Sunteți pe pagina 1din 13

Agatha Christie

Bănuieli adeverite

Hercule Poirot îşi a şez ă scrisorile cu grij ă , gr ă madă , î n faţ a sa. O lu ă pe cea de deasupra, î i studie adresa pentru o clip ă , apoi tă ie plicul cu un mic coupe­papier pe care­l ţinea pe masa unde îşi lua micul dejun; se afla acolo exact î n acest scop. Î i scoase conţ inutul. Î năuntru era un alt plic, sigilat cu grij ă cu cear ă roşie şi însemnat „Personal şi confiden ţ ial”. Spr â ncenele lui Hercule Poirot se ridicaser ă pe capul său î n form ă de ou. Murmură : Patience! Nous allons arriver! Şi î ncă o dată puse în funcţ ie micul coupe­papier. De data aceasta din plic se ivi o scrisoare – scris ă de o m â nă cam tremurâ ndă şi nesigur ă . Mai multe cuvinte erau bine subliniate. Hercule Poirot o desf ă cu şi citi. Deasupra era scris din nou „Personal şi confidenţ ial”. Î n dreapta era adresa – Rosebank, Charman's Green, Bucks, şi data – 21 martie. Drag ă domnule Poirot, Am fost î ndrumată spre dumneavoastr ă de o prietenă veche şi drag ă de­a mea care­mi cunoa şte preocuparea şi am ăr ă ciunea din ultimul timp. Aceast ă prietenă nu ştie î mprejur ă rile adevă rate – pe acestea le­am ţ inut în î ntregime pentru mine – problema fiind strict personal ă . Prietena mă asigură că sunteţ i î ntruchiparea discre ţ iei şi că nu am de ce a m ă teme ca să implic şi poli ţ ia, lucru care nu mi­ar place deloc, dac ă bă nuielile mele se vor dovedi corecte. Dar s­ar putea şi să greşesc cu totul. Nu prea m ă simt limpede la cap zilele acestea – suferind de insomnie şi de pe urma unei boli grele din iarna trecut ă – pentru a cerceta lucrurile de una singur ă . N­am nici mijloacele, nici abilitatea. Pe de alt ă parte, a ş vrea să repet că este o chestiune de familie foarte delicat ă şi că , pentru multe motive a ş dori să mu şamalizez toat ă afacerea. Dac ă sunt î ncredinţ at ă cum stau lucrurile, a ş putea aranja singur ă problema şi a ş prefera s­o fac. Sper c ă am fost suficient de explicit ă î n aceast ă privinţă . Dacă veţ i prelua aceast ă investiga ţ ie, mă anun ţa ţ i la adresa de mai sus.

A dumneavoastră , Amelia Barrowby. Poirot a citit scrisoarea de la un cap ăt la altul de dou ă ori. Spr â ncenele i se ridicar ă u şor. Apoi, puse scrisoarea deoparte şi lu ă o alta din gr ă madă . La ora zece fix intr ă în camera î n care domni şoara Lemon, secretara sa de

î ncredere, stă tea a ştept â ndu­ şi instruc ţ iunile din ziua respectiv ă . Domni şoara

Lemon avea 48 de ani şi o î nfăţ i şare neatr ă gă toare. Impresia general ă pe care o lă sa era cea a unei gr ă mezi de oase adunate la întâ mplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egal ă cu cea a lui Poirot şi, deşi capabil ă să g â ndească , nu gâ ndea niciodat ă , dacă nu i se spunea s­o fac ă . Poirot îi î ntinse coresponden ţ a de diminea ţă :

— Aveţ i bună tatea, domni şoar ă , să formulaţ i refuzuri în termeni corec ţ i

la toate astea. Domni şoara Lemon îşi arunc ă ochii pe scrisori, mâ zgă lind, pe râ nd, câte o hieroglifă pe fiecare. Era singura care putea înţ elege semnele ce f ă ceau parte din codul ei propriu: „s ă puneală u şoar ă ”; „plesnit în faţă ”; „calea­valea”; şi a şa

mai departe. Dup ă ce termin ă , î ncuviinţă din cap şşi ridică privirea pentru a primi alte instruc ţ iuni. Poirot îi î ntinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase din cele dou ă plicuri, o parcurse şi ridică privirea î ntrebă toare.

— Da, domnule Poirot? Î ntrebă cu creionul preg ătit să stenografieze î n

carnet.

— Ce credeţ i despre scrisoare, domni şoar ă Lemon?

Î ncrunt â ndu­se u şor, domni şoara Lemon puse jos creionul şi citi de la

capăt scrisoarea. Conţ inutul unei scrisori nu î nsemna nimic pentru domni şoara Lemon,

except â nd doar punctul de vedere de a compune un r ă spuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la p ă rerile ei, î n contradic ţ ie cu î ndeletnicirile sale oficiale. Domni şoara Lemon era u şor î ncurcat ă câ nd el proceda astfel – ea era aproape o ma şină perfect ă , pe care nu o interesau nici c ât negru sub unghie treburile celorlal ţ i oameni. Adev ă rata ei pasiune î n via ţă era perfectarea unui sistem de

î ndosariere pe lâ ng ă care toate celelalte sisteme ar fi date uit ă rii. Î l visa şi noaptea. Totu şi, domni şoara Lemon era perfect capabil ă de a pă trunde, cu inteligenţă , aspecte pur omene şti, a şa cum bine ştia Hercule Poirot.

— Ei bine? Î ntrebă el.

— B ătr â na a î ncurcat­o ră u de tot, spuse domni şoara Lemon.

— Ah! Crezi să e încurcătură ?

Domni şoara Lemon, care considera c ă Poirot era de suficient timp în

Marea Britanie ca s ă înţ eleag ă toate expresiile, nu r ă spunse. Arunc ă o privire la cele dou ă plicuri.

— Foarte secretoas ă , spuse. Şi nu vă spune absolut nimic.

— Da, fă cu Poirot. Am observat asta.

Domni şoara Lemon îşi lu ă , din nou, plin ă de speranţă , carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se hot ă r î :

— Spuneţ i­i că va fi o onoare pentru mine s ă ­i fac o vizită oricâ nd

doreşte, dac ă nu prefer ă să m ă consulte aici. Nu bate la ma şină scrisoarea,

scrii­o de m â nă .

— Da, domnule Poirot.

Poirot îi mai d ă du scrisori:

Domni şoara Lemon le sort ă rapid.

— Le achit pe toate, î n afară de acestea dou ă .

— De ce alea dou ă ? E vreo greşeal ă în ele?

— Sunt firme cu care a ţi î nceput să trata ţ i. Nu se cade s ă plă ti ţ i prea

prompt câ nd abia a ţ i deschis un cont, pare ca şi cum vă str ă dui ţ i să obţ ineţ i mai tâ rziu un credit.

— Aha! Murmur ă Poirot. Mă î nclin î n fa ţa prea bunei dumneavoastr ă cunoa şteri a negustorului britanic.

— Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu despre ei, spuse domni şoara Lemon posomor â t ă .

Scrisoarea c ătre domni şoara Amelia Barrowby a fost formulat ă cum se cuvine şi expediat ă , dar nu sosi nici un r ă spuns. Poate, se gâ ndi Hercule Poirot, bătr â na doamn ă îşi dezlegase misterul de una singur ă . Totu şi sim ţ i o undă de surpriză că , în acel caz, nu­i scrisese un r â nd î n semn de polite ţ e, prin care să ­i aduc ă la cuno ştinţă că nu mai avea nevoie de serviciile sale. Cinci zile mai tâ rziu, domni şoara Lemon, dup ă ce primi instruc ţ iunile de diminea ţă , zise:

— Acea domni şoar ă Barrowby c ă reia i­am scris – nu­i de mirare c ă nu ne­a r ă spuns. A murit. Hercule Poirot spuse foarte î ncet: „Ah, a murit!” Suna mai mult a

î ntrebare, dec â t a ră spuns. Deschiz â ndu­ şi geanta, domni şoara Lemon scoase o buc ăţ ică de hâ rtie rupt ă dintr­un ziar:

— L­am vă zut î n metrou şi l­am rupt.

Î nregistrâ nd doar în minte, cu apreciere, faptul c ă , deşi domni şoara Lemon folosise cuv â ntul „rupt”, ea îl t ăiase, de fapt, grijuliu cu foarfeca, Poirot

citi anunţ ul apă rut la „Na şteri, Decese şi C ă sătorii” din „The Morning Post”. „La 26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, Amelia Jane Barrowby, în vâ rst ă de 73 de ani. Rug ă m fă r ă flori”. Poirot îl parcurse. Murmur ă în sinea lui „subit”. Apoi spuse brusc:

— Sunteţ i atâ t de bun ă să scrieţ i o scrisoare?

Creionul zbura pe h ârtie, domni şoara Lemon, cu g â ndul la complicatul ei sistem de î ndosariere, stenografie rapid şi corect:

Drag ă Domni şoar ă Barrowby, N­am primit nici un r ă spuns de la dumneavoastră , dar cum voi fi î n împrejurimi la Charman's Green vineri, v ă voi face o vizit ă î n acea zi şi vom discuta, mai pe î ndelete, problema men ţ ionată î n

scrisoarea pe care mi­a ţ i trimis­o. Al dumneavoastră

— Bate la ma şină scrisoarea asta, te rog, şi, dacă e pusă la poşt ă imediat,

ar trebui s ă ajung ă la Charman's Green disear ă . Î n diminea ţ a urm ă toare, o scrisoare î ntr­un plic cu chenar negru sosi cu poşta a doua:

Drag ă Domnule, Ca ră spuns la scrisoarea dumneavoastr ă , m ătu şa mea, domni şoara Barrowby, a decedat î n ziua de 26, a şa că problema de care vorbi ţ i nu mai are importan ţă . A dumneavoastră , Mary Delafontaine.

Poirot z âmbi: „Nu mai are importan ţă … A, asta o s ă vedem noi. En avant – spre Charman's Green. Rosebank era o cas ă care pă rea pe mă sura numelui, ceea ce e mai mult decâ t se poate spune despre majoritatea cl ă dirilor de rangul şi felul lor. Î n timp ce mergea pe poteca ce ducea spre u şa principal ă , Hercule Poirot se opri şi privi admirativ straturile frumos or â nduite şi îngrijite de ambele p ă rţ i. Trandafiri care promiteau s ă fie î ncă rcaţ i din bel şug ceva mai t â rziu, deocamdat ă narcise, lalele timpurii, zambile albastre – ultimul strat era par ţ ial „pardosit” cu scoici. Poirot murmură ca pentru el: Cum sun ă catrenul ăla englezesc pe care­l câ ntă copiii? Doamnă Mary, oare cum se poate, Gr ă dina ce­ ţi mai face? Î ntre cochilii şi capace Fete dr ă guţ e, toate î nşirate. Nu­i un şir, se g â ndi el, dar aici e o fat ă dr ă guţă care face ca versurile s ă se potrivească . U şa din faţă se deschise şi o feti şcană cur ăţ ică , cu bonet ă şi şor ţ îl privea oarecum nedumerit ă pe domnul str ă in cu mustaţă mare care vorbea tare de unul singur î n gr ă dină . Era, dup ă cum îşi dă du seama Poirot, o servitoare mică , foarte dr ă gu ţă , cu ochi alba ştri, rotunzi şi obraji îmbujora ţ i. Poirot îşi ridică pă lă ria curtenitor şi­i spuse:

— Pardon, aici locuie şte domni şoara Amelia Barrowby?

Fata ră mase cu gura c ă scată şi ochii i se fă cuser ă şi mai rotunzi.

— O, domnule, n­aţ i aflat? A murit. S­a produs a şa brusc. Mar ţ i seara.

Apoi ezit ă , pradă a două instincte puternice: unul – s ă nu aibă încredere

î n str ă ini, al doilea – atrac ţ ia şi curiozitatea categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli şi morţ i.

— Mă uimeşte, spuse Hercule Poirot, pref ă câ ndu­se. Am avut o î ntâ lnire

cu doamna pentru ast ă zi. Totu şi, poate o v ă d pe cealalt ă doamn ă care locuie şte aici.

Micu ţa servitoare p ă rea u şor î ncrez ătoare.

— Doamna? Da, poate pe ea a ţ i putea­o vedea, dar nu ştiu dac ă e

dispusă să primească pe cineva.

— O să m ă primească , spuse Poirot şi­i întinse cartea sa de vizit ă .

Autoritatea din tonul s ău avu efectul scontat. Fata cea î mbujorat ă se dă du î napoi şi­l pofti pe Poirot î ntr­o sufragerie din partea dreapt ă a holului. Apoi, cu cartea de vizit ă î n m â nă , se duse să ­ şi anun ţ e stă pâ na. Hercule Poirot se uit ă în jurul s ău. Camera era o sufragerie perfect obi şnuit ă – cu tapet de culoare bej, cu o linie î n jurul tavanului, cretoane

nedefinite, perne şi perdele roz, o mulţ ime de bibelouri din por ţ elan. Nu era nimic care să se remarce, s ă reprezinte o personalitate bine definit ă . Deodat ă , Poirot, care era foarte sensibil, sim ţ i că este privit. Se întoarse. O fată stă tea î n dreptul ferestrei fran ţ uzeşti – o fată de statur ă mică , cu pă rul foarte negru şi ochi bă nuitori. Intr ă şi, câ nd Poirot o salut ă , izbucni pe nea şteptate:

— De ce ai venit?

Poirot nu ră spunse. Doar ridic ă din spr â ncene.

— Nu sunte ţ i avocat, nu­i a şa?

Vorbea bine engleze şte, dar foarte repede, îţ i dă deai seama c ă nu era

englezoaic ă .

— De ce a ş fi avocat, domni şoar ă ?

Fata î l privi morocă noasă .

— Am crezut c ă ai fi. Am crezut c ă poate ai venit s ă spui că ea nu ştia ce

face. Am auzit de astfel de lucruri – de influen ţ a nefast ă – a şa­i zice, nu­i a şa? Dar nu e adev ă rat. Ea vroia ca mie s ă ­mi revină banii şi am să ­i am. Dac ă va trebui, o să ­mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. A şa a l ă sat ea scris şi a şa se va înt â mpla. Ar ăta urâ t, cu bă rbia împinsă î n faţă , cu ochii scâ nteind. U şa se deschise şi o femeie înaltă intr ă şi spuse: „Katrina!” Fata tres ă ri, se î nroşi, murmur ă ceva şi ieşi pe fereastra în stil francez. Poirot se î ntoarse pentru a trata cu noua venit ă , care solu ţ ionase atâ t de eficient situaţ ia, pronun ţâ nd un singur cuv â nt. Se sim ţ ise autoritate î n vocea ei, dispreţ şi o undă de ironie pe care o gă seşti la oamenii educa ţ i. Îşi dă du seama imediat c ă aceasta era proprietara casei, Mary Delafontaine.

— Domnul Poirot? V­am scris. Nu se poate s ă nu fi primit scrisoarea

mea.

— Vai, am fost plecat din Londra.

— A, da, î nţ eleg. Să mă prezint! M ă numesc Delafontaine. Acesta­i so ţul meu. Domni şoara Barrowby era m ătu şa mea.

Domnul Delafontaine intrase at â t de î ncet î ncâ t sosirea sa trecuse neobservat ă . Era un b ă rbat înalt, cu p ă r grizonat şi o purtare nehot ă râ t ă . Avea un tic nervos de­ şi ciupea b ă rbia. Se uita mereu la so ţ ia sa şi era clar c ă a ştepta ca ea s ă conducă conversa ţ ia.

— Regret foarte mult c ă vă tulbur doliul, spuse Hercule Poirot.

Î mi dau seama prea bine c ă nu e vina dumneavoastr ă , spuse doamna

Delafontaine. M ă tu şa mea a murit mar ţ i seara. S­a î nt âmplat pe nea şteptate.

— Foarte nea şteptat, f ă cu domnul Delafontaine. O mare lovitur ă ! Se uita spre fereastra pe unde disp ă ruse fata cea str ă ină .

Î mi cer scuze, spuse Hercule Poirot, şi m ă retrag.

Fă cu un pas spre u şă .

— Doar o clipă , îl opri domnul Delafontaine. Dumneavoastr ă aveaţ i…

Aveaţ i o î nt â lnire cu tanti Amelia, spune ţ i?

— Parfaitement!

— Poate ne spune ţ i despre ce era vorba, interveni so ţ ia. Dacă putem face

ceva…

— Era de natur ă personal ă , spuse Poirot. Sunt detectiv, ad ă ugă simplu. Domnul Delafontaine r ă sturnă o mică statuet ă de por ţ elan pe care o mâ ng â ia. So ţ ia sa ră mase perplex ă .

— Un detectiv? Şi avea ţ i î nt â lnire cu m ătu şica? Dar e aproape de

necrezut! Se uit ă fix la el. Nu pute ţ i să ne daţ i detalii, domnule Poirot? Pare pur şi simplu fantastic. Poirot medit ă o clipă . Îşi alese cuvintele cu grij ă .

— E dificil pentru mine, doamn ă , nu ştiu ce să fac.

— Asculta ţ i, spuse domnul Delafontaine. N­a men ţ ionat de ru şi, nu­i

a şa?

— Ru şi?

Şti ţ i, bolşevici, ro şii, chestii de­astea.

— Nu fi absurd, Henry, î l apostrofă nevast ă ­sa. Domnul Delafontaine se î nmuie.

— Pardon, pardon, m ă întrebam doar.

Mary Delafontaine se uit ă ţ intă la faţ a lui Poirot. Ochii î i erau foarte

alba ştri – culoarea florilor de nu­m ă ­uita.

— Dacă ne puteţ i spune ceva, domnule Poirot, m­a ş bucura s­o face ţ i. Vă pot asigura c ă am… Un motiv pentru care v ă î ntreb. Domnul Delafontaine privi speriat.

— Ai grijă , scumpo… Ştii că s­ar putea s ă nu fie nimic. Din nou, so ţ ia îl potoli cu o privire.

— Ei bine, domnule Poirot?

Î ncet, grav, Hercule Poirot cl ă tină din cap a dezaprobare. D ă du din cap

cu vizibil regret.

— Deocamdat ă , doamnă , m ă tem că nu trebuie s ă spun nimic.

Se î nclină , îşi lu ă pă l ă ria şi se î ndrept ă spre u şă . Mary Delafontaine veni cu el pâ nă î n hol. Pe prag, se opri şi se uit ă la ea:

— Cred că ţineţ i la gr ă dină , doamn ă , nu?

— Eu? Da, î mi ia o mul ţ ime de timp gră dină ritul.

— Je voit fait mes compliments!

O salut ă î ncă o dat ă şi se î ndrept ă spre poart ă . După ce ieşi şi o lu ă spre dreapta se uit ă înapoi şi î nregistr ă dou ă impresii – o faţă palidă privindu­l de la fereastra primului etaj şi un bă rbat cu ţ inut ă ţ eapă nă , soldăţ ească , patrulâ nd

î n sus şi­n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot d ă du din cap ca pentru el.

„D éfinitivement, zise, e un şoarece în gaur ă ; ce mi şcare va face acum pisica?” Se hotă r î să se ducă la primul oficiu po ştal. Aici d ă du ni şte telefoane. Rezultatul p ăru satisf ă că tor. Îşi î ndrept ă apoi pa şii spre postul de poli ţ ie din Charman's Green, unde î ntrebă de inspectorul Sims. Inspectorul Sims era un om î nalt, corpolent, inimos.

— Domnul Poirot? Î ntrebă el. Mi­am î nchipuit. Chiar în clipa asta am

primit un telefon despre dumneavoastr ă de la inspectorul şef. Zicea c­o s ă treceţ i pe­aici. Pofti ţ i în biroul meu. U şa se î nchise, inspectorul î i ară tă un scaun lui Poirot, se a şeză şi el î n

celă lalt şi­i aruncă o privire plin ă de curiozitate vizitatorului s ă u.

— Mergeţ i foarte iute la ţintă , domnule Poirot. Veni ţ i să ne î ntreba ţ i de

cazul ă sta Rosebank, aproape înainte ca noi s ă ştim că e un caz. Ce v­a f ă cut să vă gâ ndiţ i la el? Poirot scoase scrisoarea pe care o primise şi o înmâ nă inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes.

— Curios, spuse el. Problema e c ă ar putea î nsemna o mul ţ ime de

lucruri. P ă cat că nu a fost pu ţ in mai explicit ă . Ne­ar fi fost de folos acum.

— Sau n­ar fi fost nevoie de nici un ajutor.

— Ce vreţ i să spuneţ i?

— Ar mai tr ă i.

— Vă g â ndiţ i a şa departe? Hm… Nu sunt sigur dac ă greşi ţ i.

— V­a ş ruga, inspectore, s ă ­mi relata ţ i faptele. Nu ştiu absolut nimic.

— Asta­i simplu. Bă trâ nei doamne i s­a f ă cut r ău marţ i seara dup ă cină .

Era î n stare foarte grav ă : convulsii, spasme, de toate. Au trimis dup ă doctor. Pâ nă a sosit, ea murise. S­a crezut c­a murit de­o criz ă . Totu şi, medicului nu prea i­a pl ă cut cum stă teau lucrurile. El s­a foit, s­a tot î nvâ rtit, s­a eschivat şi a declarat c ă nu putea da un certificat de înmorm â ntare. Î n ce priveşte familia, cam a şa ştie că stau lucrurile. A şteapt ă rezultatul autopsiei. Noi ştim mai multe. Doctorul ne­a furnizat de î ndat ă un indiciu: el şi cu chirurgul poli ţ iei au

fă cut î mpreun ă autopsia – şi rezultatul este, f ă ră î ndoial ă , edificator. B ătr â na doamn ă a murit de o mare doz ă de stricnină .

— Aha!

— Da, o treab ă foarte urâ t ă . Problema este cine i­a dat­o? Trebuie s ă ­i fi

fost administrat ă cu foarte pu ţ in timp î nainte de a muri. Prima dat ă am crezut că i s­a bă gat î n m â ncarea de sear ă , dar, pe cinstite, pare mai degrab ă diuretică . A m â ncat sup ă de anghinare servit ă dintr­o supier ă , pl ă cint ă cu peşte şi tartă cu mere. Şi din aceea şi m â ncare au fost servi ţ i şi domni şoara Barrowby, domnul Delafontaine şi doamna Delafontaine. Domni şoara Barrowby avea un fel de camerist ă – infirmier ă pe jumă tate rusoaic ă , dar ea nu lua masa cu familia. Ea mâ nca din ce r ăm â nea de la cin ă . Mai e servitoarea, dar era liber ă . Aceasta a lă sat supa pe plit ă şi pl ă cinta cu pe şte în sobă , iar tarta cu

mere era rece. To ţ i trei au m â ncat acela şi lucru, şi, pe l â ng ă astea, nu cred c ă ­i poţ i vâ r î cuiva stricnin ă pe gâ t î n felul acesta. E amar ă ca fierea. Doctorul mi­a spus că o poţ i simţ i într­o solu ţ ie dintr­o mie, sau cam a şa ceva.

— Dar cu cafea?

— Cafeaua are cam acela şi gust, dar b ă trâ na doamnă nu bea niciodat ă

cafea.

Î nţ eleg. Da, pare o situa ţ ie de nesurmontat. Ce­a b ă ut la mas ă ?

— Din ce în ce mai ră u.

— Pu ţ in cam î ncâ lcit, nu­i a şa?

— B ătr â na doamn ă avea bani?

— Cred că era î nst ărit ă . Desigur, î ncă nu avem detalii exacte. So ţ ii

Delafontaine stau prost cu banii, din c âte am aflat. B ă trâ na doamn ă contribuia la î ntreţ inerea casei. Poirot z âmbi. Apoi spuse:

— Deci îi suspectezi pe so ţ ii Delafontaine. Pe care dintre ei?

— Nu pot s ă spun exact c ă ­l suspectez pe vreunul dintre ei î n mod

deosebit. Dar asta e, ei sunt singurele rude şi moartea b ă trâ nei le­ar aduce o

sumă de bani frumu şică , fă ră îndoial ă . Cu to ţ ii ştim cum e natura uman ă !

— C âteodat ă inumană , da, ă sta­i adevă rul. Dar b ă tr â na doamn ă n­a mai mâ ncat sau b ă ut altceva?

— De fapt…

— A şa, voil à ! Sim ţ eam că mai ţ ineţ i ceva ascuns – cum s­ar spune – î n

că ptu şeala p ă lă riei: supa, pl ă cinta cu pe şte, tarta cu mere – prostii! Acum

ajungem la miezul afacerii.

— Nu prea ştiu. Dar, de fapt, b ă trâ nica lua de obicei o ca şet ă î naintea

meselor. Şti ţ i, nu o pastilă sau vreo tablet ă ; o chestie de­aia din orez cu prafuri

î năuntru. Un lucru perfect inofensiv pentru digestie.

— Admirabil. Nimic mai u şor decâ t să umpli o ca şet ă cu stricnin ă şi s­o

pui printre celelalte. Se duce pe g ât odat ă cu apa şi nu i se simte gustul.

— A şa­i. Problema e c ă fata i­a dat­o.

— Rusoaica?

— Da. Katrina Rieger. Era un fel de domni şoar ă de companie, camerist ă

infirmier ă pe lâ ng ă Amelia Barrowby. La ordinele ei tot timpul, cred. Adu­mi

asta, adu­mi aia, adu­mi cealalt ă , freacă ­mă pe spate, toarn ă ­mi pică turile, du­ te la farmacist – tot felul de chestii de­astea. Ştii cum se î ntâ mpl ă cu bătr â nele – vor să fie bl â nde, dar fac din tine un sclav negru! Poirot z âmbi.

Şi pofti ţ i, continuă inspectorul Sims. Lucrurile se potrivesc ca nuca­n

perete. De ce ar fi otr ă vit­o fata? Miss Barrowby moare şi acum fata o s ă fie

dat ă afară şi nu e u şor de g ă sit o slujbă , iar ea nu are nici o preg ătire, nimic.

— Totu şi, suger ă Poirot, dac ă ar fi fost l ă sată pe undeva cutia cu ca şete, oricine din casă ar fi putut­o face.

— Normal c ă ne­am gâ ndit şi la asta, domnule Poirot. Vreau s ă vă spun

că facem cercet ă rile noastre, î n mod discret, dac ă m ă î nţ elegeţ i. C â nd a fost preg ătit ă ultima dată reţ eta, unde era de obicei ţ inut ă cutia; cu ră bdare şi­o mul ţ ime de munc ă iscusit ă o să dă m de capăt poveştii. Şi­apoi mai este avocatul domni şoarei Barrowby. O s ă discut cu el mâ ine. Mai este şi directorul bă ncii. Mai sunt o mulţ ime de fă cut. Poirot se ridic ă .

— O mică favoare, inspectore Sims, o s ă ­mi trimite ţ i câte o informare

despre cum merg treburile? A ş considera asta o mare favoare. Iat ă num ă rul

meu de telefon.

— Da, bineî nţ eles, domnule Poirot. Dou ă capete fac mai mult dec â t unul;

şi apoi trebuie s ă fiţ i la curent cu asta, din moment ce ave ţ i scrisoarea şi ştiţ i

at âtea.

— Sunteţ i foarte amabil, inspectore.

Politicos, Poirot î i strâ nse mâ na şi plecă . Î n după ­amiaza urm ătoare a fost chemat la telefon.

— Domnul Poirot? Sunt inspectorul Sims. Lucrurile î ncep să se clarifice

şi să arate dr ă guţ în afacerea pe care o ştim.

— Adevă rat? Spune­mi, te rog.

— Ei bine, iat ă elementul num ă rul 1 – unul mare de tot. Domni şoara B.

A lă sat o mic ă moştenire nepoatei sale şi tot restul lui K., lu â nd î n considerare

marea bun ă tate şi grij ă a acesteia. A şa este formulat. Aceasta schimb ă complexitatea lucrurilor.

O imagine îi apă ru rapid î n minte lui Poirot. O fa ţă posomor â t ă şi­o voce plină de pasiune spun â nd: „Banii sunt ai mei. Ea a şa a scris şi a şa va ră mâ ne”. Moştenirea n­ar fi fost o surpriz ă pentru Katrina – ea ştia despre asta dinainte.

— Elementul numă rul 2, continu ă vocea inspectorului Sims. Nimeni

altcineva decâ t Katrina i­a dat ca şeta.

— Puteţ i fi sigur de asta?

— Fata însăşi recunoa şte. Ce vă pune pe gâ nduri?

— Extrem de interesant.

— Mai dorim numai un singur lucru – dovada felului î n care a intrat î n

posesia stricninei. N­o s ă fie prea greu.

— Dar pâ nă acum n­a ţi reu şit?

— Abia am î nceput. Cercetarea a demarat î n diminea ţ a aceasta.

— Ce s­a înt âmplat?

— A fost amâ nată cu o să ptă m â nă .

Şi tâ nă ra K.?

— O reţ in ca suspect ă . Nu vreau s ă ­mi asum riscuri. Ar putea avea ceva

prieteni nostimi prin ţ ar ă care să î ncerce să o scoată peste graniţă .

— Nu, spuse Poirot. Nu cred c ă are prieteni.

— Z ău? Ce vă face să credeţ i asta, domnule Poirot?

— E doar o idee de­a mea. Nu mai sunt şi alte „elemente”, cum le

numeşti?

— Nimic prea relevant. Domni şoara B. Pare să se fi maimuţă rit puţ in cu

acţ iunile ei î n ultima vreme – trebuie s ă fi pierdut o sum ă frumu şică . E şi asta

o povestioar ă , după cum vrei s­o iei, dar nu v ă d cum afecteaz ă problema

principal ă – cel pu ţ in pentru prezent.

— Poate ave ţ i dreptate. Bine, mii de mul ţ umiri. A ţi fost foarte amabil c ă

m­aţ i sunat.

— N­aveţ i pentru ce! M ă ţin de cuvâ nt. Mi­am dat seama c ă vă interesa.

Cine ştie, poate veţ i putea s ă ­mi daţ i o m â nă de ajutor p â nă la urmă .

— Asta mi­ar face mare pl ă cere. V­ar ajuta, de exemplu, dac ă a ş pune mâ na pe un prieten al Katrinei?

— Parcă spunea ţ i că nu are prieteni? Zise surprins inspectorul Sims.

— Am greşit. Are unul, spuse Hercule Poirot.

Î nainte ca inspectorul s ă mai poată pune vreo î ntrebare, Poirot a î nchis telefonul. Î ncepu să se plimbe cu o min ă serioasă prin camera î n care domni şoara Lemon stă tea la ma şina ei de scris. Ridică mâ na de pe taste la apropierea

patronului şi se uit ă la el î ntrebă toare.

— A ş vrea să ­ ţ i imaginezi o mic ă poveste, î i zise Poirot.

Domni şoara Lemon îşi lă să mâ inile în poal ă , resemnat ă . Î i plă cea să bat ă la ma şină , să achite note de plat ă , să î ndosarieze h â rtii şi să aranjeze

î ntrevederi. Faptul de a i se cere s ă ­ şi imagineze situa ţ ii ipotetice o plictisea foarte mult, dar î l accept ă ca o parte dezagreabil ă a datoriei sale.

— Eşti o tâ năr ă rusoaică , î ncepu Poirot.

— Da, zise domni şoara Lemon, lu â ndu­ şi un aer c â t se poate de britanic.

— Eşti singură şi fă ră prieteni î n ţ ara asta. Ai motive pentru care nu

doreşti să te întorci în Rusia. Eşti angajat ă ca un fel de accesoriu, infirmier ă şi

domni şoar ă de companie la o doamnă î n vâ rst ă . Eşti bl â ndă , supusă şi nu te plâ ngi niciodat ă .

— Da, zise domni şoara Lemon ascult ă toare, f ăr ă să reu şească deloc să se

vadă pe ea î nsăşi supusă vreunei doamne b ătr â ne de pe pă mâ nt.

Î i cazi cu tronc b ă trâ nei. Se hotă r ăşte să ­ ţi lase to ţ i banii ţie. Ţi­o

spune. Poirot fă cu o pauză . Domni şoara Lemon spuse „da” din nou.

Şi atunci b ătr â na descoper ă ceva; poate e o chestiune de bani – poate

descoper ă că n­ai fost cinstit ă cu ea. Sau ar putea fi ceva şi mai grav – un medicament care avea alt gust, un fel de m â ncare ce nu­i pria. Oricum, ea

î ncepe să te suspecteze de ceva şi î i scrie unui foarte faimos detectiv – enfin, celui mai faimos detectiv – mie! Urmeaz ă s­o vizitez cur â nd. Şi­atunci, cum

spui, asta pune paie pe foc. Lucrul cel mai important este s ă se acţ ioneze rapid! Şi a şa, î naintea sosirii marelui detectiv, b ătr â na moare. Şi banii îţ i revin ţ ie… Spune­mi, ţ i se pare rezonabil?

— Destul de rezonabil, aprob ă domni şoara Lemon. Adic ă , destul de

rezonabil pentru o rusoaic ă . Personal, nu mi­a ş lua niciodat ă o slujbă de

î nsoţ itoare. Îmi place ca datoriile mele s ă fie clar definite. Şi, desigur, n­a ş visa să omor pe nimeni. Poirot oft ă :

— C ât de mult î mi lipseşte prietenul meu Hastings. El are a şa o

imaginaţ ie. O minte atâ t de romantic ă ! Este adevă rat că ­ şi imagineaz ă

î ntotdeauna gre şit, dar şi asta e î n sine un ghid.

Domni şoara Lemon tă cea. Mai auzise de c ă pitanul Hastings şi nu o interesa. Se uita cu ochii pierdu ţ i la foaia de h ârtie bătută la ma şină din faţ a ei.

— Deci, ţi se pare rezonabil, bolborosi Poirot.

— Dumneavoastră nu?

— Mă tem c ă da, oft ă Poirot.

Telefonul sun ă şi domni şoara Lemon ie şi din camer ă să r ă spundă . Se

î ntoarse şi­l anunţă că ­i tot inspectorul Sims. Poirot se gr ă bi spre aparat:

— Alo, alo. Ce spui?

— Am g ă sit un pachet de stricnin ă î n dormitorul fetei, ascuns sub saltea,

repeta Sims, adă ugâ nd: Sergentul tocmai a venit cu ştirea. Se cam leag ă , cred.

— Da, remarc ă Poirot, cred c ă se leagă .

Vocea sa se schimbase. Deodat ă suna plină de î ncredere. Dup ă ce î nchise telefonul, se a şeză la biroul s ă u şşi aranj ă obiectele de pe el î ntr­un mod

mecanic. Murmură ca pentru el: „Era ceva în neregul ă . Am sim ţ it… Nu, nu am sim ţ it. Trebuie s ă fi fost ceva ce am v ă zut. En avant, mici celule cenu şii,

analiza ţ i, reflecta ţ i! Era totul logic şi î n ordine? Fata – nelini ştea ei î n leg ă tur ă cu banii; doamna Delafontaine, so ţul ei – sugestia lui î n leg ătură cu ru şii – imbecilă , dar el este un imbecil; camera; gr ă dina – ah! Da, gră dina”. Se ridică foarte ţ eapă n. O lumin ă verzuie î i str ă lucea î n ochi. Să ri de la locul lui şi intră î n camera al ăturată .

— Domni şoar ă Lemon, ave ţ i bună tatea s ă lă sa ţ i ce faceţ i şi să cerceta ţ i ceva pentru mine?

— O investiga ţ ie, domnule Poirot? M ă tem că nu prea m ă pricep…

Î ntr­o zi ai spus c ă ştii totul despre negustori, o î ntrerupse acesta.

— Sigur că da, recunoscu domni şoara Lemon, plin ă de încredere.

— Atunci treaba e simpl ă . Te duci la Charman's Green şi cauţ i un negustor de pe şte.

— Un negustor de pe şte? Î ntrebă surprins ă domni şoara Lemon.

— Exact. Negustorul care a furnizat pe şte la Rosebank. Dup ă ce­l g ă seşti

î i pui o anume î ntrebare. Î i întinse o bucat ă de hâ rtie. Domni şoara Lemon o lu ă , î i notă conţ inutul dezinteresat ă , apoi

î ncuviinţă şi puse capacul la ma şina de scris.

— Vom merge î mpreun ă la Charman's Green, ad ă ugă Poirot. Dumneata

te duci la negustorul de pe şte, iar eu la poli ţ ie. Ne ia doar jumă tate de or ă de la Baker Street.

Câ nd a sosit la destina ţ ie, fu î ntâ mpinat cu surprindere de inspectorul

Sims.

— O, dar ce repede lucra ţ i. Am vorbit la telefon doar cu o or ă î n urm ă .

— A ş vrea să vă rog ceva, să ­mi permiteţ i s­o vă d pe Katrina…, cum î i mai zice?

— Katrina Rieger. Da, nu cred c ă exist ă vreo obiecţ ie la asta.

Katrina ară ta şi mai palid ă şi mai posomor â tă decâ t î nainte. Poirot î i vorbi cu mult ă blâ ndeţ e:

— Domni şoar ă , vreau să m ă credeţ i că nu vă sunt du şman. Vreau s ă ­mi

spuneţ i adevă rul.

— Am spus adev ă rul – ochii î i str ă luceau sfidă tor. Tuturor le­am spus

adevă rul! Dacă bă tr â na doamn ă a fost otr ă vită , nu eu am fost aceea care am

otr ă vit­o. Totul e o gre şeal ă . Vreţ i să m ă î mpiedica ţ i să iau banii. Vocea ei era aspr ă . Ar ăta, se gâ ndi el, ca un amă râ t de şoricel încol ţ it.

— Vorbi ţ i­mi despre ca şet ă , domni şoar ă , continuă Poirot. Nimeni n­a mai pus mâ na pe ea?

— Am mai spus­o, nu? Ele au fost f ă cute la farmacie î n după ­amiaza

aceea. Le­am adus cu mine î n geanta mea, chiar înainte de cin ă . Am deschis

cutia şi i­am dat domni şoarei Barrowby una cu un pahar cu ap ă .

— Nimeni nu le­a atins î n afară de tine?

— Nu.

Un şoricel î ncol ţ it, curajos, g â ndi Poirot.

Şi domni şoara Barrowby a servit la cin ă numai ceea ce ni s­a spus? Supă , plă cint ă cu peşte, tartă ?

— Da.

Un „da” lipsit de speran ţă , î ntunecat, ochi pierdu ţ i care nu vedeau lumina nic ă ieri. Poirot o b ătu pe um ăr.

— Fii curajoas ă , domni şoar ă . Mai poate exista libertate… Da, şi bani… O

viaţă confortabil ă . Se uit ă la el bă nuitoare. Câ nd ieşi, Sims îi spuse:

— Nu prea am înţ eles ce­ai spus la telefon, ceva î n leg ătură cu faptul c ă fata ar avea un prieten.

— Are unul. Pe mine! Spuse Hercule Poirot şi ieşi din sediul poli ţ iei,

î nainte ca inspectorul s ă ­ şi poată reveni. La ceain ă ria „Green Cat”, domni şoara Lemon nu şi­a l ă sat patronul s­o a ştepte. Trecu direct la subiect.

— Numele omului este Rudge, de pe strada principal ă şi a ţi avut perfect ă

dreptate. Exact o duzină şi jum ătate. Am notat ce mi­a spus. Şi­i î ntinse nota.

— Arr… Era un sunet adâ nc, prelungit ca m â râ itul unei pisici.

Hercule Poirot o luă la să nă toasa spre Rosebank. Cum st ătea î n gr ă dină şi soarele apunea în spatele s ău, Mary Delafontaine veni spre el.

— Domnul Poirot? V­a ţ i î ntors? Vocea ei p ărea surprins ă .

— Da, m­am î ntors. Se opri şi apoi adă ugă : Câ nd am venit prima dat ă

aici, madame, ni şte rime pentru copii mi­au trecut prin cap:

Doamnă Mary, oare cum se poate, Gr ă dina ce­ ţi mai face? Î ntre cochilii şi capace Fete dr ă guţ e, toate î nşirate. Numai că nu sunt cochilii oarecare, nu­i a şa, madame? Sunt cochilii de stridii. Mâ na lui ar ă ta spre ceva.

— Mais oui, ştiu! Servitoarea a l ă sat cina preg ă tit ă . Ea ar jura şi Katrina

ar jura c ă alea au fost tot ce a ţi mâ ncat la mas ă . Numai dumneata şi soţ ul dumitale ştiţ i că a ţi mai adus o duzin ă şi jum ă tate de stridii – o mic ă trata ţ ie pour la bonne tante. Ce u şor să pui stricnin ă î ntr­o stridie. Se î nghite – comme

ça! Dar r ăm â n cochiliile – ele nu trebuie s ă ajungă î n g ă leat ă . Fata le­ar putea vedea. A şa că v­aţ i g â ndit să faceţ i o margine din ele la un strat de flori. Dar nu erau suficiente, marginea nu­i complet ă . Efectul e prost, stric ă simetria unei gr ă dini altfel î ncâ nt ă toare. Acele c âteva cochilii de stridii fac o not ă discordant ă , mi­au displ ă cut de la prima mea vizit ă . Mary Delafontaine spuse:

— Cred că aţ i ghicit din scrisoare. Ştiam că vă scrisese, dar nu eram

sigur ă câ t de multe v ă spusese. Poirot r ă spunse evaziv:

Ştiam cel pu ţ in că era o chestiune de familie. Dac ă ar fi fost vorba

despre Katrina, n­ar fi avut rost s ă mu şamalizeze lucrurile. Cred c ă dumneata sau soţ ul dumitale v­a ţi folosit de fondurile domni şoarei Barrowby î n avantajul propriu şi ea a descoperit… Mary Delafontaine recunoscu:

— O fă ceam de ani de zile, pu ţ in de aici, pu ţ in de dincolo. Niciodat ă n­am

crezut c ă e destul de deşteapt ă să ­ şi dea seama. Şi­apoi am aflat c ă trimisese

după un detectiv; şi am mai descoperit c ă ­i lă sa banii Katrinei – mica aia creatur ă mizerabil ă !

Şi a şa stricnina a fost pus ă î n dormitorul Katrinei? Î nţ eleg. Vă salvaţ i

pe dumneavoastr ă şi pe soţ ul dumneavoastr ă de la ceea ce a ş putea descoperi

şi î nvinui ţ i o copil ă inocent ă de crimă . N­aveţ i mil ă , madame? Mary Delafontaine ridic ă din umeri, ochii ei alba ştri, de nu­m ă ­uita se

uitau î n cei ai lui Poirot. El îşi reaminti perfec ţ iunea cu care îşi jucase rolul î n prima zi î n care venise şi st â ngă ciile soţului ei. O femeie deasupra mediei, dar inuman ă .

— Milă , î ntrebă ea, pentru mizerabila aia de şoricioaică intrigant ă? Dispreţ ul ei r ă suna ră spicat. Hercule Poirot spuse î ncet:

— Cred că nu v­au interesat î n viaţă decâ t numai două lucruri. Unul este soţ ul dumneavoastr ă . Î i vă zu buzele tremur â nd.

— Cel ă lalt – gră dina.

Se uit ă roat ă î n jur. Privirea p ă rea să ceară iertare florilor pentru ceea ce fă cuse.

SFÂ RŞ IT