Sunteți pe pagina 1din 552

A. J. Cronin

Sub stele

Vol. 1

CAPITOLUL I.

Câ nd se trezi Martha, î ncă nu se luminase de ziu ă şi era un frig de cr ă pau pietrele. Rafale de v â nt î ngheţ at, venind dinspre Marea Nordului, izbeau

î n zidurile casei şi pătrundeau î n cele două odă i prin cr ă pă turile ivite în urma

unor vechi lă să ri de teren, î n depă rtare se auzeau valurile sp ă rg â ndu­se de ţă rm. Î n rest, nici un zgomot. Martha z ă cea nemi şcat ă î n patul din buc ă tă rie. Se încordase toat ă , ca să se poată feri de apropierea lui Robert. De nenum ă rate ori, peste noapte, o treziser ă zvâ rcolelile şi accesele lui de tuse. O vreme mai r ămase pe g â nduri, apoi lu ă hotă r â rea să î nfrunte şi aceast ă nouă zi, î nă bu şindu­ şi ciuda

î mpotriva b ă rbatului ei. Cu o sfor ţ are, se dă du jos din pat. Sub t ă lpile goale, pietrele pardoselii p ă reau de gheaţă , îşi trase hainele pe ea cu mi şcă rile iu ţ i ale unei femei voinice care nu împlinise nici patruzeci de ani. Dar efortul o obosi, f ă câ nd­o să gâ fâ ie. Acum nu­i mai era foame – ciudat cum de c âteva zile î i trecuse foamea cumplită care o chinuise at â ta! Î n schimb î i era ră u de moarte. Tâ râ ndu­ şi picioarele p â nă la chiuvet ă , dă du drumul la robinet. De pe ţ eava nu se desprinse nici o pic ă tur ă ; apa î ngheţase. O clipă se sim ţ i pierdută şi ră mase locului, ap ă sâ ndu­ şi cu m â inile băt ă torite burta umflat ă şi privind proste şte la zorile care mijeau şovă ielnic. Pâ nă departe, î n vale, se deslu şeau uli ţ ele minerilor, î n dreapta, î ntunecat,

ora şul Sleescale. Dincolo de el era portul, cu o singur ă lumină , rece şi ea, iar apoi marea, î ncă şi mai rece. Spre st â nga – turnul de extrac ţ ie de la gura minei Neptun 17, profilat ca o sp â nzură toare pe cerul palid al r ă săritului. Silueta lui aspr ă domina ora şul, portul şi î ntinsul apelor. Cutele de pe fruntea Marthei se ad â ncir ă . Greva ţ inea de mai bine de trei luni. La g â ndul mizeriei îndurate, femeia se î ntoarse brusc de la fereastr ă şi se apucă să aprindă focul. Dar asta nu era o treab ă u şoară , ţ inâ nd seama c ă nu avea decâ t lemne ude, aruncate de valuri la j ă rm şi adunate de'Sammy cu o zi

î nainte. Hughie îi adusese şi el ni şte resturi de c ă rbune din halda de steril, dar erau mai mult gunoaie, îi venea r ău la gâ ndul că ea, Martha Fenwick, deprins ă

î ntotdeauna s ă ardă că rbune de Silkstone şi să vadă ­n sobă un adevă rat foc de

miner, trebuia acum s ă se chinuie cu ciurucuri. Î n cele din urm ă izbuti totu şi să facă focul. Ie şi pe u şa din dos şi, izbind cu ciudă , sparse gheaţ a care se prinsese iar pe butoiul cu ap ă . Umplu ceainicul, se î ntoarse î n bucăt ă rie şi­l puse pe foc. Trecu mult p â nă să fiarbă apa. Î ntr­un t ârziu d ă du î n sfâ r şit în clocot, şi Martha îşi turn ă o cea şcă plină . Ţinind­o cu amâ ndou ă mâ inile, se a şeză pe vine î n faţ a focului şi î ncepu să soarbă câ te o î nghi ţ itură . Apa fierbinte o

î ncă lzi, r ă spâ ndindu­i î n trupul amorţ it pl ă ­pâ nde şuvoaie de via ţă . Nu era la

fel de bun ă ca ceaiul; nici vorb ă că ceaiul era de o mie de ori mai gustos; şi totu şi, era bun ă şi apa fiartă . Sim ţ ea oarecum c ă ­ şi „revine”. Limbile de fl ă cări care jucau î n jurul lemnelor verzi luminar ă o fâşie ră masă dintr­un ziar vechi cu care aprinsese focul: „Deputatul Keir Hardie a î ntrebat în Camera Comunelor dac ă guvernul nu inten ţ ionează – date fiind propor ţ iile mizeriei din nord – să ia mă suri pentru a da şcolilor posibilitatea de a hr ă ni copiii nevoia şi. I s­a r ă spuns că guvernul nu­ şi propune s ă lase alimentarea copiilor pe seama

autorit ăţ ilor şcolare.” Citi ziarul î ntr­o doar ă , sorbind î nghiţ itur ă cu î nghi ţ itură apa fierbinte. Fa ţa ei suptă , numai piele pe os, nu exprima nimic – nici interes, nici nemulţ umire; pur şi simplu nimic. Era de nep ă truns ca taina mor ţ ii. Deodat ă , se î ntoarse. Da, se trezise şi Robert. St ătea culcat pe o parte, cu faţ a rezemată în palm ă , după cum î i era obiceiul, şi se uita la ea. Se sim ţ i din nou cuprinsă de ciudă . De la el i se tră geau toate, toate, absolut toate, î l apucă tu şea, şi Martha ştiu că pâ nă atunci se st ă pâ nise, de team ă să n­o supere. Nu era o tuse aspr ă , seacă , ci una adâ ncă , domoal ă , vl ă guită de ani şi ani. Era o tuse intimă . De fapt se putea spune c ă ­i sem ă na lui: nu­l chinuia, pusese stă pâ nire pe el oarecum cu bl â ndeţ e. Î i umplea gura de flegm ă . Rezem â ndu­se

î n cot, Robert scuip ă intr­o buc ăţ ică de ziar. Martha turba v ăz â ndu­l mereu

cum î mparte ziarul Tit­Bits î n pă trate, pe care le t ă ia meticulos, metodic, folosind cu ţ itul ei vechi de buc ă tă rie cu pl ă selele de os. Îşi preg ătea un stoc

î ntreg, pe care­l î mprospă ta la timp, î nainte de a i se sfir şi. Î i cuno ştea obiceiul:

scuipa î n pă trăţ elul de hâ rtie, cerceta rezultatul, apoi î l împă turea şi­l punea pe foc… Î l zvâ rlea î n foc cu un fel de optimism. C â nd era culcat arunca h â rtiu ţ ele peste marginea patului… Le ardea mai t ârziu, c â nd se scula. Martha se simţ i deodat ă nă pă dit ă de ură î mpotriva lui şi î mpotriva tusei care­l î ntruchipa. Şi totu şi, se ridică , umplu iar cana cu ap ă clocotit ă , şi i­o dă du î n mâ nă . El o luă fă ră hici un cuv â nt. Î ntre timp se mai luminase. Primul lucru pe care­l amanetaser ă fusese ceasul acela frumos ca un templu de marmur ă câştigat de tat ă l ei ca premiu la mult disputatele campionate de popice. Fusese un om grozav tat ă l ei şi un adevă rat campion! A şa, după ochi, Martha zicea c ă trebuie să fie ora şapte. Luă un ciorap lung de­al lui David, şi­l înfăşură î n jurul gâ tului, îşi puse şapca bă rbătească , devenit ă a ei acum, apoi îşi trase pe ea paltonul jerpelit. Paltonul ă sta, mă car, era ceva, era al ei. Ea nu umbla şi nici nu umblase vreodat ă

î nfăşurat ă într­un şal. Orice s­ar fi intimplat, era şi avea să ră mâ nă o femeie demnă … Toat ă via ţ a.

Fă r ă să ­i adreseze un cuv â nt, fă ră să ­i arunce lui Robert mă car o privire,

Martha ie şi, dar de ast ă dată pe u şa din fa ţă . Î ncordâ ndu­ şi trupul ca s ă

î nfrunte viteje şte să geţ ile vâ ntului, porni spre ora ş pe povâ fnişul str ăzii

Cowpen. Era mult mai frig afar ă , se l ă sase un ger aspru. Mahalaua Teraselor era pustie, nu se vedea ţ ipenie de om. Trecu de câ rciuma Bun g ă sit, apoi de Middlerig, pe ling ă scă rile pustii ale institutului minier, pe care î ngheţ ase scuipatul at â tor oameni – m ărturie a dezbaterilor î ndâ rjite din ultima vreme. Pe peretele lateral scria cu cret ă : „Mare

miting la ora trei”. Era scrisul pontatorului Charley Gowlan – un om zdrav ă n cit muntele, dar be ţ iv şi pă că tos.

O scutură un fior de frig. Î ncercă să iuţ ească pasul, dar nu putu.

Copilul din pâ nteeele ei, neî nsufleţ it încă , greu ca plumbul, o tr ă gea, o apă sa î n jos. O î ndoia de şale. S ă fii î n starea asta! Şi câ nd? Avea, doar, trei bă ieţ i mari; pâ nă şi pr â slea, David, mergea pe cincisprezece ani. Şi câ nd colo,

să r ăm â nă iar grea! Strâ nse pumnii. Fierbea de indignare. Tot el fusese de vin ă , că venise acas ă pe trei că ră ri, şi î ncă păţâ nat, t ă cut, o supusese, f ă câ ndu­ şi voia cu dâ nsa a şa beat cum era. Mai toate pr ă vă liile din ora ş erau î nchise. Multe n­aveau s ă deschidă nici mai tâ rziu. Nici m ă car cooperativa, unde­ şi pierduse creditul dup ă ce î ntinsese coarda la maximum. Dar parc ă ce mai conta asta, de vreme ce avea î n pung ă un preţ ios ban de aram ă ? Câ te nu putea s ă cumpere cu moneda aceea de doi penny! Şi la Masters era de dou ă zile î nchis; primise prea multe obiecte amanet – printre care şi lucrurile ei bune. De data asta, firma cb cele trei bile de alam ă nu era dă tă toare de speran ţă . Şi nici Murchison, Dobbs ori Bates. Toţ i închiseser ă pră vă liile, to ţ i erau speria ţ i. Pe to ţ i î i cuprinsese spaima de tulbur ări. Coti pe strada Lamb, trecu peste drum de m ă celă ria Ramage şi apoi prin

î ngustul pasaj Scut, c ă tre abator. C â nd se mai apropie, se lumin ă la faţă . Un bă rbat î ntr­o că ma şă cu m â necile suflecate şi î ncins cu un şor ţ de piele mă tura curtea. Era Hob.

— Azi ai ceva, Hob? Î ntrebă cu glas lini ştit.

Ră mase locului, a ştept â ndu­l să ridice ochii spre ea.

Hob o vă zuse cu mult înainte, dar se î ncă păţâ na să stea cu nasul î n jos, mă tur â nd de zor b ă ltoacele de pe ciment. Ie şeau aburi din bra ţ ele lui ro şii şi

asudate. Marthei nu­i p ă sa. Hob era b ă iat bun. Şi pe urmă , o cuno ştea şi avea să facă el tot ce putea. A ştept ă . — Nu ţ i­a ră mas vreo f ăr â mă , Hob? Nu cerea mult, doar vreo bucat ă de prisos, un rest de m ăruntaie sau bojoci, ceva care de obicei se arunca la gunoi. Hob se opri din mă turat î ntr­un tâ rziu, dar nu se uit ă la ea. Î i era ciud ă că trebuie s­o refuze. — N­am nimic pe aici.

Martha se uit ă ţint ă la el. Omul cl ă tină din cap. — Nimic, nimic. Ramage ne­a pus s ă t ăiem vitele asear ă la şase şi să că ră m totul la pr ă vă lie. Cine ştie?! O fi auzit c ă mai împart pe la oameni c â te­ un ciolan, fiindc ă mi­a tras o s ă puneal ă de­am crezut c ă nu mai scap teaf ă r!

Femeia îşi mu şcă buzele. Va s ă zică Ramage le tă iase orice putin ţă de a pune o supă la fiert sau de a pr ă ji şi ei o bucată de ficat. Pe chip i se a şternu î ngrijorarea. Hob continua s ă mă ture î n du şmă nie. Martha se î ndepă rt ă , g â nditoare. Iu ţ ind din ce î n ce pasul, se î ntoarse iar prin pasajul Scut şi de­a lungul stră zii Lamb, apuc â nd­o către port. Î nţ elesese situa ţ ia dintr­o privire. R ă mase locului, î n timp ce vâ ntul î i î nfoia fusta, iar fa ţ a pişcat ă de ger î i tră da dezn ă dejdea. Nici vorbă să capete mă car o scrumbie; de şi, după mult ă amă r ă ciune sufletească , se hotă r â se să 'cear ă de poman ă de la familia Macer. Vasul Annie Macer era ancorat, î n şir cu celelalte, î ndă r ă tul digului f col ţ uros. Toate aveau plasele str â nse, neatinse. „Se vede c ă din pricina vremii proaste”, g â ndi lenevos Martha, şi ochii i se î ndreptară către valurile î ntunecate care se zbă teau dincolo de dig. Nici un vas de pescari nu ie şise azi î n larg. Martha se î ntoarse f ă r ă grabă şi porni către cas ă , cu spinarea î ncovoiat ă . Acum era mai mult ă lume pe strad ă . Ora şul î ncepea să se dezmor ţ ească . Câ teva căru ţ e se hurducau pe pavaj. Trecu pe l â ng ă ea Harkness de la şcoala din strada Bethel – un omule ţ cu cioc, ochelari cu ram ă de aur şi î mbr ă cat î ntr­ un palton gros; apoi un slujba ş de la Consiliul comunal, merg â nd gră bit şi sufl â ndu­ şi în palme; pe urm ă nişte muncitoare de la fabrica de fr â nghii, cu galenţ i î n picioare. Toată lumea o evita cu grij ă , îi ocolea p â nă şi privirea. Nu ştiau cine e. Ştiau î nsă că e din mahalaua Teraselor, izvorul necazurilor, m ă lura care de trei luni rodea ora şul. Târ â ndu­ şi picioarele, Martha î ncepu să urce dealul spre cas ă . Î n fa ţa brut ă riei lui Teasdale, un camion tras de un cal a ştepta să fie

î ncă rcat ă pâ inea pentru clientel ă . Dan Teasdale, b ă iatul brutarului, scotea mereu din casă câte­un co ş plin cu franzele proaspete. C â nd ajunse î n dreptul brut ă riei, pe Martha o izbi aburul dulce de p â ine caldă venind dinspre subsol. Se opri făr ă voie. Sim ţ ea că leşină de poft ă . Tocmai atunci, Dan ie şea gr ă bit cu coşul î ncă rcat. O văzu. Vă zu şi foamea cumplit ă din ochii ei. B ă iatul p ă li, şi un fel de groaz ă î i împă ienjeni ochii. Fă r ă să stea pe ginduri, î i puse î n mâ nă o franzel ă . Martha nu spuse nimic, nici m ă car o vorb ă , dar, urc â nd pe strada Cowpen spre uliţ a Sevastopol, ochii ei, care nu pl â ngeau niciodat ă , erau

î nvă luiţ i î ntr­o cea ţă – ceea ce la al ţ ii ar fi fost lacrimi de recuno ştinţă , î i era simpatic Dan, un fl ă că u cumsecade care lucra şi el î n mina Neptun. Acum

î nsă , de câ nd cu greva, î l ajuta pe taic ă ­su; el mâ na calul şi ducea p â inea pe la clienţ i. Adeseori schimba c â te­o vorbă cu David al ei. G â fiind de pe urma urcu şului, Martha ajunse în pragul casei. Tocmai c â nd pusese mâ na pe clan ţă , o opri glasul vecinei, Hannah Brace:

— Alice a lui madam Kinch are aprindere la pl ă mâ ni.

Martha d ă du din cap. De o s ă pt ă mâ nă , copiii din mahalaua lor c ă deau la pat ră pu şi de pneumonie.

— Spune­i lui madam Kinch c ă o să trec pe la ea mai tirziu, î i r ă spunse Martha intr â nd în casă .

Ai ei erau scula ţ i şi îmbr ă ca ţ i; şi Robert, şi bă ieţ ii se str â nseser ă tuspatru

î n jurul focului. Dar, ca de obicei, ochii ei se oprir ă mai î ntii asupra lui Sammy. Bă iatul î i ră spunse cu z âmbetul lui prietenos, care­i î ncreţ ea faţ a, î necâ ndu­i ochii mici alba ştri sub arcadele spr â ncenelor. Nu era vesel z âmbetul lui, Sammy şi tră da destul ă amă r ă ciune. Era bă iatul cel mai mare, lumina ochilor ei; t ăia că rbune la Neptun, de şi nu î mplinise decâ t nou ă sprezece ani.

— Ia te uită , spuse Sam f ă câ ndu­i cu ochiul lui David. Ia uit ă ­te pe unde

a umblat maic ă ­ta şi cu ce s­a ales. A f ă cut ea ce­a f ă cut, şi a şterpelit o pâ ine

pentru tine! David zâ mbi conştiincios din col ţ ul lui. Era un b ă iejandru sfrijit, t ă cut, cu o faţă albă şi prelung ă , gravă şi î ncă păţâ nat ă . Cum st ătea a şa aplecat deasupra vetrei, omopla ţ ii î mpungeau prin haină . Ochii lui mari şi negri aveau de obicei o expresie iscoditoare; acum î nsă , curiozitatea î i pierise î n bună parte. Era î n vâ rst ă de paisprezece ani şi mâ na caii de la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Muncea nouă ore pe zi în subteran, f ă câ nd naveta î ntre frontul de lucru şi gura pu ţ ului, dar acum participa la grev ă şi era rupt de foame. Ei, ce ziceţ i, bă ieţ i? Continuă Sam. Nenea Sammy se antreneaz ă pentru un numă r senza ţ ional: „Scheletul ambulant”. Sl ă beşte treizeci de livre pe să ptă m â nă , aplică „sfaturile pentru femeile corpqlente”, ţ ine cură stra şnică de

slă bire, şi câ nd colo, mama voastr ă intră pe u şă cu un ospăţ î ntreg î n braţ e. Ce se face bietul Sammy? Vai de capul lui! Nu­i a şa, mă i Hughie? Spr â ncenele negre ale Marthei se încruntară .

— Aveţ i mare noroc c ă puteţ i m â nca şi atâ ta, spuse ea î ncepâ nd să taie

jimbla.

Toţ i o priveau fascina ţ i; chiar şi Hughie îşi ridică ochii de la ghetele vechi de fotbal, pe care le peticea. Şi doar nu era treab ă u şoar ă să ­i aba ţ i g â ndurile lui Hughie de la fotbal! Era nebun dup ă sportul ă sta. Juca centru î nainta ş î n echipa ora şului Sleescale ( şi bă ga ţ i de seama c ă n­avea decâ t şaptesprezece ani!) câ nd nu împingea la vagonete î n sectorul Paradis al minei Neptun. Hughie nu­i ră spunse lui Sam. Nu vorbea niciodat ă prea mult; era t ă cut din fire, mai

tă cut chiar decâ t taică ­su, renumit pentru zg â rcenia lui la vorb ă . Dar acum se uita la p â ine.

— Vai, iartă ­m ă , mamă , spuse Sammy s ă rind şi luâ ndu­i farfuria din

mâ nă . Nu ştiu ce­am avut de­am neglijat bunacuviin ţă . „Permiteţ i­mi, vă rog,

spuse Ducele înveşm â ntat î n splendida uniform ă a regimentului de husari clin Tyneside.” '. Glumind astfel, î i oferi lui taic ă ­su farfuria. Robert luă o felie, se uită la ea, şi apoi la Martha.

— Dacă ai primit­o de la epitropi, atunci mie nu­mi trebuie.

Martha î i înfruntă privirea.

— Te întreb dac ă pâ inea asta ai primit­o de la epitropi, repet ă el

î ntrebarea, cu vocea sugrumat ă a unui om î nfr â nt.

Ea continua s ă ­l privească , gâ ndindu­se la nebunia lui de a sacrifica pâ nă şi bruma lor de economii pentru sprijinirea grevei, îi r ă spunse sec:

— Nu.

Sammy interveni cu o veselie zgomotoas ă :

— Parcă are vreo importan ţă ; bă nuiesc că , oricum, o s­o m â ncăm cu

toţ ii.

Cu aceea şi veselie î ndr ă znea ţă î nfrunt ă şi privirea lui taic ă ­su.

— N­are rost s ă g â ndeşti a şa, tat ă . Toate lucrurile au un sf â r$it.

Şi la urma urmei, mie nici nu­mi pare r ău. Eu vreau s ă lucrez, nu s ă şed a şa degeaba, de parc ă n­a ş avea mâ ini, şi să a ştept să ne aducă mama de­ate

gurii… Apoi, c ă tre David: „Ei, domnule conte, lua ţ i un dumicat, v ă rog. Nu v ă codiţ i. Altfel, tot î l aruncă , credeţ i­m ă .” Martha î i smulse farfuria din m â nă .

— Nu pot s ă sufă r glumele astea, Sammy. Nu se cade s ă ­ ţi baţ i joc de o

mincare cinstit ă ! Se î ncruntă la el, dar tot lui î i dă du bucata cea mai mare. Î i î ntinse apoi o felie lui Hughie, p ă str â nd pentru ea por ţ ia cea mai mic ă . CAPITOLUL II. Ora zece. David îşi luă şapca din cui, se strecur ă afar ă şi porni agale pe caldarâ mul desfundat al uli ţ ei Inkerman. Toate uliţ ele minerilor din Sleescale erau botezate dup ă glorioasele victorii din r ăzboiul Crimeii. Uli ţa cea mai de sus, pe care locuia David, se numea Inkerman; a doua Alma; mai la vale era uli ţ a Sevastopol', iar ceva mai jos, unde locuia Joe, era uli ţa Balaclava. David se ducea la Joe s ă vadă dacă nu vine „să facă un tur”. Vâ ntul se mai muiase, şi pe nea şteptate se ivi soarele dintre nori. Revă rsarea abundent ă de lumină îl incint ă pe David, deşi ii lua ochii,

nedeprin şi cu ea. Î nainte de grev ă , de multe ori i se î nt âmpla ca iarna s ă nu vadă soarele zile în şir. Diminea ţ a, câ nd cobora î n pu ţ , era î ntuneric; seara, câ nd ieşea, tot î ntuneric. Dar acum era o zi frumoas ă , deşi cam rece. Î i umplea toat ă fă ptura de o lumin ă ciudat ă . Str ă lucirea asta î i evoca, î ntr­un fel ne î nţ eles, rarele zile c â nd î l lua taic ă ­su Ia pescuit, pe Wansbeck î n sus. Departe de bezna şi murd ăria din mină … Cr â ngurile verzi de aluni… Bolborosiri de ap ă cristalin ă

— Priveşte, tat ă , priveşte! Exclama el emo ţ ionat câ nd dă dea cu ochii de

vreun smoc de ciubo ţ ica­cucului. Coti pe uliţ a Balaclava. Ca şi celelalte uliţ e din mahala, Balaclava se

î ntindea pe vreo jum ă tate de kilometru. Era o adun ătură de case murdare de

piatr ă , mai toate negre de funingine, dar m â njite şi t ărcate str â mb cu câ teva

bidinele de var, acolo pe unde oamenii î ncercaser ă să tencuiască cr ă păturile mai noi şi mai mari.

Hornurile pă trate p ăreau ame ţ ite de b ăutur ă , at ât erau de h â ite şi dă râ mate; din pricina l ă să rii terenului, şirul lung de acoperi şuri, altă dată ordonat, unduia acum ca o mare cu valuri. Drept garduri, cur ţ ile aveau

î mprejmuiri din traverse de cale ferat ă putrezite, din buturugi despicate şi

bucăţ i ruginite de tabl ă ondulat ă – toate astea proptite cu mormane de zgur ă şi sterilde la min ă . Fiecare curte avea closetul ei, şi fiecare closet că ldarea lui de tinichea. Closetele apă reau ca ni şte gherete de santinel ă printre şirurile de case, la capă tul că rora se aflau ni şte cocioabe ridicate de m â ini nedibace pe maidanul plin de hâ rtoape, ală turi de şine. Cam pe la mijloc era gura pu ţului Neptun 17, şi îndă ră tul ei se întindea monotonia b ă ră ganului Snook, pu ţ in î n pantă şi vă luros pe alocuri. Era o p â rioagă plină de bă ltoace şi şanţuri, br ăzdată de fostele exploat ă ri la zi ale minei Neptun, de acum un veac. Î n mijlocul pâ rloagei se c ă sca Groapa Scursorilor. De altfel, tot b ă r ăganul Snook era legat de pu ţuri. Peste tot se î nă l ţ au ră sufl ă torile pu ţ urilor, se revă rsa sterilul din pu ţuri, se ridicau turnurile de extrac ţ ie de la gura pu ţurilor, totul vorbea numai de puţ uri. Pe acest fundal, o fr â nghie cu rufe sp ă late te izbea ca un afront. Şirul acesta de rufe î n culori vii – care albastre, care ro şii – contrasta puternic cu posomorita monotonie a b ă ră ganului sordid, dind întregului tablou o frumuse ţ e brutală , perversă . Lui David î i erau toate prea bine cunoscute şi nu­l î ncâ ntau. Acum î i plă ceau parc ă şi mai pu ţ in. Tot şiragul de case mohor â te, construite spate în spate, era î nvă luit î ntr­un aer de apatie şi î nfr â ngere. Câţ iva că rbunari – Leeming Boxerul, Keeker Howe, Bob Ogle şi î ncă vreo doi care î n vremuri bune alc ătuiau „cenaclul cartoforilor” – şedeau cu spatele rezemat de zid. Acuma nu jucau, pentru c ă le lipseau bă nu ţ ii, dar şedeau pe vine, ca şi cum ar fi jucat. Şedeau fă ră să schimbe o vorbă . Bob Ogle, care era tovar ăş cu David î n schimbul întâ i de la sectorul Paradis, îl salută î n timp ce­ şi m â ng â ia căţ elu şa pe cap. — Cum o mai duci, Davey? I se adres ă Leeming Boxerul. — Cum o mai duci tu, Boxerule? Zise David. Ceilalţ i mineri îl priveau pe David cu un fel de curiozitate, identific â ndu­l

î n mintea lor cu taic ă ­su, Robert, care­i f ă cuse să pă r ă sească lucrul. Dar î n faţ a lor st ătea un b ă iat palid, îmbră cat î ntr­un costum ponosit, care pe deasupra î i ră m ă sese şi prea mic, legat la g ât cu un fular de bumbac şi î ncă lţ at cu galan ţ ii grei de la min ă , ghetele fiindu­i amanetate. Nu­ şi tunsese p ă rul de mult ă vreme, şi î ncheieturile slabe ale m â inilor contrastau cu palmele umflate de muncă . Le simţ ea privirea iscoditoare şi o înfrunta lini ştit, î ndrept â ndu­se, cu o poz ă pu ţ in sfidă toare, c ă tre casa cu num ărul 19 – unde st ătea Joe Gowlan. Deasupra u şii era o firm ă , pe care scria cu litere str â mbe: „ î nchiriem biciclete. Pompe funebre. Pensiune”. David intr ă . Joe şi cu taică ­su, Charley Gowlan, tocmai îşi luau gustarea de diminea ţă . Pe masa de lemn se afla un castron cu pl ă cint ă cu carne, al ături un

ceainic mare, o cutie de lapte condensat î nceput ă şi o franzel ă , din care rupseser ă vreo dou ă halci. Pe mas ă era o dezordine de necrezut; aceea şi dezordine domnea î n toat ă casa – dou ă odă i unite de o scar ă perpendicular ă . Murdărie, ră văşeal ă , mâ ncare din abunden ţă , un foc care duduia î n sobă ,

haine ră spâ ndite peste tot, vase nesp ă late, miros de lenjerie murdar ă , de bere, pr ă jit, sudoare. Din toate se degaja senza ţ ia unei promiscuit ăţ i confortabila.

— A, bună , bă iete! Cum te mai sim ţ i azi? Îl î ntrebă Charley Gowlan

î nfundâ nd o bucat ă mare de carne î n gura lui c â t o şură . Avea că ma şa de noapte b ă gat ă î n pantaloni, bretelele î i atâ rnau peste burta proeminent ă , în picioare îşi pusese papucii de cas ă , t ăia ţ i dintr­un covor vechi. Gesticul â nd cu pumnul ro şu, uria ş, î n care ţinea cu ţ itul, î l salut ă amabil din cap pe David. Charley era întotdeauna amabil. Charley Gowlan Măt ă hă losul, pontatorul de la Neptun, era tare prietenos. P ă cătosul ă sta se bătea pe burt ă cu toată lumea; se avea bine şi cu muncitorii, şi cu Barras. Î i plă cea să facă de toate, de la gospod ă rie – dat fiind c ă r ăm ă sese de trei ani vă duv – şi pâ nă la vâ nătoarea de iepuri sau braconajul de somoni pe Coquet î n sus.

David se a şeză , privindu­i pe Joe şi pe Charley cum m ă nâ ncă .' Aveau o poft ă grozavă : fă lcile tinere ale lui Joe clef ă iau metodic.

Charley plescă ia din, buzele groase, î ntinz â nd pe pâ ine sosul sleit al plă cintei. Oricâ t de tare se ţ inea David, sim ţ i că dinţ ii i se strâ ng şi­i lasă gura apă . Deodat ă , câ nd erau pe sf â r şite, Charley î ncet ă brusc cur ăţ irea r ă măşi ţ elor din castron şi i se adres ă de parcă atunci i­ar fi dat prin g â nd:

— Nu vrei să razi ce­a ră mas pe fund, b ă iete?

David clatin ă din cap: un imbold ascuns î l fă cu să refuze.

— Am luat gustarea de diminea ţă , z âmbi el.

— Ah, bine, dac ă ai m â ncat, desigur…

Ochii mici ca de porc, împl â nta ţ i î n obrazul lui rotund şi mare câ t un obroc, clipir ă şiret. C â nd termin ă masa, î ntrebă :

Şi ce mai zice taic ă ­tu, acum, c â nd e mai mult ca sigur. C ă suntem

bătu ţ i?

— Nu ştiu.

Charley linse cu ţ itul şi oft ă de mul ţumire.

— Eh, am avut multe necazuri. Eu unul nu le­am dorit. Şi nici Heddon

nu î e­a dorit. Nu e niciunul printre noi care s ă le fi dorit. Auzi vorbă , să stâ rneşti o furtună pentru ni şte echipament de protec ţ ie, şi pentru un spor de salariu – o jum ă tate de penny la ton ă ! Eu am zis din capul locului c ă ­i o prostie. David se uit ă la el. Charley pontatorul m ă sura produc ţ ia cărbunarilor; va să zică era şef acolo la gura pu ţului. Lucra m â nă ­n m â na cu Heddon, agentul sindical de la Tynecastle. Ştia el bine c ă nu e vorba numai de echipamentul de

protecţ ie şi de sporul de o jum ătate de penny la ton ă . David rosti gâ nditor:

— Ha! Apă !

Charley zâ mbi atot ştiutor, cu gura l ăţ it ă . Munca pe care o î ndeplinea nu­ l silea niciodat ă să intre î n adâ ncuri; el ponta vagone ţ ele la suprafa ţă , câ nd ajungeau sc â r ţâ ind la rampa de la gura pu ţ ului, î i dă dea m â na să facă pe

atot ştiutorul. Continu ă :

— Sectorul Paradis a fost dintotdeauna o groap ă umedă . Apa nu­i acolo

doar de ieri, de­alalt ă ieri şi nu cred s ă fie mai r ău la Bă ltoacă decâ t î n altă parte. Doar nu s­o fi speriind tat­tu de­o pic ă tură de apă , ce naiba?! Conştient de rinjetul batjocoritor al lui Charley, David îşi î nghi ţ i cu un efort indignarea.

— Munceşte în apă de dou ăzeci şi cinci de ani, a şa că nu vă d cum s­ar

putea speria, spuse eJ indiferent.

— Da, asta a şa e, ştiu şi eu prea bine. Bravo b ă iete, că ţ ii cu tat­tu! Dac ă

nici tu n­oi ţ ine, Dumnezeu ştie cine ar mai face­o. Şi să nu crezi c ă eu îţ i

gă sesc vreo vină din asta. Eşti bă iat cu cap, z ău! Charley rigâ i zgomotos, se ridic ă , apoi se trâ nti greoi pe scaunul de ling ă foc, că scă , se întinse şi î ncepu să ­ şi umple pipa de lut, tare afumat ă . Joe şi cu David ieşir ă .

— Lui ce­i pasă , că doar nu­l oblig ă nici dracu s ă coboare î n sectorul

Paradis! Coment ă Joe obraznic de î ndat ă ce î nchise u şa î n urma lor. Nu i­ar

strica de loc bo şorogului s ă tot stea prin b ă ltoace, cum sunt eu siiit s­o fac.

— Nu­i vorba numai de umezeala, Joe, insist ă David. Tu ştii ce zice taic â ­

meu.

Ştiu, ştiu! M­am s ăturat de c â nd tot aud, şi pot să ­ ţ i spun, Davey, c ă

s­au săturat şi ceilal ţ i bă ieţ i. Taică ­tu are tot felul de idei î n privinţ a B ă ltoacei. El crede că ştie toate celea de­a fir a p ă r!

Î n orice caz, ştie foarte multe, ascult ă ­mă pe mine, spuse David cu

multă î nsufleţ ire. N­a pornit el la grev ă doar a şa, ca să se distreze.

— El nu! Dar unii dintre b ă ieţ i, da, ră spunse Joe. Se plictisiser ă să mai

muncească în apă şi li s­a pă rut că ar fi pl ă cut să mai schimbe pu ţ in. Acuma,

că le­a ieşit pe nas, şi­ar da şi capul, numai s ă poată î ncepe iar lucrul. Oho, şi

î ncă cum! Chiar dac ă ­n B ăltoacă ar fi apă pâ nă ­n tavan!

— Mă rog! N­au dec â t să î nceapă :

— Pă i chiar asta or s ă şi facă , poţ i să fii sigur, î i ră spunse Joe cu acreal ă .

A şteapt ă numai pâ nă Ig trei, câ nd au mitingul. Dar nu te propti tu pe picioarele dindă r ăt. Poti s ă m ă crezi că mi s­a ur ât şi mie, ca şi ţ ie. Cu prima ocazie, o

şterg de­aici. N­o s ă ­mi putrezeasc ă mie oasele î n gaura asta p ă că toasă . Vreau să fac rost de ceva bi ştari şi plec în lumea larg ă . David ră mase tă cut. Se sim ţ ea indignat şi chinuit de g â ndul că viaţ a î i era potrivnică î n toate privin ţ ele. Şi el ar fi vrut s ă scape de la Neptun, dar nu

î n acela şi chip ca Joe. Îşi amintea c ă Joe mai fugise o dat ă de acasă , şi­l adusese î napoi Roddam, subofi ţ erul de poli ţ ie. Plâ ngea î n hohote, dar taic ă ­su tot l­a croit cu cureaua.

Conâ inuară drumul î n tă cere. Joe mergea fudul, cu m â inile î n buzunare, fă câ nd parad ă de for ţa lui şi leg ă nâ ndu­se ca un boxer. Era un fl ă cău bine fă cut, cu doi ani mai în vâ rsta decâ t David. Avea umerii 'la ţ i şi voinici, spinarea dreapt ă , pă rul negru, c â rlionţat, şi ochii negri, vioi. Joe avea un fizic foarte plă cut şi era pe deplin con ştient de acest lucru. Privirea î l ar ă ta sigur de sine, chiar felul în care­ şi punea şapca, şmechereşte, intr­o parte, tr ă da î ng âmfare, tupeu, agresivitate. Cur â nd, reluă vorba:

Î n viaţă , dacă vrei să te distrezi trebuie s ă ai bani nu glumă ! Şi – te întreb eu: ce, î n mină poţ i să faci bani? Pe dracu! Î n orice caz, bani serioşi nu po ţ i scoate. Ei, şi eu unul vreau s ă mă distrez. Pentru asta am nevoie de loz. Eu vreau s ă vă d lumea, să ­mi tr ă iesc viaţ a. Tu da, ai noroc. Probabil c­ai s ă mergi la Tynecastle. Taic ă ­tu vrea s ă te trimit ă la colegiu. Mi se pare c ă şi asta­i o idee fix ă pe care şi­a bă gat­o­n cap. Eu î nsă trebuie să ­mi port singur de grij ă . Şi să vezi tu dac ă n­o să ­mi port, z ău a şa! Ştii care­i şmecheria? S ă ajungi primul la potou, c ă de nu, ţi­o ia altul î nainte. Brusc, puse cap ă t tr ă ncă nelii şi­l bă tu pe David zdrav ă n pe um ă r. Îi zâ mbi, şi zâ mbetul lui era prietenos, simpatic. C â nd voia, Joe ştia să fie prietenos şi simpatic ca nimeni altul. Ochii lui negri frumo şi radiau o prietenie care­ ţ i î ncă lzea inima şi ţ i­l î nfăţ i şau ca pe omul cel mai apropiat, regele bă ieţ ilor de treab ă . — Hai, Davey, mergem la b ă rci. Punem o undi ţă la mal, şi pe urm ă vâ slim î n larg, să vedem ce putem prinde. O luar ă pe jos pe strada Cheiului, apoi s ărir ă de pe faleză pe malul

nisipos, î napoia lor se î ntindeau ni şte dune î nalte formate din nisip amestecat cu bă l ă riile şi pă puri şul din Să r ătură . Lui David î i plă ceau dunele, î n timpul verii, uneo sâ mbăta, dup ă ce ieşeau din schimb şi taică ­su se ducea la circiuma Bun g ă sit, să bea un râ nd cu ortacii, David se afunda î n pă puri ş. Stă tea de unul singur şi asculta c â ntecul ciocâ rliei. L ă sa cartea din mâ nă şi scruta bolta azurie, în că utarea punctule ţ ului care se înă lţa în vă zduh. Şi acum

î i dă dea inima ghes să se culce î n pă puri ş. Î l apucase iar ame ţ eala, î i că zuse ca un bolovan la stomac felia groas ă de pâ ine caldă înfulecat ă cu lă comie. Dar Joe ajunsese la dig. Urcar ă pe dig şi se duser ă In port. Câţ iva bă ieţ i din mahalaua Teraselor c ă utau c ă rbuni î n apa murdar ă , scă zut ă acum, î naintea fluxului. Legaser ă de o pră jină o că ldare veche, ciuruită . Scormoneau fundul dup ă bucăţ elele de că rbune că zute de pe şlepuri

î n vremea câ nd activitatea era î n toi. Î n lipsa alocaţ iei distribuite de min ă de

dou ă ori pe lun ă , râ câ iau acum m â lul să g ă sească resturi de care alt ă dat ă nici nu s­ar fi sinchisit. Joe se uita la ei, dispre ţ uindu­i î n taină . Ră m ă sese locului, cu m â inile înfipte în buzunare, cu picioarele larg desf ă cute, î i privea de sus. Pivniţ a lui era plin ă de'că rbuni ca lumea, fura ţ i de la gura pu ţ ului, î i furase chiar el, aleg â nd bucăţ ile cele mai bune din morman. P â ntecele î i era plin de mâ ncare, şi î ncă de m â ncare bun ă . De asta avusese grij ă taică ­su, Charley. Exist ă o singură cale s­o sco ţ i la cap ăt: să pui mâ na pe lucrurile care­ ţ i trebuie,

să le cauţ i, să le înşfaci, nu să stai tremurâ nd de frig, le şinat de foame, şi să dai din col ţ î n col ţ , cu slaba n ă dejde că o să se î ndure ceva să ­ ţ i pice de la sine î n că ldare.

— Bună , Joe bă iatule! Strig ă lingu şitor Ned Softley. Era prostovanul care

supraveghea ventilatorul sectorului Paradis. Nasul lung i se î nroşise de ger, şi trupul pu ţ intel î i era scuturat de frisoane. R â se îmbietor. N­ai o ţigară , frate Joe? Mor să trag şi eu un fum.

Î mi pare al naibii de ră u, exclam ă Joe înţ eleg ă tor şi pe dată

mă rinimos, dar asta­i ultima, frate Ned! Scoase o ţ igară de după ureche, o privi trist şi o aprinse cu cel mai amabil regret. Dar cum se î ntoarse Ned cu spatele, Joe r â nji. Bineînţ eles că avea un pachet î ntreg de Woodbine î n buzunar. Dar ce era prost să ­i spună lui Ned? Ferit­a sfintul! R â njind î ncă , îşi reluă plimbarea al ă turi de David, c â nd un strigă t î l fă cu să se î ntoarc ă brusc. Era strigă tul lui Ned, un geam ăt ascuţ it, de protest: dup ă trei ceasuri de trudă sub şfichiuirile v â ntului, izbutise aproape s ă ­ şi umple sacul şi tocmai dă dea să ­ î încarce în spinare şi să pornească spre casă . Dar Jake Wicks fusese mai iute de mină . Jake, o huidumă de vreo şaptesprezece ani, a şteptase lini ştit

să pună m â na pe că rbunele lui Ned. Ridic ă sacul de jos şi, sfidâ ndu­i pe b ă ieţ i cu priviri bă tă ioase, porni nep ă să tor spre cap ătul portului. Ceata fl ă că ilor se porni pe un cumplit hohot de ris. Z ă u dacă s­a pomenit mai mare comedie! Auzi, s ă ia Jake buc ăţ elele strinse de Ned Softley şi să plece cu ele a şa, ca nimic, î n timp ce Ned ţipa şi scâ ncea î n urma lui ca un apucat! Mai mare haz nici c ă se putea! Şi cel mai tare dintre toţ i râ dea Joe. Lui David î nsă nu­ î venea să r â dă . Se fă cuse alb ca varul la fa ţă .

— Nu­i drept să ia cărbunii ă ia, murmur ă el. Sunt ai lui Softley, care a

muncit pentru ei.

— A ş vrea să vă d şi eu cui i­ar da m â na să ­l oprească , r ă spunse Joe

î necindu­se de ris. Doamne, ia uit ă ­te la mutra lui Softley, uit ă ­te numai niţ el… Tâ nărul Wicks î nainta de­a lungul debarcaderului, c ă r â nd cu u şurinţă sacul. Softley se ţinea pl â ng â nd după el, urmat de o gloat ă de zdrenţă roşi care se t ă vă leau de r â s.

— E că rbunele meu, se smiorc ă ia Softley î ntr­una, cu lacrimile

preling â ndu­i­se pe obraji. Eu l­am cules din noroi, z ău că da, ca s ă aibă mama

foc î n vatr ă … David îşi î ncleşta pumnii şi fă câ nd un pas î ntr­o parte î i tă ie calea lui Jake Wicks. Acesta se opri brusc.

— Ce­i mai fi vrâ nd şi tu? Î ntrebă el băţ os.

David scr âşni din din ţ i.

Î s că rbunii lui Ned. Nu po ţ i să ­i iei a şa. Nu­i frumos. Şi nici drept.

— Ei, nu mă ­nnebuni! „fă cu Wicks netulburat. Şi cine m ă opreşte?

— Eu. La toţ i le pieri r â sul. Jake lă să cu grijă sacul jos.

— Tu, m ă?

David î ncuviinţă scor ţ os din cap. Era at ât de î ncordat, î ncâ t nici nu mai putea vorbi. Fierbea de mâ nie vă zâ nd nedreptatea pe care i­o f ă cea Jake lui Ned.

Jake Wicks era cogeamite fl ă că ul, câ ntă rea pe puţ in zece kilograme mai mult decâ t David şi era cu un cap mai înalt. Şi pe urm ă , era aproape un bă rbat, î n orice caz fuma, înjura şi bea cot la cot cu b ă rbaţ ii. Dar lui David nu­i pă sa. Nimic nu mai conta, absolut nimic, dec â t atâ t: să nu­l persecute Wicks pe Softley. Adresâ ndu­i obi şnuita provocare la b ătaie, Wicks î ntinse pumnii, î i strâ nse unul peste altul şi­l pofti pe David s ă ­i despart ă dacă poate. David iscodi fa ţ a rotund ă , buboasă a lui Jake, stră juită de o claie de p ăr câ lţ os. Î l vedea acum mai bine ca oric â nd. Prin ţ re coşurile de pe pielea lui bolnavă , David distingea punctele negre, murdare. Ză ri un ulcior care începea să ­i umfle pleoapa stingă . Apoi, cu iu ţ eala fulgerului, desf ă cu dintr­o lovitură pumnii lui Jake şi­l pocni drept în nas. Stra şnică lovitură ! Toat ă lumea vă zu cum pumnul drept î i turti nasul lui Jake, de­l podidi sâ ngele. Gloata urlă , şi pe David îl trecu un fior de bucurie să lbatică . Jake se dă du înapoi, scutură din cap cum face un c â ine ud, şi apoi se nă pusti orbeşte, agit â ndu­ şi bra ţ ele ca o moară de vâ nt. Tocmai atunci, cineva care st ă tea mai la o parte şi se uita îi preveni cu un strigă t:

— Pă zea, bă ieţ i! Uite­l pe Pl â nsa! David avu o clip ă de şovă ial ă , î ntoarse pu ţ in capul, şi în clipa aceea pumnul lui Jake îl izbi drept î n t âmpl ă . Deodat ă vă zu totul ca printr­o cea ţă

misterioas ă , sim ţ i că i se învâ rteşte capul; un moment i se p ă ru că se pr ă bu şeşte în adâ ncul minei, at â t de brusc î l î nvă luise î ntunericul, at â t de tare

î i vuiau urechile. Pe urm ă leşină . Bă ieţ ii ii mai aruncar ş o privire lui David, apoi se î mprăştiară î n grabă . Şi Ned Softley se gră bi să plece, dar îşi luă că rbunii. Î ntre timp se apropie Pl â nsa. Se plimbase pe ţă rm, privise la jocul