Sunteți pe pagina 1din 12

Agatha Christie

Furtul bijuteriilor de la Grand Metropolitan

— Poirot, i­am spus, o schimbare de aer ţ i­ar prinde bine.

— Crezi, mon ami?

— Sunt sigur.

— Ei, ei, asta înseamn ă că totu­i aranjat, z â mbi el.

— Vii?

— Unde inten ţ ionezi să m ă duci?

— Brighton. De fapt, un prieten din City m­a ajutat s ă fac o tranzac ţ ie

foarte bun ă , a şa că m ă m ă nâ ncă palma s ă cheltui ni şte bani, cum se spune.

Cred că un sfâ r şit de să pt ă mâ nă la Grand Metropolitan ne­ar prinde de minune.

Îţ i mul ţ umesc, primesc cu mult ă pl ă cere. Ai suflet bun c ă te gâ ndeşti

la un om b ă trâ n. Şi un suflet bun valoreaz ă , î n fond, tot at ât de mult c â t şi

micile celule cenu şii. Da, da, pe cel ce­ ţi vorbeşte acum î l pa şte pericolul s ă uite câteodat ă lucrul ă sta. Nu i­am savurat substratul. Mi se pare c ă Poirot e uneori î nclinat să ­mi subestimeze capacit ăţ ile intelectuale. Dar bucuria sa era at ât de evident ă că am lă sat la o parte sup ă rarea.

— Atunci s­a f ă cut, i­am zis î n grab ă .

Sâmbă t ă seara cinam la Grand Metropolitan, î n mijlocul unei mul ţ imi zgomotoase. Toat ă lumea, cu mic cu mare, p ă rea să se fi deplasat la Brighton. Rochiile erau admirabile, bijuteriile –purtate uneori din dorin ţ a de a le etala decâ t din bun gust –erau magnifice.

— Hâ m, frumoas ă privelişte, n­am ce zice! Murmur ă Poirot. E un loc pentru î mbog ăţ iţ ii de peste noapte, nu­i a şa, Hastings?

— Se prea poate. Dar s ă sper ă m că nu toate poart ă amprenta

speculanţ ilor. Poirot privi în jur visă tor.

— C â nd vă d a şa de multe bijuterii regret c ă nu mi­am pus capul la

contribu ţ ie pentru comiterea de jafuri şi am optat pentru depistarea lor. Ce ocazie splendidă pentru un mare borfa ş! Priveşte, Hastings, femeia aceea solid ă de l â ngă coloan ă . E, cum s­ar spune, îmbr ă cat ă de sus pâ nă jos î n pietre preţ ioase.

M­am uitat în direcţ ia ară tată .

— Dar e doamna Opalsen! Am exclamat.

— O cuno şti?

— Oarecum. So ţul e un agent de schimb care s­a îmbog ăţ it de pe urma

recentului boom petrolier. După cină ne­am întâ lnit î n hol cu familia Opalsen şi l­am prezentat pe Poirot. Am stat de vorb ă câ teva minute şi am servit cafeaua î mpreun ă . Poirot şi­a exprimat admira ţ ia faţă de unele dintre cele mai scumpe pietre

preţ ioase etalate pe decolteul generos al doamnei şi aceasta s­a î nviorat de

î ndată .

— Este hobby­ul meu de c ă pă tâ i, domnule Poirot. Pur şi simplu ador

bijuteriile. Ed î mi cunoa şte sl ă biciunea şi, ori de câ te ori afacerile î i merg bine,

î mi aduce ceva nou. Vă intereseaz ă nestematele?

— Am avut mult de­a face cu ele, madame. Profesiunea mi­a permis s ă

cunosc unele dintre cele mai faimoase bijuterii din lume. A continuat s ă povesteasc ă , folosind discret pseudonime, odiseea

bijuteriilor de valoare istoric ă ale unei case domnitoare şi doamna Opalsen l­a ascultat cu r ă suflarea t ăiat ă .

— Ei, acum! Exclam ă ea, câ nd Poirot termin ă . Parcă ar fi ca într­o piesă !

Ştiţ i, am ni şte perle care au povestea lor. Se pare c ă este considerat unul dintre

cele mai rafinate coliere din lume –perlele sunt at â t de frumos potrivite şi de o culoare perfect ă . Trebuie neap ă rat să urc să le aduc!

— O, doamn ă , protest ă Poirot. Sunte ţ i prea amabil ă , vă rog nu v ă deranjaţ i!

— Dar vreau s ă vi­l ar ăt.

Doamna cea planturoas ă îşi croi urgent drum spre lift. So ţul, care vorbea

cu

mine, î l privi î ntrebă tor pe Poirot.

Doamna, so ţ ia dumneavoastr ă , este a şa de amabil ă î ncâ t a insistat s ă ­

mi

arate şiragul de perle.

A, perlele! Opalsen zâ mbi î n felul lui satisf ă cut. Da, merit ă văzute. M­

au

costat o avere. Sunt bani bine plasa ţ i; i­a ş putea recupera de pe ele

oricâ nd… poate chiar cu un c âştig. A ş mai cumpă ra, dac ă lucrurile merg bine

ca

acum. E al dracului de greu s ă faci rost de bani î n City. Şi cu infernala asta

de

taxă pe profit! Tr ă ncă nea, î nfundâ ndu­se î n termeni tehnici pe care nu­i

pricepeam. A fost î ntrerupt de un b ă iat de la hotel care se apropie şi­i şopti ceva la

ureche.

— Poftim? Ce? Vin imediat! Nu i s­a f ă cut ră u, nu? Scuza ţ i­mă , domnilor!

Plecă în grab ă . Poirot se rezem ă de speteaz ă şşi aprinse o ţ igar ă mică rusească . Apoi, cu grij ă , meticulos, aranjă ceştile goale de cafea î n şir şi z âmbi radios. Minutele treceau. So ţ ii Opalsen nu s­au î ntors.

— Curios, am remarcat, î n cele din urm ă . Mă î ntreb dac ă mai vin. Poirot îşi urm ă rea rotocoalele de fum şi spuse melancolic:

— Nu se mai î ntorc.

— De ce?

— Deoarece, prietene, s­a î ntâ mplat ceva.

— Ce anume? De unde ştii?

Zâ mbea.

— Acum câ teva minute, directorul a ie şit precipitat din birou şi a fugit

sus. Era foarte agitat. Liftierul discut ă aprins cu unul dintre cameri şti. Beculeţ ul liftului s­a aprins de trei ori, dar lui nu­i pas ă . Î n al treilea r â nd,

chiar şi ospă tarii sunt distrait şi ca să faci un chelner distraitPoirot dă du din

cap cu aerul c ă ar fi sfâ r şitul lumii. Afacerea trebuie s ă fie extrem de grav ă . Exact cum mi­am î nchipuit! A sosit şi poli ţ ia! Doi bă rba ţ i tocmai intraser ă î n hotel –unul î n uniform ă , cel ă lalt în haine civile. I se adresar ă unui camerist, care i­a condus imediat sus. Dup ă câteva minute, acela şi bă iat apă ru şi se apropie de masa noastr ă .

— Cu omagiile domnului Opalsen, a ţi binevoi să urcaţ i?

Poirot să ri sprinten în picioare. S­ar fi zis c ă a ştepta să fie chemat. L­am

urmat urgent. Camerele familiei Opalsen se aflau la primul etaj. Cameristul b ă tu la u şă ,

se retrase şi noi am ră spuns invitaţ iei: „Intră !” Ni s­a î nfăţ i şat o scen ă stranie. Camera era dormitorul doamnei Opalsen şi î n mijlocul acestuia, pr ă bu şită î ntr­ un fotoliu, se afla ea însăşi pl â ng â nd cu sughi ţ uri. Aveai ce vedea: lacrimile îşi fă ceau vaduri ad â nci prin stratul de pudr ă cu care tenul ei era literalmente tapetat. Domnul Opalsen patrula furios. Cei doi tipi de la poli ţ ie ră mă seser ă î n centrul î ncă perii, unul cu un carne ţ el î n mâ nă . O camerist ă , î nfricoşat ă de moarte, st ătea lipită de şemineu şi, în partea cealalt ă a odă ii, o fran ţuzoaic ă , evident servitoarea doamnei Opalsen, pl â ngea şşi fr â ngea m âinile, tr ă dâ nd tot at âta supă rare câ t şi st ă pâ na. Î n acest infern, Poirot p ăşi calm şi sur âz ă tor. De î ndat ă , cu o agilitate surprinză toare pentru masivitatea ei, doamna Opalsen îi să ri în î ntâ mpinare.

— Ei acum! Ed poate spune ce vrea, dar eu m ă î ncred în noroc, pe

cuvâ nt! A şa a fost scris: s ă vă înt â lnesc exact în seara asta şi sunt convins ă că , dacă dumneavoastr ă nu­mi pute ţ i g ă si perlele, atunci nimeni altcineva nu va fi

î

n stare.

Vă rog să vă lini şti ţ i, madame. Poirot î i m â ngâ ia m â na, încercâ nd să ­i

aline durerea. Fi ţ i sigură că totul se va termina cu bine. Hercule Poirot v ă va ajuta!

Domnul Opalsen i se adres ă inspectorului de poli ţ ie:

— Aveţ i ceva de obiectat dac ă … apelez la acest domn?

— Nici vorbă , sir, r ă spunse cel î n civil, cu o indiferenţă total ă . Poate că acum doamna se simte mai bine şi ne va pune la curent cu cele î nt â mplate. Doamna Opalsen se uit ă neajutorat ă la Poirot care o conduse î napoi la fotoliu.

— A şezaţ i­vă , madame, şi povesti ţ i­ne toat ă afacerea, f ăr ă să vă agitaţ i!

Î ndemnată astfel, doamna Opalsen se şterse la ochi, alint â ndu­se, şi

î ncepu:

— Am urcat dup ă cină să iau perlele şi să i le duc domnului Poirot aici de

faţă să le vadă . Camerista şi C élestine erau, ca de obicei, am â ndou ă în

cameră

— Scuzaţ i­m ă , madame, dar ce î nţ elegeţ i prin „ca de obicei”?

Dă du explica ţ ii domnul Opalsen:

— Am stabilit drept regulă ca nimeni s ă nu intre în camera asta dec â t î n

prezenţ a C élestinei, servitoarea. Camerista face ordine diminea ţa şi C élestine e de fa ţă şi mai vine dup ă cină pentru a preg ă ti paturile, î n acelea şi condi ţ ii,

altfel nu pă trunde niciodat ă aici.

— A şa cum vă spuneam, continu ă doamna Opalsen, am urcat. M­am dus

la sertarul de­acolo –ar ă tă spre sertarul de jos din dreapta a mesei de toalet ă – mi­am scos caseta cu bijuterii şi am descuiat­o. P ă rea neatins ă … dar perlele

dispă ruser ă ! Inspectorul nota con ştiincios.

— C â nd le­a ţi văzut ultima oar ă ? Î ntrebă el.

— Erau î năuntru c â nd m­am dus la cin ă .

— Sunteţ i sigură ?

— Absolut. Nu m ă hot ă râ sem dacă să le pun sau nu, dar, în cele din

urm ă , am optat pentru smaralde şi le­am a şezat la loc î n caset ă .

— Cine a încuiat caseta?

— Eu. Port chei ţ a pe un lan ţ de la g ât. O scoase şi ne­o ar ăt ă .

Inspectorul o examină şi ridică din umeri.

— Hoţ ul ar fi putut avea un duplicat al cheii. Un fleac! Î ncuietoarea e

destul de simpl ă . Ce aţ i fă cut după ce aţ i î nchis caseta?

— Am pus­o la loc, î n sertarul de jos, acolo unde o ţin î ntotdeauna.

— A ţi lă sat sertarul deschis?

— Da, femeia mea ră m â ne î n camer ă pâ nă urc, a şa că nu­i nevoie s ă ­l

î ncui.

Inspectorul se încrunt ă .

— Să î nţ eleg că bijuteriile erau acolo c â nd v­a ţi dus la cin ă şi că , î n tot

acest ră stimp, servitoarea nu a p ă ră sit camera? Deodat ă , ca şi cum abia atunci realiza situa ţ ia disperat ă în care se afla, C élestine scoase un ţ ipă t şi se î ndrept ă spre Poirot, turuindu­i î ntr­o francez ă incoerent ă .

Insinuarea era infam ă ! Cum să fie ea suspectat ă că şi­a jefuit st ă pâ na? Cei de la poli ţ ie erau de o stupiditate incredibil ă ! Dar monsieur care era francez…

— Belgian, o corect ă Poirot, dar C élestine nu­i dă du nici o aten ţ ie.

Monsieur nu o s ă permit ă să fie acuzat ă pe nedrept, î n vreme ce camerista aia nenorocit ă va scă pa basma curat ă . O antipatizase de la î nceput – individa aia ro şie la fa ţă , cu tupeu, o hoa ţă î nnă scută . Spusese de la î nceput că nu i se pare cinstit ă . Şi o supraveghease îndeaproape, ori de c âte ori deretica

prin camera doamnei! Idio ţ ii ă ia de poli ţ işti să facă bine s­o perchezi ţ ioneze şi n­ar fi de mirare dac ă ar g ă si perlele la ea! Deşi C élestine turuise î ntr­o francez ă virulent ă , din mul ţ imea de gesturi pe care le f ă cea, camerista a dedus par ţ ial că o incrimina. Se î nroşi de furie.

— Dacă str ă ina susţ ine că eu am luat perlele, atunci minte, declar ă ea cu aprindere. Nici m ă car nu le­am v ă zut.

— C ăuta ţ i­le la ea! Strigă cealalt ă . Le veţ i g ă si, a şa cum vă spun!

— Auzi, eşti o mincinoas ă , spuse camerista, î ndrept â ndu­se spre ea. Tu

le­ai furat şi vrei să dai vina pe mine! Eu am fost î n camer ă doar trei minute pâ nă să vină doamna sus, pe c â nd tu stai aici tot timpul, ca o pisic ă la pâ ndă .

Inspectorul se uit ă î ntrebă tor spre C élestine:

— E adevă rat? N­aţ i pă r ă sit camera deloc?

— De fapt n­am l ă sat­o singur ă , recunoscu sup ă rată aceasta, doar m­am

dus pâ nă ­n camera mea, pe u şa de aici, de dou ă ori, o dat ă după un mosorel

de a ţă , a doua oar ă , după foarfecă . Atunci trebuie s­o fi f ă cut!

— N­ai ieşit nici o clipă , o contrazise camerista furioas ă . Ai dat o fugă

pâ nă ală turi şi hop, î napoi. M­a ş bucura s ă m ă perchezi ţ ioneze poli ţ ia. Nu mi­e team ă ! Î n momentul acesta se auzi o b ătaie î n u şă . Se duse inspectorul şi se lumin ă la fa ţă , câ nd vă zu cine era.

— A ţi sosit la timp! Am trimis dup ă una dintre femeile de la noi, care te

poate perchezi ţ iona şi iat­o! Dac ă nu vă supă ra ţ i, treceţ i î n camera de­al ături!

Se uit ă după camerista care trecu pragul, d â nd sfidă tor din cap, cu femeia după ea. Fran ţuzoaica se aruncase pe un scaun şi pl â ngea. Poirot privea camera, a că rei schiţă am desenat­o:

— Unde dă u şa asta? Î ntrebă el, ar ăt â nd spre cea de l â ngă fereastr ă .

Î n camera de ală turi, cred, spuse inspectorul, are oricum z ă vorul tras

pe partea asta. Poirot se duse la ea, o î ncercă , trase z ă vorul, apoi î l î nchise la loc.

— E un z ă vor şi pe partea cealalt ă , remarc ă el. Deci, asta o scoate din

cauz ă . Se î ndrept ă spre ferestre, examin â ndu­le pe r â nd.

— Iar nimic. N­are nici m ă car balcon.

— Chiar dacă ar fi fost, spuse impacientat inspectorul nu ştiu la ce ne­ar fi folosit, dac ă servitoarea n­a ie şit deloc din camer ă .

Évidemment, ră spunse netulburat Poirot. A şa cum a spus

mademoiselle, ea n­a p ă ră sit camera… A fost î ntrerupt de revenirea cameristei şi a femeii de la poli ţ ie:

— Nimic, anun ţă aceasta laconic.

— Bineî nţ eles că nu, spuse mâ ndr ă camerista. Şi fran ţ uzoaicei ă steia ar

trebui să ­i fie ru şine că acuz ă o fat ă cinstit ă .

— Hai, hai, feti ţ o, e­n regulă , spuse inspectorul, deschiz â nd u şa. Nimeni nu te suspecteaz ă . Poţ i să pleci să ­ ţ i vezi de treab ă !

Camerista se retrase nu prea bucuroas ă :

— O perchezi ţ iona ţ i şi pe ea? Î ntrebă , ară t â nd spre C élestine.

— Da, da! Î nchise u şa şi ră suci cheia î n broască .

C élestine se duse şi ea cu î nsoţ itoarea î n camera de al ături. Dup ă câ teva

minute se î napoiară . Nu se g ă sise nimic asupra ei. Inspectorul deveni şi mai grav.

— Mă tem c ă n­am î ncotro, trebuie s ă vă cer să m ă î nsoţ i ţ i, domni şoar ă . Se adresă doamnei Opalsen. Î mi pare r ău, doamn ă , dar toate faptele o incriminează . Dacă nu le are asupra sa, atunci sunt ascunse undeva, î n cameră .

C élestine scoase un ţ ipă t ascu ţ it şi se ag ăţă de bra ţ ul lui Poirot. Acesta se aplecă şi­i şopti fetei ceva la ureche, î l privi plină de neî ncredere.

— Si, si, mon enfant –te asigur c ă e mai bine să nu te opui. Apoi se

î ntoarse spre inspector. Permite ţ i, monsieur? O mic ă experienţă … numai

pentru pura mea curiozitate.

— Depinde despre ce este vorba, r ă spunse ofi ţ erul de poli ţ ie, nu prea

î ncâ ntat. Poirot i se adres ă din nou C élestinei:

— Ne­a ţ i spus că v­a ţi dus î n camera proprie s ă lua ţ i un mosorel de a ţă . Unde era?

— Pe scrin, monsieur.

Şi foarfeca?

— Tot acolo.

— V­ar deranja, mademoiselle, s ă repetaţ i aceste dou ă acţ iuni? Zice ţ i că

stă tea ţ i aici cu lucrul de mâ nă , a şa­i? C élestine se a şeză şi apoi, la un semn al lui Poirot, se ridic ă , trecu în

camera î nvecinat ă , apucă un obiect de pe scrin şi se î ntoarse. Poirot i­a urmă rit mi şcă rile şi, în acela şi timp, şi­a consultat ceasul s ă u cât o ridiche mare.

Î ncă o dată , vă rog, mademoiselle!

După a doua î ncercare, îşi notă ceva î n carneţ el şşi puse ceasul în buzunar.

— Mul ţumesc, mademoiselle. Şi dumneavoastr ă , monsieur –se î nclină

spre inspector –pentru bună voinţă . Inspectorul p ă ru oarecum mi şcat de aceast ă politeţ e exagerat ă . C élestine plecă plâ ng â nd amarnic, însoţ ită de cea care o perchezi ţ ionase şi de bă rbatul

î mbră cat civil. Apoi, cer â ndu­i scuze doamnei Opalsen, inspectorul se apuc ă de treabă ,

ră scolind camera. Trase sertarele, deschise şifonierul, dă du patul peste cap, cercet ă toată du şumeaua. Domnul Opalsen î l privea sceptic.

— Chiar credeţ i că o să le gă siţ i?

— Da, domnule. E logic. Nu a avut timp s ă le scoat ă din odaie. Faptul c ă

stă pâ na a descoperit a şa de repede lipsa lor i­a dejucat planurile. Da, trebuie

să fie neapă rat aici. Una dintre fete trebuie s ă le fi ascuns… şi e pu ţ in probabil s­o fi fă cut camerista.

— Mai mult dec â t improbabil… e imposibil! Spuse Poirot lini ştit.

— Poftim? Î ntrebă inspectorul.

Poirot z âmbi modest.

— O să vă demonstrez. Hastings, prietene, ţ ine ceasul meu… cu grijă .

Este o amintire de familie! Tocmai am cronometrat­o pe mademoiselle –prima dat ă , a lipsit două sprezece secunde din camer ă , a doua oar ă , cincisprezece. Acum lua ţ i aminte la ceea ce am s ă fac! Doamn ă , aveţ i bunătatea s ă ­mi da ţ i cheia de la caset ă ? Mul ţumesc! Prietenul meu, Hastings, va fi a şa de amabil s ă

spună : „Porneşte!”

— Porneşte!

Cu o iuţ eal ă aproape de necrezut, Poirot trase sertarul de la masa de toalet ă , scoase caseta cu bijuterii, introduse cheia, o deschise, alese o bijuterie,

puse capacul, o î nchise şi o a şeză î n sertar pe care­l î mpinse la loc. Se mi şcase ca argintul viu.

— Ei bine, mon ami? M ă î ntrebă gâ fâ ind.

— Patruzeci şi şase de secunde, r ă spunsei.

— Vedeţ i? Se uit ă , în jur, la to ţ i. Camerista nu ar fi avut timp nici m ă car să sustrag ă colierul, dar s ă ­l mai şi ascund ă .

— Atunci, vina cade asupra servitoarei, conchise inspectorul cu

satisfacţ ie şi îşi relu ă că ut ă rile. Trecu î n odaia î nvecinat ă . Poirot st ă tea pe g â nduri î ncruntat. Deodat ă , i se adresă domnului Opalsen:

— Colierul era, f ă r ă îndoial ă , asigurat! Domnul Opalsen se ar ăt ă u şor surprins.

— Da, spuse ezitâ nd, a şa e!

— Dar ce conteaz ă ? Interveni doamna Opalsen, înl ă crimat ă . Vreau î napoi colierul meu. Este un unicat. Banii n­au aceea şi valoare.

— Vă î nţ eleg, madame, o lini şti Poirot. V ă î nţ eleg cum nu se poate de

bine. Pentru o femeie, sentimentul e totul, nu­i a şa? Dar, monsieur, care nu e de o sensibilitate at â t de profund ă , va gă si, făr ă doar şi poate, o oarecare consolare î n banii de pe asigurare.

— Evident, evident, rosti domnul Opalsen, nu prea sigur de sine. Şi

totu şi… A fost î ntrerupt de. Strig ă tul de triumf al inspectorului. Acesta ap ă ru

bă lă bă nind ceva între degete. Cu o exclama ţ ie de fericire, doamna Opalsen se ridic ă din fotoliu. Era o cu totul altă femeie.

— O, o, colierul meu!

ÎI strâ nse la piept cu amâ ndou ă mâ inile. Ne­am adunat î n jurul ei.

— Unde a fost? Î ntrebă Opalsen.

Î n patul servitoarei. Printre arcurile dormezei. Le­a furat şi le­a ascuns acolo, î nainte de sosirea cameristei.

Î mi permiteţ i, madame? O rugă bl â nd Poirot. Lu ă colierul, î l examin ă

î ndeaproape, apoi i­l return ă cu o î nclinare a capului.

— Mă tem, doamn ă , că va trebui s ă ­l lă sa ţ i î n custodia noastr ă ,

deocamdat ă , spuse inspectorul. Avem nevoie de el pentru inculparea

î mpricinatei. Vă va fi returnat c â t de cur â nd posibil. Domnul Opalsen se încrunt ă .

— E necesar?

— Mă tem c ă da, domnule, e doar o formalitate.

— N­are decâ t să ­l ia, Ed! Strigă soţ ia. E mai î n siguranţă la ei. N­a ş mai putea î nchide un ochi, gâ ndindu­mă că cineva î ncearcă să pună mâ na pe el.

Nenorocita aia de fat ă ! Nu m­a ş fi a şteptat niciodat ă la a şa ceva din partea ei!

— Lasă , lasă , dragă , nu te ambala a şa!

Am simţ it o u şoară apă sare pe bra ţul meu. Era Poirot.

— Putem să ne retragem, prietene? Nu mai e nevoie de serviciile noastre.

Totu şi, câ nd ne­am trezit afar ă , ezit ă şi apoi, spre marea mea surpriz ă , remarcă :

— Tare a ş vrea să vă d camera de­ală turi.

U şa era deschis ă , a şa că am intrat. Camera era mare, pentru dou ă

persoane, neocupat ă . Praf se vedea pretutindeni şi susceptibilul meu prieten fă cu o grimas ă , câ nd desenă cu degetul un p ătrat în praful de pe masa de l â ngă fereastr ă .

Serviciul las ă de dorit, observ ă el sec.

Se

uita pe fereastr ă pierdut î n gâ nduri şi părea cufundat într­o ad â ncă

retrospectivă .

— Ei? L­am î ntrebat ner ă bdă tor. De ce am intrat aici? Tresă ri.

— Je vous demande pardon, mon ami Doream s ă vă d dacă u şa era î ntr­ adevă r z ă vor ât ă şi pe partea asta.

— Bine, am zis, inspect â nd u şa care comunica cu camera din care

tocmai ie şiser ă m, dar e ză vor ât ă ! Poirot dă du din cap. Î ncă se mai gâ ndea.

— Oricum, am continuat, ce mai conteaz ă ? Cazul a fost elucidat. A ş fi

vrut să ai şansa de a te distinge prin ceva. Dar a fost un caz pe care nici idiotul ăla î ng â mfat de inspector nu­l putea rata. Poirot cl ă tină din cap.

— Prietene, cazul nu e elucidat şi nu va fi p â nă câ nd nu află m cine a furat perlele.

— Dar servitoarea le­a furat!

— De ce susţ ii asta?

— Dar… am bolborosit eu, au fost g ă site… de fapt, î n dormeza ei.

— Ta, ta, ta! Fă cu Poirot nemul ţumit. Alea nu erau perle!

— Poftim?

— Imita ţ ii, mon ami.

— Dragul nostru inspector nu se pricepe, evident, deloc la bijuterii. Dar

curâ nd o să fie o mare harababur ă !

— Haide! Am strigat, tr ăg â ndu­l de braţ .

— Unde?

— Trebuie să spunem de î ndat ă familiei Opalsen.

— Nu cred.

— Dar biata femeie…

— Eh bien, biata aia femeie, cum î i spui tu, va dormi mai bine la noapte,

crez â nd că bijuteriile ei se află î n siguranţă .

— Dar ho ţ ul poate s ă fugă cu ele!

— De obicei, prietene, vorbe şti fă ră să te gâ ndeşti. De unde ştii că perlele

pe care doamna Opalsen le­a î nchis cu at âta grijă , î nainte de cin ă , nu erau cele

false şi că jaful nu s­a petrecut mult mai demult?

— Ei! Am exclamat consternat.

— Da, da! F ă cu Poirot, radiind de pl ă cere. O luă m de la cap ă t!

Pă ră si camera, se opri o clip ă ca să se hot ărască şi se î ndrept ă spre

capătul coridorului, r ăm â nâ nd î n dreptul încă perii, unde se strâ ngeau cameristele şi cameri ştii de la etajul respectiv. Camerista cu care avusesem de­ a face pă rea să fi ajuns centrul atenţ iei, povestind ce p ăţ ise unor persoane care­i ţ ineau partea. Se opri î n mijlocul unei fraze. Poirot se înclină cu obi şnuita­i polite ţ e.

— Scuzaţ i că vă deranjez, dar v­a ş ră m â ne îndatorat, dac ă mi­aţ i deschide u şa de la camera domnului Opalsen. Femeia se ridic ă binevoitoare şi ne întoarser ă m pe coridor. Camera

domnului Opalsen se afla pe partea opus ă , faţă în faţă cu cea a so ţ iei. Camerista o descuie cu cheia de serviciu şi intrar ăm. Câ nd voi să plece, Poirot o re ţ inu:

— Un moment, ai v ă zut printre obiectele domnului Opalsen un cartona ş

ca acesta? Scoase unul alb, simplu, cam lucios şi pu ţ in obi şnuit ca î nfăţ i şare. Femeia î l lu ă şi­l cercet ă cu grij ă .

— Nu, domnule, nu cred. Dar, de fapt, cameristul are mai mult de­a face cu odă ile domnilor.

— Da, înţ eleg, mul ţumesc.

Poirot îşi luă cartona şul, femeia plecă şi el st ătu o clip ă pe gâ nduri. Apoi dă du scurt din cap.

— Te rog, Hastings, sun ă de trei ori pentru camerist.

L­am ascultat, mort de curiozitate. Î ntre timp, Poirot de ş ertase co şul de hârtii pe du şumea şi­i cerceta con ţ inutul. Apă ru un camerist. Poirot î l î ntrebă acela şi lucru, înmâ nâ ndu­i cartona şul pentru a­l examina. Primi acela şi ră spuns. Nu v ă zuse niciodat ă a şa ceva printre obiectele personale ale domnului Opalsen. Poirot î i mulţ umi şi acesta se retrase cu greutate, cu ochii a ţ intiţ i la co şul deşertat şi la gunoaiele

de pe jos. Nu mai auzi remarca rostit ă pe un ton meditativ de Poirot, care netezea h â rtiile mototolite:

— Colierul era asigurat pentru o sum ă enorm ă

— Poirot, am exclamat, înţ eleg…

— Nu î nţ elegi nimic, amice, mi­o retez ă scurt. Ca de obicei, absolut

nimic! Incredibil… dar iat ă ! Să ne î ntoarcem î n camerele noastre!

Am fă cut î ntocmai, î n tă cere. Odat ă ajun şi, spre uimirea mea, Poirot se schimbă de urgen ţă .

— La noapte mă duc la Londra, îmi explică . Este neap ă rat necesar.

— Chiar a şa?

— Absolut! Munca adev ă rat ă , cea a creierului (ah, celulele alea mici

cenu şii formidabile!), am dus­o la bun sf â r şit. Am nevoie de confirmare. O s­o

gă sesc! Imposibil să ­l pă că leşte pe Hercule Poirot!

— O s­o zbâ rceşti î ntr­o zi! I­am zis, cam dezgustat de at âta vanitate.

— Te rog nu te sup ă ra, mon ami, m ă bazez pe tine s ă ­mi faci un serviciu… din prietenie.

— Desigur, am consim ţ it imediat, cam jenat de aerul meu moroc ă nos.

Despre ce e vorba?

— Mâ neca hainei pe care am scos­o… eşti bun s­o perii? Vezi, ni şte praf

s­a depus pe ea. Fă r ă îndoial ă ai văzut cum mi­am trecut degetul pe marginea

sertarului de la masa de toalet ă ?

— Nu, n­am vă zut!

— Ar trebui s ă ­mi observi toate mi şcă rile, prietene. A şa, m­am murd ă rit

de praf pe deget şi, fiind puţ in cam surescitat, mi s­a luat şi pe mâ necă –o

scă pare de neiertat… o abatere de la toate principiile mele.

— De ce praf tot vorbe şti? L­am î ntrebat, prea pu ţ in interesat de

principiile lui Poirot.

— Nu e otrava familiei Borgia, replic ă Poirot, fă câ nd cu ochiul. Simt cum imaginaţ ia ta îşi ia zborul. Nu, a ş zice că e piatr ă de Brian çon.

— Piatră de Brian çon?

— Da, dulgherii o folosesc pentru ca sertarele s ă se trag ă lin. Am râ s.

— Pă că tosule! Credeam c ă te ocupi cu ceva palpitant.

— Au revoir, prietene. Am şters­o! Pa!

Î nchise u şa. Z âmbind, pe jumă tate amuzat, pe jum ătate serios, i­am luat haina şi peria.

A doua zi de diminea ţă , neprimind nici o veste de la Poirot, m­am dus s ă mă plimb, m­am întâ lnit cu ni şte vechi prieteni şi am luat prâ nzul cu ei la hotel. Dup ă ­amiaz ă , am plecat cu ma şina. O pan ă de cauciuc a f ă cut să

î ntâ rziem, a şa că era trecut de ora opt, c â nd m­am î ntors la Grand

Metropolitan. Primul de care am dat a fost Poirot, care ar ă ta şi mai mic ca de obicei,

strivit î ntre Opalseni, dar radiind de satisfac ţ ie.

— Mon ami Hastings! Strig ă şi se repezi s ă ­mi iasă î n î ntâ mpinare.

Îmbr ăţ i şează ­m ă , prietene, totul a mers de minune! Din fericire, îmbr ăţ işarea a fost doar de form ă –de nimic nu po ţ i fi sigur cu Poirot.

— Vrei să spui… am început.

— Extraordinar, cum îţ i zic! Se av â ntă doamna Opalsen, z â mbind cu

toate rotunjimile fe ţ ei sale. Nu ţi­am spus eu, Ed, c ă dacă el nu­mi gă seşte perlele, atunci nimeni altcineva nu e î n stare?

— A şa e, drag ă , a şa e! Ai avut dreptate!

M­am uitat, f ă r ă să pricep o iotă , la Poirot şi el m ă lă muri:

— Prietenul meu Hastings e cu totul dezorientat. Ia loc şi am să ­ ţ i

povestesc toat ă afacerea, care s­a sf â r şit î ntr­un mod cu totul fericit.

— S­a sfâ r şit?

— Bineî nţ eles. Au fost aresta ţ i.

— Cine?

— Camerista şi cameristul, parbleu! Nu b ă nuiai? Nici dup ă ce am fă cut aluzie la piatra de Brian çon?

— Ai spus că tâ mplarii o folosesc.

— Sigur că da… pentru ca sertarele s ă se deschidă ca unse. Cineva a

dorit ca sertarul s ă iasă şi să intre fă r ă zgomot. Cine putea fi? Clar c ă numai

camerista. Planul a fost at â t de ingenios î ncâ t n­a bă tut deloc la ochi… nici chiar lui Hercule Poirot. Asculta ţ i, cum s­au petrecut lucrurile. Cameristul a ştepta î n odaia de al ă turi. Fran ţuzoaica p ă r ă seşte camera. Iute ca argintul viu, camerista

deschide sertarul, scoate caseta cu bijuterii şi, tră g â nd ză vorul i­o dă celui din

î ncă perea ală turat ă . Acesta o deschide lini ştit cu dublura cheii pe care şi­a

fă cut­o singur, extrage colierul şi a şteapt ă alt prilej. C élestine iese din nou şi… pst…! Î ntr­o secund ă , caseta e î napoiat ă şi pusă la locul ei î n sertar. Doamna sose şte, descoper ă furtul. Camerista cere s ă fie perchezi ţ ionat ă cu un aer c ât se poate de indignat şi pă ră seşte apartamentul, f ă ră ca vreo bă nuial ă să planeze asupra ei. Imita ţ ia de colier, de care f ă cuser ă rost, fusese ascunsă î n patul fran ţ uzoaicei, î n diminea ţ a aceea, de c ătre camerist ă … o lovitur ă de maestru, ça!

— Dar pentru ce te­ai dus la Londra?

Îţ i aduci aminte de cartona ş?

— Da, m­am mirat… şi î ncă m ă mir. Mă gâ ndeam…

Am ezitat din delicate ţ e, uitâ ndu­m ă la domnul Opalsen. Poirot r â se din toată inima.

— Une blague! Pentru a­l prinde pe camerist. Cartona şul avea o

suprafaţă special preg ă tit ă pentru… luat amprente. M­am dus direct la Scotland Yard, am întrebat de vechiul nostru prieten, inspectorul Japp, şi i­am expus toate faptele. Cum m ă a şteptam, amprentele s­au dovedit a fi ale unor hoţ i de bijuterii bine cunoscu ţ i, care erau „wanted” de mai mult ă vreme. Japp m­a î nsoţ it aici, i­a arestat şi colierul descoperit la camerist. Un duo inteligent,

dar fă ră metodă . Doar nu ţi­am spus, Hastings, de vreo treizeci şi şase de ori, că fă r ă metodă

— Numai de treizeci şi şase de ori? L­am întrerupt. Dar unde n­au dat

dovadă de „metod ă ”?

— Mon ami, e un plan bun s ă pretinzi c ă eşti camerist ă sau camerist…

dar nu trebuie s ă ­ ţi neglijezi obligaţ iile de serviciu. N­au şters praful î ntr­o

cameră neocupat ă şi, de aceea, atunci c â nd omul a a şezat caseta de bijuterii pe mă su ţa de l â ngă u şa care comunica cu încă perea doamnei, aceasta a l ă sat o urm ă pă trată

Î mi amintesc! Am exclamat.

— Mai înainte nu eram convins. Atunci… am ştiut!

S­a a şternut tă cerea.

— Mi­am recă pă tat perlele, rosti doamna Opalsen, î n genul unui cor

grecesc.

— Da, am zis, mi s­a f ă cut foame.

Poirot m­a î nsoţ it.

Ţi s­ar cuveni toate onorurile ţ ie, i­am sugerat.

— Pas du tout, r ă spunse lini ştit Poirot. Japp şi inspectorul local îşi vor

î mpăr ţ i laurii. Dar… se bă tu pe buzunar… am un cec de la domnul Opalsen şi, ce spui prietene? Weekendul ă sta nu s­a desf ăşurat conform planului. Ce­ai zice să mai venim aici, s ă pt ăm â na viitoare… pe cheltuiala mea, de data aceasta?

SFÂ RŞ IT