Fotografiile executate de Studioul Ar artă fotografică al Combinatului poligrafic «Casa Scînteii»,

Bucureşti, Direcţia Monumentelor Istorice din C.S.C.A.S., Bucureşti şi Iosif Fischer, Sibiu.
pe supracopertă: Corul gotic şi o parte din vechile hale

RADU HEITEL * MONUMENTELE MEDIEVALE DIN SEBESX-ALBA

EDITURA MERIDIANE Bucureşti, 1964

Sebeş Alba este situat în aşa-numita «depresiune a Apoldului», una din depresiunile caracteristice
vestului şi sud-vestului Transilvaniei. Munţii Apuseni îi închid orizontul la nord şi nord-vest; înspre
miazăzi, îl domină dealurile subcarpatice ce se continuă cu lanţul munţilor Sebeşului. În această zonă
sudică se rostogolesc apele rîului Sebeş, izvorîte din Munţii Cibinului. Spre nord-est, în imediata apropiere
a oraşului, ochii cuprind un fenomen geologic rar. Este vorba de aşa-numita Rîpă Roşie, pămînt argilos
roşietic, bogat în oxizi de fier hidrataţi, care-şi schimbă aspectul după fiecare ploaie. La nord şi la sud,
Sebeşul este limitat de un lanţ de grădini, în care se mai păstrează părţi din zidul de incintă ce dezvăluie, în
locuri uneori neaşteptat de frumoase, o istorie de veacuri.
Această localitate cuprinde monumente istorice şi de arhitectură medievală de mare valoare pentru
tezaurul cultural al ţării. Ele au luat naştere în decursul zbuciumatei istorii a Sebeşului, al cărui nume latin
«Sebus», care apare pentru prima dată în 1245, precede, documentar, numele german de «Malembach»,
ceea ce i-ar indica într-un anumit sens vechimea. După o serie de variante, numele german al acestui oraş
va deveni«Miihlbach», iar numele maghiar, «Szaszsebes».
Ca şi alte aşezări din Transilvania, Sebeş Alba a fost întemeiată de colonişti germani aduşi de
regalitatea maghiară, din nevoia consolidării dinastiei regilor arpadieni ca şi a pazei graniţei de sud. La
aşezarea lor, aceşti colonişti au găsit o veche populaţie romînească.
Interesată în menţinerea lor, regalitatea maghiară le dă pămînturi întinse şi le garantează de la bun
început o serie de libertăţi pe care ei vor căuta în mod continuu să le păstreze şi să le extindă.
Mai tîrziu ei vor urmări să-şi aservească satele ce înconjurau aşezările lor. Sebeşul poate constitui
în acest sens un exemplu; cu puţin înainte de 1500, el aserveşte două sate învecinate.
Aducînd în Transilvania cultura lor materială şi spirituală, aceşti colonişti aveau să contribuie în
mod permanent, ca şi maghiarii şi secuii, prin munca lor paşnică, la dezvoltarea societăţii pe acest vechi
teritoriu romînesc.

NECROPOLA

Cele mai vechi urme ce pot fi atribuite întemeietorilor Sebeşului sînt mormintele descoperite cu
prilejul cercetărilor efectuate în anii 1960—1961 şi 1962, în vederea restaurării celui mai vechi monument
istoric şi de arhitectură din oraş, biserica evanghelică. Această biserică, aşa cum se prezintă astăzi,
ilustrează în principal două stiluri arhitectonice diferite, astfel încît, constituie un preţios document al
istoriei arhitecturii din ţara noastră.
Mormintele descoperite fac parte dintr-o necropolă care, după cum au stabilit cercetările efectuate,
este anterioară bisericii de tip bazilical ce se mai poate recunoaşte acum în construcţia actualei biserici.
Evident, acestei necropole trebuie să-i fi corespuns o altă construcţie cu caracter religios, pe care pînă în
momentul de faţă cercetările nu au identificat-o. Era cunoscut în Transilvania, în veacul al XII-lea, obiceiul
de a îngropa morţii în jurul bisericii, obicei practicat de colonişti şi în locurile de origine.
Mormintele din faza cea mai veche a necropolei erau executate astfel: groapa se săpa pînă la o
adîncime medie de 0,80 m (faţă de nivelul de atunci al terenului), apoi locul unde se depunea mortul,
întotdeauna cu mîinile întinse, lipite de corp, era în prealabil înconjurat cu lespezi masive de piatră aşezate
pe muche; în unele cazuri se puneau, reazim pentru cap, pietre sculptate în unghi, sau două pietre înclinate.
Mormintele de acest tip, descoperite în cursul săpăturilor, nu erau acoperite cu lespezi. Mormintele sînt
lipsite de inventar şi se pare că obiceiul de a pune în ele diferite obiecte nu era practicat de colonişti în
veacurile al Xl-lea şi al XlI-ea, nici în locurile lor de origine.
Această necropolă poate fi datată cu destulă siguranţă în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi
la începutul celui de al XI II-lea, dacă ţinem seama de faptul că pe unele morminte se suprapun fundaţiile
bazilicii amintite mai sus şi sînt deci mult mai timpurii decît ea. Sistemul de înhumare descris dispare
aproape complet în veacul al XV-lea.
 Descoperirea şi datarea acestei faze clin necropola veche are o importanţă destul de mare, întrucît
tipul de morminte arătat poate uşura urmărirea răspîndirii coloniştilor în Transilvania şi deci şi a
construcţiilor ce li se pot atribui. Se pot face de asemenea analogii între ritualul descris şi unele descoperiri
din Germania, datînd din veacul al Xl-lea, care, foarte probabil, conservă vechi tradiţii merovingiene.

BISERICA EVANGHELICĂ

Prima fază a construcţiei monumentului. Necropola veche din Sebeş precede o construcţie de tip
bazilical, o bazilică romanică, construcţie care se mai recunoaşte astăzi în actualul complex arhitectonic al
bisericii evanghelice din centrul oraşului.
Cercetările au stabilit cu destulă siguranţă diferitele faze prin care a trecut acest monument, din
clipa cînd a început, în veacul al XIII-lea, construirea bazilicii în stil romanic şi pînă la forma complexă de
azi, a cărei valoare istorică şi arhitecturală a atras atenţia specialiştilor de la noi şi de peste hotare şi a
determinat atenta lui restaurare.
Cea mai veche parte a monumentului se păstrează în jumătatea de apus a actualei biserici, acolo
unde au fost identificate elementele bazilicii amintite. Această bazilică ar fi urmat să aibă, la terminarea ei,
obişnuitele nave (una centrală şi două laterale), caracteristice construcţiilor în stil romanic; două turnuri la
vest şi o absidă semicirculară la est.
Cercetările au stabilit însă că bazilica nu a fost terminată conform concepţiei iniţiale cu care se
pornise la lucru. Un eveniment grav a întrerupt lucrările, iar cînd au fost reluate, s-au făcut unele schimbări
de plan sub influenţa unei concepţii arhitecturale noi pentru Transilvania veacului al XIII-lea, cea
cisterciană.
Datarea acestei prime faze a bisericii evanghelice trebuie deci discutată avînd în vedere
întreruperea amintită.
Cercetările arheologice au stabilit că, la un moment dat, schela ridicată pentru construirea bazilicii
a fost incendiată. Unele elemente lucrate din piatră, aparţinînd fazei iniţiale a construcţiei, au păstrat urmele
acestui incendiu, căruia i se atribuie întreruperea lucrărilor. Studiind cauzele care l-ar fi provocat, ţinînd
seama şi de faptul că schimbările de concepţie arhitecturală ce intervin în faza următoare a bazilicii sînt
destul de radicale şi databile prin analogii în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, el ar putea fi socotit o
consecinţă a puternicului atac tătar din 1241. Ar reieşi de aici faptul că construcţia primei faze trebuie să fi
început cu puţin înaintea anului 1241. Se poate formula însă şi o a doua ipoteză.
În general, ştirile istorice par a demonstra că după cîţiva ani mai grei, ce au urmat atacului tătar,
aşezările coloniştilor au început, pe la mijlocul veacului, să progreseze din nou, într-un ritm destul de viu.
Schimbările de concepţie arhitecturală, amintite mai sus, pun la dispoziţie analogii care, în mare, pot fi
datate la Sebeş pe la mijlocul celei de a doua jumătăţi a veacului al XIII-lea. Există astfel posibilitatea ca
începerea construirii primei faze a bazilicii, să nu se fi făcut înainte de 1241, ci mai tîrziu, după ce în 1241,
în timpul năvălirii tătare, arsese probabil o altă biserică a coloniştilor, aflată undeva prin apropierea
necropolei descrisă mai sus. Este foarte posibil ca această primă biserică să fi fost din lemn. În cazul acesta,
incendiul de mai tîrziu al schelei bazilicii trebuie să fi fost determinat de alte cauze, întreruperea
construcţiei fiind astfel cu totul întîmplătoare. Este deci mai plauzibil să acceptăm pentru datarea primei
faze a bazilicii anii celei de-a doua treimi a veacului al XIII-lea.
Din prima fază a bazilicii se mai pot vedea: absida semicirculară, ale cărei urme sînt astăzi
marcate în pardoseală, fundaţiile zidurilor exterioare, arcurile de separare a colateralelor de nava centrală,
cu profil semicircular, şi începuturile celor două turnuri care marchează faţada de vest. Turnurile au ziduri
masive, cu deschiderile ferestrelor originare foarte mici, făcute ca pentru apărare, în genul caracteristic
fazelor timpurii ale stilului romanic în locurile sale de origine. Această caracteristică se menţine însă pînă
mai tîrziu, în zonele periferice ale răspîndirii romanicului. Pentru Transilvania trebuie avut în vedere şi
faptul că aceste construcţii se ridicau într-o regiune unde posibilităţile unor invazii fulgerătoare constituiau
o primejdie permanentă, istoria dovedind de nenumărate ori că aceste temeri nu erau de loc nejustificate.
Construcţia bazilicii pare să fi început cu partea de est — absida — şi apoi cu şirul stîlpilor care
susţineau seria de arcuri ce separau nava centrală de colaterale. Zidul ridicat pe aceste arcuri ajungea, foarte
probabil, pînă la un brîu median de piatră — simplu profilat — care pare a indica astăzi chiar şi locul unde
construcţia a fost oprită şi, totodată, punctul ei de reluare. Aceste arcuri din cărămidă, cu profil
semicircular, sînt dublate în elevaţie de arcuri de descărcare (în plinul zidăriei de piatră) şi transmit
greutatea maselor de zidărie ale navei centrale, pe seria arcurilor amintite. Profilul lor semicircular, pînă în
punctul unde se pare că a fost întreruptă prima construcţie, reprezintă o formă tipică a arhitecturii romanice,
atît pentru arcuri în general, cît şi pentru ancadramentele de piatră ale ferestrelor. Stîlpii romanici de la
Sebeş sînt construiţi din pietre de talie. Ei au la bază un soclu simplu profilat şi sînt ridicaţi pe fundaţii,
peste un strat de mortar de egalizare întins sub fiecare stîlp, pentru a netezi suprafaţa neregulată a fundaţiei
şi a obţine astfel orizontalitatea necesară. Un examen mai atent ne arată că orizontalitatea obţinută nu a fost
una din cele mai perfecte. Stîlpii au în medie lăţimile de 1,5 şi 0,75 m şi înălţimea de 2,15 m, fiind scunzi şi
masivi, ceea ce constituie de altfel o altă caracteristică a stilului romanic.
Elementul terminal al acestor stîlpi este de obicei o lespede de piatră profilată simplu, numită
impostă, de pe care pornesc arcurile. Deasupra stîlpilor, în vechile colaterale, se citesc în zidărie urmele
unor console simple de piatră care, ţinînd seama de forma lor, ar putea eventual să constituie pornirile unei
serii de arcuri dublouri, pentru sprijinirea unor bolţi cilindrice (prevăzute în prima fază în scopul acoperirii
colateralelor, dar neexecutate pînă la urmă). Mai acceptabilă pare însă ipoteza în care aceste arcuri sînt
socotite arcurile de separare a unor travee boltite în cruce. Prima pardoseală a monumentului şi, deci,
momentul terminării lui, după cum reiese din săpături, acoperă urmele incendiului şi, ca atare, este în mod
cert ulterioară. Această pardoseală a fost executată din cărămizi dreptunghiulare, executate local, dar pe
alocuri şi din cărămizi romane, purtînd stampila legiunii a XIII-a Gemina. Este de remarcat că urmele
dominaţiei sclavagiste romane apar de foarte multe ori acolo unde se construiesc astfel de bazilici. Bazilica
din satul Cricău, de pildă, la 17 km de Alba-Iulia, a avut pardoselile vechi lucrate în totalitate din cărămizi
romane reîntre-buinţate, purtînd stampila aceleiaşi legiuni. De (altfel, în cursul cercetărilor de la Sebeş, cu
privire la vechea bazilică, au mai fost identificate şi alte urme romane. Menţionăm o statuie — din păcate
fără cap — executată din marmură locală şi păstrată în general destul de bine, precum şi un fragment de
friză provenind, probabil, dintr-un altar ridicat de vreun colonist roman de origine orientală, întrucît pe friză
se mai poate recunoaşte capul vechiului zeu egiptean Amon-Ra, purtînd coarne de berbec. Sculptura este,
din nefericire, destul de deteriorată, foarte probabil de cei ce au întrebuin-ţat-o ulterior drept material de
construcţie. Fragmentul de friză a devenit, pe la începutul veacului al XVI-lea, prin profilarea simplă a unei
margini, cornişă la colaterala de nord a vechii bazilici.
A doua fază a construcţiei monumentului. În a doua jumătate a veacului al XIII-lea, construcţia
bazilicii a fost reluată sub influenţa concepţiei arhitecturale cisterciene, care reprezintă în Europa, după
părerea majorităţii cercetătorilor, o manifestare a stilului gotie timpuriu. Această concepţie, după cum s-a
mai arătat, era nouă pentru Transilvania. În satul Cîrţa, regiunea Braşov, există ruinele unei aşezări
cisterciene care păstrează suficiente elemente arhitecturale pentru a îngădui să se înţeleagă o serie de
elemente constructive şi decorative ale monumentului din Sebeş, Foarte probabil, activitatea şantierului
cistercian din Cîrţa a fost încheiată cu puţin timp înainte ca la Sebeş Alba să înceapă construcţia celei de a
doua faze a bazilicii.
Pe dispoziţia fundaţiilor primei bazilici s-au făcut la Sebeş, sub influenta concepţiei cisterciene,
următoarele schimbări: la est, prima absidă, semicirculară, a fost dărîmată pentru a se ridica o alta, de formă
poligonală, cu patru contraforturi, ale căror fundaţii au fost adosate la fundaţia primei. Adăugarea acestor
contraforturi, dispuse pe colţurile absidei, precum şi descoperirea în fundaţia unui stîlp din faza gotică a
monumentului a unei chei de boltă ce reprezintă floarea-soarelui (motiv ornamental identic celui
întrebuinţat la Cîrţa pentru a decora o piesă cu aceeaşi funcţie), au impus concluzia existenţei la Sebeş a
unor elemente de construcţie în sistemul aplicat de cistercieni în localitatea amintită. În acest sistem, bolta
absidei are şase nervuri. Patru din ele transmit greutatea bolţii celor patru contraforturi exterioare, iar
celelalte două o transmit de obicei zidăriilor unor încăperi alăturate corului. În cazul Sebeşului, ultimele
două nervuri transmiteau greutatea punctelor de joncţiune ale absidei cu zidurile de închidere a
colateralelor şi ale navei centrale.
Studierea amănunţită a acestor chei de boltă demonstrează că ele au fost lucrate în aceeaşi tehnică.
Ceea ce se mai poate vedea astăzi din bolţile navei centrale permite şi alte analogii cu concepţia
arhitecturală cisterciană. Astfel, profilele consolelor sînt evident inspirate de modelele de la Cîrţa, iar
motivele decorative, ca frunzele de acant şi floarea-soarelui, ce învelesc profilele unor console, sînt de
asemenea foarte asemănatoare cu cele ale monumentului cistercian amintit. Profilele nervurilor bolţilor
centrale ale bisericii din Sebeş, comparate cu cele de la Cîrţa, demonstrează şi ele identitatea concepţiilor
arhitecturale ale executanţilor. Cu prilejul acesta trebuie consemnată şi perfecta asemănare a două console
din ultima travee spre vest a navei centrale de la Sebeş, cu profilul unor console ce aparţin unui alt
monument, cel de la Prejmer, construit şi el sub influenţă cisterciană, foarte probabil în perioada ce a
precedat cea de a doua fază a bazilicii. Acest monument, cercetat şi el recent pe cale arheologică, a fost
datat în jurul anului 1270. Profilul consolelor de la Prejmer este foarte simplu şi se aseamănă cu al celor de
la Cîrţa, de care diferă doar prin poziţia elementului arhitectural, aceeaşi la Prejmer şi Sebeş. Este aşadar
posibil ca soluţia de la Prejmer să fi fost transmisă la Sebeş în timpul lucrărilor, sau că avem de-a face cu
un fenomen de congruenţă provocat de şcoala făcută de unii meşteri pietrari pe şantierul de la Cîrţa.
Analiza aprofundată arată că există o identitate de profiluri a nervurilor de piatră din bolta centrală a părţii
romanice din biserica de la Sebeş, nu numai cu cele din Cîrţa, dar şi cu cele din Prejmer. Aceeaşi constatare
s-a putut face şi asupra unor chei de boltă. Toate acestea dovedesc, în mod sigur, puternica influenţă pe care
o exercită arhitectura cisterciană în a doua jumătate a veacului al XIII-lea în sudul Transilvaniei, influentă
care se va generaliza cu timpul pe întreg teritoriul Transilvaniei.
Revenind asupra schimbărilor survenite la bazilica romanică din Sebeş, în a doua fază a construirii
ei, trebuie subliniat faptul că, prin lărgirea fundaţiilor turnurilor de vest (a părţilor din interiorul bazilicii) şi
prin îngrosarea zidurilor, a fost ridicat un turn central, bazat constructiv şi pe cele două turnuri laterale
neterminate, ceea ce i-au determinat planul dreptunghiular şi nu pătrat, cum îl au de obicei asemenea
turnuri, înălţimea lui actuală de aproximativ 40 m (pînă la vîrful acoperişului, socotită fără săgeata cu
bulbul terminal, refăcută şi ea de actuala restaurare), se datorează unor supraînălţări, una foarte probabilă în
veacul al XV-lea, iar alta, sigură, între anii 1662-1664.
Schimbările de plan din faza a doua sînt confirmate şi de alte observaţii. În traveea arătată ca avînd
două console identice cu cele ale monumentului de influenţă cisterciană din cetatea de la Prejmer, arcadele
de separare ale colateralelor de nava centrală, amintite la început, au profil frînt şi nu semicircular, trădînd
astfel renunţarea la vechile tradiţii romanice şi acceptarea noilor influenţe gotice.
Observaţii — la fel de interesante — se pot face şi asupra registrului de ferestre vechi ale bazilicii,
care urmează ritmul bolţilor, spre deosebire de arcadele vechi de separare a colateralelor, care au alt ritm.
Concluzia firească este că şi ele aparţin tot fazei a doua. Unele mai păstrează încă deschiderile
semicirculare caracteristice romanicului, în schimb altele au profilul frînt, ba mai mult, ancadramentul le
este decorat la partea superioară — în cîmp plin — cu un trilob în formă specifică arhitecturii gotice. Ele
păstrează însă deschideri foarte mici, conservînd astfel vechile tradiţii ale stilului romanic. Aceste
deschideri mici — în raport cu volumul clădirii — ar indica, după unii specialişti, teama constructorilor din
fazele timpurii ale romanicului de a nu slăbi prea mult rezistenţa zidurilor.
Cînd a fost terminată, bazilica romanică trebuie să fi avut o lungime (interioară) de 40 m şi o
lăţime a celor trei nave de aproape 13,5 m, din care navei centrale îi reveneau 6,77 m, iar navelor laterale,
scăzînd grosimea arcadelor, cîte 2,5 m.
Actualmente lungimea interioară a monumentului, inclusiv partea gotică, este de 57,25 m.
Înălţimea navei romanice centrale este de aproape 10 m. Colateralele actuale din partea romanica sînt
rezultatul unei lărgiri efectuate în epoca gotică tîrzie şi au ajuns la aproape 8 m înălţime (înălţime luată pînă
la cheile bolţilor construite cu ocazia lărgirii amintite), în vreme ce vechile colaterale trebuie să fi avut (în
interior) o înălţime de aproximativ 6 m.
Cercetările au mai stabilit că influenţa cisterciană nu a determinat la Sebeş adăugarea unui transept
în planul fazei a doua a bazilicii. Portalul de vest al bazilicii, cu coloanele sale angajate şi capitelurile
decorate cu frunze de acant, impune şi el o datare în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Această bazilică demonstrează, între altele, şi faptul că potenţialul economic al aşezării era în
creştere continuă, iar mărimea ei, elementele decorative, execuţia lucrărilor, exprimă destul de limpede —
în comparaţie cu unele aşezări apropiate — pretenţiile şi posibilităţile mai deosebite ale locuitorilor
Sebeşului.
A treia fază a construcţiei monumentului. În veacul al XIV-lea oraşul s-a dezvoltat într-un ritm
mai viu, datorită în mare măsură numeroaselor privilegii pe care regii unguri le acordau în general
aşezărilor întemeiate de colonişti. Ele au facilitat lupta împotriva încercărilor de aservire din partea marilor
feudali, de-a lungul întregii istorii medievale a oraşului.
Datorită acestor condiţii economice şi politice, în Sebeş se formează, cu timpul, ca şi în alte oraşe
din acea vreme, o pătură dominantă, un adevărat patriciat, care doreşte la un moment dat să-şi construiască
un lăcaş de cult corespunzător atît bogăţiei cît şi puterii lui. Această dorinţă îşi găseşte expresia în ceea ce
denumim astăzi corul gotic din Sebeş, cor care în intenţia celor din veacul al XIV-lea ar fi trebuit să
aparţină unei clădiri unitare, în stil gotic, stil ce domina atunci în mod absolut în ambianţa catolică. Acest
stil, născut în Franţa în jurul anului 1140, se răspîndeşte treptat în întreaga Europă şi ajunge pe teritoriul
Transilvaniei în formele sale maturizate, în veacul al XIV-lea.
În construcţiile de stil gotic, greutatea maselor de zidărie a bolţilor, dispuse pe suprafeţe mari şi
cîteodată la înălţimi impresionante, este transmisă în interior pe şirul stîlpilor cure (ca şi în construcţiile de
stil romanic) formează elementele arhitecturale principale ce separă o navă de cealaltă; în exterior, această
greutate este transmisă pe seria contraforturilor înalte şi puternice. Stîlpii din construcţiile gotice sînt înalţi,
bogat articulaţi şi împreuna cu contraforturile constituie de multe ori un prilej pentru desfăşurarea verticală
a bogatei plastici ornamentale specifice stilului. Contraforturile articulează suprafeţele mari de zidărie ale
construcţiilor şi totodată marchează ferestrele extrem de înalte şi ancadramentele lor de piatră, cu
caracteristicul profil frînt.
În a doua jumătate a veacului al XIV-lea, în Transilvania, în aşezările mai bogate se construiau sau
se şi terminaseră de construit biserici în acest stil. Aşa se explică de ce şi la Sebeş, în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, începe o nouă construcţie, de astădată în stil gotic, prin înlăturarea în primul rînd a
absidei romanice a bazilicii, construcţie care, la fel ca în veacul al XIII-lea, în faza întîi a bazilicii
romanice, va fi întreruptă şi ea. Această întrerupere se datoreşte, de data aceasta în mod sigur,
evenimentelor politice, interne şi externe, ale epocii. Se produce răscoala de la Bobîlna, urmată de alte
răscoale mai mici, pe plan local, iar la Dunăre se manifestă tot mai ameninţătoare prezenţa otomană.
Corul gotic din Sebeş face parte, probabil, dintre primele încercări de realizare în Transilvania a
unei aşa-zise «biserici-hală», cu trei nave egale ca înălţime.
Unul din exemplele cele mai cunoscute ale unui asemenea sistem de construcţie este corul gotic
din Schwăbisch-Gmund (Wiirtemberg), la care se lucra în 1351 sub conducerea unor membri ai familiei
Parler, vestită familie de arhitecţi.
Corul din Sebeş a fost terminat, cu siguranţă, în anul 1383. Una din cheile de boltă ale corului este
decorată cu stema regelui maghiar Ludovic d'Anjou, care a domnit în acea perioadă, iar săpăturile
arheologice au scos la iveală pe latura de nord fundaţiile unei sacristii cu contraforturi, care continuă ritmul
contraforturilor construcţiei corului. Cu ajutorul unei monede descoperite «in situ», sacristia a putut fi
datată în anul 1383, fără îndoială, anul terminării ei. Observaţiile făcute au arătat că zidurile sacristiei au
fost adosate imediat după terminarea corului. Un zid al ei este adosat penultimului contrafort, iar ultimul
contrafort al corului se ridică peste zidul sacristiei, ceea ce dovedeste faptul că sacristia a fost ridicată cînd
lucrările pentru înălţarea corului erau pe terminate şi foarte posibil, dată fiind poziţia ei în plan, în
momentul cînd s-a hotărît oprirea construcţiei lui.
Înălţimea acestui cor — în jur de 23 m — dominînd centrul oraşului, impresionează prin
proporţionalitate şi elementele decorative, foarte bogate, ale contraforturilor. În interiorul corului, stîlpii
înalţi de aproape 11 m, din care par a se naşte nervurile în piatră ce susţin bolţile, sînt puternic profilaţi şi
foarte bine proporţionaţi.
Cheile de boltă se află la aproape 16 m înălţime, la acelasi nivel în toate cele trei nave ale corului.
Elementul terminal al stîlpului, de fapt imposta pe care se sprijină, propriu-zis nervurile, este decorată
astfel, încît articulaţiile ei par capitelurile colonetelor înalte care înconjoară decorativ şi constructiv stîlpul
propriu-zis. Colonetele acestea, care împrejmuiesc cu atîta eleganţă planul octogonal al stîlpilor, fac de fapt
corp comun cu ei şi au un rol constructiv bine definit, preluînd o parte din împingerile nervurilor pe
imposta.
Nervurile sînt puternic profilate — în chip caracteristic pentru arhitectura gotică — iar cheile de
boltă sînt decorate cu elemente vegetale sculptate, cu pronunţate tendinţe realiste. În alte cazuri, sculpturile
redau personaje biblice sau personaje fantastice, aparţinînd vechii mitologii. Cîteva din aceste ultime
elemente sînt rezultatele unor influenţe venite, de data aceasta, din Praga, unde alt membru al familiei
Parler, Peter Parler1, realizase asemenea sculpturi la corul domului din acest oraş. În general, însă, decorul
vegetal predomină, reprezentînd cu predilecţie frunza de stejar, frunza de vită de vie şi frunza de acant.
Pe pilaştri şi pe unii stîlpi, colonetele amintite se întrerup, pentru a se dezvolta în forma unor
căpiţele splendid decorate, cu rol de console, pentru cîteva statui reprezentînd personaje diferite, cu
baldachine tot atît de bogat decorate, sculptate în piatră deasupra lor.
În exterior, contraforturile prezintă de asemenea un interes deosebit. În general, spre baza lor
înconjurată de un soclu continuu, simplu profilat, care mărgineşte de altfel întregul cor, există, în faţade,
cavităţi cu deschideri trilobate, înăuntrul cărora se pot observa redate în piatră capetele unor personaje
foarte probabil legate de istoria construcţiei corului. Una din aceste sculpturi reprezintă — se pare — un
nobil maghiar, deoarece poartă plete şi barba despicată, iar altele, capete de femei, cu detalii ce par a aminti
elemente ale vechiului port săsesc. Avem de-a face incontestabil cu reprezentări ale unor personaje din
clasa dominantă.
Pe contraforturi, şi sus, lîngă cornişa unui turnuleţ cu acoperişul lucrat din plăci de piatră, se

1
Chemat la Praga de către Carol al IV-lea, în 1353, din Schwabisch-Gnund, unde probabil lucra împreună
cu tatăl său, H. Parler.
observă în diferite locuri, dar în special pe latura de nord a corului, spre deosebire de latura sudică (ceea ce,
se pare, constituia o regulă), o serie de reprezentări plastice bizare, înfăţişînd demoni, forţe răufăcătoare,
supuse în religia catolică puterii divine. Uneori pot fi găsite şi pe chei de boltă şi pe console. Pe un pilastru
din interior, într-un spaţiu redus, poate fi observată desfăşurarea unei întregi game de asemenea
reprezentări fantastice, înscrise cu multă abilitate sub un registru — întrerupt doar la mijlocul pilastrului —
de frunze de viţă de vie şi de un singur ciorchine de strugure — forme redate în piatră într-o manieră
sculpturală remarcabilă.
Reprezentările de lîngă cornişa turnuleţului sînt astfel alcătuite încît îndeplinesc şi rolul de burlane
pentru scurgerea apei de ploaie. Ele ar simboliza, după unele interpretări, faptul că divinitatea poate sili
forţele răufăcătoare să se supună voinţei ei.
Aceste reprezentări fantastice ale unor credinţe şi idei folositoare clasei dominante sînt
concludente în ceea ce priveşte importanţa demonologiei în întregul sistem de înşelare a maselor conceput
de biserica feudală. Ele apar frecvent în arhitectura eclesiastică medievală.
Pe contraforturi se mai găsesc şi statui de sfinţi sau regi, sub aşa-zisele baldachine, însă în această
sculptură figurativă subiectele sînt tratate în general într-un mod destul de simplu, în forme pe care le-am
putea numi aspre. La baza unei asemenea statui de pe latura de sud (a Sfîntului Cristofor), apar, sculptate
discret, figurile unei calfe şi a ucenicului ei, probabil conducătorul lucrărilor de construcţie a corului.
Meşterii pietrari care au ridicat monumentul central al Sebeşului, atît cei care au lucrat în secolul
al XIII-lea la bazilica romanică, cît şi cei care, cu un veac mai tîrziu, au ridicat corul gotic, au înscris în
piatră diferite semne, unele destul de bizare. Ele ar putea fi semnături sau semne cu caracter structiv, care
să precizeze locul unor anumite elemente în construcţie.
Edificarea corului se opreşte tocmai în momentul cînd, în dispoziţia planului noii clădiri, se
începuse construirea unei galerii («lettner») dispusă în plan nord-sud şi care deci ar fi despărţit corul de
restul bisericii.
Din această galerie, concepută în jurul anului 1380, nu se mai păstrează astăzi decît două
deschideri în arc frînt, spre est, o parte din balustrada masivă de piatră şi pornirile nervurilor. Ideea este
reluată probabil abia după un secol şi de data aceasta este realizată insă sub influenţa formelor goticului
tîrziu transilvan.
A patra fază a construcţiei monumentului. Cercetările arheologice au dovedit faptul că în prima
jumătate a veacului al XV-lea biserica a fost înconjurată cu un zid destul de înalt, înzestrat cu o serie de
metereze pentru tragere.
În a doua jumătate a acestui secol, zidurile colateralelor vechii bazilici romanice au fost dărîmate,
pentru a se construi altele mai înalte, la l m spre exterior. Tot atunci au fost înălţaţi şi pereţii navei centrale.
S-a obţinut astfel, în plan, o despărţire clară a corului de restul clădirii. Prin construirea unui nou şi unic
acoperiş, peste toate cele trei nave ale planului romanic, aşa cum de altfel îl vedem şi astăzi, a fost realizat
un raport mult mai echilibrat între proporţiile celor trei corpuri principale care formează clădirea: partea de
vest cu turnul central, navele romanice şi corul gotic.
În acest nou plan se continuă realizarea galeriei concepute în veacul al XIV-lea, adăugîndu-se încă
două travee în colateralele lărgite şi formîndu-se astfel 6 travee. În centru se plasează doi stîlpi, ale căror
fundaţii au fost identificate cu prilejul ultimelor cercetări. Noua balustradă, spre vest, este bogat decorată
iar arcele cu funcţii decorative au forma unor acolade încununate cu aşa-zisele fiale, în forme tipice
goticului tîrziu din Transilvania. Singurele elemente care se simplifică sînt profilele nervurilor acestei
construcţii aparte. Nervurile noi sînt plasate consecvent în continuarea celor gotice. De altfel, această
simplificare a profilelor a ajutat în mod deosebit la delimitarea mai precisă a celor două faze ale galeriei
(lettnerului).
O monedă din anul 1527, descoperită în patul pardoselii instalate după terminarea acestor lucrări,
ne permite să datăm această a patra fază principală a monumentului în a doua jumătate a secolului al XV-
lea. Azi, din această fază a construcţiei galeriei, se mai pot vedea arcurile în acoladă şi în general decoraţia
traveelor de nord şi sud, traveele centrale fiind înlăturate mai de mult.
Se pare că în 1523, în urma unui cutremur, unul din stîlpii de lîngă altar s-a prăbuşit, ceea ce a dus
la refacerea lui şi totodată şi la refacerea stîlpului corespunzător dinspre sud. Noii stîlpi nu au mai fost
înconjuraţi cu colonete ca cei originali, iar fundaţiile lor au fost mult înălţate. În fundaţia noului stîlp de la
nord a fost descoperită cheia de boltă cisterciană amintită mai înainte şi tot aici a fost găsită o consolă
gotică, amîndouă reîntrebuinţate în veacul al XVI-lea drept materiale de construcţie.
Aceste lucrări au dus la o înălţare faţă de nivelul iniţial. O dată cu această înălţare, trebuie să fi
fost realizat şi cunoscutul altar din cor. Este vorba de cel mai mare altar din Transilvania, cu o înălţime de
aproximativ 13 m şi o lăţime de aproape 6 m. Specialiştii îl datează între anii 1518 —1526, socotind
apocrifă data de 1418, din interiorul lui. Acest altar prezintă unele analogii cu altarul Sf. Iacob din Lewoca
(Leutschau), executat prin 1508, de Paul din Lewoca, cunoscut ca unul din ucenicii direcţi ai celebrului
Veit Stoss (Wit Stwosz) din Cracovia.
La sfîrşitul veacului al XVIII-lea, corul pierde o podoabă de preţ prin înlăturarea unei balustrade
în piatră, care îl înconjura în exterior, sub nivelul acoperişului. (O astfel de balustradă se mai păstrează azi
la Biserica Neagră din Braşov.) Cu acest prilej au fost afectate şi părţile superioare ale contraforturilor,
ajungîndu-se la formele vizibile azi.
A cincea fază a construcţiei monumentului. Veacurile XVIII şi XIX ar putea fi socotite ca a cincea
fază de evoluţie a monumentului, cînd primeşte pe latura de sud două pridvcare noi, iar la sfîrşitul secolului
al XIX-lea altă sacristie. Toate acestea au fost înlăturate cu prilejul actualei restaurări.
Corul gotic mai cuprinde nenumărate elemente arhitecturale şi decorative interesante, unele scoase
la iveală în cursul actualei restaurări, cum sînt, de pildă, frescele, toate acestea precizîndu-i în mod deosebit
valoarea.

FORTIFICAŢIILE ORAŞULUI

Revoltele interne, în special, şi alarma provocată în Europa de presiunea otomană în continuă

creştere, au determinat la un moment dat oraşul să renunţe la arhitectura eclesiastică în favoarea celei
militare.
Sebeşul trimite încă în anul 1387 pe un anume Andreias în lagărul regal de la Buda, pentru a
obţine aprobarea fortificării oraşului. De fapt, în momentul acela, lucrările de construcţie ale zidurilor erau
începute de cîteva luni, evident fără aprobarea puterii centrale.
Aprobarea pentru fortificarea oraşului este obţinută de la Sigismund de Luxemburg în 23
noiembrie 1387. Ea era însoţită de un nou privilegiu (între l ianuarie şi 25 iulie al fiecărui an nu se puteau
desface decît vinuri la care oraşul avea dreptul să încaseze suprataxe). Sumele strînse în felul acesta serveau
la ridicarea şi, evident, întreţinerea fortificaţiilor.
Fortificaţiile Sebeşului redau, în dispoziţia lor, tradiţii foarte vechi ale arhitecturii militare
europene. Ele aduc aminte, prin sistemul turnurilor de colţ şi al turnurilor de poartă, de vechiul sistem de
apărare, cu tradiţii romane, al turnurilor şi al curtinelor (zidul dintre două turnuri).
Privită în general, arhitectura militară a oraşului nu face parte totuşi din acele fortificaţii cu
pretenţii de inexpugnabilitate, pe care le întîlnim în alte locuri din Transilvania, cum ar fi de pildă la Braşov
sau Sibiu. Poate că înstăriţii negustori din Sebeş nici nu se gîndeau atît de mult la o rezistenţă activă,
îndelungată, împotriva ienicerilor turci, cît mai ales la punerea la adăpost a oraşului de încercările de
aservire ale feudalilor locali şi, în acelasi timp, după cum ar reieşi din unele documente, de atacurile
sărăcimii exploatate, care luase în disperare calea codrilor.
Privit în totalitatea lui, acest sistem defensiv apare ca un zid de incintă, cu tendinţă de a forma un
dreptunghi cu cîte un turn exterior la fiecare colţ şi, în locurile unde au existat porţi de intrare, cîte un turn
interior.
Pînă ce nu se vor face noi cercetări, această dispoziţie arhitecturală trebuie considerată însă cu
oarecari rezerve, mai ales în ceea ce priveşte problema fazelor de construire ale turnurilor de colţ şi de
poartă.
Zidul de incintă. Zidul de incintă al Sebeşului, în parte destul de bine conservat, a fost ridicat în
general din blocuri de piatră şi din bolovani de rîu. În unele locuri — foarte probabil înălţări sau reparaţii
— sînt semnalate şi zone construite în cărămidă. Grosimea medie a zidului este de 1,5 m. În părţile lui mai
bine păstrate, cum ar fi zona de sud şi sud-est (str. Traian), se mai poate vedea şi astăzi vechiul drum de
strajă, pe unde circulau apărătorii cetăţii.
În zidul drept, fără înclinaţii spre exterior sau interior, cum se observă uneori la marile cetăţi, sînt
practicate crenele înalte care le ofereau apărătorilor un cîmp de tragere destul de larg. Ele alternează cu
metereze care asigurau o mai bună protecţie pentru apărătorii de pe drumul de strajă. În interior mai pot fi
observate urmele consolelor de lemn care susţineau podeaua drumului de strajă, podea care nu o dată
trebuie să fi fost incendiată în decursul destul de agitatei istorii a Sebeşului. Obişnuitele guri de păcură, care
se găsesc la majoritatea cetăţilor din Transilvania, par sa lipsească aici şi, în momentul de faţă, nu se cunosc
decît două locuri unde s-ar putea bănui prezenţa unor astfel de dispozitive de apărare.
Într-un loc (str. Traian), se observă resturile unor console în afara zidului, care ar putea aparţine
eventual unui drum de strajă exterior, sistem cunoscut în arhitectura militară occidentală din acea vreme.
Asemenea drumuri de strajă se sprijineau iniţial pe console de lemn, dar întrucît acestea puteau fi
incendiate uşor, începînd cu veacul al XIV-lea, se folosesc în mod obişnuit console de piatră.
Porţile. Pe strada Lenin, în plin centrul oraşului, lîngă clădirea poştei, se află o mică parte din
turnul iniţial al fostei porţi de intrare dinspre vest (turn interior). Faţada acestui turn păstra urmele a patru
deschideri, la două nivele, ceea ce demonstra că înălţimea lui iniţială era destul de mare. Ea conserva şi un
ancadrament semicircular de piatră, din care nu se mai vede azi decît o parte. Acest arc de piatră se
sprijinea pe doi stîlpi, din care nu se mai vede decît unul, ce par a fi avut socluri simplu profilate, iar drept
imposte, blocuri de piatră de talie, avînd forma unor lespezi masive. Turnul avea două uluce. Unul din ele
se mai păstrează, conservat foarte bine în zidărie, flancînd poarta. Ulucele indică prezenta în acest loc a
unui sistem de poartă care putea fi ridicată şi coborîtă, în genul unei ghilotine. Este foarte probabil că în
faţa acestei porţi se găsea şanţul de apărare şi o punte de trecere.
După unele însemnări, turnul de poartă existent astăzi în curtea poştei ar fi o construcţie mai tîrzie,
făcută într-un moment cînd vechea poartă de intrare dinspre vest, construită în veacul al XIV-lea, cînd s-au
ridicat fortificaţiile, se dovedea a fi prea mică. Spre deosebire de cel originar, turnul acesta este exterior şi
se află la aproximativ 15 m la nord de vechea poartă.
Se pare, de asemenea, că spre estul oraşului ar fi existat o poartă asemănătoare cu cea din curtea
poştei, aşa-numita «poartă de sus». Ruinele turnului ei şi a zidului de incintă se află astăzi, probabil, sub
asfaltul şoselei naţionale.
În strada Feneş Curcanul, pe latura de nord a incintei, se mai păstrează urmele unei alte porţi,
vechea poartă de nord, apărată şi ea de un turn interior, prefăcut la un moment dat în locuinţă. Este posibil
ca în acest loc să fi existat un aşa-zis «pont-levis» (pod peste şanţul de apărare al cetăţii), care putea fi
ridicat oricînd printr-un sistem de scripeţi.
În sistemul defensiv al evului-mediu, porţile au fost totdeauna unul din punctele slabe. Sistemul
pont-levis a adus una din soluţiile cele mai bune pentru rezolvarea problemei apărării lor. Pînă la inventarea
acestui sistem însă s-au făcut încercări de soluţionare prin întărirea porţilor ca structură, dublarea lor,
flancarea porţilor cu turnuri, sau izolarea lor prin sistemul numit al barbacanelor, acestea fiind fortificaţii
exterioare, legate de zid şi turnurile lui printr-un culoar, fortificat şi el. Ceea ce se poate spune deocamdată
în mod sigur, în privinţa Sebeşului, este faptul că porţile lui originare au fost construite în sistemul de
poartă-ghilotină.
Desfiinţarea acestor porţi, după cum notează un locuitor al oraşului în veacul al XIX-lea şi
distrugerea lor aproape integrală, se datorează principelui Schwarzenberg, fost la un moment dat guvernator
al Transilvaniei.
Turnurile de apărare. Pornind din strada Lenin, din dreptul poştei şi urmărind traseul zidului de
incintă spre nord, de-a lungul străzii avocat Olteanu, se ajunge, nu departe, la un fost turn de apărare, (poate
un bastion), cu plan semicircular, ziduri groase şi o inscripţie care ar preciza ridicarea lui în anul 1634.
Prefăcut ulterior în locuinţă, el a suferit unele transformări care-l îndepărtează destul de mult de aspectul
iniţial.
Urmează apoi, în continuarea itinerarului, aşa-numitul turn al cizmarilor, aflat într-o grădină, situat
oarecum în colţul de nord-vest al cetăţii şi cunoscut documentar încă din 1513.
Turnul arc planul pătrat şi mai păstrează încă destule elemente originare. Unii istorici sînt înclinaţi
să-l pună în legătură cu perioada de la sfîrşitul veacului al XV-lea, cînd Sebeşul şi-a întărit fortificaţiile cu
sprijinul regelui Matei Corvin.
La capătul străzii Feneş Curcanul, de data aceasta în coltul de nord-est al incintei, se află un turn
poligonal (exterior, păstrat destul de bine. Acest turn pune probleme interesante, de arhitectură şi de datare,
în ciuda faptului că un istoric al oraşului îl socoteşte a fi fost ridicat în 1678. Privit în interior, turnul este
octogonal, cu două nivele de tragere, meterezele fiind înguste spre exterior şi foarte lărgite înlăuntru. În zid
se mai pot vedea, păstrate destul de bine, urmele consolelor de lemn care susţineau podelele celor două
nivele de tragere amintite, înserîndu-se perfect în zidul de incintă, această constructie lasă impresia a fi
originală, sau cel mult o refacere a unui turn mai vechi, ceea ce pune sub semnul întrebării datarea propusă.
În faţa lui, escarpa vechiului şanţ de apărare pare a se preciza mai distinct ca în altă parte, iar turnul,
oarecum izolat între grădini, are o frumuseţe aparte.
Aici, în zona turnului poligonal, incinta se întrerupe. Vechea poartă de est a dispărut de un veac,
dar dincolo de şoseaua internaţională, chiar la începutul străzii Traian, zidul reapare. În această zonă, în
care zidul de incintă se păstrează cel mai bine, se află un turn exterior înalt, bine conservat, care domina
colţul de sud-est al incintei. Este turnul numit, se pare, iniţial al «croitorilor» şi mai apoi al «studentului».
 Construit din blocuri de piatră şi bolovani, turnul«studentului» este actualmente aproape în
întregime tencuit. El se suprapune vechiului drum de strajă, ceea ce ar pleda pentru datarea ridicării lui
după perioada de terminare a zidului de incintă. Spre est, turnul are o intrare astupată care datează, ca şi
mica încăpere ruinată din fata ei, din veacul XVIII (se pare, din anul 1723), cînd a fost întrebuinţat drept
locuinţă. Această funcţie se poate s-o fi avut însă şi în vremuri mai vechi, dacă judecăm după ferestrele
largi, cu profil frînt, gotic, evidente în faţadă, sau după alte detalii constructive din turn. Totuşi faptul că la
diferite nivele se găsesc şi deschideri niult mai mici, demonstrează menirea lui iniţială de turn de apărare.
Actuala intrare de la parter, din incintă, se află poate pe locul unei vechi intrări în turn. La origine acest turn
trebuie să fi fost destul de puternic, bine situat în dispozitivul de apărare şi avînd cel puţin trei nivele de
tragere. Prin aşezarea lui în acest dispozitiv (la coltxul de sud-est), el aminteşte de turnul cizmarilor (din
colţul de nord-vest).
În ceea ce priveşte denumirea de «turn al studentului», dată «turnului croitorilor», ea pare a fi
intrat în uz mai tîrziu, în urma identificării acestui turn cu locul unde s-a înscris o pagină eroică din istoria
oraşului.
După cum povestesc unele documente citate de istorici, în 1438, deci la un an după răscoala
ţărănească de la Bobîlna, ostile sultanului Murad al II-lea, intrate în Transilvania, au ajuns în faţa
Sebeşului. Ele erau însoţite de Vlad Dracul, domn al Ţării Romîneşti, care se pare că avea relaţii strînse cu
negustorii din Sebeş, ceea ce ar fi determinat, în urma unor tratative, predarea oraşului fără luptă; totuşi
turcii au deportat numeroase familii şi trebuie să fi provocat mari pagube.
Aflînd vestea capitulării, unii cetăţeni ai oraşului n-au accep-tat-o şi, preferînd rezistenţa armată, s-
au baricadat în turnul croitorilor, care a devenit centrul unei aprige lupte. Pînă la urmă, cu ajutorul focului,
turnul a fost ocupat şi singurul apărător rămas în viaţă, un tînăr de 16 ani, a căzut prizonier. Tînărul acesta
tocmai îşi făcea studiile în oraş, şi ca atare, este primul elev cunoscut al şcolii germane din Sebeş. Vîndut
ca sclav la Adrianopol, după ani, a reuşit să scape şi, ajungînd în Italia, unde şi-a continuat studiile, a scris
pe la 1458, în limba latină, o carte — «Despre religia, năravurile şi netrebniciile turcilor», lucrare de mare
răsunet, ajunsă la sfîrşitul veacului al XVI-lea la a 25-a ediţie. Una dintre aceste ediţii, datată 1530, se pare
că aparţinea cunoscutului reformator Martin Luther. Unii îl mai numesc pe autor «studentul de la Romos»
(veche aşezare de colonişti), însă această fixare a locului lui de origine ar veni din faptul că un cercetător
(Seiwerth), căutînd material pentru o enciclopedie a scriitorilor ardeleni, a identificat un exemplar al operei
amintite, pe care un necunoscut din secolul al XVII-lea ar fi adăugat această precizare.
Istoria oraşului Sebeş cunoaşte şi mai tîrziu cruzimea atacurilor otomane, urmate cel mai adeseori
de masacre. În 1661, de pildă, sub conducerea lui Ali Basche, turcii incendiază oraşul şi atunci a ars, între
altele, şi acoperişul turnului central al vechii bazilici romanice. El a fost refăcut între anii 1662 —1664,
cînd turnul a fost supraînălţat pentru a doua oară, construindu-i-se şi cele patru turnuleţe ce se văd astăzi.
Legendele pretind că aceste turnuleţe ar simboliza dreptul judecătorilor oraşului de a pronunţa sentinţe
capitale, sau dreptul oraşului de a ţine tîrguri; oricum, dreptul de a condamna la moarte prin decapitare pare
a fi destul de vechi, dacă ţinem seama că în muzeul oraşului se găseşte aşa-zisa «sabie a călăului din
Sebeş», pe care se află înscris anul 1463.
Cu prilejul restaurării turnului bisericii din Sebeş, au fost descoperite în bulbul din vîrful săgeţii
acoperişului documente care amintesc evenimentele din 1661 şi o foarte bună copie a lor din 1815, cînd
acoperişul a fost refăcut.

ALTE MONUMENTE

La cîţiva metri spre nord de corul gotic se află o mică dar foarte frumoasă capelă cimitirială.
Capela are o absidă poligonală, cu cinci ferestre şi zidăria de piatră, aparentă, marcată de opt contraforturi.
Contraforturile au la bază un soclu profilat şi copertinei» decorate cu fiale. Elemente mai complete dintr-o
fială originară nu mai păstrează însă decît un singur contrafort. Capela are două travee despărţite printr-o
ogivă. Prima travee o formează nava acoperită de o boltă în cruce, iar a doua, absida, acoperită de o boltă
sexpartită. Nervurile par a porni din perete, deoarece blocurile de piatră în care au fost lucrate sînt angajate
direct în zidărie. Lipsa unor console bogat decorate, aşa cum le-am întîlnit în cor, frapează. Bolţile sînt
încheiate prin două chei de boltă, una prezentînd o sculptură figurativă (bolta absidei), iar cealaltă un decor
floral. Ancadramentul uşii din piatră are un profil frînt, cu ambra-zura profilată şi este dominat de un
fronton ce pare să fi fost decorat cu o fială identică cu fialele amintite mai sus. Această capelă este numită
în mod curent «Capela Sf. Iacob», întrucît istoricii oraşului au identificat-o cu «Capela Sancti Jacobi»,
pomenită într-un document din 1382. Ea este menţionată din nou într-un document din 1426. În 1961 au
fost descoperite pe peretele ei de nord unele fresce, care se află actualmente în studiul specialiştilor.
Un alt monument istoric îl constituie actuala biserică romano-catolică, construită după unii în
secolul al XV-lea, în cadrul unei vechi mănăstiri dominicane. Această mănăstire este pomenită în
documente încă din veacul al XIV-lea, atît în anul 1322 cît şi în 1368.
După reforma din 1540, biserica se ruinează şi nu este refăcută decît în veacul al XVIII-lea, de
ordinul franciscanilor, cînd catolicismul, protejat de curtea imperială vieneză, căuta să se impună din nou în
Transilvania. Se pare că în acest moment ea se afla într-o stare de degradare foarte avansată, întrucît în
forma ei actuală sînt sesizabile numeroase elemente de arhitectură databile în veacul al XVIII-lea.
Un monument important al Sebeşului îl reprezintă clădirea ce adăposteşte astăzi muzeul raional
din Sebeş, legată de unele evenimente importante din istoria Transilvaniei. În ceea ce priveşte istoricul ei,
credem că datează cel mai devreme din a doua jumătate a secolului al XV-lea, fiind în acea vreme un mic
palat, care a servit ulterior, un anumit timp, ca reşedinţă voievozilor Transilvaniei.
În acest mic palat a murit în 1540, în timpul uncia din numeroasele sale campanii, Ioan Zapolya,
voievod al Ardealului şi rege al Ungariei. După moartea lui, în 1541, Ungaria a devenit paşalîc turcesc, iar
Transilvania principat. Această clădire a adăpostit mai multe diete ale Ardealului. De remarcat este dieta
din 1556. cînd s-a hotărît confiscarea dijmelor ce se luau de capitlul romano-catolic din Alba-Iulia şi
aducerea ca principe al Transilvaniei a lui Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya, născut în 1540, cu cîteva zile
înaintea morţii tatălui său.
O altă dietă întrunită în acest palat este cea din 1659, convocată de principele Ardealului Acaţiu
Barcsay, la care se instituie primul blazon al Transilvaniei. Tot aici convocase şi Mihai Viteazul o dietă a
nobililor, dar între timp, aceştia, adunaţi în cel mai mare secret la Turda, au pus la cale pierderea lui. Este
foarte probabil că demisolul clădirii, cu camerele sale întunecoase şi ferestrele înguste, prin care pătrundeau
doar fugare raze de lumină, a fost întrebuinţat la un moment dat drept închisoare. Cum intri în acest
demisol, în gangul din care se ramifica accesele spre diversele încăperi, se mai pcate vedea încă urma unei
intrări spre o scară în zid, care trebuie să fi legat demisolul cu restul clădirii. Ancadramentele de piatră,
frumos realizate, precum şi alte elemente, demonstrează că partea aceasta a palatului a fost amenajată cu
destulă grijă de constructorii ei.
Etajul cuprinde astăzi 12 camere, se pare însă că în trecut avea numai 10 şi, posibil, unele
amenajări în dispoziţia lor pentru oamenii ataşaţi direct persoanei voievodului. Primele cercetări efectuate
asupra clădirii au descoperit ancadramentele de piatră ale vechilor ferestre, precum şi a unei intrări dinspre
sud, iar cercetările recente au precizat existenţa la etaj, spre nord, a mai multor arcuri, care aparţin unei
logia. Spre sud, actuala faţadă reprezintă un adaos la vechea faţadă din secolele XV—XVI. Pînă acum. nu
s-a putut preciza decît în parte spaţiul ocupat de incinta acestei clădiri, însă dintr-o stampă datînd din anul
1820, reiese ea micul palat era una din clădirile dominante ale vechii pieţe a oraşului.
Muzeul, adăpostit astăzi în această clădire, cuprinde o serie de exponate interesante, în special din
epoca neolitică, epoca bronzului şi epoca fierului, din care multe descoperite pe teritoriul Sebeşului.
Demnă de remarcat este mai ales gama variată a uneltelor şi a armelor de piatră sau metal din
epocile amintite. Merită a fi menţionaţi, de asemeni, doi idoli din epoca neolitică, confecţionaţi din lut ars.
Aceşti idoli constituie reprezentări ale unor manifestări religioase din epoca neolitică.
Pe lîngă monedele dacice, sau alte exponate interesante care demonstrează stadiul avansat al
societăţii geto-dacice, al statului dac, muzeul din Sebeş posedă şi o gamă foarte bogată de cărămizi romane,
purtînd ştampila Legiunii a XIII-a Gemina, legiune care, alături de a V-a Macedonica (sosită în Dacia în
167—168 e.n.) va apară mult timp dominaţia romană în acest spaţiu nord-danubian al imperiului. Obiectele
romane din muzeu sînt numeroase. Se pot vedea olane, ţigle, fragmente de statui, inele, ace de bronz şi
multe monede. Expoziţia cuprinde şi un antefix, element arhitectural cunoscut în construcţiile antice şi
diferite ornamente lucrate în piatră, ce dovedesc un meşteşug deosebit şi multă sensibilitate. Toate acestea
reîntregesc destul de limpede imaginea ce ne-o putem face despre societatea romană de pe vechiul teritoriu
al Sebeşului. Muzeul mai păstrează şi o serie de monumente funerare sau inscripţii romane votiv e, foarte
interesante.
Trecerea spre epoca feudală şi epoca feudală însăşi sînt reprezentate mai slab. Trebuie reţinută
prezenta în muzeu a unui grup de vase, databile în veacurile X — XI, dintre care două, pot fi atribuite cu
siguranţă culturii de tip Dridu, identificată recent ca fiind cultura străromînilor. În continuare, muzeul
raional din Sebeş prezintă o serie de exponate sugestive în legătură cu trecerea de la feudalism la capitalism
şi ele la capitalism la epoca socialistă, exponate care reflectă permanenta luptă a maselor împotriva
exploatării şi asupririi, pînă la cucerirea finală a libertăţii.
 Un alt monument remarcabil al Sebeşului sînt fostele hale, construite probabil încă din veacul al
XVII-lea, pe latura de vest a pieţei. Este locul unde breslele îşi desfăceau produsele. O inscripţie arată că
ele au fost renovate în 1838 de breasla măcelarilor. Activitatea comercială, desfăşurată în aceste hale,
trebuie să fi fost încă intensă în secolul al XIX-lea, într-o stampă datînd din veacul acesta se poate vedea o
vie agitaţie în jurul lor.
Prin complexitatea monumentelor sale, prin problemele pe care le pun, prin indiscutabila lor
valoare istorică şi arhitecturală, Sebeşul oferă vizitatorului prilej de mari satisfacţii şi de edificatoare
incursiuni în istoria patriei noastre.

GLOSAR

1. Absidă: de obicei sanctuarul (altarul) unei biserici. În mod obişnuit se află în partea de răsărit, situată în
continuarea navei centrale şi avînd un plan semicircular sau poligonal.
2. Adosat: termen ce precizează felul în care o construcţie mai nouă se adaugă alteia mai vechi, fără a se
lega organic cu aceasta.
3. Arc de descărcare: arc încastrat în zidărie şi destinat să descarce greutatea zidului pe stîlpii sau
coloanele care-l susţin; în alte cazuri, folosit pentru a uşura lintourile portalurilor (lintoul fiind partea
superioară, dispusă orizontal, a unui ancadrament de uşă sau fereastră).
4. Arc dublou: folosit în sens de arc semicircular, dispus de obicei între doi pilaştri sau stîlpi pe intradosul
(interiorul) unei bolţi cu secţiune semicirculară (boltă semicilindrică sau în leagăn).
5. Barbacană: din arabul barbab-khaneh, galerie fortificată pentru protecţia unei porţi.
6. Capitel: partea terminală a unei coloane, de obicei ornamentată.
7. Cheie de boltă: ultimul element adăugat în construcţia unei bolţi (sau arc), formînd partea ei centrală şi
avînd rolul de a menţine în aceeaşi poziţie elementele de susţinere ale acesteia (nervurile).
8. Cistercian: de la numele latin (Cistercium) al oraşului Cîteaux: ordin romano-catolic înfiinţat de Robert
de Citeaux, ieşit din ordinul benedictinilor în 1098. În arhitectură denumeşte construcţiile ridicate de
ordinul amintit.
9. Colaterală: navă paralelă cu nava centrală.
10. Congruenţă: acord, concordanţă; întrebuinţat aici în sens de forme identice provenind dintr-un model
unic.
11. Gotic: stil arhitectonic caro succede stilului romanic, caracterizat prin forma ogivală a arcurilor, bolţilor
etc.
12. Gură de păcuraa: deschizătură în zid amenajată special, îngăduind asediaţilor de a lansa pietre sau
materii incandescente asupra asediatorilor.
13. Merovingian: perioadă de timp ce-şi împrumută numele de la Meroveu. primul rege al dinastiei regale
franceze de la care se trage denumirea epocii (447-752).
14. Meterez: deschizătură într-un zid, amenajată pentru tragere.
15. Navă: în general spaţiul cuprins între două rînduri de stîlpi sau coloane din cuprinsul unei biserici.
16. Ogivă: unirea a două arce egale care tăindu-se formează un unghi.
17. Romanic: stil arhitectonic care precede pe cel gotic, fiind o încercare de reluare coruptă a arhitecturii
romane. Primele construcţii sînt din veacul al VI-lea şi stilul domină în ambianţa catolică pînă în veacul al
XII-lea. Desfăşurarea sa maximă este între veacurile X-XIII. În Transilvania se construieşte în acest stil şi
în veacul al XIII-lea.
18. Transept: navă transversală (dispusă nord-sud), pe planul unei biserici, plasată de obicei între cor şi
nave, formînd astfel braţele crucii.
19. Travee: spaţiul cuprins între două grinzi, doi stîlpi, două ferestre etc, dintr-o succesiune oarecare.
20. Trilobat: dispus în formă de treflă.

SCURTĂ BIBLIOGRAFIE

Friedrich Engels: Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului. Bucureşti. E.S.P.L.P.. 1957
Brehier L.: Le style romain. Paris. Larousse. 1941 Baumann Ferdinand. Zur Geschichle von Muhlbach,
Sibiu. 1882 Baumann Ferdinand. Zur Geschichte Miihlbachs 1526 — 1571, Sibiu, 1889 Daicoviciu C.
Acad. Pascu Ştefan
Cherestesiu Victor Istoria Transilvaniei, voi. I, Ed. III, Editura Junh Ştefan Academiei R.P.R.. 1963
Neamţu Alex Morariu Tiberiu
* * * Documente privind istoria Romîriiei. C. Transilvania. Veac XIV. Editura Academiei R.P.R., 1951
Heilz Andreas. ,,Alt — Muhlbach". în ,,Siebeuburgisch-Deutsches Tagehlatt" nr. 6166-6173, 1894
Ionescu Grigore: Istoria arhitecturii în Romînia, Voi. I. Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1963
Mdckel Alfred: Aus Muhlbachs Vergangenheit. Muhlbach. 1929
Roth Victor. Die deutsche Kunst in Siebenbiirgen. Berlin — Hermanstadt, 1934
Schubert Otio; Gesetz der Baukunst. Leipzig. VEB E. A. Seemann Verlag, 1954
Streitfeld Th. O Die Capella Sancti Jakobi in Muhlbach, Sonderabdruck. Siebenbiirgische
Vierteljahresschrift, nr. 4. Oct
Dec. 1936 Streitfeld Th. ().; Studentul de la Romos. În «Drumul socialismului». anul X, nr 1028, duminică
6 aprilie 1958
* * * Tratatul de istorie a Romîniei, Voi. I şi II. Bucureşti.
Editura Academiei R.P.R., 1960 Vătăşianu Virgil: Istoria artei feudale în ţările romîne. Voi. I, Bucureşti.
Editura Academiei R.P.R.. 1959 Vătăşianu Virgil.- Stilul romanic. Bucureşti. Editura Meridiane. 1962

LISTA ILUSTRAŢIILOR

Pe supracopertă: Corul gotic şi o parte din vechile hale. În text:

1. Sebeşul şi împrejurimile lui, după o stampă de la începutul veacului XIX.
2. Emblema oraşului (veacul XVIII).
3. Mormînt din secolul XII sau începutul secolului XIII.
4. Urmele unui masacru din veacul XVII.
5. Corul gotic: reprezentări de personaje fantastice de pe un pilastru (latura de nord).
6. Semne de pietrar: a) secolul XIII, b.c.d.e) a doua jumătate a secolului XIV.
7. Stampă din secolul XIX, în care se văd halele vechi.

În afara textului
8. Bazilica romanică: arcadele de separare a colateralelor.
9. Bolta navei centrale romanice: console şi nervuri.
10. Consolă din monumentul cistercian de la Cîrţa.
11. Cheie de boltă cisterciană descoperită la Sebeş.
12. Cheie de boltă a monumentului cistercian de la Cîrţa.
13. Vedere generală a corului gotic. În prim plan se văd vechile hale.
14. Portalul de vest, după restaurare.
15. Corul gotic: pornirile unor nervuri din piatră.
16. Nervurile din piatră ale bolţilor gotice. Vedere generală.
17. Nervuri şi chei de boltă din corul gotic: a) Nava centrală b) Colaterala de nord.
18. Chei de boltă.
19. Corul gotic: cheie de boltă reprezentînd stema regelui maghiar Ludovic D'Anjou.
20. Imposta stîlpului gotic.
21. Corul gotic: statui de pe contraforturi.
22. Corul gotic: capitelul unei colonete angajate şi baldachinul de pe acelaşi stîlp.
23. Statuie din corul gotic.
24. Altarul bisericii evanghelice din Sebeş.
25. Consolă din sacristia veche.
26. Turnul bisericii evanghelice.
27. Capela Sf. Iacob: ancadramentul uşii.
28. Capela Sf. Iacob.
29. Fostul-turn al porţii de vest a cetăţii Sebeş.
30. Urmele porţii de nord a cetăţii, înglobate în zidăria unei locuinţe tîrzii.
31. Turnul cizmarilor.
32. Turnul studentului.
33. Turnul poligonal.
34. O porţiune a zidului de incintă.
35. Biserica romano-catolică.
36. Ancadramentul unei uşi din subsolul muzeului.
37. Clădirea muzeului raional din Sebeş.
38. Topoare de piatră perforate.
39. Topoare de la sfîrşitul neoliticului şi din epoca bronzului.
40. Sabia călăului (1463) aflată în muzeul raional din Sebeş;
41. Măciuci de piatră din epoca bronzului.
42. Unelte şi arme dacice din fier.
43. Piatră votivă romană.
44. Con de pin de pe un monument funerar roman.
45. Piese ornamentale romane şi fragment de cărămidă cu ştampila legiunii a XIII-a Gemina.

Planuri şi schiţe de plan în text

Evoluţia planului bisericii evanghelice din Sebeş Alba.

În afara textului
Monumentele medievale din Sebeş-Alba (indicate în planul oraşului).
 SUMAR
Necropolă
Biserica evanghelică
Fortificaţiile oraşului
Alte monumente
Glosar
Scurtă bibliografie
Lista ilustraţiilor

Redactor responsabil: VICTOR ADRIAN Tehnoredactor: PETRESCU STELIAN

Dat la cules 16.03.1964. Bun de tipar 20.05.1964. Apărut 1964. Tiraj 5000 + 170. Hîrtie velină cretată de 120 g/m2
Ft. 16,610x860. Coli ed. 4,84. Coli de tipar 5. Comanda 948. Planşe tipo 2. A. nr. 1235. C.Z.
pentru bibliotecile mari 72. C.Z. pentru bibliotecile mici 728.8.
Întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică". Calea Şerban Vodă 133. Bucureşti R.P.R. Comanda 301.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui.Cristi Pitulice