INTRODUCERE

Se știe că drepturile omului se afla la baza constituționalismului, iar principalul scop al

unei constituții constă în garantarea libertății și securității ființei umane sub toate aspectele sale.
Promovarea conceptului de drepturi ale omului, precum și a consacrării lor juridice constituie
una din problemele fundamentale ale seco¬lului. Evenimentele istorice și social-culturale ale
omenirii, cu repercusiuni asupra drepturilor omului au rămas în continuare în centrul vieții ei
politice, sociale, religioase, etico-morale, juridice și filozofice. După al doilea război mondial și
până la începutul anilor 90, au existat prea puține practici politice și democratice în domeniile
vieții sociale ale țării noastre. Putem afirma chiar că au lipsit reglementarile juridice în sensibilă
problematică a drepturilor omului. Din acest motiv, chiar de la proclamarea independenței, în
Republica Moldova, ca rezultat al pra¬bușirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare
pentru transformarea so¬cietatii noastre într-o societate democratică, organizată pe principiile
unui stat democratic și de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea tratatelor inter¬naționale
din domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul unui nou sistem juridic și social-politic,
care în următorii ani s-a dezvoltat vertiginos.
Actualmente în Republica Moldova se conturează clar tendința de a crea anume acele
mecanisme și pârghii de implementare a unui sistem național de promovare și respectare a
drepturilor omului, care se bazează în special pe instrumentele juridice.
În materia vastă a drepturilor omului specialiștii au expus diverse păreri. O părere este că
orice persoană care se consideră lezata în drepturile sale legitime are drept de petiționare,
asigurindu-i-se posibilitatea de adresare orica¬rui organ de stat pentru înlăturarea nedreptății,
anihilarea consecințelor ei și repararea daunei sau repunerea în drepturi.
Constituția Republicii Moldova consacra un întreg titlu proclamării drepturilor și
libertăților cetățenilor, de la dreptul la viață și libertate individuală la dreptul de asociere,
informare, instruire și educație, de a alege și a fi ales în organele statului. Astăzi aceste drepturi
și libertăți nu sunt numai formal enunțate, ci sunt fixate atât în Legea Fundamentală a țării, cât și
în numeroase legi organice, ordinare.
Problema privind drepturile omului a ocupat și ocupa un loc proeminent în cadrul acțiunilor
politice ale statelor, precum și ale unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind
un subiect de cea mai largă circulație, atât în lucrări de specialitate, cât și în dezbaterile publice.
1. DEZVOLTAREA CONCEPTUALĂ A DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI

Problema cercetării drepturilor omului a cunoscut o evoluție în domeniul științe¬lor

sociale: filozofie, științe politice, teologie, inclusiv în doctrina dreptului natural (jus naturale).
Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a înțelepților încă în epoca antică, printre
aceștia fiind Socrate (470-399), Aristotel (384-322), Platon (427-347), Cicero (106-43) și alții.
Așadar, în măsura în care societatea a evoluat, iar în viața popoarelor s-au conturat probleme noi
cu diverse aspecte, au suferit corective importante concepțiile formulate privind drepturile
omului. Au apărut, astfel, teorii sociale care au căutat să legitimeze prerogativa statului de a
contribui la apărarea drepturilor și libertăților omului și de a întreprinde măsurile necesare pentru
asigurarea drepturilor acestora în baza unei prezumții potrivit căreia statul acționează ca
exponent și reprezentant al întregii societăți, apărând interesele legitime ale acesteia.
Conform altei păreri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada
de pregătire individuală a revoluțiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau
deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Cu toate acestea, numai în timpul
revoluțiilor burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practică socială. Teoreticienii
filozofi au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltând principiile unei
antropologii umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor omului. La rândul lor,
revoluțiile americană și franceză au consacrat pentru prima oară în istoria umanității principiile
egalității în fața legii, a libertății de gândire și a demnității umane.
Ca rezultat al invocării conceptului drepturilor omului pe planul legal al legislațiilor
naționale, acesta a cunoscut o protecție încadrată în instrumente juridice la nivel mondial ca
urmare a amplificării problemelor abătute asupra omenirii, dar și că o consecință a generalizării
influenței unor concepții filozofice și religioase , exprimând ideea de libertate. Aceasta a
contribuit la sintetizarea unei concepții umaniste de o largă deschidere internațională, oferind
expresie popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea și respectul ființei umane să nu mai
cunoască îngrădiri și limitări de nici un fel. Astfel, în urmă acestui îndelungat proces de
cristalizare, instituția drepturilor omului se înfățișează în prezent că una deosebit de complexă, ce
ține atât de ordinea juridică internă, cât și de cea internațională.
Într-o atare ordine de idei, interesul de care se bucura problematică drepturilor omului constituie,
fără doar și poate, o recunoaștere incontestabilă a complexității și originalității acestei valoroase
instituții juridice, dar și mai mult a faptului că fără drepturile în cauză nu poate fi înfăptuită o
societate democratică – condiție primor¬diala în afirmarea demnității fiecărui individ atât pe
plan intern, cât și pe plan extern. „Drepturile și libertățile noastre sunt scutul nostru, care
protejează demnitatea noastră umană în raport cu statul. Drepturile omului nu sunt în stare să ne
acorde garanții că vom fi iubiți și răsfățați, ele nu garantează fericirea în viață, nici măcar
dreptate sau o bunăstare minimă – ele nu fac decât să ne apere de înjosiri și atacuri asupra
demnității noastre, și tot numai din partea unuia, dar a celui mai puternic delicvent – puterea de
stat, ceea ce în cadrul democrației înseamnă voința majorității” .

2. JUDECĂTORUL – FACTOR PRINCIPAL ÎN ÎNFĂPTUIREA JUSTIȚIEI ȘI AL

GARANTĂRII DREPTURILOR OMULUI
Conform Constituției Republicii Moldova, Legii cu privire la statutul judecătorului și
altor acte normative, judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și
inamovibili. Ei se numesc în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Președintele și judecătorii CSJ sunt numiți în
funcție de Parlament, la propunerea CSM.
Judecătorul este persoana investita constituțional cu atribuții de înfăptuire a justiției, pe
care le executa pe baza profesională. Pentru înfăptuirea justiției, judecătorii au împuterniciri
plenipotențiare, stabilite de legislație. Cerințele și dispozițiile judecătorilor legate de înfăptuirea
activității judecătorești sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice. Neîndeplinirea
lor atrage răspunderea prevăzută de lege.
Judecătorul este factorul principal în înfăptuirea justiției și al garantării drepturilor
omului. Anume pe această afirmație se vor baza expunerile ce urmează.
Fiind personajul-cheie într-un stat de drept, judecătorul este chemat să decidă dacă autoritatea a
acționat pe baza unui statut juridic și în limitele recunoscute de lege, precum și dacă persoanele
fizice și morale și-au întemeiat activitatea lor pe drepturi subiective sau pe interesele legitime
protejate.
Activitatea judecătorilor poate fi controlată de instanță ierarhic superioară, care își
exercita funcțiile atunci când se examinează cauza.
La îndeplinirea funcțiilor și obligațiilor judecătorului, un rol important îi revine personalității
acestuia, pregătirii lui profesionale.
În sistemul separației puterii – propriu unui stat de drept judecătorul, pentru a-și îndeplini
sarcinile de mare răspundere care-i revin, trebuie să fie independent și să se supună numai legii.
În acest context, asupra independenței judecătorului se pune un accent deosebit, deoarece
în statul de drept justiția este independentă.
Independența judecătorilor presupune un nivel profesional, de responsabilitate și moral înalt al
judecătorului. Ea nu este și nu trebuie să fie un privilegiu personal, ci o garanție pentru cetățeni.
În acest sens independenta și imparțialitatea judecătorului necesita a fi asigurată de către stat atât
de jure, cât și de facto.
Un judecător nu este independent, dacă promovarea sa, drepturile, necesitățile materiale și
social-culturale ale lui, precum și compensațiile financiare sunt supuse voinței discretionale al
altor puteri ale statului.
Astfel, în mod efectiv, asigurarea independenței judecătorului presupune, în primul rând,
o salarizare corespunzătoare, dat fiind faptul că prin lege acestuia i se interzice să ocupe orice
altă funcție publică sau privată, cu excepția activității didactice și științifice netitulare.
În al doilea rând, este necesară acordarea și a altor drepturi și facilități; care să constituie un scut
împotriva presiunilor și a tentativelor de orice fel asupra judecătorului, în particular, și a justiției,
în general.
În acest sens, este de remarcat faptul că în perioada 8-10 iulie 1998 la Strasbourg s-a
desfășurat „A doua întâlnire multilaterala cu privire la statutul judecătorilor”, organizată de către
Consiliul Europei, ocazie cu care s-a adoptat „Carta Europeană asupra Statutului Judecătorilor și
Memorandumul Explicativ”, care, printre altele, prevede: „Judecătorii sunt îndreptățiți la o
remunerație, al cărei nivel va fi stabilit în așa fel, încât să-i protejeze pe aceștia de orice presiune,
ce ar avea drept scop influențarea conduitei profesionale a deciziei acestora și, în general, a
oricărui fapt de natură să afecteze imparțialitatea și independenta lor”.
Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția
activității didactice și științifice. De asemenea, magistratul său persoana asimilată acesteia nu
poate fi deputat în Parlament sau consilier în autoritatea administrației publice locale, fără să facă
parte din partide și din alte organizații social-politice sau să desfășoare activități cu caracter
politic, precum și activitate de întreprinzător. Aceste prevederi asigura suplimentar independenta
judecătorilor și previn conflictul dintre interesele privare și cele publice .
În urma înfăptuirii reformei judiciare și de drept în Republica Moldova, constatăm că au
fost legiferate condițiile care asigură independenta judecătorilor, dar nu și acelea care ar duce la
optimizarea activității acestora. Nu s-au creat condițiile necesare pentru că judecătorul să se
simtă un adevărat exponent al puterii judecătorești; despre această denotă elocvent și cele peste
40000 de hotărâri neexecutate, circa 40% din numărul total. Asemenea discordante se constată
din cauza faptului că o reforma judiciară adevărată nu poate fi realizată în baza inspirației
inițiatorilor și nici cu fragmente de idei selectate din experiența altor state .
În prezent, în Republica Moldova există mari piedici intru realizarea acestor criterii și,
prin urmare, independenta și imparțialitatea judecătorului, ca și cea a instanței, este limitată.
Referitor ia inviolabilitatea judecătorului, trebuie de menționat că tot mai frecvente sunt
propunerile, expuse în special de către colaboratorii organelor de drept, de a exclude din lege
reglementările ce țin de inviolabilitatea judecătorului, argumentându-se prin intensificarea luptei
cu corupția. Conform statului judecătorilor, funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcție publică sau privată, exceptându-se funcțiile didactice din învățământul superior. Dacă s-
ar fi acceptat sistemul că judecătorul poate să îndeplinească alte funcții, ar fi persistat dubii
asupra obiectivității sale depline în judecarea cauzelor, întrucât asupra lui s-ar fi putut exercita
presiuni sau influențe. Prin consacrarea incompatibilității funcției de judecător cu orice fel de
alte funcții publice sau private sunt create condiții pentru asigurarea unei depline obiectivități și
reale independente a judecătorilor în exercitarea responsabilităților ce le revin.
Cadrul legislativ îi permite justiției noastre să fie independentă. Altceva e cum se prezintă
judecătorii. Dacă judecătorul e numit până la atingerea limitei de vârstă, este clar că el nu va
servi interesele unui sau altui partid, va servi Legea. Totodată, judecătorul are dreptul să atace în
Curtea Constituționala un act juridic, ca să nu-l aplice la rezolvarea unor litigii. Deci, și prin
aceasta se exprima independenta judecătorului. Selectarea judecătorilor este o premisă
importantă a constituirii și promovării independenței judecătorului. Este necesar ca selectarea
judecătorilor să se bazeze pe calificarea, onestitatea, competenta acestora, precum și pe
experiența lor de viață. Nu întâmplător simbolul justiției, zeița Themis, are o semnificație
deosebită: balanță și eșarfa care acoperă ochii sugerează funcția esențială a judecătorului, aceea
de a spune adevărul în condiții de independență și imparțialitate. În examinarea cauzelor,
judecătorul trebuie să cântărească drepturile și interesele fiecărei părți, fără să țină seama de
considerații străine procesului, oricare ar fi ele; sabia semnifica executarea silită. Hotărârea fără
executare ar rămâne o simplă părere a judecătorilor și ideea de justiție nu s-ar realiza pe deplin.
De aceea, un judecător trebuie să aibă calitățile de conștiință, echilibru, curaj, obiectivitate,
înțelegere, omenie și erudiție pentru că acestea sunt premisele unui proces drept și ale unei
hotărâri demne de încredere.
La aceste criterii se mai impune iscusința judecătorului de a dialoga cu oamenii, interesul
față de funcția sa, interesul de a cunoaște mai mult, răbdarea și amabilitatea, cultivarea abilității
de conducător și, nu în ultimul rând, dorința de a munci și puterea de lucru a judecătorului.
Punctul de plecare pentru asigurarea unei justiții independente îl constituie sistemul eficient de
numire în funcție a judecătorilor. Sistemul de numire a judecătorului este cel mai efectiv sistem
de recrutare. Judecătorii trebuie să fie numiți, și nu aleși, deoarece astfel ei devin tributarii
forțelor politice care i-au lansat în alegeri. Pentru că sistemul de numire să fie rezultativ, el este
izolat de orice amestec politic și numirea este efectuată doar în baza meritelor candidatului.
Cerințele de bază care urmează a fi respectate pentru a fi judecător (magistrat) sunt următoarele:
să fie cetățean al Republicii Moldova; să fie domiciliat pe teritoriul său; să aibă capacitate de
exercițiu al drepturilor; să fie licențiat în drept; să aibă stagiul cerut de lege pentru funcția în care
urmează a” fi numit; să nu aibă antecedente penale și să se bucure de o bună reputație; să
cunoască limbă de stat; să fie apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcției.
Pe lângă acestea, legea determina că poate fi numită judecător persoană care a atins vârsta de 30
de ani, are vechime în specialitate juridică de cel puțin 5 ani și a susținut cu succes examenul de
capacitate.
Multitudinea de condiții ce se impun a fi respectate pentru că persoană să capete statut de
judecător sunt foarte semnificative. Respectarea lor este și o garanție că judecătorul este unul din
factorii de bază ce asigură înfăptuirea justiției și garantează drepturile cetățenilor în stat.
Art. 116 al Constituției Republicii Moldova stipulează: judecătorii instanțelor judecătorești se
numesc în funcție de Președintele statului, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Autoritatea judecătorească este protejată de Consiliul Superior al Magistraturii, care are menirea
de a asigura numirile, deplasările, promovările și măsurile disciplinare față de judecători .
Misiunea specifică a judecătorilor impune și reguli de conduită, care presupun că, odată intrat în
ordinul judecătoresc, judecătorul a acceptat toate datoriile necesare misiunii sale, atât în viața
publică, cât și în viața privată.
În exercitarea activității sale, judecătorul trebuie să se comporte astfel încât să nu fie pusă
în pericol încrederea în independenta și responsabilitatea sa. De aceea, el este subiectul unui șir
de obligații profesionale, care deseori sunt rezumate prin noțiunea de „etică judiciară”.
Dacă la îndeplinirea atribuțiilor sale se constată premisa vinovăției judecătorului, ele
condiționează aplicarea măsurilor disciplinare ce pot fi aplicate, până la destituirea acestuia din
funcție.
Legea cu privire la statutul judecătorului reglementează cazurile de eliberare din funcție a
judecătorului de către organul care l-a numit în cazul:
– demisionarii;
– depunerii cererii de eliberare din proprie inițiativă, în legătură cu atingerea vârstei de pensie
pentru vechime în munca în baze generale, precum și pentru atingerea plafonului de vârstă;
– comiterii sistematice de abateri disciplinare;
– pronunțării sentinței definitive de învinuire;
– nerespectării condițiilor pentru numire sau a restricțiilor de serviciu;
– imposibilității îndeplinirii funcției de judecător din motiv de sănătate;
– expirării împuternicirilor;
– constatării calificării insuficiente;
– constatării capacității de exercițiu restrânse, a incapacității de exercițiu.
 Judecătorul datorează funcției sale timpul, energia, cunoștințele și experiența sa, dar și
toată independenta pe care o asigura legea; trebuie să fie obiectiv, îngăduitor și imparțial.
Imaginea statutului judecătorilor cuprinde următoarele principii:
– judecătorul trebuie să apere supremația legii;
– trebuie să apere independenta puterii judecătorești;
– să apere prestigiul puterii judecătorești;
– să promoveze imparțialitatea justiției;
– să apere egalitatea cetățenilor în fața legii;
– să apere exercitarea dreptului de apărare;
– să fie model de responsabilitate, de autodisciplina și autocontrol.
La înfăptuirea justiției judecătorii se înfruntă cu multe greutăți de ordin procesual, printre
care apărarea și acuzarea inculpaților. Reglementările întârzie față de dezvoltarea relațiilor
sociale.
Multe dificultăți se creează, de asemenea, din cauză că în prezent au apărut noi varietăți de
exercitare a presiunii asupra justiției. Se are în vedere diversele publicații în mass-media, prin
care judecătorilor li se sugerează ce fel de hotărâri așteaptă opinia publică de la ei. Mai mult că
atât, în mass-media deseori se publică articole, ale căror semnatari își asumă rolul de judecător,
dezorientând opinia publică.
În cele din urmă, am vrea să menționăm că deoarece judecătorul a fost și a rămas unicul
factor în înfăptuirea justiției, activitatea sa nu este atât de eficiență, precum cere legea.
Reforma a favorizat judecătorul sporindu-i independentă, ocrotindu-l de deciziile arbitrare
(arestul, tragerea lui la răspundere penală și alte acțiuni procesuale), dar nu a creat condițiile
necesare pentru că judecătorul să se simtă cu adevărat exponentul puterii. Despre această ne
vorbesc nenumăratele încercări ale judecătorilor de a petrece ședințe judiciare, care în dese
cazuri se amână și, ca rezultat, se tărăgănează soluționarea a mii și mii de dosare.
Sigur, ar fi de dorit ca independenta judecătorilor noștri să nu depindă de salariul pe care îl
primesc.
Concluzia care se cere a fi făcută este că independența justiției și imparțialitatea
judecătorului trebuie să fie nu doar consfințite în cadrul legislativ. Statul trebuie să asigure
elaborarea unor mecanisme efective de realizare a acestora.

3. PROBLEME PRIVIND EFICIENȚA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI

Justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din
atributele esențiale ale puterii suverane.
Pentru constituirea unui stat de drept, precum și pentru a ne alinia la standardele europene în ce
privește apărarea drepturilor persoanei, este necesar a ridica eficienta justiției noastre. Nu
întâmplător, una din condițiile pentru recunoașterea Republicii Moldova ca membru cu drepturi
depline al Comunității Europene se înaintează cerință de a forma în țară un mecanism potrivit
pentru apărarea drepturilor cetățenilor care ar corespunde exigentelor accesibilității la justiție.
Actualmente, activitatea de înfăptuire a justiției în Republica Moldova se realizează prin Curtea
Supremă de Justiție, Curțile de Apel și judecătoriile. Problema eficienței justiției este
multilaterala și poate fi realizată prin soluționarea unui complex de chestiuni cu caracter
instituțional, organizațional, procedural, profesional, financiar etc.
Conform unor opinii, cele mai stringente chestiuni privind eficienta justiției în Republica
Moldova sunt: a) mărirea numărului de judecători în judecătoriile de toate nivelurile în raport cu
numărul dosarelor ce parvin în instanțele respective său conform cu numărul populației ce revine
ta un judecător din teritoriul respectiv; b) organizarea în cadrul sistemului judecătoresc a
specializării în soluționarea anumitor categorii de pricini; c) utilizarea formelor alternative în
soluționarea unor litigii civile; d) acordarea asistentei juridice calificate de către juriști
profesioniști: e) garantarea justiției gratuite pentru paturile vulnerabile ale societății; f) asigurarea
independenței puterii judecătorești; g) asigurarea executării la timp a hotărârilor judecătorești.
Puterea judecătorească este chemată să satisfacă necesitățile vitale ale cetățenilor,
societății și statului în soluționarea legitimă, echitabilă și rapidă a încălcărilor de drept ce au loc
în societate. La etapa actuală, justiția noastră nu îndeplinește pe deplin aceste sarcini, fapt ce se
răsfrânge negativ asupra ordinii de drept în stat, sporirii eficienței economiei, restabilirii
drepturilor și intereselor legitime încălcate sau contestate, iar, în cele din urmă, provoacă
nemulțumire și neîncredere în organele justiției, nedorința de a se adresă în judecată,
compromițând astfel eficienta justiției.
Despre aceste fenomene ne mărturisesc plângerile cetățenilor adresate Consiliului
Superior al Magistraturii și altor autorități superioare de stat, care în cea mai mare parte sunt
întemeiate. De exemplu, în Raportul Consiliului Superior al Magistraturii privind modul de
organizare și funcționare a instanțelor judecătorești în anul 2001, adresat Parlamentului și
Președintelui Republicii Moldova, se menționează că la Consiliul Superior al Magistraturii au
parvenit 862 de petiții și au fost primite în audiență de către conducerea Consiliului 116
persoane. De asemenea, se subliniază că majoritatea petițiilor au parvenit din cauza organizării
insuficiențe a înfăptuirii justiției, tergiversării în examinarea dosarelor, neexpedierii la timp a
dosarelor în instanțele de apel și recurs, neexecutării în termen a hotărârilor.
Lasă mult de dorit și calitatea soluționării cauzelor de către instanțele judecătorești. Aceasta ne
demonstrează datele statistice privind anularea în apel. recurs și pe căile extraordinare de atac ale
hotărârilor și sentințelor pronunțate de judecătoriile de sector și municipale, tribunale și Curtea
de Apel.
Astfel, în anul 2001 în ordinea de apel, recurs și pe căile extraordinare de atac au fost
clasate și modificate hotărârile adoptate în pricinile civile de judecătoriile de sector și municipale
în 2150 de cauze, ceea ce constituie 5,1% din numărul total de pricini examinate de aceste
judecătorii (41898) sau 33,4% din numărul hotărârilor atacate în apel, recurs și pe căile
extraordinare de atac (6424). Procentajul de casare a deciziilor pronunțate în apel de către
tribunale constituie 14,6%, iar casarea, deciziilor de recurs a Curții de Apel – 8,2 din numărul
deciziilor adoptate.
Nu este mai bună situația privind anulările sentințelor în cauzele penale adoptate de judecătoriile
de sector și municipale, tribunale și Curtea de Apel. Așadar, în ordinea de apel, recurs și pe căile
extraordinare de atac au fost anulate sentințele judecătoriilor de sector și municipale cu privire la
1345 persoane, ceea ce constituie 7,6% din numărul total de persoane (17663). Ponderea
sentințelor anulate în apel, recurs și pe căile extraordinare de atac ale tribunalelor și ale
Judecătoriei Militare constituie 12%, iar anulările sentințelor Curții de Apel constituie 12,6% .
Sistemul judecătoresc al Republicii Moldova până la reforma era compus din
judecătoriile de drept comun (patru verigi) judecătoriile de sector și municipale în număr de 44
cu 238 judecători, 5 tribunale cu 57 judecători, Curtea de Apel cu 28 judecători, Curtea Supremă
de Justiție cu 15 judecători și 6 judecători asistenți, precum și din judecătoriile specializate:
judecătoriile economice (două verigi) – Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău, cu
11 judecători și Judecătoria Economică a Republicii Moldova cu 9 judecători, și Judecătoria
Militară dintr-o singură verigă de 5 judecători.
În ultimii ani se observă o creștere considerabilă a numărului de dosare în instanțele
judecătorești de toate nivelurile. Crește, de asemenea, și gradul de complexitate a lor, fapt ce
duce la supraîncărcarea judecătorilor și a lucrătorilor aparatului judiciar. Aceasta sporire a
dosarelor este generată de democratizarea societății și a legislației, de dezvoltarea relațiilor de
piață, de ridicarea culturii juridice a cetățenilor etc. În aceste condiții judecătoriile de sector și
municipale acoperă necesitățile populației pe întreg teritoriul republicii și nu se impune
majorarea numărului lor, dar se cere mărirea numărului de judecători, deoarece aici se
examinează în prima instanță majoritatea covârșitoare a pricinilor civile, a cauzelor penale,
administrative etc.
Sarcina de serviciu a unui judecător din judecătoria sectoriala și municipala în 2001 constituia
într-o lună (cu excepția vacanței de odihnă) 78,3 dosare și materiale, iar a unui judecător din
Judecătoria economică de circumscripție Chișinău 47,5 dosare, pe când sarcina unui judecător în
tribunale alcătuia 19,9 dosare, în Curtea de Apel – 17,2 dosare, în Judecătoria Economică a
Republicii Moldova – 38,6 dosare, în Curtea Supremă de Justiție -11,8 dosare.
Deci, sarcina principală în examinarea pricinilor civile și a cauzelor penale în prima
instanță revinea judecătoriilor de sector și municipale, Judecătoriei economice de circumscripție.
Pentru a elibera judecătorii acestor instante de muncă în efectuarea unor acte procedurale de
caracter tehnic și a crea condiții pentru că ei să se concentreze asupra funcției lor principale în
înfăptuirea unei justiții eficiente, e necesar a introduce în judecătoriile de sector și municipale,
Judecătoria economică de circumscripție Chișinău unitatea de judecator-adjunct, a cărui
activitate este pozitiv apreciată în multe state europene .
Instituirea acestei unități în instanțele de apel și recurs nu e rațională, deoarece în aceste
instante nu se efectuează acte procedurale în vederea pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare, ci se cere o înaltă pregătire profesională a judecătorului pentru a verifica dacă faptele
Ne ale pricinii și calificarea lor au fost just stabilite în prima instanță, dacă s-a dat o apreciere
corectă a probelor și a materialelor din dosar.
Astfel, ar fi rezonabil de a mări numărul judecătorilor în instanțele de apel și recurs, în loc de a
introduce unitatea de judecator-adjunct sau de judecator-asistent, călăuzindu-se în soluționarea
chestiunii date de standarde europene.
Când se pune întrebarea majorării numărului de judecători, de regulă, se apelează la
deficitul financiar al țării. Dar, cum spun englezii, „justiția nu poate fi ieftină”. Cheltuielile
necesare pentru mărirea numărului de judecători pot fi acoperite din contul taxei de stat. În anul
2001 judecătoriile de drept comun au vărsat în bugetul statului 72478S0 lei, iar judecătoriile
economice au depus în buget 24731367 lei.
După cum se menționează în raportul Consiliului Superior al Magistraturii, numai încasările în
buget sub formă de taxa de stat acoperă dublu bugetul întregului sistem judiciar necesar pentru
buna funcționare a justiției noastre.

4. CALITATEA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI

Despre calitatea înfăptuirii justiției ne atestă statistică judiciară, conform căreia, cele
mai frecvente temeiuri de casare atât a hotărârilor, cât și a sentințelor pe parcursul anului 2000 au
fost: a) lipsa dovezii citarii legale a părților și a participanților la proces; b) încălcarea dreptului
ia apărare; c) aplicarea incorectă a legii materiale; d) aplicarea incorectă a normelor procesuale.
Dacă primele două temeiuri sunt determinate, într-o mare măsură, de factori obiectivi, cura ar fi
asigurarea insuficientă cu resurse financiare a sistemului judecătoresc, imperfecțiunea legislației
ce vizează citarea legală, apoi celelalte două sunt în dependenta directă de nivelul de cunoștințe
ale judecătorului și pot fi evitate.
Un alt factor care influențează negativ asupra calității justiției este insuficientă unei specializări
bine chibzuite a instanței judecătorești și a judecătoriilor, a cărei importantă este recunoscută. Un
jurist nu poate fi de o înaltă calificare concomitent în diferite ramuri de drept: civil, familiar,
administrativ, penal etc.
Eficiența justiției și stabilitatea în sfera dreptului se realizează nu numai prin mărirea
numărului de judecători și a specializărilor în examinarea unor pricini, dar și prin înlăturarea
supraîncărcării artificiale a instanțelor judecătorești în soluționarea chestiunilor ce nu se
încadrează în sfera lor de activitate.
Eficiența justiției constă în calitatea ei, dar, după cum s-a menționat mai sus, calitatea actelor
judecătorești lasa mult de dorit.
Un impediment al justiției e și numărul impunător de legi și acte normative condiționate,
expuse imprecis, ambiguu, adesea având un caracter contradictoriu. Este adevărat că activează
Curtea Constituționala care verifica constituționalitatea legilor și actelor condiționate. Dar,
potrivit art. 4 alin. (2) din Codul Jurisdicției Constituționale, Curtea Constituționala verifica
numai constituționalitatea actelor normative, adoptate după intrarea în vigoare a Constituției
Republicii Moldova – 27 august 1994.
Curtea Constituționala nu este în drept să verifice constituționalitatea actelor normative, adoptate
de organele administrării publice locale. Aceasta este o greșeală gravă, deoarece organele
respective sunt abilitate să stabilească impozitele și taxele locale și să ia decizii privitor la alte
chestiuni importante ce ating interesele cetățenilor. Pe lângă această, deciziile organelor
administrării publice nu sunt pasibile de a fi publicare în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, fapt care prezintă, de asemenea, o greșeală serioasă. Evident, cetățeanul nu va putea să
respecte regulile de conduită pe care nu le cunoaște.
Afară de aceasta, cetățenilor trebuie să li se acorde dreptul de a apela !a Curtea
Constituționala, în vederea verificării constituționalității actelor normative ce lezează interesele
legitime sau împiedica realizarea drepturilor lor.
Dintre cele mai importante acte internaționale care asigura funcționarea normală și echitabilă a
justiției pot fi menționare:
– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniștri al Statelor membre ale Consiliului
Europei privind independentă, eficientă și rolul judecătorului, adoptată la 13 octombrie 1994 la
care Republica Moldova este parte;
– Tezele de bază privind rolul avocatului, adoptate de Congresul al VIII-lea al ONU (New-York,
august 1990);
– Declarația privind poliția, adoptată prin Rezoluția 690 din 1979 a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei;
– Principiile fundamentale referitoare la independența Magistraturii, adoptate la al VII-lea
Congres pentru prevenirea crimei și a tratamentului delicvenților (Milano, 26 august -; 6
septembrie 1985)
În linii generale, pentru a spori calitatea justiției noastre lente, incomodă, este necesar:
• a stabili termene de examinare a litigiilor de muncă și a cauzelor penale de către instanță de
judecată, precum și termenii de examinare a apelurilor și recursurilor de către instanțele
judecătorești ierarhic superioare;
• a obliga toate instanțele judecătorești să pronunțe numai hotărâri și decizii motivate;
• a stabili răspunderea administrativă a judecătorilor pentru încălcarea termenelor de examinare
a litigiilor de muncă și a cauzelor civile, pentru alte încălcări admise de ei în timpul executării
îndatoririlor de serviciu;
• a acorda CC dreptul de a verifica constituționalitatea tuturor actelor normative, adoptate până
la intrarea în vigoare a Constituției Republicii Moldova;
• a obliga organele care emit acte normative să efectueze sistematizarea lor, editarea unor
culegeri de acte normative condiționate, iar după verificarea legalității lor să fie publicate în
MonitorulOficial.
În cele din urmă, se cere de menționat că eficiența justiției este nulă dacă nu se execută hotărârile
și alte acte judecătorești. Însă chestiunea executării hotărârilor este cel mai slab punct din
sistemul nostru judiciar.
Pentru că activitatea justiției, în ansamblu, să fie de o mai bună calitate, să corespundă
rolului său social, nu este suficientă doar aplicarea sancțiunilor disciplinare față de unii
judecători pentru încălcarea eticii profesionale sau alte încălcări. Este nevoie că judecătorii să se
simtă în permanență responsabili, să aibă sentimentul răspunderii lor personale. De asemenea,
chestiunea eficienței justiției trebuie să devină una din sarcinile prioritare ale statului.
De asemenea, justiția nu poate fi eficientă acolo unde judecătorii sunt dependenți de organele
statale, persoanele oficiale sau private. Separarea puterii judecătorești din sfera de interese ale
organelor statale este una din garanțiile funcționarii eficiente a justiției.
 CONCLUZIE

În cele din urmă, se cere de menționat că eficiența justiției este nulă dacă nu se
execută hotărârile și alte acte judecătorești. Însă chestiunea executării hotărârilor este cel mai
slab punct din sistemul nostru judiciar.
Pentru că activitatea justiției, în ansamblu, să fie de o mai bună calitate, să
corespundă rolului său social, nu este suficientă doar aplicarea sancțiunilor disciplinare față de
unii judecători pentru încălcarea eticii profesionale sau alte încălcări. Este nevoie că judecătorii
să se simtă în permanență responsabili, să aibă sentimentul răspunderii lor personale. De
asemenea, chestiunea eficienței justiției trebuie să devină una din sarcinile prioritare ale statului.
De asemenea, justiția nu poate fi eficientă acolo unde judecătorii sunt dependenți de organele
statale, persoanele oficiale sau private. Separarea puterii judecătorești din sfera de interese ale
organelor statale este una din garanțiile funcționarii eficiente a justiției.
Puterea judecătorească este chemată să satisfacă necesitățile vitale ale cetățenilor, societății și
statului în soluționarea legitimă, echitabilă și rapidă a încălcărilor de drept ce au loc în societate.
La etapa actuală, justiția noastră nu îndeplinește pe deplin aceste sarcini, fapt ce se
răsfrânge negativ asupra ordinii de drept în stat, sporirii eficienței economiei, restabilirii
drepturilor și intereselor legitime încălcate sau contestate, iar, în cele din urmă, provoacă
nemulțumire și neîncredere în organele justiției, nedorința de a se adresă în judecată,
compromițând astfel eficienta justiției.
Un alt factor care influențează negativ asupra calității justiției este insuficientă unei specializări
bine chibzuite a instanței judecătorești și a judecătoriilor, a cărei importantă este recunoscută. Un
jurist nu poate fi de o înaltă calificare concomitent în diferite ramuri de drept: civil, familiar,
administrativ, penal etc
Eficiența justiției și stabilitatea în sfera dreptului se realizează nu numai prin mărirea
numărului de judecători și a specializărilor în examinarea unor pricini, dar și prin înlăturarea
supraîncărcării artificiale a instanțelor judecătorești în soluționarea chestiunilor ce nu se
încadrează în sfera lor de activitate.
Eficiența justiției constă în calitatea ei, dar, după cum s-a menționat mai sus, calitatea actelor
judecătorești lasa mult de dorit.