Sunteți pe pagina 1din 139

Agatha Christie

Anunţul mortuar

CUPRINS:

Capitolul 1 – Tovar ăşa de drum – 3 Capitolul 2 – Anun ţul mortuar ­12 Capitolul 3 – Vr ă jitoare f ă ră coadă de mă tur ă – 20 Capitolul 4 – Luke prinde un fir – 28 Capitolul 5 – Vizit ă la domni şoara Waynflete – 38 Capitolul 6 – Vopseaua de p ă l ă rii – 51 Capitolul 7 – Posibilit ăţ i – 59 Capitolul 8 – Doctorul Thomas – 62 Capitolul 9 – Vorbe şte doamna Pierce – 70 Capitolul 10 – Rose Humbleby – 76 Capitolul 11 – Via ţ a de familie a maiorului Horton – 87 Capitolul 12 – Disputa – 96 Capitolul 13 – Domni şoara Waynflete vorbe şte – 107 Capitolul 14 – Medita ţ iile lui Luke – 117 Capitolul 15 – Comportarea incorect ă a unui şofer – 130 Capitolul 16 – Ananasul – 140 Capitolul 17 – Lordul Whitfield vorbe şte – 149 Capitolul 18 – Consult ă ri la Londra – 156 Capitolul 19 – Ruperea logodnei – 162 Capitolul 20 – Suntem implica ţ i. Amâ ndoi – 169 Capitolul 21 – „De ce colinzi pe c â mpuri, cu m ă nu şi?” – 175 Capitolul 22 – Vorbe şte doamna Humbleby – 189 Capitolul 23 – Un nou î nceput – 195

Capitolul 1. TOVARĂŞA DE DRUM. Anglia! Anglia dup ă at âţ ia ani! Oare cum o s ă i se pară ?

Luke Fitzwilliam îşi punea aceast ă î ntrebare, î n timp ce cobora pasarela spre doc. Î ntrebarea î i stă ruise î n minte cât a şteptase la vam ă . Iar c â nd, în fine, îşi lu ă locul î n trenul care ducea pasagerii vaporului, î i revenise dintr­o dat ă . Concediile în Anglia î nsemnau altceva. Bani mul ţ i, pe care să ­i arunci î n

toate p ăr ţ ile (sau, oricum, î ncepi să ­i risipeşti!), vechi prieteni pe care s ă ­i vizitezi, î nt â lniri cu al ţ ii, veniţ i acas ă ca şi el – o atmosfer ă lipsit ă de griji, în genul: „Ei, n­o s ă dureze. Ar fi cazul s ă mă şi distrez! Cur â nd plec î napoi”. Acum î nsă , nu se mai punea problema î ntoarcerii. Nu vor mai fi nop ţ i toride şi î nă bu şitoare, nici soarele orbitor şi frumuse ţ ea tropical ă a vegetaţ iei abundente, nici seri singuratice î n care citea şi recitea numere vechi din „The Times”. Era un pensionar onorabil, cu c â teva modeste venituri particulare în plus, un domn f ă r ă griji, care se re întorcea î n ţara sa – Anglia. Oare cum îşi va petrece timpul? Anglia! Anglia, î ntr­o zi de iunie, sub un cer î ntunecat şi un vâ nt tă ios şi pătrunză tor. Nu prea p ă rea să ­l î nt â mpine cu drag printr­o zi ca asta! Şi oamenii! Doamne, oamenii! Mul ţ imi î ntregi, cu chipurile cenu şii ca şi cerul – chipuri nelini ştite şi preocupate. Iar casele r ă să reau pretutindeni ca ciupercile! Ni şte că su ţ e revolt ătoare! Pe tot parcursul ni şte cote ţ e pr ă pă dite cu preten ţ ii! Cu un efort, Luke Fitzwilliam îşi mut ă ochii de la peisajul ce se întindea dincolo de fereastra vagonului şi se cufund ă î n lectura ziarelor pe care tocmai le cumpărase: „The Times”, „The Daily Clarion” şi „Punch”. Î ncepu cu „The Daily Clarion”. „Clarion” vorbea numai de derbiul de la Epson. „Pă cat că n­am ajuns ieri. N­am mai v ă zut un derby de c â nd aveam nouă sprezece ani”, se g â ndi Luke. Sublinie numele unui cal din forma ţ ia „Club” şi se uită să vadă ce pronostica î n ziar corespondentul Clarionu­lui despre el. Dintr­o propozi ţ iune î l nimicise: „Câ t priveşte ceilal ţ i, Jujube II, Mark's Mile, Santony şi Jerry Boy, au puţ ine şanse de calificare. Un posibil î nvins ar fi şi.” Dar pe Luke nu­l interesa posibilul î nvins. Privirile i se aţ intiser ă asupra pariului. Î n dreptul lui Jujube II era trecut ă cota modest ă de 40 la 1. Se uit ă la ceas. Patru f ă ră un sfert: „Ei! Acum s­a terminat!” se g â ndi el. Regreta că nu a pariat pe Clarigold care era al doilea favorit. Deschise „The Times” şi fu absorbit de probleme mai serioase. Totu şi, asta nu dur ă mult, deoarece un colonel cu o î nfăţ i şare fioroas ă din cel ă lalt col ţ al compartimentului at ât se enervase de ceea ce citise mai

î nainte, î ncât ţinu să ­ şi împă rtăşească indignarea tovar ăşului de drum. Se

scurse o jum ătate de oră pâ nă câ nd colonelul obosi s ă ­ şi tot exprime p ă rerea

despre: „blestema ţ ii aceştia de agitatori comuni şti, sir”. Î n cele din urm ă , colonelul amuţ i şi adormi cu gura c ă scată . Pu ţ in după

aceea, trenul î ncetini şi, î n sfâ r şit, se opri. Luke se uit ă pe fereastr ă . Ajunser ă

î ntr­o gar ă mare şi pustie, cu multe peroane. Z ă ri un chio şc ceva mai departe,

pe care at ârna o t ă bliţă : Rezultatele derbyului. Luke deschise u şa, să ri jos din tren şi alergă spre chio şc. O clipă mai tâ rziu se uita cu un z âmbet de satisfac ţ ie la cele câ teva râ nduri mâ zgă lite la rubrica „ Ştiri de ultimă oră ”. Rezultatele derbyului. Jujube 2 Mazeppa. Clarigold. Luke zâ mbi şi mai mult. O sut ă de lire de cheltuit! Buna Jujube II, respinsă cu at âta dispreţ de toţ i. Împă turi ziarul î ncă z âmbind în sinea sa şi se î ntoarse, trezindu­se. Î n faţ a liniei goale. Î n timp ce se bucurase de victoria lui Jujube II, trenul se strecurase din gar ă pe neobservate.

— C â nd dracu a şters­o trenul ă sta? întrebă pe un hamal cu înfăţ i şare mohor ât ă . Acesta r ă spunse:

— Care tren? N­a mai trecut nici un tren de la 3:14.

— Adineauri a fost un tren aici. Eu m­am dat jos din el. Expresul de

Londra. Ră spunsul sosi sec:

— Expresul de Londra nu opre şte nic ă ieri.

— Dar a oprit, îl asigură Luke. Eu am cobor â t din el.

— Nu opreşte p â nă la Londra, repet ă hamalul netulburat.

— A oprit chiar la peronul ă sta şi eu am cobor â t din el, să ştii! Pus î n fa ţa faptului, hamalul schimb ă tactica.

— Nu trebuia s ă cobor âţ i, spuse el pe un ton de repro ş. N­are sta ţ ie aici.

— Dar a oprit!

— A încetinit. Asta nu î nseamnă c­a oprit.

— Nu m ă pricep să fac deosebiri a şa subtile. Problema este, ce m ă fac? Hamalul, care g â ndea î ncet, repet ă cu repro ş:

— Nu trebuia s ă cobor âţ i.­ Să zicem că ar fi a şa, spuse Luke. „E î n zadar,

că ci ă st necaz s­a înt â mplat. Noi nu vom pl â nge iar, fiindcă trecutu­i mort şi nu va reî nvia, spuse corbul Nevermore. M â na care se mi şcă scrie, şi după ce a scris se mi şcă iar, etc. Etc. Şi a şa mai departe”. Ce vreau eu s ă aflu este ce m ă sfă tuieşti să fac, avâ nd î n vedere că ai experienţă î n serviciul companiei c ă ilor ferate?

— Adică , să vă spun ce­ar fi mai bine s ă faceţ i?

— Exact, confirm ă Luke, presupun c ă exist ă trenuri care au sta ţ ii oficiale

aici?

— Cred că mai bine aţ i lua pe cel de 4:25.

— Dacă trenul de 4:25 merge la Londra, m­am şi urcat î n el.

Lini ştit din acest punct de vedere, Luke î ncepu să se plimbe pe peron. Un panou mare îl informa c ă se gă sea la î ncruci şarea drumurilor dinspre Fenny Clayton şi Wyechwood­under­Ashe şi, î n clipa urmă toare, un tren cu un singur vagon, î mpins din spate de o locomotiv ă mică şi antică , intr ă încet î n gar ă

pufă ind şi trase pe o linie secundar ă . Cei şase sau şapte oameni care cobor â r ă traversar ă podul şi venir ă lâ ngă Luke pe peron. Hamalul cel mohor â t se trezi brusc din mole şeal ă şi î ncepu să î mping ă un că rucior mare cu lă zi şi coşuri; sosi şi un alt hamal l â ng ă el, zdr ă ngă nind bidoanele cu lapte. Gara Fenny Clayton se trezi din toropeal ă . Î n cele din urm ă , mâ ndru nevoie mare, sosi şi trenul de Londra. Vagoanele de clasa a treia erau î nţ esate şi nu existau dec â t trei vagoane de clasa î nt â i, fiecare cu câ te unul sau doi c ă l ă tori. Luke cercet ă acest compartiment. Î n primul, pentru fum ă tori, era un domn cu aspect cazon care fuma un trabuc. Luke se g â ndi că pe ziua de azi î i ajunsese colonelul anglo­ indian. Trecu în compartimentul al ăturat, î n care se afla o t â năr ă obosit ă , cu un aer distins, probabil guvernanta, şi un bă ieţ el de vreo trei ani, care p ă rea neast âmpă rat. Trecu repede mai departe. U şa de la compartimentul urm ător era deschisă şi î năuntru nu se afla dec â t o singură pasageră , o doamn ă î n vâ rstă . V ăz â nd­o, Luke îşi aminti de una din m ă tu şile sale, Mildred, care consim ţ ise cu curaj ca el, pe atunci de zece ani, s ă crească un şarpe de cas ă . Mătu şa Mildred fusese fă r ă î ndoial ă o m ătu şă bună , a şa cum s­ar cuveni s ă fie orice m ătu şă . Intră î n compartiment şi lu ă loc.

După cinci minute de activitate intens ă a celor de pe vagoanele de transportat lapte, a celor cu c ă rucioarele de bagaje şi a altor verific ă ri, trenul se puse î n mi şcare. Luke despă turi ziarul şşi arunc ă privirea asupra ştirilor ce ar putea să ­l mai intereseze pe un om care a parcurs de acum ziarul de diminea ţă . Nu îşi închipuia că o să poat ă citi multă vreme. Avea multe m ă tu şi, şi era aproape sigur c ă plă cuta doamnă î n vâ rst ă din colţ ul compartimentului nu intenţ iona să că l ă torească pâ nă la Londra î n tă cere. Avusese dreptate – geamul trebuia ridicat, umbrela alunecase şi bătr â na doamn ă î i şi declara ce bun era trenul cu care c ă l ătoreau.

— Numai o or ă şi zece minute. E foarte bun, s ă şti ţ i, chiar foarte bun. E

mult mai bun dec â t cel de diminea ţă , care face o oră şi patruzeci de minute. Continu ă :

— Bineî nţ eles, aproape to ţ i îl iau pe cel de diminea ţă . Adică , e o prostie

să că l ătoreşti dup ă ­masă , câ nd cel ă lalt e cu tarif redus. Şi eu am vrut s ă plec

de diminea ţă , dar îl pierdusem pe Wonky Pooh – motanul meu persan – o frumuseţ e, numai c ă a avut ceva la ureche nu de mult – şi că nu puteam s ă plec pâ nă nu­l gă seam. Luke murmur ă :

— Sigur că nu, şi, î n mod ostentativ, îşi arunc ă privirea pe ziar.

Stratagema nu­i servi la nimic. Torentul de vorbe se porni iar.

— A şa că ar trebui s ă aleg dintre dou ă rele pe cel mai mic; am luat trenul

de după ­amiază , şi e o pl ă cere să mergi cu el, pentru c ă nu e atâ t de aglomerat – chiar asta nu te intereseaz ă câ nd că lătoreşti cu clasa î ntâ i. Sigur c ă de obicei nu procedez a şa. Adică , eu consider că asta e o extravagance, acum, c â nd

veniturile au sc ă zut, impozitele s­au ridicat, iar servitorilor trebuie s ă le dai salarii mai mari; dar am fost at ât de nă ucit ă – pentru c ă , ştii m ă duc la Londra

cu ni şte treburi importante şi vroiam s ă mă gâ ndesc bine ce o s ă spun. Şti ţ i, am vrut s ă am puţ ină lini şte. Luke îşi reţ inu zâ mbetul. Şi dacă sunt şi al ţ ii care că lă toresc î n aceea şi direcţ ie – ce să mai vorbim! Nu po ţ i să fii neprietenoas ă – a şa că mi­am zis c ă o dată pot să ­mi permit şi eu, deşi cred că î n zilele noastre oamenii cheltuiesc prea mult şi nimeni nu mai e str â ng ă tor şi nu se mai gâ ndeşte la ziua de m â ine. Ce pă cat că s­a desfiinţ at orarul cu secunde la trenuri. Era cu totul altceva. Desigur, continu ă repede, arunc â nd o privire fugar ă î nspre faţ a bronzată a lui Luke, c ă militarii î n permisie trebuie s ă că lă torească cu clasa î nt â i. Adică , e de la sine î nţ eles că ofiţ erii. Luke î ndură privirea cercet ă toare a unei perechi de ochi sc ă pă r ă tori. Capitulă imediat. Tot o s ă ­l î ntrebe pâ nă la urmă .

— Nu sunt militar, spuse el.

— Vai, scuză ­m ă . N­am vrut s ă . Câ nd v­am vă zut a şa ars de soare, mi­ am î nchipuit că poate veni ţ i din Orient î ntr­o permisie.

— Da, mă întorc din Orient, dar nu î n permisie. Puse cap ă t cercet ă rilor ulterioare cu o declara ţ ie î ndr ă znea ţă : sunt poli ţ ist.

— Lucraţ i la poli ţ ie? Nu z ău, asta­i foarte interesant. O prieten ă bună de­ a mea, şti ţ i bă iatul ei tocmai a intrat î n poli ţ ia palestinian ă .

— Vin din Str â mtoarea Mayang, spuse Luke, intervenind iar cu o

precizare.

— Vai, ce interesant. Ce coinciden ţă ! Vreau s ă spun faptul c ă dumneata

că lă toreşti în acest vagon. Pentru c ă , şti ţ i, afacerea cu care am plecat la ora ş.

Ei bine, de fapt m ă duc la Scotland Yard.

— Z ău? spuse Luke.

Se gâ ndi: „Oare o s ă se oprească odat ă sau o ţine a şa pâ nă la Londra?” De fapt, nu­l deranja prea mult, pentru c ă ţ inuse foarte mult la m ă tu şa Mildred şşi aminti cum odat ă îi dă duse o bancnot ă de cinci şilingi câ nd avea mai mare nevoie. Şi apoi, doamnele în vâ rstă , cum era acesta sau m ă tu şa Mildred, aveau ceva foarte pl ă cut şi specific englezesc î n ele. Î n Strâ mtoarea Mayang nu g ă seai a şa ceva. Sem ă nau cu puddingul de prune de Cr ă ciun, cu jocul de crichet din

sat şi cu şemineele î n care să lta focul. Lucruri pe care ajungeai s ă le apreciezi mult atunci c â nd nu le aveai şi te aflai la cel ă lalt cap ăt al lumii. (Totu şi, puteai să te plictiseşti dacă ai fi stat prea mult î n tovăr ăşia lor, dar, dup ă cum am mai spus, Luke abia debarcase în Anglia, de trei­patru ore). Bă trâ na doamn ă relu ă , voioasă :

— Da, aveam de g â nd să plec de diminea ţă , dar pe urm ă , cum v­am

spus, am fost foarte î ngrijorată de Wonky Pooh. Crede ţ i că e prea tâ rziu să mă duc acum? Adic ă , Scotland Yardul nu acord ă audien ţ e speciale numai la anumite ore.

— Nu cred c ă închid la ora patru ca magazinele, spuse Luke.

Şi eu cred tot a şa. Adică ar trebui ca oricine s ă poat ă anunţ a o crim ă serioasă la orice oră , nu?

— Exact, spuse Luke.

Î ntotdeauna m­am g â ndit că cel mai bine e s ă mergi la surs ă , spuse î n

cele din urmă . John Reed e o persoan ă dră guţă – sergentul nostru din Wychwood – un om pl ă cut şi foarte politicos. Dar, ştiţ i, nu cred c ă ar putea s ă se ocupe de o problem ă serioasă . S­a obi şnuit prea mult s ă aibă de­a face cu

beţ ivani sau s ă dea amenzi pentru dep ăşiri de viteze, pentru semnaliz ă ri greşite sau persoanelor care nu au permis de ţinut câ ini. Foarte rar cu c âte o spargere. Dar nu cred, de fapt sunt convins ă , că nu e omul s ă se ocupe de o crim ă ! Luke ridică din spr â ncene.

— Crimă ?

Bă trâ na doamn ă aprob ă din cap cu t ărie.

— Da, crimă . V ă d că vă surprinde. Şi eu am fost, la î nceput. Chiar nu­mi

venea să cred. M­am gâ ndit că ­mi joacă vreo fest ă imagina ţ ia.

Şi î ntr­adevă r. N­a fost imagina ţ ia de vin ă ? întrebă Luke cu delicate ţ e.

— A, nu, scutur ă din cap hot ă râ t ă . La început, s­ar fi putut, dar nu a

doua oară , a treia sau a patra oar ă . Atunci convingi. Luke î ntrebă :

— Vreţ i să spuneţ i că . Au existat mai multe crime?

Vocea blajin ă şi lini ştită ră spunse:

— Mă tem c ă destule. De asta m­am g â ndit că cel mai bine ar fi s ă merg

direct la Scotland Yard şi să le spun. Nu crede ţ i că ă sta e cel mai bun lucru de

fă cut?

Luke se uit ă g â nditor la ea şi spuse:

— Pă i. Cred că aveţ i dreptate.

Se gâ ndi î n sinea sa: „Cei de la Scotland Yard trebuie s ă ştie cum s­o ia.

Probabil că le vin câ te o jumă tate de duzină de bă trâ ne pe să pt ă mâ nă şi tot sporovă iesc despre o sumedenie de crime comise î n sătucurile lor dr ă gu ţ e şi lini ştite! Cred c ă exist ă un departament special pentru b ătr â nicile astea”. Şi î n minte îi apă ru figura unui superintendent blajin, sau a unui inspector chipeş, care murmura plin de tact:

— Vă mulţ umim, doamn ă , şi vă r ăm â nem î ndatora ţ i. Acum î nsă ,

î ntoarce ţ i­vă acasă , lă sa ţ i totul pe seama noastr ă şi nu vă mai î ngrijiţ i de

povestea asta. Zâ mbi în sinea sa, închipuindu­ şi scena: „Oare de unde le vin asemenea idei? Presupun c ă de vină este viaţ a lor monotonă , o dorin ţă nereprimat ă pentru dramă . Am auzit c ă multe dintre b ă tr â ne îşi î nchipuie că toată lumea le otr ă veşte mâ ncarea”.

Se trezi din aceste cuget ă ri câ nd vocea blajină şi subţ irică continu ă :

Şti ţ i, mi­aduc aminte c ă am citit odat ă – cred că ­i vorba despre cazul

Abercrombie – fire şte că otr ă vise pe mul ţ i pâ nă să st ârnească bă nuieli. Ce spuneam? A, da, cineva spunea c ă se uita î ntr­un anumit fel la c â te unul, şi pe urm ă , foarte curâ nd după asta, persoana respectiv ă se îmbolnă vea, n­am crezut c ă e adevă rat, câ nd am citit. Dar este adev ă rat!

— Ce este adevă rat?

— Expresia feţ ei unei persoane.

Luke se holb ă la ea. B ătr â nica doamn ă tremura pu ţ in, iar obrajii ei rozalii pierduser ă ceva din culoare.

— La început, am observat c â nd o privea pe Amy Gibbs – şi ea a murit.

Apoi a urmat Carter. Şi Tommy Pierce. Acum î nsă – ieri – s­a î ntâ mplat cu

doctorul Humbleby – un om at â t de cumsecade – un om cu adev ă rat cumsecade. Carter era un be ţ ivan, î ntr­adevă r, iar Tommy Pierce un b ă ieţ el nespus de obraznic şi neru şinat, care se b ătea cu b ă ieţ ii mai mici, le r ă sucea mâ inile, şi î i ciupea. Nu prea mi­a p ă rut ră u după ei, dar cu doctorul Humbleby e altceva. Trebuie salvat. Şi culmea este c ă , dacă m­a ş duce să ­i spun toată povestea, nu m­ar crede! Ar r â de de mine! Nici John Reed nu m­ar crede. Dar la Scotland Yard e altceva. Pentru c ă , fireşte, acolo sunt obi şnui ţ i cu crimele! Se uit ă pe fereastr ă .

— Vai, drag ă , într­o clipă ajungem.

Se agită puţ in deschiz â nd şi închiz â nd geanta, str â ng â ndu­ şi umbrela.

— Vă mulţ umesc, vă mulţ umesc, î i spuse lui Luke, care ridica umbrela

pentru a doua oar ă . M­am lini ştit discut â nd cu dumneata – a ţi fost foarte

dr ăgu ţ ; î mi pare tare bine c ă sunteţ i de acord cu ce voi face. Luke spuse amabil:

— Sunt sigur c ă veţ i primi un sfat bun la Scotland Yard.

— Vă sunt foarte recunosc ă toare. Scotoci î n geantă . Cartea mea de vizit ă ,

vai de mine, nu am dec â t una singur ă , trebuie s­o p ă strez pentru Scotland Yard.

— Desigur, sigur.

— Mă numesc Pinkerton.

— Un nume foarte potrivit, domni şoar ă Pinkerton, spuse Luke z âmbind,

apoi adă ug ă gr ă bit, în timp ce b ătr â na îl privea pu ţ in descumpă nit ă : Pe mine

mă cheam ă Luke Fitzwilliam. Câ nd trenul tră gea la peron adă ugă :

— Să vă gă sesc un taxi?

— Vai, nu, mulţ umesc! Domni şoara Pinkerton p ă ru şocat ă de idee. O să

iau metroul. O s ă m ă ducă la Trafalgar Square şi o iau pe Whitehall î n jos.

— Bine, atunci mult noroc! îi ură Luke.

Domni şoara Pinkerton îi scutur ă m â na cu că ldur ă .

— Atâ t de amabil, murmur ă ea din nou. Ştiţ i, la î nceput, am avut

impresia că nu m ă credeţ i. Luke avu delicate ţ ea să ro şească .

— Ei! Atâ tea crime! E destul de complicat s ă să vâ r şeşti multe omoruri şi

pe urm ă să ieşi basma curat ă , nu­i a şa? Domni şoara Pinkerton d ă du din cap şi spuse cu seriozitate:

— Nu, nu, dragul meu, aici gre şe şti. E foarte u şor să ucizi. Atâ ta timp c ât

nimeni nu te b ă nuieşte. Şi ştii, persoana î n chestiune este chiar ultimul om pe care l­ar suspecta cineva!

— Ei, oricum, v ă doresc mult noroc! spuse Luke.

Domni şoara Pinkerton se pierdu î n mulţ ime. El porni î n că utarea bagajelor, g â ndindu­se î n sinea sa: „Era cam tr ă snit ă? Nu, nu prea­mi vine s ă cred. O imagina ţ ie prea bogată , asta­i tot. Sper c ă o să se poarte delicat cu ea. Cu a şa o bă trâ nă doamn ă !”

Capitolul 2. ANUN ŢUL MORTUAR. Jimmy Lorrimer era unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Luke. Era normal ca Luke s ă se ducă direct la Jimmy, de îndată ce ajunse în Londra. Cu el ieşi î n că utare de distrac ţ ii î n seara sosirii. Bă use cafeaua f ă cută de el a doua zi diminea ţă , cu capul v â jâ ind de durere, iar acum auzea vocea lui Jimmy a dou ă oară făr ă să ­i ră spundă , că ci recitea un paragraf ne însemnat din ziarul de diminea ţă .

— Scuz ă ­mă , Jimmy, spuse tres ă rind.

— Erai absorbit de. Situa ţ ia politic ă ?

Luke râ se.

— Da de unde. Ştii, e ceva ciudat – o b ătr â nică cu care am c ă lătorit ieri

î n tren a murit c ă lcată de o ma şină .

— O fi luat î n serios vreun semafor. Dar, de unde ştii că era ea?

— S­ar putea s ă nu fie ea. Dar e acela şi nume – Pinkerton – a r ă sturnat­o o ma şină şi a ucis­o pe c â nd traversa Whitehall­ul. Ma şina n­a oprit.

— Urâ tă afacere! spuse Jimmy.

— Da, sărmana b ă bu ţă . Î mi pare ră u. Îmi amintea de mă tu şa Mildred.

— Oricine ar fi şoferul ma şinii, o să r ă spundă pentru fapta sa. Mai mult

ca sigur că o să fie condamnat pentru omucidere. S ă ­ ţ i spun drept, mi­e grozav

de frică să conduc o ma şină î n ziua de azi.

— Un Ford de opt cilindri î n „V”. Să ştii, amice, c ă . Conversa ţ ia deveni strict tehnic ă . Jimmy se î ntrerupse s ă întrebe:

— Ce naiba tot fredonezi?

Luke fredonase înceti şor: „Că ­i de vină , sau nu­i de vin ă , musca se

mă rită cu biata albin ă .” Îşi ceru scuze.

— Un câ ntecel de câ nd eram copil. Nu ştiu de ce mi­a venit î n cap.

O să pt ă mâ nă mai t ârziu, Luke care parcurgea neatent prima pagin ă din

„The Times”, exclam ă brusc:

— Ei, fir’ar să fie!

Jimmy Lorrimer ridic ă ochii.

— Ce s­a înt âmplat?

Luke nu­i ră spunse. Se uită fix la un nume dintr­o coloan ă . Jimmy repet ă î ntrebarea. Luke înă lţă capul şi privi către el. Avea o expresie at ât de neobi şnuit ă , î ncâ t Jimmy fu surprins.

— Ce e, Luke? Parc ă ai fi o fantom ă .

Cel ă lalt nu r ă spunse un minut sau dou ă . D ă du drumul ziarului, se duse pâ nă la fereastr ă şi se î ntoarse. Jimmy î l urm ă rea din ce î n ce mai mirat.

Luke se a şeză pe un scaun şi se aplecă î n fa ţă .

— Jimmy, bătr â ne, ţ i­aduci aminte c ă , î n ziua î n care am sosit la Londra, am pomenit de o b ă trâ nică cu care am c ă l ătorit p â nă aici?

— Cea de care spuneai c ă ­ ţ i aminte şte de m ătu şa Mildred? Şi care a fost că lcat ă de o ma şină ?

— Da. Ascult ă , Jimmy. Bă bu ţ a asta mi­a î nşirat o aiureal ă cu Scotland

Yardul; cic ă se ducea acolo ca s ă le spună despre ni şte crime. Avea în satul ei un criminal î n stare liber ă – asta era povestea. Tipul ă sta ar fi omor ât foarte rapid.

— Nu mi­ai spus c ă era cam scr â ntită ? î ntrebă Jimmy.

— Nu cred c ă era.

— B ătr â ne, vino­ ţi în fire! Un şir de crime.

Luke î l î ntrerupse ner ă bdă tor.

— N­am avut impresia c ă era dus ă cu sorcova. Mi­am închipuit c ă ­i

lucreaz ă prea mult imagina ţ ia, cum se întâ mpl ă câ teodat ă cu bătr â nele.

— S­ar putea s ă ai dreptate. Dar probabil c ă era şi pu ţ in cam tr ă snită .

— Nu conteaz ă ce crezi tu, Jimmy. Deocamdat ă , eu îţ i spun ţ ie, pricepi?

— Bine, bine., zi mai departe.

— A dat foarte multe am ă nunte, a pomenit numele a vreo dou ă victime şi

pe urm ă a explicat că ceea ce o fr ăm â nta era c ă ştie cine avea s ă fie urm ătoarea

victim ă .

— Z ău? spuse Jimmy încurajator.

— Uneori ţi se fixeaz ă un nume î n memorie nu ştiu din ce motiv prostesc.

Numele ă sta mi­a ră mas în minte pentru c ă l­am legat de un c â ntecel fă ră

noim ă , pe care mi­l c â ntau c â nd eram copil. „Că ­i de vină , sau nu­i de vin ă , musca se m ă rit ă cu biata albin ă ”.

— Foarte inteligent, n­am ce zice, dar de fapt care­i leg ă tura?

— Problema e, mă i deşteptule, c ă pe omul respectiv îl chema Humbleby,

doctor Humbleby. B ătr â nica mea spunea c ă doctorul Humbleby va fi urm ătoarea victim ă şi era afectat ă pentru c ă „era un om tare cumsecade”. Numele mi­a r ămas în cap din cauza c â ntecului de care ţ i­am pomenit.

Şi?

— Ei bine, uite­aici!

Luke î ntinse ziarul, pun â nd degetul î n dreptul unui anun ţ î n coloana cu

decese.

— Vezi, Jimmy? Ă sta­i numele şi locul, iar omul e doctor, ce p ă rere ai? Jimmy nu ră spunse imediat. Î n cele din urm ă spuse serios şi destul de şovă itor:

— B ă nuiesc că nu­i decâ t o coinciden ţă a naibii de stranie.

— Asta e, Jimmy? Chiar a şa o fi? S ă fie numai at ât? Luke î ncepu să se plimbe prin camer ă .

— Atunci ce altceva s ă fie? î ntrebă Jimmy. Luke se î ntoarse brusc pe c ă lcâ ie.

— Ce ar fi dac ă fiecare vorbă debitat ă de bă buţ a aia ar fi adev ă rată ! Ce­ai zice dacă povestea asta fantastic ă ar fi purul adev ă r?

— Ei, lini şteşte­te, b ă iete! Ar fi cam încurcată treaba! Lucruri de­astea nu se­ î nt â mpl ă !

— Dar cazul Abercrombie? El n­a fost b ă nuit că i­a lichidat pe mulţ i?

— Mai mul ţ i decâ t s­au descoperit, spuse Jimmy. Un amic de­al meu

avea un vă r care era procurorul local. Am aflat multe prin el. L­au condamnat pe Abercrombie pentru c ă ­l otr ă vise pe veterinarul de acolo cu arsenic, pe urm ă au dezgropat­o pe nevast ă ­sa care era îmbibat ă cu arsenic, şi mai mult ca sigur că şi cumnatul murise în acela şi fel – şi asta nu era tot, nici vorb ă . Prietenul

meu mi­a spus c ă părerea neoficial ă era că Abercrombie lichidase cel pu ţ in cincisprezece oameni la vremea sa. Cincisprezece!

— Exact! Deci lucruri de­astea se întâ mpl ă !

— Da, dar nu se­nt â mpl ă des.

— De unde ştii? Poate se î ntâ mpl ă mai des decâ t crezi tu.

— A vorbit valahul poli ţ ist din tine! Nu po ţ i să ui ţ i că eşti poli ţ ist, acum, că te­ai pensionat?

— Cred că dacă ai fost odată poli ţ ist, toată viaţ a r ăm â i a şa. Ascult ă

Jimmy, să presupunem c ă , î nainte ca Abercrombie s ă devină atâ t de nesă buit

î ncâ t să ­şi vâ re crimele sub nasul poli ţ iei, vreo bă trâ nică singură şi guraliv ă ar fi ghicit pur şi simplu cine e criminalul şi ar fi dat fuga la autorit ăţ i ca să ­i povestească tot. Crezi c ă ar fi ascultat­o cineva? Jimmy râ nji.

— Aiurea!

— Exact. Ar fi spus c ă are gă rgă uni la cap. Î ntocmai cum ziceai! Sau ar fi crezut: „Prea mult ă imaginaţ ie. Nimic concret!” Cum am apreciat eu! Şi am â ndoi, Jimmy, ne­am fi î nşelat. Lorrimer medit ă câ teva clipe.

— Care e situa ţ ia de fapt? Tu ce crezi?

Luke ră spunse î ncet:

— Cazul se prezint ă astfel: Mi s­a relatat o poveste – improbabil ă , dar nu

imposibil ă . O dovadă , moartea doctorului Humbleby, care vine î n sprijinul

î ntâ mpl ă rii. Şi mai exist ă alt fapt semnificativ. Domni şoara Pinkerton se ducea la Scotland Yard cu povestea ei greu de dovedit. Dar n­a ajuns acolo. A fost că lcat ă de o ma şină care n­a oprit. Jimmy obiect ă .

— N­ai de unde s ă ştii că n­a ajuns acolo. Poate a fost accidentat ă după

vizit ă , nu înainte.

— S­ar putea, da. Dar nu cred.

— Asta­i doar o presupunere. Adev ă rul este c ă tu. Tu crezi î n melodrama

asta.

Luke dă du din cap energic.

Nu, nu spun a şa ceva. Cred numai c ă ă sta e un caz care poate fi

cercetat.

— Cu alte cuvinte, te duci la Scotland Yard?

— Nu, n­am ajuns acolo – î ncă nu. Dup ă cum ai spus, moartea lui

Humbleby poate fi doar o coinciden ţă .

— Atunci, dac ă nu te superi, ce ai de g â nd?

— Să m ă duc în localitatea aceea şi să intru î n miezul problemei.

— Deci a şa.

— Nu eşti de acord c ă este singura cale ra ţ ional ă pe care pot s ă apuc? Jimmy se holb ă la el.

— Chiar vorbeşti serios, Luke?

— Foarte.

Şi dacă nu­s decâ t cai verzi pe pere ţ i?

— Ar fi cel mai bine s ă fie a şa.

— Da, sigur. Jimmy se î ncruntă .

— Dar tu crezi altceva, nu?

— Dragul meu, m ă a ştept la orice.

Jimmy tă cu câ teva clipe.

Ţi­ai fă cut vreun plan? Adic ă , trebuie să ai un motiv ca s ă sose şti a şa, pe nea şteptate, în locul acela.

— Da, cred că o să am.

— Nu merge cu „cred”. Îţ i dai seama ce î nseamnă un tâ rgu şor de provincie englezesc? Se vede de la o po şt ă un nou sosit.

— Va trebui să mă deghizez, spuse Luke z âmbind brusc. Ce propui?

Pictor? Cam greu. Nu ştiu să desenez, dar s ă pictez.

— Ai putea s ă fii un pictor modern, îi suger ă Jimmy. Şi atunci n­ar mai

avea importanţă . Dar pe Luke îl interesa problema lui.

— Scriitor? Oare scriitorii colind ă hanurile ciudate de ţ ar ă ca să scrie? S­

ar putea. Sau poate pescar amator, dar trebuie s ă mă interesez dac ă exist ă un râ u acolo, în apropiere. Un bolnav c ă ruia i s­a recomandat aerul de la ţar ă? Nu prea ară t eu a bolnav şi oricum astă zi toat ă lumea merge la sanatoriu. A ş putea să caut o cas ă în î mprejurimi. Dar nu­i o idee prea bun ă . La naiba, Jimmy, trebuie să existe vreun motiv plauzibil pentru un str ă in entuziast, care vrea s ă mearg ă î ntr­un sat englezesc!

— Ia stai pu ţ in! D ă ­mi ziarul ă la!

După ce­l luă , se uit ă î n fugă şi anun ţă triumf ător:

Ştiam eu! Luke drag ă ! ca să rezum, te aranjez eu O. K. Totul e simplu ca bun ă ziua! Luke se î ntoarse.

— Ce­ai spus?

Jimmy continuă mâ ndru dar modest.

— Mi s­a pă rut mie ceva! Wychwood­under­Ashe. Cum s ă nu! Exact

acolo!

— Nu cumva ai un prieten care­l cunoa şte pe procurorul de acolo?

— De data asta nu. Am ceva mai bun, b ă iete! Natura, dup ă cum ştii, m­a

î nzestrat cu nenum ărate m ătu şi şi veri şoare, tat ă l meu provenind dintr­o

familie cu treisprezece copii. Şi acum ascultă ! Am o rud ă la Wychwood­under­ Ashe.

— Jimmy, eşti un geniu!

— E­n regulă , a şa­i? spuse Jimmy modest.

— E cumva un v ă r?

— O veri şoar ă . O cheam ă Bridget Conway. De doi ani este secretara

lordului Whitfield.

— Tipul care e proprietarul publica ţ iilor alea scâ rboase şi pră pă dite?

— A şa e. Un individ cam sc â rbos şi el! Afectat. S­a nă scut la Wychwood­

under­Ashe şi, fiind tipul de snob, care te bate la cap cu am ă nunte din via ţa lui, unde s­a nă scut şi cum a fost educat, şi care se fă leşte c ă a ajuns cineva prin propriile­i puteri, s­a întors î n satul natal, a cump ărat singura cas ă mai

mare din vecin ă tate (aparţ inea, la origine, familiei lui Bridget, fiindc ă veni vorba) şi se ocupă cu transformarea ei într­o reşedinţă model.

Şi veri şoara ta e secretara lui?

— A fost, spuse Jimmy î ntunecat. Acum a avansat! E logodit ă cu el!

— Aha, spuse Luke, destul de surprins.

— E o partid ă bună , cum să nu. Se scald ă în bani. Bridget a fost cam

zdruncinat ă după o poveste cu un prieten – i­a cam pierit cheful dup ă povestea de iubire. Asta însă o să ­i câ nte î n strun ă . Ea, probabil, c ă o să fie bl â ndă , dar ferm ă , iar el o s­o asculte orbe şte.

Şi eu cum să procedez să m ă introduc?

Jimmy ră spunse prompt.

— Ai să te duci s ă stai acolo – ar fi bine s ă treci drept un alt v ă r. Bridget

are atâ t de mul ţ i, încâ t unul î n plus sau în minus nu mai conteaz ă . O să aranjez eu asta cu ea. Am fost î ntotdeauna prieteni. Şi acum, motivul pentru care te duci acolo – vr ă jitorie, b ă iete.

— Vr ă jitorie?

— Folclor, supersti ţ ii locale – lucruri din astea. Wychwood­under­Ashe

are o reputa ţ ie serioasă în domeniu. Unul dintre ultimele locuri î n care s­a

ţinut un sabat al vr ă jitoarelor – în secolul trecut î ncă se mai ardeau acolo vr ă jitoarele – tot felul de tradi ţ ii. Tu scrii o carte, î nţ elegi? Faci o compara ţ ie

î ntre obiceiurile din Str â mtoarea Mayang şi vechiul folclor englezesc – puncte

comune şi a şa mai departe. Te pricepi tu la asemenea chestii. Dai o rait ă cu un

blocnotes şi iei un interviu celui mai b ătr â n locuitor î n leg ă tur ă cu obiceiurile şi supersti ţ iile locale. Sunt obi şnui ţ i cu pove ştile astea, şi dacă stai la Ashe Manor, asta e o garan ţ ie.

— Ce o să zică lordul Whitfield?

— Nimic, n­ai grij ă . E complet needucat şi extrem de credul – crede într­

adevă r î n lucrurile pe care le cite şte î n propriile lui s ă pt ă mâ nale. Oricum,

Bridget o să ­l aranjeze. Bridget e nemaipomenit ă . Ră spund eu pentru ea. Luke respir ă adâ nc.

— Jimmy, vulpe b ătr â nă , se pare că totul merge ca pe roate. E şti o minune! Dac ă poţ i aranja cu veri şoara.

— Totul o să fie O. K. Las ă pe seama mea.

— N­am cuvinte s ă ­ţi mul ţumesc.

— Tot ce­ ţi cer este s ă m ă anunţ i câ nd î l prinzi pe criminal! Adă ugă brusc:

— Ce este?

Luke spuse rar:

— Tocmai mi­am amintit ce­mi zicea b ă trâ na doamnă . Î i spuneam că e

destul de complicat s ă să vâ r şeşti multe crime şi să ieşi basma curat ă , şi ea mi­

a ră spuns că m ă î nşel,. C ă e foarte u şor să ucizi. Se opri, şi apoi spuse încet:

— Mă î ntreb dac ă e adevă rat. Jimmy. Oare este.

— Ce anume?

— Dacă e u şor să ucizi.

Capitolul 3. VRĂ JITOARE FĂ RĂ COAD Ă DE MĂ TURĂ . Soarele stră lucea câ nd Luke trecu peste deal spre t â rgu şorul Wychwood­ under­Ashe. Îşi cumpă rase o ma şină la m â na a doua Standard Swallow şi sta ţ ionă o clipă pe culmea dealului oprind motorul. Ziua de var ă era că lduroasă şi î nsorit ă . Sub el se afla satul, r ă mas neatins de recentele schimb ă ri. Se î ntindea la soare, cuminte şi pa şnic, alcă tuit aproape numai dintr­o singur ă stradă lung ă , care se întortochea pe sub coama ieşit ă î n afar ă a coastei Ashe. Pă rea că se întinde foarte departe şi că este nefiresc de ireal. Luke se gâ ndi: „Cred c ă sunt nebun. Î ntreaga poveste e fantastic ă ”. Chiar venise aici pentru a v â na un criminal. Numai pe baza unor prostii debitate de o b ă trâ nă guraliv ă , şi a unui anun ţ de deces î ntâ mpl ă tor? Dă du din cap. „Cu siguran ţă că astfel de lucruri nu se î nt âmpl ă ”, murmură el. „Sau se

î ntâ mpl ă ? Luke, bă iete, depinde de tine s ă descoperi dac ă eşti cel mai credul

năt ă ră u din lume, sau dac ă nasul t ău de copoi a sim ţ it ceva”. Porni motorul, b ă gă î n vitez ă , conduse cu atenţ ie pe drumul şerpuitor şi astfel intr ă pe strada principal ă . După cum s­a mai spus, Wychwood e format aproape numai din strada principal ă . Pe ea sunt magazine, c ă suţ e î n stil georgian, reci şi aristocratice, cu

treptele albe şi ciocă nele lucioase, vile pitore şti cu gr ă dini de flori. Era şi un hotel „The Bells and Motley”, retras de la strad ă . Mai erau o paji şte a satului, şi eleşteul pentru ra ţ e; deasupra tuturor trona o cas ă impună toare î n stil georgian, despre care Luke îşi închipui imediat c ă trebuie să fie clă direa unde trebuia s ă ajung ă , Ashe Manor. Dar c â nd se apropie, v ă zu o firmă mare pictat ă care anun ţa „Muzeul şi biblioteca”. Ceva mai î ncolo î i să ri î n ochi un anacronism, o cl ă dire mare, modern ă , albă , auster ă şi diston â nd cu vecin ă tatea

voioasă a celorlalte locuri. Era, dup ă cum observă Luke, un institut local şi clubul tinerilor domni. Aici se opri şi întrebă pe unde trebuie s­o ia ca s ă ajung ă la conac. I se spuse că Ashe Manor se afl ă cam la o jum ă tate de milă mai departe – că o să vadă por ţ ile pe dreapta. Luke îşi continu ă drumul. Gă si u şor por ţ ile – erau noi, din fier forjat, cu

lucr ă tur ă frumoas ă . Trecu de ele şi deslu şi frâ nturi de c ă r ămizi ro şii printre copaci, coti la dreapta pe alee şi r ă mase uluit de formidabila şi nefireasca

î ngră m ă dire î n gen de castel, care­i r ă să ri î n faţ a ochilor. Pe câ nd contempla co şmarul, soarele disp ă ru. Brusc, deveni con ştient de

ameninţ area pe care o proiecta coasta Ashe. O rafal ă t ăioasă de vâ nt sufla

î ndă ră t frunzele copacilor, şi în clipa aceea o fat ă apă ru de dup ă colţ ul cl ă dirii stil castel. Pă rul negru î i fusese ridicat deasupra capului de pala brusc ă de vâ nt şi Luke îşi aminti de un tablou de Nevinson, pe care­l v ăzuse odat ă , intitulat „Vră jitoarea”. Faţ a prelung ă , delicat ă şi palidă , pă rul negru, î nvolburat spre stele. Putea s­o vad ă pe fata aceasta c ă lare pe m ătură , zbur â nd spre lun ă . Se î ndrept ă direct spre el.

— Probabil că eşti Luke Fitzwilliam. Eu sunt Bridget Conway.

Str â nse m â na î ntinsă . Acum, putu s­o vad ă a şa cum era – nu într­un

moment câ nd îşi dă duse fr â u liber imagina ţ iei. Î nalt ă , zveltă , o faţă prelung ă şi delicat ă , cu pomeţ ii u şor proeminen ţ i, spr â ncene negre, care­i d ă deau un aer ironic, pă rul şi ochii negri. Se g â ndi că sem ă na cu o gravur ă ginga şă , bine reliefat ă şi frumoas ă . Î n decursul că l ătoriei spre Anglia avusese fixat ă î n minte o imagine, cea a unei englezoaice îmbujorate şi bronzate, m â ng â ind coama unui cal, aplec â ndu­ se, î n fa ţa unui foc de lemn. Fusese o î nchipuire pl ă cut ă şi gra ţ ioasă . Acum. Nu­ şi dă dea seama dacă î i plă cea Bridget Conway sau nu. Dar ştia că imaginea t ăinuită s­a destr ă mat şi s­a şters. Nu­ şi mai avea î nţ eles şi rost. Spuse în schimb:

— Bună ziua! Trebuie s ă ­mi cer scuze, pentru c ă te deranjez. Jimmy

susţ inea că n­o să vă supă raţ i.

— Nu ne sup ă ră m deloc. Suntem încâ ntaţ i. Z âmbi, şi z âmbetul brusc,

rotunjit, î i ridica col ţurile buzelor p â nă la mijlocul obrajilor. Jimmy şi cu mine

am fost î ntotdeauna buni prieteni. Şi dacă scrii o carte despre folclor, s ă ştii că aici e cel mai potrivit. Tot felul de legende şi locuri pitore şti.

— Grozav, spuse Luke.

Se î ndrept ă împreun ă spre casă şi Luke mai cercet ă o dată cl ă direa cu privirea. Acum descoperi în ea urme ale unei locuin ţ e sobre, stil Queen Anne,

î ncă rcat ă şi î mbâ csit ă de o m ă reţ ie î nzorzonat ă . Îşi aminti c ă Jimmy i­a atras atenţ ia că locuinţ a aparţ inuse la origine familiei lui Bridget. Se g â ndi posomor â t că , pe vremea aceea, casa nu fusese a şa de împopoţ onat ă . Se uit ă pe furi ş la î nsoţ itoarea sa şi se minună de profilul şi de m