulversata de propriile sale dezechilibre. Aceasta tendinta este noua in
masura in care incearca sa dea raspunsuri logice efectelor provocate de schimbarile de diverse
grade care se petrec in societatea mondiala si care risca sa determine extremisme subsecvente. Ea
este, in cele din urma, o politica a bunului simt, dictat de ideea ca atat o represiune mai inalta cat

14

si renuntarea la sanctiunea penala (conform modelului abolitionist de politica penala) vor

conduce la dificultati si mai accentuate in raporturile interumane. Aceasta orientare abordeaza
problematica prevenirii si combaterii criminalitatii mai ales intr-o maniera structurala, sistemica,
apreciind ca reducerea disparitatilor sociale, economice si culturale dintre indivizi este de natura
sa contribuie la o mai mare integrare sociala si, in cele din urma, la o mai mare implicare a
cetatenilor la rezolvarea problemelor comunitatii din care fac parte, inclusiv la diminuarea
criminalitatii. [21]
Tendinta moderata a fost marcata cu prilejul tuturor reuniunilor internationale de specialitate din ultimele doua decenii si exprimata cu claritate cu prilejul congreselor de la Milano si
Havana. Astfel, in 'Planul de actiune' de la Milano se precizeaza: 'Trebuie explorate si incurajate
formele diverse ale participarii comunitatii (la prevenirea si combaterea criminalitatii - n.n.), in
scopul crearii alternativelor viabile la interventia judiciara pura, alternative care ar putea furniza
metode mai accesibile pentru administrarea justitiei, cum ar fi medierea, arbitrajul si curtile de
conciliere'.
Subliniind necesitatea combaterii unor forme grave ale criminalitatii (terorismul, crima
organizata, criminalitatea impotriva mediului etc.), documentele congresului de la Havana insista
asupra faptului ca masurile efective indreptate impotriva acestui fenomen trebuie sa constituie
parte integranta a programelor de dezvoltare economico-sociala. Respectarea drepturilor omului
in acest domeniu si crearea conditiilor pentru exercitarea acestor drepturi este considerata a fi
esentiala. Pe de alta parte, s-a apreciat ca este necesara reducerea si chiar eliminarea
supraaglomerarii in inchisori prin reducerea perioadei de detentie si prin aplicarea sanctiunilor
neprivative de libertate. [19]
In aceasta materie, subliniem inca o data importanta Seminarului European asupra
Alternativelor la Pedeapsa cu Inchisoarea (Helsinki-1988). Cu acest prilej s-a sustinut ca
pedeapsa cu inchisoarea trebuie sa fie aplicata cu moderatie si numai in cazul savarsirii unor
infractiuni grave, ori atunci cand subiectii activi ai faptelor penale sunt delincventi incorigibili.
Importanta masurilor alternative inchisorii a fost sustinuta in toate reuniunile la care am
facut referire. Printre altele, au fost fundamentate teoretic urmatoarele:
- diversificarea sistemului de sanctiuni alternative inchisorii si adoptarea unor sanctiuni noi,
cum ar fi avertismentul penal, amanarea nelimitata a pronuntarii sentintei, masuri de
compensare a victimei;

15

- prioritatea acordata pedepsei pecuniare, atat amenzii cat si sanctiunii denumita 'zileamenda' care, spre deosebire de amenda clasica, are avantajul ca se bazeaza pe un criteriu de
individualizare mai complex, luand in considerare atat gravitatea faptei comise, cat si
posibilitatile materiale reale ale faptuitorilor;
- aplicarea mai frecventa a pedepselor care prevad munca in serviciul comunitatii ori
condamnarea la locul de munca;
- limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioada limitata de timp;
- mentinerea unor sanctiuni specifice modelului curativ, intre care, suspendarea executarii
pedepsei si probatiunea. Propunerile de perfectionare au vizat o diversificare a formelor de
suspendare si o mai mare suplete in privinta conditiilor de revocare;
- transferarea unor forme de comportament antisocial din sfera de cuprindere a dreptului
penal in cea medicala sau sociala (infractiunile de agresare sexuala, relatiile intre persoane de
acelasi sex, toxicomania, alte 'infractiuni fara victime');
- diversificarea modalitatilor de executare a sanctiunii cu inchisoarea in 'semilibertate' sau
'semidetentie' care sa inlesneasca detinutului contactul cu mediul sau social, sa-si continue
pregatirea scolara sau profesionala;
- adoptarea unui sistem progresiv de clasificare a detinutilor care sa aiba in vedere evolutia
acestora in penitenciar si sa permita aplicarea unui program cat mai adecvat de resocializare a
celor in cauza;
-

solutionarea

conflictelor

penale

pe

alte

cai

decat

cele

obisnuite,

intre

care mediatiunea si dejuridicizarea. Aceste procedee ar urma sa se aplice atunci cand se

considera ca rezolvarea conflictului se poate face evitandu-se neajunsurile unui proces penal.
Mediatiunea are ca scop reconcilierea partilor cu ajutorul unor terti. Dejuridicizarea, alaturi de
scoaterea de sub incidenta legii penale a unor fapte antisociale a dobandit un sens nou, respectiv
solutionarea unor conflicte de drept penal de catre parti, cu ajutorul unor institutii publice sau
private, cum ar fi organismele insarcinate cu aplicarea masurilor disciplinare. [10]
In concluzie, tendinta moderata in politica penala, orientata pe ideea de alternativitate ofera
multiple solutii viabile. Important este insa modul in care acest model este transpus in practica,
fondurile alocate si nivelul de calificare a personalului din sistemul justitiei penal.

16

CONCLUZII
Evolutia politicii penale nu mai poate constitui, in momentul de fata, doar o
problema interna a fiecarui stat in parte. Pe de o parte, revolutia tehnologica si tendinta spre
integrare economica internationala au stimulat o consecinta subsecventa negativa si anume,
dezvoltarea nestapanita a vectorului transnational al criminalitatii, mondializarea criminalitatii
organizate si a terorismului, aparitia noilor forme de criminalitate intre care criminalitatea
informatica, 'spalarea' banilor proveniti din afaceri ilicite si diseminarea deseurilor toxice
constituie doar o enumerare nelimitativa. Pe de alta parte, tendinta naturala de a pune pe primul
loc respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si adoptarea standardelor
internationale in aceasta materie nu poate lasa indiferente guvernele si parlamentele nationale,
care in procesul de adoptare a legii interne si de aplicare a acesteia, trebuie sa respecte aceste
standarde.
Deci, politica penala nu mai poate fi doar o problema de traditii culturale interne,
ci o necesitate specifica, izvorata din pragmatismul dar si din aspiratiile umaniste ale societatii
globale. Fara indoiala ca aceasta tendinta nu reprezinta o negare a valorilor proprii fiecarui
popor, ci o tentativa de armonizare, o incercare de a face posibila convietuirea intr-o lume care
trebuie sa fie a tuturor.
Importana studierii dreptului rezult din necesitatea de ai determina orientrile de
dezvoltare, de a-i cunoate normele i modalitile de aplicare, asigurndu-se respectarea lui, iar
prin aceasta a drepturilor i libertilor fundamentale ale membrilor societii.
O scurt privire istoric asupra doctrinei dreptului penal evideniaz faptul c
evoluia sa a fost marcat mai profund de cteva concepii fundamentale coala penala clasica
si, mai apoi, teoria pozitivista - influena acestora rsfrngndu-se n mod corespunztor i
asupra legislaiilor penale, imprimndu-le principalele particulariti i tendine. n secolul
nostru, tiina dreptului penal a intrat sub influena decisiv a noilor teorii, fondate pe conceptul
de aprare social, lansate n parte anterior de coala pozitivist, dar diferite de aceasta prin
mijloacele propuse i atitudinea fa de infractor

17

BIBLIOGRAFIE:
1. Basarab M., Drept penal. Partea general, vol. 1 i vol. II, ediia a II-a, Lumina-Lex,
Bucureti, 1999. 8
2. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal romn. Partea general, Bucureti, Universul
Juridic, 2003, p. 27.
3. Compendium of United Nations Standards and Norms In Crime Prevention and
Criminal Justice, New York, 1992, p.19.
4. Conf. A.Nastase, Drepturile omului, religie a sfarsitului de secol, I.R.D.O., Bucuresti,
1992.
5. Conf. Jose Luis de la Cuesta Arzamendi, Le systme pnitentiaire: rforme ou abolition,
in 'Revue de droit penal et de criminologie', nr.6/1985, p.549-556, citat de
R.M.Stanoiu, Introducere in criminologie, Bucuresti, Ed.Academiei, 1989, p.173.
6. Conf. M.Papa, La nouvelle lgislation italienne en matire de criminalit organise, in
'Revue de science criminelle', nr.4/1993, p.724-738.
7. Conf. R.M.Stanoiu, op.cit., p.173.
8. Conf. R.M.Stanoiu, op.cit., p.173.
9. Conf. The United Nations and Crime Prevention and Criminal Justice, New York,
1990.
10. Documentele Congresului de la Havana, Anexa A, pct.3.
11. Eighth United Nations Congress on the Prevention of Crime and the Treatment of
offenders, Havana, 27 August - 7 September 1990, Report prepared by the Secretariat,
UNITED NATIONS, New York, 1991, p.2-5.
12. Gh.Nistoreanu, L'administration de la justice pnale et la protection des droits de
l'homme en Roumanie, in 'Revue internationale de droit pnal', 1992, nr. 3-4, p.13391341

18

13. Gh.Nistoreanu, The Regionalization of International Criminal Law, raport national

prezentat la Colocviul international de la Helsinki, 2-6 septembrie 1992, in Analele
Academiei de Politie 'Alexandru Ioan Cuza, anul I, 1993, p.14-17.
14. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrin, legislaie,jurispruden, Contes, Iai, 2000,
15. H.W.Mattick, op.cit., p.309.
16. Hans W.Mattick, Reflections of a former prison warden, in vol. Delinquency, Crime and
Society, editie ingrijita de James Short jr., Ed.The University of Chicago Press, Chicago,

1976, p.287-315; Larry Siegel, Criminology, University of Nebraska, Omaha, 1987, p.556558.
17. J.Pinatel, Criminology et societ rpressive, in 'Revue de science criminelle et de droit
pnal compar', nr.4/1982, p.765-776.
18. J.Vrin, Une politique criminelle fonde sur la victimologie et sur l'intrt des victimes,
in 'Revue de science criminelle et de droit pnal compar', nr.4/1982, p.895 si urm.
19. N.ishop, op.cit., p.60-96; R.M.Stanoiu, op.cit., p.176-178.
20. Norman Bishop, Non-custodial Alternatives in Europe, seria HEUNI, nr.14, 1988, p.47.
21. t. Dane, V. Papadopol V., Individualizarea judiciar a pedepselor, Bucureti, Editura
Juridic, p. 6. 8
22. V. Dobrinoiu i colab., Drept penal, Partea general, Ed. Europa Nova, Bucureti, 1997,
p. 16. 3 C. Bulai, op. cit., p. 28
23. V. Dongoroz, Drept penal (Tratat), 1939, op. cit., p. 95.

19