Sunteți pe pagina 1din 6

coala Posticeal

,,Henri Coand Oradea


Domeniul de studiu/Specializarea: AMG

DIALECTICA BINELUI SI RULUI


DEONTOLOGIE SI ETICA PROFESIONALA

Prof: MARCZIZ SILVIA

Student:Hele Valentina Ramona


Anul III, AMG, grupa B

Oradea
- 2014

DIALECTICA BINELUI sI RULUI


n istoria filosofiei despre om nu este categorie filosofica mai batatorita
dect binele. Perceput ca sens si realizabilitate a fiintei umane, n genere, binele reprezinta
"termenul laudativ general al judecatilor de apreciere""aplicndu-se "trecutului si viitorului,
constientului si inconstientului, voluntarului si involuntarului" (A. Lalande, cf. 3, p. 61) ,
termenul cu care omul si umanitatea exprima concordanta lumii cu un criteriu propriu, raportat la
o interpretare proprie despre sine . n acelasi timp, raul reprezinta, logic si ontologic, opusul
binelui, cu toate determinatiile care decurg din aceasta opozitie.
Continutul si semnificatia binelui moral
Binele, n genere, poate fi conceput n felurite moduri, asa cum anticipam n
caracterizarea categoriilor etice.
Exista un bine logic, identificat cu corectitudinea logica, cu validitatea, ca acord ntre
regulile logice si actul rational al individului. Spunem despre cineva ca a rezolvat bine o
problema, ca este bine cum rationeaza, ca solutia este cea buna. Binele, aici, nu se confunda cu
adevarul; el exprima doar calificarea valorica a caii de ajungere la adevar.
Exista un bine general-uman, ca acord ntre determinatiile reale ale lucrurilor, situatiilor,
nsusirilor, faptelor si aprecierilor si comandamentele umane corespondente. Iata enumerarea
facuta, n acest sens, de Carmen Cozma: "sanatate, liniste, pace, bogatie, placere, multumire,
avantaj, succes, folos, plinatate, bunastare, fericire; ceea ce este prielnic, potrivit, confortabil,
agreabil, convenabil, natural, frumos, apt, fidel, benign, adevarat, corect, drept/ndreptatit
etc. (3, p. 61) Prezenta, n aceasta enumerare, de altfel deosebit de sugestiva, a unor expresii
logice ale binelui, precum si a unor determinatii epistemice, indiferente n raport cu binele, cum
este adevarul tine, credem, de insistenta pe o acceptie a binelui la nivelul simtului comun si nu pe
una riguros stiintifica.
Exista un bine filosofic-ontologic, nteles ca determinant absolut al existentei, ca
fundament al oricarei filosofii. Descoperim o astfel de interpretare n cazul filosofiei platonice
sau n cazul axiologilor obiectivisti, reprezentati ndeosebi de filosofii scolii neokantiene de
la Baden (Windelband, Rikert).
Exista, n fine, un bine moral, care exprima moralitatea dezirabila, ceea ce corespunde
valorilor si normelor specifice unei morale sociale determinate. Este acceptia binelui care face
obiectul de preocupari al eticii si de care ne vom ocupa n cele ce urmeaza.
n "Dictionarul limbii filosofice" - Franta - 1962, Paul Foulqui prezinta una dintre cele
mai complete si mai interesante definitii ale binelui moral:

"Ceea ce este conform normei sau idealului moralitatii si care, prin urmare, merita
aprobarea unei constiinte drepte si trebuie sa fie cautat pentru el nsusi, independent de
utilitatea sa, dar a carui posesiune poate singura procura fericirea veritabila"
Aceasta este o definitie care cuprinde, n esenta, particularitatile binelui ca valoare
centrala a eticii:

Este un deziderat universal al vietii morale, nsusi idealul moralitatii.

Este o valoare-scop (T. Vianu), merita a fi promovat pentru el nsusi, n afara oricarei alte
motivatii utilitariste. (I. Kant: sa nu privim niciodata omul ca mijloc, ci ntotdeauna ca scop).

Este ordonator pentru celelalte valori morale, ca principiu diriguitor al moralitatii.

Pentru nfaptuirea binelui, normativitatea morala cuprinde trei sensuri complementare (I.
Grigoras):

Sa faci binele

Sa nu faci raul

Sa repari raul comis din diferite cauze (2, p. 89)

Se instituie n viata morala ca gradualitate . Citndu-l pe Hegel ("cel


mai mare inamic al binelui este mai binele), I. Grigoras observa importanta acestei
particularitati, promovnd ideea ca binele se instituie autentic numai prin "aspiratii
mereu superioare". Autorul propune, n acest sens, si un "principiu superior al
binelui: Principiul celui mai bun lucru de facut". (2, p. 88-89)
Modele filosofice ale binelui moral
n istoria filosofiei exista numeroase modalitati de a concepe binele moral. Sistematizarea
pe care o adoptam n prezentarea acestor modalitati apartine lui Carmen Cosma. (3, p.62-74)

Binele - cunoastere - identificat n filosofia lui Socrate ("ajunge sa


cunoastem binele pentru a-l nfaptui"), a lui Protagoras ("virtutea poate fi nvatata"),
iar mai trziu a lui Spinoza (care trateaza binele si raul n raport cu exigentele
ratiunii)

Binele - fericire / eudaimonia , considerat, astfel, de Aristotel, si de


reprezentantii scolii cinice (Antistene, Diogene).

Binele - placere, (hedone) promovat de reprezentantii scolii cireniace


(Aristip din Cirene), si, ntr-o varianta intermediara ntre hedonism si eudemonism, de
Epicureism ( placerea nseamna ntelepciunea si prietenia, temperanta, justitia,
curajul)

Binele moral ca bine suprem Am vazut, deja, ca unul dintre primii


teoreticieni ai binelui, Platon, identifica binele moral cu fapta savrsita n
conformitate cu un criteriu extrasensibil, care este "Binele suprem"; ideea este
preluata de stoici, care considera binele suprem ca fiind conformitatea cu ordinea
naturii, iar mai trziu de Kant, pentru care binele suveran este "obiectul ce ar
satisface ntreaga facultate de a dori a fiintelor rationale"

Binele absolut , identificat cu divinitatea de Plotin, sfintii parinti, Toma


d'Aquino, iar mai trziu pus de Hegel n corespondenta cu libertatea. El considera ca
binele este "libertatea realizata, scopul final absolut al lumii". (cf. 3, p. 68) Ideea este
reluata si n filosofia contemporana: Alsdair MacIntyre se pronunta pentru un "bine
suprem ce transcende formele particulare de viata, n sensul autoritatii unui drept
natural universal sau divin". ( cf. 3. P. 69)

Binele -interes, folos, utilitate promovat de J. Locke, Th. Hobbes, J.


Bentham, J.S. Mill, d'Holbach., reprezentantii pragmatismului (W. James, J. Dewey).

Un model aparte este cel promovat de scoala intentionalista (Brentano), care


considera binele ca "realitate intentionala", sau
de scoala fenomenologica (Huserl, Scheler, Hartmann)
rolul sentimentelor n determinarea binelui moral.

care

absolutizeaza

.Binele si raul
Raul poate fi interpretat n mai multe feluri: raul generic, raul ca rautate umana, raul
moral.
Raul generic semnifica "tot ceea ce dauneaza, insatisface, creaza suferinta, tulbura ori
frneaza (mpiedica) evolutia normala a vietii si activitatii individuale sau colective a oamenilor"
(2, p. 94)
Raul ca rautate umana este nsusirea omului care uraste. Exista oameni rai din fire si
oameni rai de la natura. Adesea oamenii rai de la natura sunt produsul unor malformatii
psihofiziologice, genetice (criminali, tlhari, violatori, pedofili etc), ei fiind nerecuperabili pe
calea educatiei. Dimpotriva, rautatea "din fire" are, totusi, teoretic lecuire, ea constnd n
recuperare morala pe calea educatiei, drept pentru care rautatea din fire este vinovata.
Raul moral este, dupa Leibnitz, o specie a raului generic, alaturi de raul metafizic si cel
fizic. ("Raul metafizic consta n simpla imperfectiune, raul fizic n suferinta, iar raul moral n
pacat"). (cf. 2, p.95)
Raul moral este expresia opozitiei, n atitudini si fapte, fata de valorile si normele morale
ale unei colectivitati. Ca si binele, raul se manifesta prin trei modalitati:

Sa faci raul

Sa nu faci binele

Sa nu repari raul comis din diferite cauze.

O problema viu disputata n etica este aceea a responsabilitatii omului pentru faptele sale
rele. Din punctul de vedere al moralei laice, problema este disputata n strnsa legatura cu
acceptarea sau respingerea ideii de destin, necesitate, ntmplare, noroc etc.
Punctele de vedere ale moralei religioase au determinat o vie disputa. Ea este legata de cel
putin doua probleme doctrinare religioase:

Atotputernicia lui Dumnezeu

Bunatatea sau rautatea lui Dumnezeu

Libertatea si responsabilitatea omului n fata lui Dumnezeu (liberul arbitru).

ntruct problema este una de factura strict religioasa, consideram ca disputa n jurul
acesteia nu intereseaza n mod deosebit scopurile prezentului curs.
Conceptual si practic, binele sta ntotdeauna alaturi de rau. Conceptual, n sensul
polaritatii enuntate a categoriilor eticii, astfel nct oricarei valori etice i putem determina
antivaloarea corespondenta, cu statut axiologic, nu numai logic. Binelui i corespunde raul, n
toate determinatiile sale derivate : onoare-dezonoare, demn-nedemn, cinste-necinste etc.
Practic, urmarind binele, adesea omul face raul, uneori chiar constient. Explicatia consta
n natura duala a fiintei umane: biologica si morala. Biologicul nu se opune, cu necesitate,
moralului, dar adesea biologicul dicteaza faptele noastre mpotriva binelui. S-au dat mai multe
explicatii asupra antinomiei "ntre constiinta binelui si fapta rea" (2, p. 90).
Anticii adepti ai binelui-cunoastere acuzau ignoranta, faptul necunoasterii diferentei
dintre bine si rau (Socrate). Ei nu pot explica, nsa, de ce facem uneori rau, stiind ce e binele si
chiar dorindu-l. Explicatia consta tocmai n slabiciunea morala a fiintei umane, care ispiteste pe
om spre satisfacerea placerilor refuzate moral, dar dorite biologic. I. Grigoras citeaza, n acest
sens, din "Metamorfozele " lui Ovidiu, ca model al triumfului slabiciunii de caracter asupra
inteligentei si simtului moral sau pe Sf. Ap. Pavel, ca model al antinomiei dintre vointa si fapta.
(2, p. 91)
Ca si binele, raul este gradual. Nu orice rau este rau n mod absolut. Gradualitatea raului
este de aceeasi natura cu gradualitatea binelui, iar dupa unii filosofi, chiar n unitate dialectica cu
binele. Astfel, mai putin binele poate fi interpretat ca rau, dupa cum mai putin raul poate fi
interpretat ca bine, dupa mprejurari.
Consideram, interesant punctul de vedere al Mariettei C. Moraru cu privire la
problema devalorizarii morale. Termenul este actualizat de autoare dupa punctul de vedere al lui
Max Scheler cu privire la resentiment. "resentimentul este o autointoxicatie psihica, care are
cauze si consecinte bine determinate. El este o atutidine psihica posibila, care se naste datorita
unei nerealizari sistematice a unor descarcari ale anumitor emotii si afecte, care n sine sunt
normale si apartin naturii umane si care au drept consecinta o anumita atitudine de durata fata de

tipuri determinate de false valori si fata de judecatile de valoare care le corespund" (cf. 9, p. 101102)
Pornind de pe aceasta baza explicativa, se explica devalorizarea morala ca produs
negativ al concurentei dintre "dorintele, trebuintele si sentimentele unui prezent valoric subiectiv
imperfect dar comod prin echilibrul autoestimativ al forului sau interior ce este, an general
structurat si pe legea minimului effort si nevoia de a depasi prezentul dat a ceea ce este
subiectul" (9. P. 100). Se invoca, aici, una dintre cele mai frecvente si
aparent "nevinovate""cauze ale devalorizarii morale ca mentinere n mediocritate si suficienta:
tendinta omului cu slaba educatie morala de a abdica de la comandamentele morale nalte ca
efect al instinctului biologic de conservare.
Totodata, definitia resentimentului oferita de Max Scheler deschide o problema de mare
importanta psihopedagogica: acumularea de tensiuni si esecuri determina o dramatica schimbare
de roluri ntre bine si rau: binele devine rau, iar raul, desi initial este recunoscut, i se deturneaza
sensul, pentru a echilibra lipsa de satisfactie.
Rezulta, indubitabil, ca binele si raul sunt, n ultima instanta, coexistente n om ca
potentialitate. Depinde de mediul educational moral ca omul sa prefere binele autentic, sa
prefere mai binele, sa prefere cel mai mare bine posibil, sau sa cada n "pacatul
" resentimentului, metamorfoznd raul n bine si actul imoral n fapta morala autentica