Sunteți pe pagina 1din 11

Agatha Christie

Aventura bucătăresei

Pe vremea câ nd î mpă rţ eam apartamentul cu prietenul meu Hercule Poirot, aveam obiceiul s ă ­i citesc tare titlurile din ziarul de diminea ţă , „The Daily Blare”. „The Daily Blare” era un ziar care scoate î n relief senzaţ ionalul cu orice prilej. Jafurile şi crimele se aflau pe primele pagini. Ele izbeau cu litere de­o şchioapă . Un funcţ ionar de banc ă ce se ascunde a disp ă rut cu acţ iuni negociabile

î n valoare de 50.000 de lire. So ţ ul îşi bagă capul î n soba cu gaz. Nefericita casnică . Dispari ţ ia unei dactilografe. O fat ă frumoas ă de 21 de ani. Unde este Edna Field?

— Iat ă ­le, Poirot, destule din care s ă alegi. Un func ţ ionar de banc ă ce

fuge, o sinucidere misterioas ă , o dactilograf ă dispă rut ă – pe care o vrei?

Prietenul meu era cam mole şit. Refuz ă din cap încet.

— Nu sunt prea mult atras de niciuna din ele, „mon ami”. Azi m ă simt

î nclinat spre o via ţă lini ştită . Ar fi trebuit s ă fie o problem ă foarte interesant ă care să mă tenteze s ă ­mi păr ă sesc fotoliul. Ştii, am treburi proprii importante de care să m ă ocup.

— Ca de exemplu?

— Garderoba mea, Hastings. Dac ă nu gre şesc, pe noul meu costum gri e

o pat ă de gră sime, una singur ă , dar suficient ă ca să m ă necă jească . Apoi mai este şi paltonul de iarn ă ; trebuie s ă ­l î ntind la p ă strare î n pudră „Keatings”. Şi cred, da, cred, c ă a sosit momentul s ă ­mi ajustez must ăţ ile, după care trebuie

să le aplic pomad ă .

— Ei bine, i­am zis eu î ndrept â ndu­m ă spre fereastr ă , m ă îndoiesc că ­ ţi

vei putea duce la î ndeplinire acest program delirant. Cineva sun ă la intrare. Ai un client.

— Dacă treaba nu e de importanţă na ţ ională , nici nu m ă ating de ea, declar ă Poirot cu demnitate.

O clipă mai tâ rziu, intimitatea noastr ă fu tulburat ă de o doamn ă î nalt ă , roşie la fa ţă , care se f ă cuse auzită ca urmare a urc ă rii rapide a treptelor.

— Sunteţ i domnul Poirot? Î ntrebă ea.

— Eu sunt Hercule Poirot, da, doamn ă !

— Nu eşti câtu şi de pu ţ in cum mi­am î nchipuit c­ar trebui s ă fii, spuse,

privindu­l cu o oarecare dezam ă gire. Pl ă teşti să se scrie î n ziare ce detectiv

inteligent eşti sau asta este p ă rerea jurnali ştilor?

— Madame! Spuse Poirot ridic â ndu­se î n picioare.

— Regret, desigur, dar şti ţ i cum sunt ast ăzi ziarele astea. Î ncepi să citeşti

un articol dr ă gu ţ : „Ce i­a spus o mireas ă prietenului ei nec ă să torit” şi continuarea e despre un lucru simplu pe care s ă ­l cumperi de la farmacie şi cu care să ­ ţ i şamponezi p ă rul. Nimic, numai prostii. Dar, sper c ă nu v­a ţi supă rat! Am să vă spun ce vreau s ă faceţ i pentru mine. Vreau s ă ­mi gă siţ i bucăt ă reasa. Poirot o fix ă cu privirea; era prima dat ă câ nd nu­ şi gă sea cuvintele. M­am

î ntors ca s ă ­mi ascund z âmbetul uria ş pe care nu puteam s ă mi­l controlez.

— Totul e din cauza acestei a şa zise binefaceri, continu ă doamna. Să bagi

idei î n capul servitoarelor care ar dori s ă fie dactilografe, dar nu sunt. Opre şte „binefacerea”, asta zic. Mi­ar pl ă cea să ştiu de ce se pl â ng servitorii mei – au o

după ­amiaz ă şi o sâ mbăt ă liber ă pe să pt ă mâ nă , câte o duminic ă liber ă din dou ă , rufele sunt duse la sp ă lătorie, au aceea şi mâ ncare ca şi noi – şi nu exist ă nici un fel de margarin ă î n casă , numai untul cel mai bun. Se opri să ­şi trag ă respira ţ ia şi Poirot se folosi de ocazie. Ridic â ndu­se î n picioare, vorbi î ngâ mfat:

— Mă tem c ă faceţ i o gre şeal ă , doamnă . Eu nu fac anchete î n situaţ iile

servitorilor. Sunt un detectiv particular.

Ştiu, spuse vizitatoarea noastr ă . Nu v­am spus c ă vreau s ă ­mi g ă siţ i

bucăt ă reasa? A plecat de acas ă miercuri, fă ră să ­mi spună un cuv â nt şi nu s­a mai î ntors.

Î mi pare ră u, doamn ă , dar eu nu m ă ocup de treburi de astea. V ă

spun „la revedere”! Vizitatoarea noastr ă mâ r â i a indignare.

— A şa care va s ă zică , dragă domnule? M â ndru din cale­afară , da? Vre ţ i

să aveţ i de­a face numai cu secretele guvernelor şi cu bijuteriile conteselor? Ei, atunci s ă vă spun că un servitor este la fel de important pentru mine ca o tiar ă pentru o femeie. Nu putem fi cu toate cucoane fine care s ă ne plimbă m pline de diamante şi perle în ma şinile noastre luxoase. O buc ăt ă reasă bună este o bucăt ă reasă bună şi câ nd o pierzi î nseamn ă la fel de mult ca perlele pentru o doamn ă din î nalta societate. Pentru o clip ă sau două se ivi o pr ă pastie între demnitate şi sim ţul umorului la Poirot. Î n cele din urm ă r â se.

— Doamn ă , dumneavoastr ă aveţ i dreptate şi eu gre şesc. Remarcile sunt

juste şi inteligente. Acest caz va fi o noutate. Niciodat ă n­am vâ nat un servitor

care a dispă rut. Iat ă problema de importan ţă na ţ ională pe care tocmai o ceream să mi­o î ncredinţ eze soarta, chiar î naintea sosirii dumneavoastr ă . En avant! Spuneţ i că aceast ă bijuterie de buc ăt ă reasă a plecat miercuri şi nu s­a mai

î ntors. Asta a fost alalt ă ieri.

— Dar probabil, doamnă , a păţ it vreun accident. A ţ i î ntrebat la vreun

spital?

— Exact asta am crezut şi eu ieri, dar azi diminea ţă , poftim, a trimis

după lada ei. Şi nici m ă car un râ nd pentru mine! Dac ă a ş fi fost acas ă , nu i­a ş

fi dat­o… S ă mă trateze a şa! Dar tocmai m ă dusesem la mă celar.

— Vreţ i să mi­o descrieţ i?

— Era î ntre dou ă vâ rste, bine f ă cut ă , cu pă rul negru care î ncepea să

î ncă run ţ ească , foarte respectabil ă . Î n ultimul loc st ătuse zece ani. O chema

Eliza Dunn.

Şi n­aţ i avut vreo discu ţ ie cu ea miercuri?

— Nici vorbă . De aceea mi se pare at ât de ciudat.

— C âţ i servitori ave ţ i, doamnă ?

— Doi. Fata î n casă , Annie, foarte dr ă gu ţă . Pu ţ in cam uituc ă şi cu capul numai la tineri, dar servitoare bun ă dacă o pui la treab ă .

— Ea şi cu bucăt ă reasa se împă cau bine?

— Desigur, se mai înfruntau, se mai împă cau, dar, î n general, se aveau foarte bine.

Şi fata nu poate deloc s ă facă lumin ă î n acest mister?

— Ea spune c ă nu, dar şti ţ i cum sunt servitorii, solidari î ntre ei.

— Bine, bine, trebuie s ă vedem despre ce e vorba. Unde spunea ţ i că locui ţ i, doamnă ?

— La Clapham, Prince Albert Road, 88.

— Bine, madame, v ă spun la revedere şi puteţ i conta pe vizita mea la locuinţa dumneavoastr ă î n timpul zilei.

Atunci, doamna Todd, pentru c ă a şa o chema pe noua noastr ă prieten ă , plecă . Poirot se uit ă la mine î n chip jalnic.

— Hei, hei Hastings, avem aici o afacere cu totul nou ă . „Dispari ţ ia

bucăt ă resei de la Clapham!” Niciodat ă , niciodat ă , prietenul nostru, inspectorul

Japp nu trebuie s ă audă de asta! După aceea, s­a dus şi a î ncă lzit fierul de c ă lcat şi a î ndepă rtat cu grijă

pata de gr ă sime de pe costumul s ă u gri cu ajutorul unei buc ăţ i de sugativ ă . Cu regret, şi­a am â nat î ngrijirea must ăţ ilor pentru o alt ă zi şi am pornit spre Clapham. Prince Albert Road se dovedi a fi o strad ă cu că suţ e elegante, toate aproape la fel, cu perdele frumoase de m ă tase la geamuri şi ciocă nele de alam ă stră lucitoare la u şi. Am sunat la num ărul 88 şi u şa ne­a fost deschis ă de o fată î ngrijit ă cu o faţă dr ă guţă . Doamna Todd veni în hol să ne î nt â mpine.

— Nu pleca Annie, o strigă ea. Acest gentleman este detectiv şi vrea să ­ ţ i pună câ teva întrebă ri.

Pe fa ţa fetei se citea lupta î ntre î ngrijorare şi curiozitate pl ă cut ă .

— Vă mulţ umesc, doamnă , spuse Poirot î nclinâ ndu­se. A ş dori s­o

chestionez pe servitoarea dumneavoastr ă acum şi să ră mâ nă singur ă , dacă se poate.

Am fost condu şi într­o mică sufragerie şi câ nd doamna Todd, dup ă ce se codi evident, pă r ă si camera, Poirot î ncepu ancheta sa.

— Voyons mademoiselle Annie, tot ceea ce ne ve ţ i spune va fi de cea mai

mare importan ţă . Numai dumneata po ţ i face lumină î n acest caz. Fă ră ajutorul

dumitale nu putem face nimic. Î ngrijorarea disp ă ru de pe fa ţ a fetei şi pl ă cuta curiozitate deveni şi mai evident ă .

— Sunt sigură , domnule, spuse ea, v ă spun tot ce pot.

— Asta e bine. Poirot o aprob ă î ncâ ntat. Acum, î n primul râ nd, ce pă rere

aveţ i personal despre asta? Sunte ţ i o fat ă de o inteligen ţă remarcabil ă . Asta se

poate vedea imediat! Cum v ă explica ţ i dispari ţ ia Elizei? Astfel î ncurajat ă , Annie începu să toarne incitat ă .

— Negustori de sclavi albi, domnule, tot timpul am spus asta!

Bucă tă reasa întotdeauna m­a avertizat î mpotriva lor: „S ă nu miro şi nici un parfum sau s ă m ă nâ nci dulciuri, indiferent c â t de domn pare individul!” Astea erau cuvintele care mi le repeta. Şi acum au pus mâ na pe ea! Sunt sigur ă de

asta. Adev ă rat sau nu, a fost dus ă în Turcia sau în vreunul din locurile alea din Orient unde, am auzit, c ă le place ca ele s ă fie grase. Poirot îşi pă str ă un aer grav admirabil.

— Dar, în acest caz – şi asta este î ntr­adevă r o idee!

— Ar fi trimis ea dup ă geamantan?

— Ei bine, nu ştiu, domnule. S­ar putea s ă aibă nevoie de lucrurile ei…

Chiar şi î n locurile alea stră ine.

— Cine a venit dup ă bagaj, un b ă rbat?

— Carter Paterson, domnule.

— Dumneata l­ai împachetat?

— Nu, domnule, era deja î mpachetat şi legat cu sfoar ă .

— Ah! Asta­i interesant. Asta dovede şte c ă atunci c â nd a plecat din cas ă

miercuri, era deja hot ă r ât ă să nu se î ntoarc ă . Î nţ elegeţ i, nu­i a şa?

— Da, domnule. Annie ar ăta u şor surprins ă . Nu m­am g â ndit la asta.

Dar totu şi ar putea fi negustorii de sclavi albi, nu­i a şa, domnule? Ad ăug ă ea pe g â nduri.

— F ăr ă î ndoial ă ! Spuse Poirot pe un ton grav şi continu ă : Avea ţ i acela şi dormitor?

— Nu, domnule, aveam camere separate.

Şi Eliza şi­a exprimat nemul ţ umirea vreodat ă fa ţă de actuala ei slujb ă? Eraţ i mul ţumite amâ ndou ă aici?

— N­a spus niciodat ă că o să plece. Slujba e bună

Fata ezit ă .

— Vorbeşte sincer, spuse Poirot cu bl â ndeţ e. N­am să ­i spun stă pâ nei

tale.

— Da, desigur, domnule, coni ţ a e grijulie. Dar m â ncarea e bună . Destul ă

şi făr ă restricţ ie. Ceva cald pentru sear ă , slă nină pr ă jit ă câ t doreşti, plimb ă ri frumoase. Şi oricum, dac ă Eliza dorea s ă ­ şi schimbe slujba, sunt sigur ă că n­ar

fi plecat niciodat ă î n felul acesta. Ar fi stat p â nă la sfâ r şitul lunii, pentru c ă

doamna i­ar fi t ă iat salariul pe o lun ă dacă ar fi fă cut a şa!

— Munca nu e prea grea?

— Ei, ea este preten ţ ioasă , î ntotdeauna se uit ă prin col ţ uri să vadă dacă

e praf. Şi apoi mai e chiria şul, sau „musafirul care pl ăteşte”, cum i se spune

î ntotdeauna. Dar le trebuie numai micul dejun şi cina, la fel ca şi st ă pâ nului.

Am â ndoi stau toat ă ziua în City.

Îţ i place de stă pâ nul t ău?

— Da, e foarte lini ştit şi puţ in zgâ rcit.

— Cred că nu po ţ i să ­ ţ i reaminte şti ultimul lucru pe care Eliza l­a spus

î nainte de a pleca?

— Ba da, pot: „Dac ă ră m â ne ni şte dulcea ţă de piersici de la cin ă o

mâ ncă m noi şi mai avem puţ ină slă nină cu cartofi pră ji ţ i”. Se dă dea în vâ nt după dulcea ţă de piersici. Mă întreb dac ă n­au pus m â na pe ea î n felul ă sta.

— Miercuri era de obicei ziua ei liber ă ?

— Da, ea era miercurea şi joia.

Poirot îi mai puse c âteva î ntrebă ri, apoi se declar ă satisfă cut. Annie plec ă şi doamna Todd intr ă gră bit ă cu faţ a plină de curiozitate. Eram sigur c ă se sim ţ ise jignit ă pentru c ă o exclusesem din camer ă î n timpul conversa ţ iei noastre cu Annie. De aceea, Poirot avu grij ă cu tact s­o î mbl â nzească .

— E dificil, î i explică el, pentru o femeie de o inteligen ţă excepţ ional ă , ca

a dumneavoastră , doamn ă , să suportaţ i cu r ă bdare metodele î ntortocheate pe

care noi, bieţ ii detectivi, suntem obliga ţ i să le folosim. S ă ai r ă bdare cu pro ştii,

e greu pentru cei iu ţ i la minte.

Î nlă tur â nd astfel orice resentiment din partea doamnei Todd, el a condus conversa ţ ia spre so ţ ul ei şi a obţ inut informa ţ ia că el lucra pentru o firm ă î n City şi nu va fi acas ă pâ nă după ora şase.

— F ăr ă î ndoial ă , că el este foarte tulburat şi î ngrijorat de aceast ă afacere nea şteptată , nu­i a şa?

— Nu e niciodat ă îngrijorat, declar ă doamna Todd. „Bine, bine, ia pe alta

drag ă ”. Asta­i tot ce spune el! E a şa de calm c ă m­apucă disperarea câteodat ă . „O femeie nerecunosc ă toare”, a spus el. „Am sc ă pat cu to ţ ii de ea”.

— Dar ceilal ţ i membri ai casei, doamn ă?

— Vă referiţ i la domnul Simpson, „musafirul nostru care pl ă teşte”? Ei

bine, at ât timp c ât îşi primeşte micul dejun şi cina în mod regulat, el nu se

î ngrijoreaz ă .

— Ce profesiune are, doamn ă?

— Lucrează î ntr­o banc ă .

A menţ ionat numele b ă ncii şi eu am tres ă rit u şor, reamintindu­mi lectura din „The Daily Blare”.

— E t ână r?

— Cred că are 28 de ani. Un t ână r dr ă gu ţ , lini ştit.

— A ş vrea să schimb câ teva cuvinte cu el, ca şi cu soţ ul dumneavoastr ă ,

dacă se poate. O s ă m ă reî ntorc î n acest scop disear ă . Î mi permit s ă vă sugerez

că ar trebui s ă vă odihni ţ i pu ţ in, ar ătaţ i obosit ă .

— Cred şi eu că sunt! Î ntâ i, grija pentru Eliza şi apoi am fost dup ă

cumpăr ă turi ieri, aproape toat ă ziua şi şti ţ i ce î nseamnă asta, domnule Poirot, ba un lucru, ba un altul şi­am avut o mul ţ ime de treab ă î n casă pentru c ă Annie nu le poate face pe toate şi, e foarte probabil, c ă ­ şi va da demisia fiind nemulţ umit ă a şa, ei bine, astea m­au extenuat! Poirot spuse ceva în semn de înţ elegere şi plecar ă m.

— E o coincidenţă curioasă , am zis, că acel func ţ ionar care a disp ă rut,

Davis, e de la aceea şi bancă cu Simpson. Crezi c ă poate să fie vreo leg ă tur ă ? Poirot z âmbi.

— Pe de o parte, un func ţ ionar care o şterge, pe de alta o buc ă tă reasă

care dispare. E greu s ă vezi vreo leg ătură î ntre cei doi, dac ă , nu cumva, Davis l­

a vizitat pe Simpson, s­a îndr ăgostit de ea şi a convins­o să fugă cu el. Am râ s. Dar Poirot ră mase grav.

— Ar fi putut s­o fac ă mai r ău, spuse el pe un ton mustr ă tor. Aminte şte­

ţi, Hastings, dac ă pleci î ntr­un exil, un buc ă tar bun ar putea fi de mai folos

decâ t o fată dr ăgu ţă ! Se opri pentru o clip ă şi apoi continu ă : este un caz curios, plin de tră să turi contradictorii. M ă intereseaz ă … Da, mă intereseaz ă î n mod deosebit. Î n seara aceea ne­am re î ntors la Prince Albert Road, 88 şi am vorbit cu domnii Todd şi Simpson. Primul era un om de vreo 40 de ani, mol âu, cu cap lunguie ţ .

— O, da, da, spuse el vag, Eliza. Da. O buc ă tă reasă bună , cred. Şi

econoam ă . Eu ţ in foarte mult la a face economii.

— Puteţ i să vă imagina ţ i vreun motiv pentru care v­a p ă ră sit a şa de

subit?

— O, bine, zise domnul Todd vag. Ştiţ i, servitorii. So ţ ia se î ngrijoreaz ă

prea mult. Se consum ă pentru c ă î ntotdeauna se î ngrijoreaz ă . De fapt, toat ă

problema e foarte simpl ă . „Ia alta, drag ă , ia alta”, î i spun. Asta este solu ţ ia. F ă haz de necaz! La fel de inutil ne­a fost şi domnul Simpson. Era un t â nă r spă l ă cit, cu ochelari.

— Cred că trebuie s­o fi v ă zut, zise el. O femeie mai î n vâ rst ă , nu?

Desigur, e cealalt ă pe care­o vă d î ntotdeauna, Annie. Dr ă gu ţă fat ă . Foarte

politicoasă .

— Cele dou ă se împă cau una cu alta?

Domnul Simpson declar ă că era sigur c ă nu putea spune. Credea c ă da.

— Ei bine, nu d ă m de nimic interesant acolo mon ami, spuse Poirot c â nd

pă ră sir ă m casa. Plecarea noastr ă a fost întâ rziată de o izbucnire violent ă din partea doamnei Todd, care ne repet ă tot ce spusese î n acea diminea ţă , dar cu

mai mult lux de am ă nunte.

— Eşti dezamă git? L­am î ntrebat. Te a şteptai s ă auzi ceva?

Poirot neg ă din cap.

— Desigur, exista o posibilitate, spuse el. Dar nu mi s­a p ă rut prea

probabil ă . Urm ătorul eveniment fu o scrisoare pe care Poirot o primi î n diminea ţa

urm ătoare. O citi, se înroşi de indignare şi mi­o î ntinse. Doamna Todd regret ă că renunţă pâ nă la urmă la serviciile domnului

Poirot. Dezb ăt â nd problema cu so ţ ul ei îşi dă seama c ă e o prostie s ă cheme un detectiv pentru o afacere pur casnic ă . Doamna Todd al ă tur ă o guinee ca onorariu pentru consulta ţ ie.

— Aha! Strig ă Poirot supă rat. Şi ei cred că o să scape de Hercule Poirot î n

felul ă sta! O favoare, o mare favoare le­am f ă cut ca să consimt să le investighez mizerabila lor afacere de doi bani şi ei m ă expediaz ă comme ça! Uite ce e. Nu mă î nşel, aici e mâ na domnului Todd. Dar eu î i spun, nu. De 36 de ori, nu! Am să ­mi cheltui guineele mele proprii, 3600 guinee, dac ă va fi nevoie, dar am s ă dau de firul acestui mister!

— Da, dar cum? Am î ntrebat eu.

Poirot se lini şti pu ţ in.

— D'abord, spuse el, vom da anun ţ uri î n ziar. Ia s ă vă d… Da… Cam a şa

ceva: „Dacă Eliza Dunn va r ă spunde la aceast ă adresă va afla ceva î n interesul ei”. Publică ­l î n toate ziarele î n care vrei, Hastings. Î ntre timp, am s ă fac câ teva investiga ţ ii proprii. Du­te, trebuie acţ ionat iute! Nu l­am mai v ă zut pâ nă seara, c â nd a binevoit s ă ­mi spună ceea ce fă cuse.

— Am fă cut cercet ă ri la firma domnului Todd. Nu a lipsit miercuri şi are

un caracter bun – asta în privinţ a lui. Apoi Simpson, joi a fost bolnav şi nu s­a dus la banc ă . Dar miercuri a fost. Era î n termeni oarecum amicali cu Davis. Nimic ieşit din comun. Acolo pare s ă nu fie nimic. Nu. Trebuie s ă ne baz ă m pe anun ţ .

Acesta ap ă ru î n toate ziarele principale. La ordinele lui Poirot a fost tipă rit î n fiecare zi timp de o s ă pt ă mâ nă . Interesul s ău era extraordinar fa ţă de această afacere obi şnuit ă privind fuga unei buc ă tă rese, dar mi­am dat seama că el o considera o chestiune de onoare s ă persevereze pâ nă câ nd va reu şi î n final. Mai multe cazuri extrem de atr ă gă toare i­au fost aduse î n acest r ă stimp, dar le­a refuzat pe toate. Î n fiecare diminea ţă se repezea la scrisori, le privea cu seriozitate şi apoi le abandona cu un oftat. Dar ră bdarea noastr ă a fost r ă splă tit ă pâ nă la urmă . Î n miercurea urm ătoare, propriet ă reasa ne anun ţă că o persoan ă cu numele de Eliza Dunn venise î n vizit ă .

— Enfin! exclam ă Poirot. D ă ­i drumul s ă urce! Iute, imediat.

Astfel îmboldit ă , propriet ă reasa ieşi î n grab ă şi se î ntoarse dup ă câteva

clipe ca s­o prezinte pe domni şoara Dunn. Prada noastr ă era cum ne fusese descrisă : î nalt ă , solidă şi deosebit de respectabil ă .

— Am venit ca r ă spuns la anunţ , explica ea. M­am gâ ndit că trebuie să

fie vreo î ncurcă tur ă sau altceva şi că , probabil, nu ştiaţ i c­am intrat deja î n

posesia moştenirii mele. Poirot o studia cu aten ţ ie. Trase mai în fa ţă un scaun cu o mi şcare larg ă

a braţ ului.

— Adevă rul este, î i explică el, că fosta dumitale st ă pâ nă , doamna Todd, e

foarte î ngrijorat ă î n privinţ a dumitale. Ea s­a temut c ă vi s­ar fi putut î nt âmpla un accident. Eliza Dunn p ă ru foarte surprins ă .

— Atunci, n­a primit scrisoarea mea?

— N­a primit nici un cuv â nt de nici un fel. Poirot se opri şi apoi spuse

conving ă tor: vreţ i să ­mi relataţ i toată povestea? Eliza Dunn n­avea nevoie de î ncurajare. Se lans ă deodat ă într­o povestire

lung ă .

— Tocmai m ă î ntorceam acas ă , miercuri seara şi eram aproape de

locuinţă , câ nd un gentleman m­a oprit. Era înalt, cu barb ă şi joben. „Domni şoara Eliza Dunn?”, a î ntrebat el. „Da”, am spus eu. „Am î ntrebat de dumneavoastră la num ă rul 88, a zis el; mi s­a spus c ă v­a ş putea î nt â lni î n timp ce veni ţ i aici; domni şoar ă Dunn, am sosit din Australia î n mod special ca să vă gă sesc; ştiţ i cumva numele de fat ă al bunicii dumneavoastr ă din partea mamei?” „Jane Emmot”, am spus eu. „Exact, a spus el; acum domni şoar ă Dunn, de şi poate nu a ţ i auzit niciodat ă despre asta, bunica dumneavoastr ă a avut o mare prieten ă , Eliza Leech; prietena ei a plecat în Australia unde s­a că sătorit cu un om foarte bogat; cei doi copii ai ei au murit mici şi ea a mo ştenit

toată averea so ţ ului; ea a murit acum c â teva luni şi, prin testament, mo şteni ţ i

o

casă î n aceast ă ţ ar ă şi o sumă considerabil ă de bani”. Putea ţ i să mă fi dobor â t şi cu o pan ă , continu ă domni şoara Dunn. Pentru

o

clipă am fost bă nuitoare şi el trebuie s ă fi observat pentru c ă a z âmbit.

„Foarte bine c ă sunteţ i prevă ză toare domni şoar ă Dunn, spuse el; iat ă actele mele”. Î mi întinse o scrisoare de la ni şte avoca ţ i din Melbourne, Hurst and

Crotchet şi o carte de vizit ă . El era domnul Crotchet. „Sunt vreo dou ă condiţ ii, spuse el. Clienta noastr ă era puţ in excentrică , ştiţ i. Moştenirea pune drept condi ţ ie să intra ţ i î n posesia casei (ea este î n Cumberland) p â nă mâ ine la ora 12; cealalt ă condiţ ie nu este prea important ă – e doar o stipulare c ă nu trebuie să fiţ i servitoare”. Î mi că zu faţ a. „O, domnule Crotchet, am spus eu, sunt bucăt ă reasă , nu v­au spus acas ă?” „Drag ă , drag ă , spuse el, n­am ştiut de a şa ceva, am crezut c­a ţ i putea fi o guvernant ă sau o doamnă de companie; e foarte neplă cut, chiar foarte nepl ă cut”. „ Şi­o să pierd to ţ i banii?” am întrebat eu cam

î ngrijorată . El se g â ndi vreun minut, dou ă . „Exist ă î ntotdeauna mijloace de a

eluda legea, domni şoar ă Dunn”, spuse el î n sfâ r şit. „Noi ca avoca ţ i le cunoa ştem. Soluţ ia este ca dumneavoastr ă să vă pă ră siţ i slujba în după ­ amiaza aceasta”. „Dar leafa mea pe o lun ă ?”, am î ntrebat eu. „Drag ă domni şoar ă Dunn, spuse el z â mbind, vă puteţ i pă ră si slujba î n orice clipă pierz â nd salariul pe o lun ă ; st ă pâ na dumitale va înţ elege, avâ nd î n vedere

î mprejură rile; imperativul este timpul; trebuie neap ă rat să prindeţ i trenul de

ora 23 şi 5 minute din King's Cross spre nord; v ă pot î mprumuta vreo zece lire pentru bilet şi puteţ i scrie câ teva râ nduri la gar ă către st ă pâ na dumitale; am s ă i­o duc personal şi am să ­i explic totul”. Am fost de acord, bine î nţ eles, şi o oră

mai tâ rziu m ă aflam î n tren at ât de emo ţ ionat ă î ncâ t nu ştiam pe ce lume m ă aflu. Sigur c ă pâ nă câ nd am ajuns la Carlisle, eram pe jum ătate î nclinat ă să cred că î ntreaga problem ă era un truc, o p ă că leal ă despre care cite şti de obicei. Dar m­am dus la adresa pe care mi­o d ă duse, cea a unor avoca ţ i şi totul era î n ordine. O că su ţă dră guţă şi un venit de 300 de lire pe an. Avoca ţ ii ştiau foarte puţ ine lucruri, ei tocmai primiser ă o scrisoare de la un domn din Londra cu instrucţ iuni să ­mi predea casa şi 150 de lire pentru primele şase luni. Domnul Crotchet mi­a trimis lucrurile, dar nu era nici un cuv â nt de la coni ţă . Am crezut c ă era supă rat ă şi­mi purta pic ă pentru norocul meu. Nu mi­a trimis lada, ci pachete de hâ rtie cu hainele mele. Dar, sigur, dac ă n­a primit niciodat ă scrisoarea mea, trebuie s ă fi g â ndit urâ t despre mine. Poirot ascultase cu aten ţ ie aceast ă lung ă poveste. Acum d ă du aprobator din cap ca şi cum era complet satisf ă cut.

— Mul ţumesc, domni şoar ă . Fusese, a şa cum zici, pu ţ ină încurcă tur ă .

Permiteţ i­mi să vă recompensez pentru deranjul dumneavoastr ă . Î i î ntinse un plic. V ă reî ntoarce ţ i imediat în Cumberland? Vreau s ă vă şoptesc ceva: nu

uitaţ i cum se g ăteşte. E întotdeauna util s ă ai ceva pe care să te bazezi î n cazul

î n care lucrurile merg prost.

— Credul ă , murmur ă el, după ce vizitatoarea noastr ă plecă , dar probabil

nu mai mult dec â t majoritatea celor apar ţ inâ nd clasei sale. Faţ a lui deveni gravă . Haide Hastings, nu e timp de pierdut. Ia un taxi p â nă ­i scriu o not ă lui Japp.

Poirot a ştepta pe sc ă ri câ nd am venit cu taxiul.

— Unde mergem? Am î ntrebat ner ă bdă tor.

Î ntâ i să lă să m aceast ă not ă unui mesager special.

Odat ă treaba terminat ă şi revenind la taxi, Poirot d ă du şoferului adresa:

Prince Albert Road, 88, Clapham.

— Deci, mergem acolo?

— Mais oui. De şi, sincer să fiu, m ă tem că vom ajunge prea t ârziu. Pasă rea noastră trebuie să fi zburat.

— Cine este pas ă rea noastr ă ?

Poirot z âmbi.

— Domnul acela şters, Simpson.

— Ce? Am exclamat eu.

— Haide, Hastings. S ă nu­mi spui c ă nu ţi­e clar totul acum!

— Bucăt ă reasa a fost dată la o parte din drum, asta îmi dau seama, am

zis u şor jignit. Dar, de ce? De ce s ă fi vrut Simpson s­o scoat ă din casă? Ştia ea ceva despre el?

— Absolut nimic.

Şi atunci…

— Dar el vroia ceva ce avea ea.

— Bani? Mo ştenirea australiană ?

— Nu prietene, ceva cu totul diferit. Se opri o clip ă şi apoi spuse grav: un geamantan ponosit din metal…

M­am uitat cruci ş la el. Afirma ţ ia pă rea a şa de fantastic ă î ncâ t l­am suspectat c ă vrea să ­ şi bat ă joc de mine, dar el era foarte grav şi serios.

— Dar putea s ă ­ şi cumpere un geamantan, dac ă vroia unul, am strigat

eu.

— El nu dorea un geamantan nou. El vroia un geamantan cu pedigree.

Un geamantan de o respectabilitate sigur ă .

— Uite ce e, Poirot. Asta­i chiar prea de tot. Îţ i baţ i joc de mine.

Se uit ă la mine.

Îţ i lipsesc mintea şi imagina ţ ia domnului Simpson, Hastings. Fii atent

aici: miercuri sear ă , Simpson expediaz ă bucă tă reasa. O carte de vizit ă imprimată şi un document sunt lucruri simple de ob ţ inut şi e gata s ă plă tească 150 de lire şi chiria pe un an a unei case pentru a asigura succesul planului

său. Domni şoara Dunn nu­l recunoa şte – barba, jobenul şi u şorul accent colonial o î nşelă complet. A şa s­a sfâ r şit miercurea, cu excep ţ ia fleacului c ă Simpson s­a servit cu ac ţ iuni negociabile î n valoare de 50.000 lire.

— Simpson, dar era Davis…

— Dacă eşti bun s ă ­mi permi ţ i să continui, Hastings! Simpson ştie că

furtul va fi descoperit joi dup ă ­amiaz ă . El nu se duce joi la banc ă , dar î l a şteapt ă pe Davis câ nd iese să ­ şi ia pr â nzul. Poate recunoa şte furtul şi­i spune lui Davis c ă ­i va returna acţ iunile, oricum reu şeşte să ­l facă pe Davis să vină la

Clapham cu el. Este ziua liber ă a fetei şi doamna Todd se afla la cump ăr ă turi, a şa că nu era nimeni acas ă . C â nd furtul este descoperit şi Davis lipseşte

implica ţ ia va fi covâ r şitoare. Davis este ho ţ ul! Domnul Simpson va fi î n perfect ă siguran ţă şi se poate re î ntoarce la lucru diminea ţ a ca un func ţ ionar onest, cum

î l cred.

Şi Davis?

Poirot fă cu un gest expresiv şi dă du u şor din cap.

— Pare prea stă pâ n pe sine să fie crezut şi apoi ce altă explica ţ ie poate fi,

mon ami. Singura problem ă a unui uciga ş este să scape de cadavru şi Simpson îşi fă cu planul dinainte. Am fost izbit imediat de faptul c ă deşi Eliza Dunn evident avea de g â nd să se reîntoarc ă î n seara zilei c â nd a plecat (aminte şte­ ţ i remarca despre dulcea ţ a de piersici), totu şi, geamantanul ei era gata

î mpachetat c â nd au venit după el. Simpson a fost cel care l­a trimis pe Carter

Paterson vineri, s ă ­l ia, şi tot Simpson a fost cel care l­a legat cu sfoar ă joi după ­amiaz ă . Ce bă nuială ar putea trezi? O servitoare pleac ă şi trimite dup ă bagajul ei, acesta este etichetat şi pus pe adresa şi numele ei, probabil o gar ă foarte apropiat ă de Londra. S â mbăt ă după ­amiază , Simpson, deghizat ca australian, î l cere, îi pune o nou ă adresă şi­l expediaz ă în alt ă parte cu menţ iunea: „să fie l ă sat pâ nă ce este reclamat”. C â nd autorit ăţ ile devin bă nuitoare, din motive lesne de î nţ eles şi­l deschid, tot ce se poate afla este c ă

un bă rbos din colonii l­a expediat dintr­o gar ă apropiat ă de Londra. Nu se poate face nici o leg ă tur ă cu Prince Albert Road, 88. Ah! Am ajuns. Pronosticurile lui Poirot au fost corecte. Simpson plecase cu c âteva zile mai î nainte. Dar el nu avea s ă scape de consecin ţ ele crimei sale. Cu ajutorul telegrafi ştilor a fost descoperit la bordul vasului „Olympia”, î n drum spre America. Un geamantan din cositor, trimis domnului Hanry Wintergreen a atras atenţ ia impiega ţ ilor din Glasgow. A fost deschis şi s­a gă sit cadavrul nefericitului Davis. Cecul de o guinee al doamnei Todd nu a fost niciodat ă î ncasat. Î n schimb, Poirot l­a dat la î nr ă mat şi l­a atâ rnat pe peretele din sufrageria noastră . — Pentru mine este o mic ă lecţ ie, Hastings, care s ă ­mi aminteasc ă să nu dispreţ uiesc niciodat ă lucrul comun, oamenii obi şnui ţ i. O servitoare care dispare la un cap ă t – un uciga ş cu sâ nge rece la cel ă lalt. Pentru mine este unul dintre cele mai interesante cazuri pe care le­am avut.

SFÂ RŞ IT