ÎNTÂLNIREA CU TINE

Revista de Psihoterapie Experientiala, Editie Speciala 18-19, Edit. SPER, 2002

Era o vreme când mă simţeam cuprins de o stare de nelinişte. Îmi tot umbla prin cap
angoasanta întrebare: Ce voi face eu?
Urma să ţin un grup pentru specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane, în speţă
psihologi, centrat pe tema: terapia rogersiană. Mă copleşea senzaţia că nu ştiu ce să le spun,
deşi ştiam: simţeam că întâlnirea dintre oameni (în esenţă cea terapeutică) nu se produce
doar prin prezentarea unor concepte şi exersarea unor tehnici (puţine de altfel).
Deşi în ultimii zece ani trăisem într-un fel sub prezenţa unor trăiri şi a unui mediu
care invită la deschidere spre experienţă, înţelegere, bunăvoinţă, empatie, toleranţă, respect,
căldură, autenticitate şi, mai ales, acceptare necondiţionată – spun mai ales pentru că această
ultimă stare, atitudine mi-a dat cele mai grele bătăi de cap – ceva încă scăpa. Era atât de
aproape şi în acelaşi timp aluneca, erau doar licăriri ale unor momente de întâlnire cu
celălalt, de trăire a unei stări legate şi pline, dar totul se pierdea precum un nor alunecând pe
cer.
Chiar dacă uneori puteam să-mi imaginez şi să trăiesc simplitatea lucrurilor,
niciodată nu am trăit-o pe deplin şi simplu ca în momentul în care pur şi simplu m-am trezit
cuprins în totalitate de mesajul:
„Am înţeles că nu am ce sa-i învăţ pe aceşti oameni!”
A fost ca zâmbetul unui copil şi din acea secundă lucrurile au început să curgă.
Poate asta trezeşte nedumerire pentru unii, dar de fapt, chintesenţa mesajului, a fost
mai degrabă, dacă aş putea spune aşa, înţeles şi simţit cu toată fiinţa. Mi s-a arătat ca din
senin că ceea ce-mi aluneca printre degete este starea de dăruire (acesta era înţelesul
ascuns al vorbelor), ceea ce putem oferi de fapt este atât de simplu: să fim, acolo, cu ei (şi
cu noi).
Astfel s-a produs o redimensionare a conceptelor, astfel, „aici şi acum” a devenit în
acelaşi timp „aici şi acolo”, prezentul şi-a lărgit dintr-o dată graniţele cuprinzând într-o
stare de totalitate, atât trecutul (experienţa întipărită în fiecare dintre noi prin momentele
devenirii), cât şi viitorul (experienţele proiectate, aspirate, aşteptate şi care, poate pare
paradoxal, atinse tot prin devenire).
S-a născut în mine ceea ce acum numesc pur şi simplu „prezenţă” (a fi în totalitate
într-o stare de atenţie conştientă, împreună cu celălalt) şi aşa, dintr-o dată, a răsărit sensul a
ceea ce numim „acceptare necondiţionată”.
Din această perspectivă bolta şi fundamentul terapiei rogersiene - în acelaşi timp,
nuanţa (calitatea) relaţiei terapeutice - îşi au începutul şi sfârşitul în sensul adânc al
„acceptării necondiţionate”, spusă în alte forme, aceasta înseamnă dragoste necondiţionată,
dragoste faţă de aproape…
Ce se întâmplă atunci când reuşim să trăim, să manifestăm faţă de oameni, faţă de
ce-i în jurul nostru, „acceptare şi dragoste necondiţionată”? Ce ne împiedică?
Toţi dintre noi, mai mult sau mai puţin, suntem tributari nu atât a experienţelor
noastre în sine, ci a modului în care le proiectăm asupra celorlalţi. S-ar putea spune că există
o proiecţie din trecutul nostru, o percepţie, o trăire traumatică care funcţionează ca un filtru
faţă de modul în care ne aşteptăm ca ceilalţi să reacţioneze. Când o situaţie, o persoană ne
activează această experienţă, tindem să reacţionăm inconştient după acelaşi patern după care
am făcut-o altă dată (fie pentru a ne proteja, fie pentru a domina, controla, fie pentru a primi
afecţiune etc). În acest moment, relaţia deşi este plasată în prezent, raportarea noastră la ea
se face după coordonatele trecut-viitor, tranzitând momentul prezent, adică vom „căuta” să
acţionăm sub impulsul acumulărilor trecutului, protejându-ne viitorul, fiind incapabili de
atenţie în prezent. Aceasta ne face ca, în mod real, să nu mai fim cu celălalt, ci doar pur şi
simplu, fără să ne dăm seama, cu noi înşine (sau cu o fantoma a noastră şi a celuilalt –
graniţele, conştiinţa a ceea ce şi cine suntem s-au diluat şi s-au contaminat, pierzându-şi
reperul interior).
Spuneam mai devreme că acceptarea/dragostea necondiţionată sunt într-un fel
începutul şi sfârşitul. Această stare curge dintr-o expresie profundă a sinelui, ea are forţa
miraculoasă de a „curge” către ceilalţi, îi face să vibreze, îi inundă, ceea ce îi face potenţial
capabili să vadă lucrurile aşa cum sunt, adică intră în contact autentic, natural cu propria
formă de manifestare a sinelui (deschiderea, în sens rogersian).
În cazul relaţiilor de grup se produce un efect de contagiu şi, prin forţa grupului,
această stare este amplificată şi devine sursă şi resursă, izvor pentru fiecare. Similar, atunci
când preluăm starea/dispoziţia cuiva, e ca un fel de reîncărcare – expresie nouă a empatiei.
Condiţia de devenire a unui proces de reîncărcare este ca dăruirea noastră să fie generoasă şi
într-o stare de atenţie conştientă, focalizată. Astfel, resursele grupului sunt tocmai resursele
fiecăruia, care „se reîntorc” sub forma dăruirii generoase, a acceptării necondiţionate, pentru
că aceasta creează spontan o alianţă, o atmosferă încărcată de căldură şi securitate în care
celălalt îşi învinge temerile, angoasele şi poate intra liber în relaţie, în prezent; se transcende
astfel planul proiecţiilor, rezistenţelor, distorsiunilor, şi aşa, prinde substanţă ideea cum că
singurul care ştie cel mai bine ce se întâmplă cu el şi e capabil să ia cele mai bune decizii
pentru sine este clientul.
Dar, dacă uităm că darul e dar şi apare intenţia personală (în sensul de a obţine un
beneficiu, satisfacţie personală), celălalt (clientul, grupul) simte tendinţa de manipulare
(astfel se pierde sensul de non-directivitate) şi apare inconştient ceea ce numim
rezistenţă/blocaj.
O altă condiţie ca relaţia să fie încărcată de prezenţă, „să fie!”: este important să
existe şi o constanţă a dăruirii generoase, a căldurii – ceea ce Rogers numeşte optimism, nu
maxim de căldură.
Stabilitatea atitudinii, dăruirea din interior către lume, rămânerea în contact cu centrul
fiinţei, creează un fenomen sincron în celălalt (în prezent, aici şi acum). Astfel îşi găseşte
locul şi ideea (de altfel, într-un fel controversată) că în această modalitate de abordare, mai
mult decât în orice altă orientare, au foarte mare importanţă calităţile personale, atitudinile
terapeutului, în sensul că: credinţa/coerenţa în ceea ce eşti şi faci (contactul cu centrul
fiinţei, cu sinele), structurează, dă sens şi coerenţă (acordul intern în exprimarea rogersiană).
Când reuşim să provocăm momentul sincron, dintr-o dată totul capătă un sens şi
apare firul natural care parcă se derulează lin dintr-un ghem şi ne arată drumul pe care
putem construi. Se „pierd” astfel nuanţele dihotomiei bun-rău, valoros-nevaloros etc. şi în
orice astfel de contact putem clădi, pentru că nuanţele care apar devin polarităţi (resurse)
care se integrează în armonie, în unitatea fiinţei.