Carteinformaticagenerala

MARIUS DANIEL MAREŞ
(coordonator)
GABRIEL MIHAI VALERICA MAREŞ
INFORMATICĂ GENERALĂ
Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MAREŞ, MARIUS DANIEL
Informatică generală / Mareş Marius Daniel (coord.),
Gabriel Mihai, Valerica Mareş; Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2006
Bibliogr.
212 p., 20,5 cm.
ISBN 973-725-448-1
004(075.8)
007(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
Redactor: Cornelia PRODAN

Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ
Coperta: Cornelia PRODAN şi Marius Daniel MAREŞ
Bun de tipar: 21.12.2005; Coli tipar: 13,25
Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro
E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET

MARIUS DANIEL MAREŞ
(coordonator)
GABRIEL MIHAI VALERICA MAREŞ
INFORMATICĂ
GENERALĂ
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006

CUPRINS
Cuvânt introductiv …………………………………………………. 7

1. Sistemul informaţional. Gestiunea resurselor informaţionale ... 9
1.1. Universul noţiunilor fundamentale: informaţie, cunoştinţă, dată 9
1.2. Apariţia şi dezvoltarea informaticii ca ştiinţă de sine stătătoare 13
1.3. Definirea şi fundamentarea noţiunilor de sistem informa-
ţional, sistem informatic …………………………………… 15
1.4. Reprezentarea internă a datelor ………………………….. 20
1.4.1. Sisteme de numeraţie …………………………………. 20
1.4.2. Coduri de reprezentare ………………………………. 25
1.5. Sistemul informaţional economic şi contabilitatea ………. 27
1.6. Managementul informaţiei ………………………………... 38
1.6.1. Tabloul de bord, instrument de sinteză al managemen-
tului agentului economic ……………………………... 38
1.6.2. Funcţiile tabloului de bord …………………………… 39
1.7. Teste de autoevaluare ……………………………………… 41
2. Arhitectura calculatoarelor …………………………………….. 43
2.1. Procesul de prelucrare automată a datelor …………….… 43
2.2. Arhitectura generală a unui sistem electronic de calcul … 51
2.3. Clase şi familii de calculatoare ……………………………. 55
2.4. Arhitectura unui calculator personal …………….…….… 59
2.4.1. Placa de bază ……………..………………………….. 60
2.4.2. Microprocesorul ..……………………………………. 63
2.4.3. Memoria internă ……………………………………... 68
2.4.4. Magistrale (bus), controller, interfeţe ……………….. 71
2.4.5. Tastatura ……………………………………………... 74
2.4.6. Mouse-ul ……………...….....…...…………………… 75
2.4.7. Monitorul ………………………………………….…. 78
2.4.8. Modemul …………………………………………….. 80
2.4.9. Imprimanta …………………………………..……….. 82
2.4.10. Scanerul…………………………………………….. 87
2.4.11. Floppy-discul …………….…….…………………… 89
2.4.12. Hard-discul ……………….………………………... 91
2.4.13. Discul optic ………………………..……………….. 94
2.4.14. DVD – Digital Video Disk ………………………….. 99
2.4.15. Casete, benzi şi unităţi de bandă magnetică ……….. 100
5

2.4.16. Placa de sunet ………………….…..………..……… 104
2.5. Teste de autoevaluare ……………………………………... 106
3. Sisteme de operare ……………………………………………… 108
3.1. Definiţia şi funcţiile unui sistem de operare ……………... 109
3.2. Componentele sistemului de operare …………………….. 111
3.3. Respectarea drepturilor de autor în domeniul programe-
lor de calculator …………………………………………… 111
3.4. Evoluţia sistemelor de operare …………………………… 114
3.5. Sistemul de operare Windows ……………………………. 116
3.5.1. Instalarea sistemului de operare Windows Xp ………. 124
3.5.2. Structura ferestrelor Windows ……………………….. 128
3.5.3. Componentele interfeţei grafice Windows …………… 131
3.5.4. Managementul componentelor sistemului de operare 136
şi controlul accesului utilizatorului …………………..
3.5.5. Gestionarul de unităţi periferice (My Computer) ……. 144
3.5.6. Editare de texte ………………………………………. 152
3.5.7. Editorul de texte WordPad …………………………... 152
3.5.8. Utilizarea accesoriului DVD-Player ………………… 160
3.6. Organizarea datelor în procesul de prelucrare …………. 162
3.6.1. Organizarea datelor …………………………………. 162
3.6.2. Modele şi metode de organizare a datelor …………... 165
4. Reţele de calculatoare …………………………………………... 170
4.1. Clasificarea şi topologia reţelelor ………………………… 172
4.2. Arhitectura unei reţele de sisteme electronice de calcul ... 174
4.2.1. Modelul OSI (Open System Interconection) ………… 175
4.2.2. Modelul TCP/IP ……………………………………... 177
4.3. Sistemul VSAT o alternativă de comunicaţie …………… 179
4.4. Modelul Client/Server …………………………………….. 181
4.4.1. Arhitectura Two-Tier ………………………………… 183
4.4.2. Arhitectura Three-Tier ………………………………. 183
5. Reţeaua Internet ………………………………………………… 186
5.1. Geneza reţelei Internet …………………………………… 186
5.2. Servicii Internet …………………………………………… 188
5.3. Navigarea pe reţeaua Internet …………………………… 194
5.4. Introducere în limbajul HTML ………………………….. 196
5.5. Obţinerea şi înregistrarea unei adrese personalizate de Internet .. 203
5.6. Teste de autoevaluare …………………………………….. 207
Lista de figuri ………………………………………………………. 209
Bibliografie ………………………………………………………… 211

CUVÂNT INTRODUCTIV
Prezentul curs se adresează în primul rând studenţilor din anul I,

curs de zi şi frecvenţă redusă, ai facultăţilor cu profil economic, dar şi
tuturor celor interesaţi de utilizarea aplicaţiilor cu specific informatic şi a
diverselor facilităţi oferite de calculatorul electronic.
Problematica abordată în lucrare constituie o bază a necesi-
tăţilor fireşti de informare, atât pentru cei care păşesc pentru prima
dată în „lumea calculatoarelor”, cât şi pentru utilizatorii mai vechi
care resimt „tarele” învăţării nesistematice şi utilizării neprofesio-
nale a calculatorului. La finele fiecărui capitol sunt introduse teste de
autoevaluare, pe baza cărora cititorul poate verifica nivelul de
cunoştinţe acumulat.
Demarând studiul prin redarea unor noţiuni elementare, cum ar
fi:„informaţie”, „dată”, „cunoştinţă”, lucrarea prezintă sistemul
informaţional şi sistemul informatic, precum şi multiplele legături
existente între disciplina informatică şi domeniile cu caracter economic.
În continuare, se prezintă procesul de prelucrare automată a
datelor şi, corelat cu evoluţia tehnologică a omenirii, sunt menţionate
şi explicate principalele tipuri de sisteme electronice de calcul.
Sunt tratate pe larg cele două sisteme componente ale unui
calculator, respectiv, sistemul de echipamente şi sistemul de programe.
Informaţiile privitoare la componenta hardware sunt expuse
structurat, prezentându-se elementele constructive şi principiile de
funcţionare, astfel încât utilizatorul va putea identifica cu precizie
fiecare componentă şi dispozitiv periferic, acţionând în cunoştinţă de
cauză atunci când vor fi necesare instalarea şi punerea în funcţiune a
calculatorului, chiar eventuala depanare a perifericelor. Acest curs îşi
propune să prezinte o gamă cât mai largă de dispozitive periferice,
având în vedere extrema lor diversitate şi frecvenţa ridicată de
utilizare.

Referitor la sistemul de programe, se prezintă structura
generală a unui sistem de operare, funcţiile acestuia, detaliindu-se
elementele constructive şi funcţionale ale sistemului de operare
Windows Millenium, XP.
În partea finală a acestui curs universitar, ţinând seama de
noţiunea de „informaţie globalizată”, sunt abordate câteva posibilităţi de
interconectare a calculatoarelor în reţele.
Lucrarea se încheie cu tratarea aspectelor teoretice şi practice,
a câtorva modalităţi de utilizare a reţelei INTERNET, în special, a
mesageriei electronice.
Prezentul manual valorifică experienţa ştiinţifică şi didactică a
colectivului de autori, un accent deosebit fiind pus pe partea
aplicativă, înfăţişată, în cele mai multe cazuri, prin reprezentări
grafice sugestive, care urmăresc reliefarea aspectelor strict necesare
unui utilizator.
Evident, autorii nu ş-au propus abordarea exhaustivă a
problematicii informaticii, lucrarea constituind doar un punct de
plecare către un studiu permanent al evoluţiei disciplinei.
Din această perspectivă, autorii solicită cititorilor, mai ales
cadrelor didactice şi specialiştilor, să comunice în scris observaţiile
pe adresa Universităţii Spiru Haret, catedra „Informatică de Gestiune
şi Statistică”.
Ţinem să mulţumim şi pe această cale tuturor celor fără al căror
ajutor această lucrare n-ar fi putut vedea lumina tiparului.
AUTORII

1. SISTEMUL INFORMAŢIONAL.
GESTIUNEA RESURSELOR INFORMAŢIONALE
Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi economice

este necesară parcurgerea mai multor etape: delimitate precis a
obiectivelor; identificarea evenimentelor şi faptelor care generează date;
stabilirea purtătorilor materiali de informaţie; stabilirea metodelor şi
instrumentelor prin care se culeg, se înregistrează şi se prelucrează datele,
precum şi a modalităţilor de transfer al acestora către destinatar.
1.1. Universul noţiunilor fundamentale:

informaţie, cunoştinţă, dată
Ca atribut fundamental al materiei, alături de masă, câmp şi
substanţă, informaţia este prezentă atât în materia vie, cât şi în cea nevie.
Utilizând simboluri asociate cu realitatea, informaţia este folosită în
caracterizarea ordinii şi a organizării specifice, în studiul procesului de
reflectare, căpătând semnificaţii proprii fiecărui domeniu al cunoaşterii.
Termenul de informaţie a fost introdus iniţial în domeniul tehnic, pentru a
defini eventuala incertitudine înlăturată prin realizarea unui eveniment
dintr-un set de evenimente posibile. În timp, a dobândit diferite semni-
ficaţii în funcţie de contextul concret în care a fost utilizat.
În general, informaţia rezultată în procesul cunoaşterii este
privită ca o cunoştinţă, o reflectare a realităţii obiective în conştiinţa
umană. Definind cunoaşterea ca „un proces complex de însuşire,
apropiere, reconstrucţie a realităţii obiective de către subiect”,
informaţia vizează fiecare din elementele noi, în raport cu cunoştinţele
prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de
simboluri. Cunoaşterea teoretică, adâncirea cunoaşterii prin interme-
diul gândirii, pătrunde în esenţa lucrurilor, sesizează legăturile interne,
cauzele şi legile lor. Ea are loc pe baza prelucrării datelor obţinute prin
cunoaştere empirică – proces de reflectare a obiectelor în interacţiunea
nemijlocită a omului cu realitatea.
Informaţia este caracterizată în mare măsură prin gradul de
subiectivitate-obiectivitate, care se referă la dependenţa acesteia de
utilizator, de intervalul de timp asupra căruia face referinţă, dar şi de
aspectele calitative şi cantitative; un exemplu în acest sens este „informaţia
9

contabilă”. Informaţiei trebuie să i se asocieze o valoare de utilitate,
respectiv, speranţa de economie, calculată prin diferenţa realizată între
efectele unei decizii promovate, cu şi fără elementul „cunoaştere” a
informaţiei respective. Valoarea de utilitate a unei informaţii este strict
dependentă de aspectul fizic, dar şi de aspectul uzurii morale, aspect
ce devine prioritar într-un mediul caracterizat de un permanent
dinamism. Informaţia este supusă unui risc ridicat de degradare, indus
de acţiunile de producere şi de difuzare, acţiuni rezultate din interacţio-
narea multiplă şi complexă cu suma informaţiilor dintr-un mediu. Riscul
de degradare a informaţiei este influenţat de executarea procesului de
prelucrare într-un anumit context spaţial şi temporal, de suma utilizatorilor,
precum şi de atitudinea acestora faţă de un atare proces.
În paralel cu teoria informaţiei, s-a dezvoltat teoria modelării,
teorie care are ca obiect construirea modelelor, analiza experimentală
şi practică a lor, precum şi compararea cu datele privind realitatea.
Teoria modelării are drept sarcină „cercetarea multilaterală a procese-
lor de transmitere şi recepţionare a unei informaţii semnificative cu
ajutorul unor sisteme de semne”. Un model al unui obiect sau
fenomen real este un obiect abstract, a cărui definiţie este considerată
o descriere a obiectului real dat. În timp ce obiectul real nu poate avea
o descriere totală, obiectul abstract este în întregime constituit prin
definiţia sa. Construirea implică operaţii mintale de schematizare şi
idealizare. Prin intermediul modelelor se realizează legătura cu lumea
reală, definirea sistemului teoretic cu care se studiază indirect
proprietăţile ei. În teoria statistică a comunicaţiei, informaţia exprimă
incertitudinea înlăturată la apariţia unui şir de simboluri, definind o
stare, din mai multe posibile. Informaţia reprezintă un mesaj, un
semnal care reflectă starea unui sistem sau a mediului în care
aceasta funcţionează şi care aduce receptorului său un spor de
cunoaştere.
Data reprezintă o însuşire de caractere numerice sau alfanu-
merice, ce au o anumită semnificaţie. Datele sunt reprezentate prin
şiruri de caractere, simboluri, cifre, cuvinte, fiind supuse procesului de
prelucrare şi duc la obţinerea informaţiilor ce reprezintă semnale, ştiri
despre evenimentele sau procesele economice care au loc în cadrul
unei unităţi economice. În cazul unităţilor economice, existenţa unui
volum foarte mare de informaţie a condus la diverse clasificări.
10

După situarea în timp, informaţiile pot fi: active, pasive şi
previzionare.
Informaţiile active sau operative sunt informaţiile care reflectă
activitatea curentă, în mod operativ, adică la locul şi momentul
producerii unui efect sau proces economic. Acestea sunt utilizate de
către conducerea unui agent economic în influenţarea imediată a
activităţii unităţii respective.
Informaţiile pasive reprezintă informaţiile care reflectă o activi-
tate trecută a unei unităţi economice şi sunt utilizate de către organele
de conducere pentru a influenţa perioada viitoare.
Informaţiile previzionare privesc perioada viitoare şi se obţin
pornind de la analiza informaţiilor istorice sau pasive.
Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată
ştiinţific, să fi oportună, să fie captată la timp şi de cine trebuie,
fiind clară şi nu contradictorie. În acest sens, H. A. Simon, laureat al
Premiului Nobel, prezintă cele trei aspecte ale procesului decizional:
inteligenţa, modelarea şi alegerea, faze în care informaţia deţine rolul
primordial. În faza „inteligenţă” se remarcă conştientizarea influenţei
informaţiei asupra obiectivelor urmărite de agentul economic, proces
modelat în funcţie de ierarhia firmei respective, rezultând impactul
major al informaţiei de calitate aflate la locul şi la timpul potrivit.
Modelarea reprezintă zbaterea permanentă spre înţelegerea feno-
menelor şi tendinţa de creare şi de explicare a unui model valabil.
Alegerea constă în selectarea soluţiei optime aplicabile prin suma
cunoştinţelor dobândite în urma procesului de modelare, materializate
într-o mulţime de modele şi criterii de aplicabilitate. În practica naţională,
domină situaţia în care informaţiile necesare adoptării deciziilor sunt
culese doar la momentul apariţiei problemei, inducând un caracter
inexact, incomplet şi tardiv, din surse ocazionale, având un impact
negativ major asupra modului de funcţionare a agentului economic.
Un alt criteriu de clasificare a informaţiilor constă în delimita-
rea acestora după forma de exprimare. În conformitate cu acest
criteriu, informaţiile se prezintă sub formă de informaţii analogice,
informaţii cantitative şi informaţii calitative. Informaţiile analogice,
ca relaţii între diversele date de intrare, se obţin, în special, în procesul
de producţie. Informaţiile cantitative reflectă cantitativ activitatea
economică desfăşurată de unitatea economică iar informaţiile calita-
tive reflectă calitatea activităţii economice.
11

După conţinut, informaţiile sunt: elementare, complexe şi sintetice.
Informaţiile elementare reflectă un singur moment din activitatea
întreprinderii şi se obţin prin prelucrarea datelor ca urmare a
producerii unui fenomen sau proces economic. Informaţiile complexe
se obţin prin prelucrări succesive de informaţii elementare. Ele au
rolul de a centraliza întreaga activitate desfăşurată de o unitate
economică într-o anumită perioadă. Informaţiile sintetice se obţin în
munca de analiză şi ca urmare a prelucrării informaţiilor complexe şi
elementare. Acestea au rolul de a caracteriza activitatea economică a
unei unităţi pe o perioadă mai mare de timp şi de a evidenţia cauzele şi
factorii care au influenţat-o.
Informaţia poate fi definită sub trei aspecte: semantic, sintactic
şi pragmatic. Aspectul semantic al informaţiei se referă la semni-
ficaţia pe care o are aceasta pentru elementul care recepţionează
informaţia; sintactica defineşte măsura în care semnele ce compun
informaţia înlătură un element de incertitudine, de determinare a
fenomenului, iar utilitatea practică a informaţiei pentru receptor
defineşte aspectul pragmatic al acesteia.
Decizia are un rol major asupra informaţiei, urmărind armoni-
zarea obiectivelor cu resursele pentru a rezulta o eficienţă maximă.
Calitatea deciziei depinde de precizia în interpretarea elementelor
informaţionale, de nivelul de pregătire al decidenţilor şi de utilizarea
unor metode moderne de prelucrare. Din punct de vedere conceptual şi
informaţional, pregătirea şi susţinerea deciziilor trebuie să fie asumată
de către grupuri de profesionişti, element trecut cu vederea în zilele
noastre, conducerea agentului economic trebuind să producă doar
orientările necesare, validarea şi ratificarea deciziilor predefinite.
Deşi extrem de variate din punctul de vedere al surselor care le
creează, al conţinutului şi al modului în care ele sunt comunicate şi
recepţionate, există o unitate de măsură, obiectiv determinată, cu aju-
torul căreia se măsoară şi se compară informaţiile. Această unitate de
măsură se numeşte BIT (BInary digiT), datorită faptului că precizarea
uneia din cifrele 0 sau 1 ale sistemului binar, presupuse egal probabile,
constituie o informaţie unitate.
Informaţia economică aduce cunoştinţe cu privire la resursele
economice şi la producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de rezul-
tate. Planificarea, organizarea şi controlul asupra activităţii economice
şi sociale se realizează în funcţie de aceste informaţii, obţinute sub
forma lor activă, pasivă sau previzionară.
12

Informaţia contabilă, parte a informaţiei economice, vehiculează
cunoştinţe de reflectare şi control privitoare la situaţia patrimoniului,
entitate economică şi juridică de gestiune a valorilor materiale şi
băneşti.
În funcţie de forma de reprezentare, informaţia contabilă poate
fi cantitativă, reflectând starea în care se află elementele patrimoniale
sau valorile definite prin raportări, şi calitativă, indicând felul şi
natura elementului patrimonial la care se referă informaţia. În mod
concret, informaţia contabilă se identifică cu datele financiar-contabile
furnizate de documentele contabile şi cu indicatorii economico-
financiari privind resursele şi rezultatele obţinute.
Potrivit concepţiei economice care consideră patrimoniul ca
totalitate a bunurilor economice şi a rezultatelor folosirii acestora,
informaţia de natură economică se referă la costurile de fabricaţie a
bunurilor, de executare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor,
nivelul de rentabilitate realizat în urma vânzării lor pe piaţă, modul
cum evoluează situaţia datoriilor, a creanţelor şi a costurilor de
producţie. Împrejurările economice complexe, dialogul permanent cu
mulţimea consumatorilor de informaţie contabilă care refuză
uniformizarea imaginii contabile şi modelele tradiţionale, ce continuă
să producă imagini contabile destinate să satisfacă nevoi care sunt
cunoscute apriori, au condus la construirea unor modele contabile noi,
la o schimbare a misiunii sistemelor contabile. Se urmăreşte obţinerea
şi cercetarea unităţilor elementare de informaţie, mai bogate în
informaţie decât orice sinteze. Procesul de agregare folosit pentru
producerea de imagini standard, în spiritul teoriei valorii, antrenează o
pierdere de informaţie. Documentele contabile anuale ar trebui să
pună în evidenţă orice fapt ce ar avea influenţă asupra patrimoniului şi
situaţiei financiare. Nu este vorba de o creştere a volumului de
informaţie furnizat, ci de calitatea informaţiei. Nevoile nu pot fi
previzibile, deci orice tentativă de a construi un sistem informatic unic
va fi generatoare de conflicte pentru agenţii economici.
1.2. Apariţia şi dezvoltarea informaticii

ca ştiinţă de sine stătătoare
Termenul „informatică” „INFORmation autoMATIQUE” a fost
introdus în anul 1960, de către francezul Phillipe Dreyfus, şi semnifică
obţinerea informaţiei printr-un proces de prelucrare automată. Apariţia
13

calculatorului electronic a determinat apariţia unor tehnici şi metode
de prelucrare logică şi automată a datelor. Informatica este considerată
o ştiinţă aparte, pentru că tratează informaţia prin structura ei formală,
utilizând tehnici specifice. Informatica are în vedere aspectul
sintactic al informaţiilor, modul de reprezentare formală a acestora,
şi nu înţelesul informaţiilor, adică aspectul semantic.
Odată cu evoluţia tehnicii de calcul, cu apariţia unei necesităţi
crescânde de informaţie, creşte şi numărul beneficiarilor ei. În timp ce
în anii 1946-1955 existau doar câţiva cercetători care beneficiau de
avantajele informaticii, în zilele noastre întreaga comunitate umană
are acces la rezultatele prelucrării automate a datelor.
Contextul informatic în care evoluează noile sisteme informatice
este schimbat. Pe de o parte, a scăzut preţul şi dimensiunea compo-
nentelor informatice, în timp ce performanţele au crescut. Pe de altă
parte, la începutul anului 1990, au apărut staţiile de lucru grafice,
interconectate în reţele locale, fiecare staţie păstrând puterea de calcul
şi performanţele serverelor din anul 1985. Puterea de calcul care a fost
concentrată în serverul departamental este acum repartizată între
staţiile de lucru, în timp ce serverul gestionează stocarea în memoria
secundară. Noile sisteme de gestiune a datelor trebuie să ia în
consideraţie această descentralizare a puterii de calcul, precum şi
faptul că interfaţa om-maşină devine importantă, permiţând nespecia-
liştilor să utilizeze aplicaţii complexe. Ele sunt capabile să manipuleze
mulţimi de aplicaţii existente la un moment dat, dar să se şi adapteze
la tipuri de aplicaţii neprevăzute la început, extensibilitatea repre-
zentând un concept-cheie.
Pentru aplicaţiile de proiectare, există o legătură directă între
obiectele lumii reale şi entităţile definite, datele sunt ierarhizate,
manipulându-se legăturile între obiect şi componentele sale. Proiecta-
rea se realizează în mod interactiv, calitatea interfeţei utilizator fiind
primordială. Sistemul trebuie să fie capabil să răspundă cerinţelor de
modificare interactivă a datelor din bază, să modifice chiar schema în
evoluţia ei. Aceasta era considerată invariabilă sau relativ stabilă în
sistemele anterioare şi gestionată doar de administratorul bazei de
date. Partajarea şi controlul concurenţial între diferiţi utilizatori păs-
trează performanţele sistemelor anterioare.
14

Rezultatul celor trei mari inovaţii ale secolului XX –
telecomunicaţiile, tehnica de calcul şi audiovizualul a fost reprezentat
de aplicaţiile multimedia care au drept caracteristică manipularea
datelor netradiţionale, cum ar fi imagini şi sunete.
Mijloacele de prelucrare a datelor contabile reprezintă ansam-
blul de tehnici şi echipamente de culegere, prelucrare şi transmitere a
informaţiilor. Apariţia calculatorului electronic a determinat apariţia
informaticii ca un sistem complex de tehnici şi metode de prelucrare
logică şi automată a datelor. Definirea informaticii ca „ştiinţă a
prelucrării raţionale” se bazează pe faptul că tratează informaţia prin
structura ei formală şi utilizează tehnici specifice, neţinând seama de
aspectul semantic al informaţiei, ci doar de modul de reprezentare
formală a acesteia (aspectul sintactic).
Metodele şi procedurile de prelucrare se referă la partea logică
a prelucrării datelor în vederea obţinerii informaţiilor. Evoluţia
tehnicii de calcul a adus o varietate de procedee pentru obţinerea şi
prelucrarea datelor, în vederea utilizării lor în gestionarea unei unităţi
economice. Mai mult, se poate asigura simularea evoluţiei diverşilor
indicatori sub acţiunea factorilor de influenţă.
1.3. Definirea şi fundamentarea noţiunilor

de sistem informaţional, sistem informatic
Conducerea eficientă a activităţii presupune cunoaşterea perma-
nentă a resurselor de care dispune o unitate, precum şi a modului de
desfăşurare a proceselor ce au loc, în interdependenţă cu toţi factorii
care le condiţionează. În cazul unui sistem integrat de prelucrare a
datelor, care are ca scop obţinerea informaţiilor pe baza unor date de
intrare şi a unor normative unice, procedeele de prelucrare sunt
considerate elemente intercondiţionate şi inseparabile ale procesului
de conducere.
În figura 1.1., sunt prezentate, în paralel, structura sistemului
tradiţional de prelucrare a datelor şi structura unui sistem integrat,
sistem care este obţinut prin modificarea sensului fluxurilor informa-
ţionale, prin centralizarea procedeelor de prelucrare la nivelul unui
agent economic.
15

Figura 1.1. Reprezentarea unui sistem integrat de prelucrare a datelor
Considerând unitatea economică ca un sistem, se pot identi-

fica în structura ei trei subsisteme: subsistemul operaţional (condus),
subsistemul decizional (de conducere) şi subsistemul informaţional
(de legătură). Subsistemul informaţional poate fi privit ca un sistem de
sine stătător.
Sistemul informaţional prelucrează şi vehiculează informaţiile
între sistemul condus şi sistemul conducător, fiind reprezentat de
totalitatea metodelor, procedurilor şi mijloacelor folosite în procesul
informaţional şi poate fi definit ca un ansamblu organizat şi integrat de
operaţii de culegere, transmitere, prelucrare, sistematizare, analiză şi
păstrare, difuzare şi valorificare a informaţiilor. Sistemul informa-
ţional trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind
desfăşurarea activităţii, dar şi rapoarte la cerere, determinate de
semnalarea unor situaţii neobişnuite. Sistemul informaţional funda-
mentează activitatea de analiză şi prognoză, permiţând adoptarea
rapidă şi eficientă a măsurilor impuse de evoluţia activităţii.
Sistemul informaţional contabil cuprinde un ansamblu de
elemente interdependente orientat spre culegerea, prelucrarea, stoca-
rea, analiza şi transmiterea informaţiilor privind starea şi mişcarea
patrimoniului. Elementele componente sunt următoarele: informaţiile,
suporturile de informaţii, fluxurile informaţionale, mijloacele de
prelucrare a datelor, metodele şi procedeele.
16

Eficienţa deciziilor luate depinde de calitatea informaţiilor
furnizate. Împreună cu datele care exprimă înregistrarea fenomenelor
şi a proceselor la momentul producerii lor, informaţiile şi deciziile
realizează legătura între sistemul operaţional şi cel de conducere, aşa
cum se prezintă în figura 1.2.
Figura 1.2. Realizarea legăturii sistemul operaţional - sistem de conducere
Sistemul informaţional poate fi realizat manual, atunci când se

execută prelucrarea datelor de către om, mecanizat, atunci când în
prelucrare intervin anumite maşini de birou, sau automatizat, când se
utilizează tehnici de calcul. Rezultă că sistemul informaţional re-
prezintă un ansamblu structurat şi corelat de proceduri şi echipamente
electronice de calcul, care permit culegerea, transmiterea şi prelucra-
rea datelor, obţinerea de informaţii.
Sistemul informatic lărgeşte câmpul de acţiune al sistemului
informaţional, îi potenţează valenţele, îmbunătăţindu-l sub aspect
calitativ. Odată cu evoluţia sistemelor electronice de calcul, sistemul
informatic tinde să se suprapună sistemului informaţional ca sferă de
cuprindere. Mai mult, dacă se include în sfera sistemului informatic
activitatea de conducere a proceselor tehnologice cu ajutorul calcu-
latoarelor de proces, sfera sistemelor informatice va depăşi sfera
sistemelor informaţionale.
17

Deschiderea spre economia de piaţă şi cercetarea fenomenelor
economice din multiple puncte de vedere au condus la o nouă viziune
asupra informaţiei contabile. Libera iniţiativă, egalitatea între agenţii
economici independenţi şi autonomi lasă fiecăruia libertatea să-şi
utilizeze resursele. Urmărindu-şi propriile interese, armonizarea lor în
raport cu cerinţele şi legităţile pieţei în care se desfăşoară activitatea,
agenţii economici trebuie să-şi cunoască situaţia patrimoniului,
capacitatea acestuia de a genera profit. Aceasta se realizează atât cu
ajutorul unei contabilităţi reale, operative şi ştiinţific organizate, cât şi
cu ajutorul controlului financiar, organizat şi exercitat în mod exigent
şi competent. Suporturile datelor şi ale informaţiilor sunt mijloace
materiale cu ajutorul cărora sunt vehiculate şi stocate informaţiile.
Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimo-niului
sunt consemnate în documente contabile. În raport cu modul de întocmire
şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional, documentele contabile pot
fi justificative, de evidenţă contabilă sau de sinteză şi raportare.
Formularele folosite ca documente contabile pot fi tipizate şi
netipizate. Conţinutul, forma şi formatul formularelor tipizate sunt
definite de conţinutul informaţiei consemnate, de caracterul repetitiv
sau condiţiile în care se produc operaţiile economice şi financiare.
Formularele netipizate sunt suporturi de informaţii a căror utilizare
rămâne la latitudinea agentului economic şi în care conţinutul, forma
şi formatul nu sunt prestabilite.
Conform legislaţiei, orice operaţie patrimonială se consemnează în
momentul efectuării ei într-un act înscris, care stă la baza înregistrărilor în
contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. În acest
mod, se asigură datele de intrare în sistemul informaţional contabil şi se
fundamentează înregistrarea proprie contului.
Documentele justificative asigură datele de intrare în sistemul
informaţional contabil, consemnează operaţiile economice şi financiare în
momentul efectuării lor, cu scopul de a servi ca dovadă a înfăptuirii lor şi
ca instrument de fundamentare a înregistrării conta-bile. Acestea sunt
supuse procesului de prelucrare, ce constă în sortare pe operaţii,
exprimare în etalon monetar, precontabilizare prin cumularea mai multor
documente justificative, verificarea aritmetică, de formă şi de fond. În
vederea înregistrării, în contabilitatea sintetică şi analitică se efectuează
analiza şi contarea documentelor justificative, indicându-se simbolurile
conturilor în care urmează să se reflecte operaţia.
18

Din punct de vedere metodologic, înregistrarea în contabilitate
se face cronologic, după data de întocmire sau de intrare în unitate, şi
sistematic, în registrele deschise pe feluri de conturi.
Conţinutul documentelor justificative este format din următoa-
rele elemente: denumirea, numărul şi data documentului, denumirea şi
sediul unităţii patrimoniale, menţionarea părţilor care participă la
efectuarea operaţiei, conţinutul operaţiei economice, datele cantitative
şi valorile aferente operaţiei, semnăturile persoanelor care răspund.
Documentele de evidenţă contabilă realizează înregistrarea şi
stocarea datelor în structura proprie contului şi a sistemului de conturi.
Datele sursă privind operaţiile economice consemnate în documentele
justificative sunt înregistrate în ordine cronologică şi grupate în
registrele contabile. Prin registrele contabile se formează şi se materia-
lizează înregistrările proprii sistemului de conturi.
În condiţiile folosirii unor tehnici de prelucrare diferite, ceea ce
diferenţiază un registru de altul este forma de prezentare a informaţiei,
conţinutul rămânând acelaşi. Principalele registre ce se folosesc în
contabilitate sunt: Registrul jurnal, Registrul inventar şi Cartea mare.
Documentele de sinteză şi raportare reprezintă un sistem de
indicatori economico-financiari ce caracterizează situaţia patrimoniu-
lui şi rezultatele obţinute. Se compun din: bilanţul contabil, contul de
rezultate, anexa la bilanţ, şi raportul de gestiune. Prin intermediul
acestora, se centralizează şi se transmit informaţiile înregistrate în
sistemul de conturi. Gestiunea documentelor, respectiv organizarea
circulaţiei lor, utilizarea şi evidenţa, reconstituirea şi păstrarea, vizează
constituirea lor într-un sistem unitar şi raţional, care are la bază reguli
precise privind întocmirea, folosirea, circulaţia şi evidenţa fiecărui
document.
Interfaţa între documentele contabile se realizează prin forma de
contabilitate, reprezentată printr-un sistem de formulare, corelate între
ele, care servesc la înregistrarea şi prelucrarea, după anumite reguli, a
datelor privind starea şi mişcarea elementelor patrimoniale. Formele
de contabilitate adoptate sunt: forma centralizată sau pe jurnale
multiple, forma maestru-şah şi forma informatică. În cadrul fiecăreia
se folosesc aceleaşi genuri de jurnale, dar se disting prin modul de
prelucrare a datelor şi prin structura registrelor contabile folosite.
19

1.4. Reprezentarea internă a datelor
Caracteristicile tehnice şi constructive ale sistemelor electronice
de calcul au condus la necesitatea utilizării unor metode specifice de
reprezentare a informaţiei, compatibile cu posibilităţile de percepere şi
utilizare a lor atât pentru informaţiile de natură numerică, cât şi pentru
cele de natură alfanumerică. Necesitatea reprezentării caracterelor
numerice s-a materializat în apariţia şi existenţa simultană a unor
diferite sisteme de numeraţie.
1.4.1. Sisteme de numeraţie

Un sistem de numeraţie este format din totalitatea regulilor de
reprezentare a numerelor cu ajutorul unor simboluri numite cifre.
Sistemele de numeraţie sunt de două feluri: poziţionale şi
nepoziţionale. Un exemplu de sistem poziţional este sistemul zecimal,
iar de sistem nepoziţional, sistemul roman.
În sistemele de calcul se folosesc în special sisteme de
numeraţie poziţionale, datorită simplităţii de reprezentare şi de
efectuare a calculelor aritmetice. Acestea se definesc ca sisteme de
numeraţie, în care valoarea unei cifre din cadrul unui număr este
determinată de poziţia ei în cadrul numărului. Fiecare sistem de
numeraţie poziţional conţine un alfabet format din cifre şi litere al
căror număr este egal cu baza sistemului respectiv. În tabelul următor
sunt prezentate câteva exemple de sisteme de numeraţie poziţionale.
Denumirea Baza Simboluri utilizate
sistemului
Binar 2 0,1
Ternar 3 0,1,2
Cuaternar 4 0,1,2,3
Octal 8 0,1,2,3,4,5,6,7
Zecimal 10 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9
Hexazecimal 16 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9,A,B,C,D,E,F
Sistemul binar, al cărui alfabet este format numai din două
cifre, 0 şi 1, este cel mai potrivit pentru a fi utilizat în calculatoarele
numerice care sunt construite în principal din elemente cu două stări
stabile; se poate obţine astfel o reprezentare fizică a informaţiei, prin
atribuirea uneia dintre stările dispozitivului cifrei 0, iar cealaltă cifră 1.
20

Cele două caractere ale sistemului binar se numesc cifre binare, iar
poziţia pe care acestea o ocupă în interiorul unei grupări binare se
numeşte poziţie binară.
Un număr reprezentat în baza de numeraţie 2 se transformă în
altă bază de numeraţie, care reprezintă o putere a lui 2, prin grupare de
la dreapta spre stânga, în ansambluri al căror număr de simboluri
binare este egal cu puterea lui 2. Pentru a realiza transformarea din
bază 2 în baza 8, grupele vor fi alcătuite din 3 cifre binare (8=23), iar
pentru transformarea în baza 16 ansamblurile vor conţine 4 cifre
binare (16=24).
Sistemul de numeraţie octal utilizează drept simboluri
caracterele: 0,1,2,3,4,5,6,7. Între acesta şi sistemul binar există o
legătură directă prin faptul că unui caracter octal îi corespund trei
caractere binare.
În sistemul de numeraţie hexazecimal sunt utilizate simbo-
lurile 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F, cu ajutorul cărora se
pot reprezenta valorile 0-15. Prin convenţie, pentru reprezentarea
numerelor cu valori cuprinse între 10-15 se utilizează literele A-F.
Între sistemul de numeraţie hexazecimal şi cel binar există, de
asemenea, o relaţie de corespondenţă, prin faptul că un caracter
hexazecimal poate fi reprezentat printr-un grup de 4 poziţii binare.
În urma acestor caracterizări ale sistemelor de numeraţie binar,
octal şi hexazecimal se poate concluziona că sistemul binar reprezintă
punctul de pornire pentru transformarea unei informaţii numerice între
acestea.
Trebuie remarcat faptul că sistemul zecimal nu intervine în
această corelaţie. În tabelul următor se prezintă prin puteri ale lui 2 toate
caracterele utilizate de sistemele de numeraţie octal şi hexazecimal.
Conversia numerelor din sistemul de numeraţie zecimal într-un
alt sistem se realizează prin efectuarea unui şir de împărţiri succesive
la valoarea bazei sistemului în care se doreşte transformarea.
21

23 22 21 20
0 0 0 0 0
1 0 0 0 1
2 0 0 1 0
3 0 0 1 1
4 0 1 0 0
5 0 1 0 1
6 0 1 1 0
7 0 1 1 1
8 1 0 0 0
9 1 0 0 1
A (10) 1 0 1 0
B (11) 1 0 1 1
C (12) 1 1 0 0
D (13) 1 1 0 1
E (14) 1 1 1 0
F (15) 1 1 1 1
Împărţirile au loc până la momentul în care rezultatul ultimei

operaţii nu mai este divizibil la valoarea bazei. În acest moment se
poate demara procedura de obţinere a numărului rezultat prin
preluarea ultimului rezultat al operaţiei de diviziune la care se vor
adăuga resturile şirului de împărţiri. Această operaţiune de preluare se
demarează de la sfârşitul seriei de operaţii, mergând spre începutul
acesteia.
Spre exemplificare, se doreşte conversia în sistem de numeraţie
binar (bază 2) a numărului 38, în octal (bază 8) a numărului 62 şi în
hexazecimal (bază 16) a numărului 46.
38 2 62 8 46 16
38 19 2 56 7 32 2
18 9 2 6 14
8 4 2
4 2 2
2 1
0
38(10) =100110(2) 62(10) =76(8) 46(10) = 2E(16)
22

Operaţia de conversie în sistemul de numeraţie zecimal a unui
număr aflat în oricare sistem se realizează astfel:
100110(2) = ? (10)
1 0 0 1 1 0
25 24 23 22 21 20
2 - valoarea bazei sistemului în care
este numărul
(1*25) + (0* 24) + (0 *23) + (0 *22) + (1 * 21) + (0 * 20)= 38(10)
76 (8) = ? (10)
7 6
81 80 8 – valoarea bazei sistemului în care
se află numărul
(7*81) + (6 * 80)= 62(10)
2E(16) = ? (10)
2 E
161 160 16 – valoarea bazei sistemului în care
se află numărul
(2*161) + (14 * 160)= 46(10)
În continuare, vă propunem o aplicaţie a metodei bazei

intermediare care va utiliza exclusiv tabelul care reprezintă prin puteri
ale lui 2 toate caracterele utilizate de sistemele de numeraţie octal şi
hexazecimal.
Se solicită realizarea următoarelor operaţii:
¾ 164(8) =? (2)
Se cunoaşte că între sistemul octal şi sistemul binar există o
legătură directă prin faptul că unui caracter octal îi corespund trei
caractere binare (coloanele 20, 21 şi 22). Consultând tabelul de
conversie se preiau corespondenţele: ►1 (8) =001 (2), 6 (8) =110 (2) şi
4 (8) =100 (2) .
Se plasează caracterele binare în ordinea corespunzătoare numă-
rului exprimat în sistem octal ► 001110100. Se elimină zerourile
nesemnificative aflate în partea de început.
23

Rezultatul este ► 164(8) = 1110100 (2)
¾ 2AE(16) =? (2)
Se cunoaşte că între sistemul hexazecinal şi sistemul binar există
o legătură directă prin faptul că unui caracter hexazecimal îi
corespund patru caractere binare (coloanele 20, 21, 22 şi 23).
Consultând tabelul de conversie se preiau corespondenţele: ►2 (16)
=0010 (2), A (16) =1010 (2) şi E (16) =1110 (2) .
Se plasează caracterele binare în ordinea corespunzătoare numă-
rului exprimat în sistem hexazecimal ► 001010101110. Se elimină
zerourile nesemnificative aflate în partea de început.
Rezultatul este ► 2AE(16) = 1010101110 (2)
¾ 1BCE(16) =? (8)
În acestă situaţie se va proceda la o conversie a numărului
exprimat în hexazecimal în sistem de numeraţie binar, urmând spre
finalizare conversia din binar în sistem de numeraţie octal.
►1(16) =0001 (2), B (16) =1011 (2) , C (16) =1100 (2) şi E (16) =1110 (2).
► 0001101111001110
Numărul aflat în sistem binar este divizat în grupe de câte trei
caractere (dacă unui caracter octal îi corespund trei caractere binare,
rezultă că unei grupări de trei caractere binare îi corespunde un
caracter octal) începând cu partea finală.
► 0 001 101 111 001 110
Consultând tabelul de conversie se preiau corespondenţele:
►000(2) =0(8), 001(2) =1(8), 101(2) =5(8), 111(2) =7(8), 001(2) =1(8) şi
110(2) =6 (8) .
Se plasează caracterele octale în ordinea corespunzătoare
numărului exprimat în sistem binar ► 015716. Se elimină zerourile
Rezultatul este ► 1BCE(16) = 15716 (8)
¾ 256(8) =? (16)
În această situaţie se va proceda la o conversie a numărului
exprimat în octal în sistem de numeraţie binar, urmând spre finalizare
conversia din binar în sistem de numeraţie hexazecimal.
►2(8) =010 (2), 5 (8) =101 (2) şi 6 (8) =110 (2).
► 010101110
Numărul aflat în sistem binar este divizat în grupe de câte patru
caractere (dacă unui caracter hexazecimal îi corespund patru caractere
binare, rezultă că unei grupări de patru caractere binare îi corespunde
un caracter hexazecimal) începând cu partea finală.
24

► 0 1010 1110
Consultând tabelul de conversie se preiau corespondenţele:
►000(2) =0(16), 1010(2) =A(16) şi 1110(2) =E (16) .
Se plasează caracterele hexazecimale în ordinea corespunzătoare
numărului exprimat în sistem binar ► 0AE. Se elimină zerourile
Rezultatul este ► 256(8) = AE (16)
1.4.2. Coduri de reprezentare

Necesitatea reprezentării în calculator a unui număr mare de
caractere (cifre, litere, caractere speciale) a condus la apariţia şi utili-
zarea unor coduri. Deoarece în calculatorul electronic orice informaţie
este reprezentată în sistemul binar, apare necesitatea translatării
informaţiei externe, accesibilă omului, în informaţie internă, accesibilă
calculatorului, şi invers. Această translatare se realizează prin operaţia
de codificare.
Codul este reprezentat prin mulţimea C a succesiunilor de cifre
dintr-un sistem de numeraţie, corespunzătoare mulţimii A a simbo-
lurilor unui alfabet. Corespondenţa dintre mulţimile C şi A este
biunivocă, numărul elementelor din mulţimea C fiind determinat de
numărul elementelor mulţimii A.
Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc
coduri numerice. Codurile în care sunt reprezentate numere, litere şi
alte semne speciale se numesc coduri alfanumerice.
Dintre codurile alfanumerice, cele mai reprezentative sunt
codurile ASCII şi EBCDIC. În ambele cazuri se foloseşte octetul (opt
poziţii binare) pentru reprezentarea unui caracter.
ASCII (American Standard Cod for Information Interchange)
este un cod ce utilizează 7 cifre binare cu care se pot realiza 128 de
combinaţii. Pentru a asigura protecţia informaţiei în procesul de
transmitere a acesteia, se adaugă structurii codului din 7 biţi o poziţie
pentru controlul de imparitate.
EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code)
este un cod ce utilizează 8 cifre binare cu care se pot realiza 28=256 de
combinaţii. O parte din combinaţii sunt utilizate pentru codificarea
anumitor comenzi. Fiecare caracter se reprezintă prin două simboluri
din sistemul de numeraţie hexazecimal, după cum se poate deduce din
analiza tabelului următor:
25

Caracter Hexazecimal Cod în Caracter Hexazecimal Cod în
octet octet
A C1 11000001 0 F0 11110000
B C2 11000010 1 F1 11110001
C C3 11000011 2 F2 11110010
D C4 11000100 3 F3 11110011
E C5 11000101 4 F4 11110100
F C6 11000110 5 F5 11110101
G C7 11000111 6 F6 11110110
H C8 11001000 7 F7 11110111
I C9 11001001 8 F8 11111000
J D1 11010001 9 F9 11111001
K D2 11010010 . 4B 01001011
L D3 11010011 < 4C 01001100
M D4 11010100 ( 4D 01001101
N D5 11010101 + 4E 01001110
O D6 11010110 $ 5B 01011011
P D7 11010111 # 5C 01011100
Q D8 11011000 / 61 01100001
R D9 11011001 , 6B 01101011
S E2 11100010 % 6C 01101100
T E3 11100011 ^ 6E 01101110
U E4 11100100 # 7B 01111011
V E5 11100101 > 7C 01111100
W E6 11100110 " 7D 01111101
X E7 11100111 = 7E 01111110
Y E8 11101000
Z E9 11101001
Spre exemplificare se doreşte codificarea în hexazecimal şi, în

paralel, în octeţi a şirului de caractere <Bazele informaticii>. Prin
utilizarea tabelului prezentat anterior se obţin următoarele reprezentări:
26

Reprezentare în hexazecimal
4C C2 C1 E9 D5 D1 C5 C9 D5 C6 D6 D9 D4 C1 E3 C9 C3 C9 C9 7C
Cod în octet
01001100 11000010 11000001 11101001 11000101 11010011 11000101
11001001 11010101 11000110 11010111 11011001 11010100 11000001
11100011 11001001 11000011 11001001 11001001 01111100
În cazul în care nu dispunem de tabela extinsă corespunzătoare

codului EBCDIC putem utiliza tabela restrânsă sau redusă a codului,
menţionând că aceasta permite doar reprezentarea literelor mari
(majusculelor).
Tabela redusă a codului EBCDIC
Hexazecimal 1 2 3 4 5 6 7 8 9
C A B C D E F G H I
D J K L M N O P Q R
E S T U V W X Y Z
Exemplu: codificaţi în hexazecimal următorul şir de caractere:

SERVICIU PRESTAT
Rezolvare: E2 C5 D9 E5 C9 C3 C9 E4 D7 D9 C5 E2 E3 C1 E3
1.5. Sistemul informaţional economic şi contabilitatea

Sistemul informaţional economic şi contabilitatea au existat în
toate orânduirile sociale, fiind adecvate stadiului de dezvoltare al
societăţii omeneşti. În cadrul fiecărei unităţi economice şi al economiei
naţionale, sistemul informaţional economic are un rol important pentru
efectuarea unor conexiuni permanente între sistemele operaţionale (de
producţie, comercializare, prestări servicii etc.) şi sistemul conducerii,
în ambele sensuri, sub toate aspectele.
Sistemul informaţional economic observă şi înregistrează activi-
tăţile care se desfăşoară, existenţa şi mişcarea bunurilor şi a relaţiilor,
obţinând date de bază, pe care le prelucrează, le transformă în infor-
maţii, le prezintă conducerii pentru luarea deciziilor, iar apoi acestea
sunt transmise organismelor interesate, urmărind, în continuare, aduce-
rea lor la îndeplinire.
27

Sistemul informaţional economic poate fi definit ca un sistem
integrat de oameni de specialitate, mijloace şi procedee adecvate, privind
culegerea şi înregistrarea datelor tehnico-economice şi financiare, care
privesc patrimoniul unităţilor şi economiei naţionale în ansamblul,
prelucrarea şi analiza acestor date, obţinerea de informaţii utile în vederea
conducerii şi gestionării eficiente, stocarea şi păstrarea datelor şi a
informaţiilor pentru documentări şi controale ulterioare.
Din punct de vedere teoretic, contabilitatea face parte din sistemul
ştiinţelor economice, având un obiect distinct şi o metodă proprie de cerce-
tare. Din punct de vedere practic, în epoca modernă, contabilitatea este
parte integrantă a sistemului informaţional economic, ocupând locul central.
Obiectul contabilităţii a constat, în general, în înregistrarea şi
controlul patrimoniului unităţilor economico-sociale, inclusiv transfor-
mările acestora, rezultatele financiare, la nivel microeconomic şi
macroeconomic (prin lucrări de sinteză, bilanţuri), care sunt evaluate
şi înregistrate sub formă bănească.
Din punct de vedere funcţional, sistemul informaţional econo-
mic este constituit din: legislaţia şi literatura economico-financiară de
specialitate; programarea (previziunea şi planificarea) diferitelor
activităţi; evidenţa economică, cu cele trei părţi importante ale sale,
respectiv, evidenţa tehnico-operativă, evidenţa contabilă şi evidenţa
statistică; sistemul informatic, date şi informaţii.
Această structurare poate fi mai bine înţeleasă analizând figura 1.3.
Figura 1.3. Reprezentarea sistemului informaţional economic
28

Legislaţia şi literatura de specialitate economică şi financiară
este necesar să fie bine cunoscute înainte de programarea şi desfăşu-
rarea fiecărei categorii de activităţi. Legislaţia fixează cadrul legal al
fiecărei de activităţi, precizează modalităţile legale de rezolvare a
diferitelor probleme, precum şi răspunderile şi sancţiunile pentru
nerespectarea normelor legale. De multe ori, legislaţia este sumară şi
fără exemplificări; de aceea, aceasta este completată de literatura de
specialitate, cu explicaţii, exemple, inclusiv calcule şi modalităţi de
înregistrare-prelucrare.
Legislaţia este formată din: legi adoptate de Parlament, hotărâri
guvernamentale, instrucţiuni ale ministerelor şi ale altor organe centrale
şi locale, norme interne ale fiecărei unităţi. Referitor la legislaţie, se
impun a fi cunoscute şi aplicate următoarele reguli: respectarea ordinii
de putere a diferitelor acte normative, elaborarea de acte normative care
să nu se contrazică între ele; actualizarea legislaţiei; existenţa unui
sistem bine organizat în cadrul fiecărei unităţi, care să deţină toată
legislaţia şi literatura de specialitate actuală sub forma unei biblioteci de
specialitate (în acest sens, un rol important revine compartimentului
financiar-contabil şi oficiului juridic); organizarea de acţiuni perma-
nente de actualizare şi de cunoaştere a legislaţiei economico-financiare
de către toate persoanele interesate, pe diferite probleme şi aspecte.
Programarea (planificarea) şi previziunea diferitelor activităţi
se bazează atât pe cunoaşterea legislaţiei şi a literaturii economico-
financiare, cât şi pe informaţiile obţinute din evidenţa economică,
privind existenţa diferitelor elemente de patrimoniu şi activităţi desfă-
şurate în perioada precedentă. În afară de aceste două categorii de
informaţii importante, la întocmirea unor programe şi prevederi
raţionale, eficiente, este necesar să se ţină cont de noile obiective
economice, politice sau mai sociale, de problemele de strategie şi de
tactică pentru diferite perioade de timp, de desfăşurarea normală a
diferitelor activităţi în prezent şi în viitor.
În general, informaţiile de programare, planificare şi previziune au
un caracter relativ sintetic, dar sunt obţinute de cele mai multe ori pe
baza calculelor analitice. Acestea pot fi cerute şi impuse, fie de către
organele statale, fie de necesităţile legate de buna desfăşurare a
activităţilor proprii. Cele mai importante programe la nivel de
întreprindere sunt următoarele: programe de investiţii, care conţin cel
puţin două părţi: sursele de finanţare a investiţiilor şi, respectiv,
categoriile mari şi de detaliu ale activelor imobilizate care trebuie
29

procurate; programe de aprovizionare şi vânzare de bunuri,
programe de servicii şi de marketing; programe de cercetare-
dezvoltare, care stabilesc atât sursele, cât şi obiectivele de realizat;
programe de producţie şi costuri, care vor conţine detalii suficiente în
cazul activităţilor de bază; programe de salarizare şi personal,
inclusiv de contribuţii ale unităţii şi ale salariaţilor la asigurările sociale,
precum şi alte activităţi, cheltuieli şi venituri destinate acţiunilor social-
culturale ale unităţii; programe de impozite, taxe şi alte sume cuvenite
bugetului statului şi celui de asigurări sociale, inclusiv eventualele
subvenţii pe care unitatea le solicită de la bugetul statului; bugetul de
venituri şi cheltuieli al unităţii şi al subunităţilor, reprezentând o
sinteză a celorlalte programe, corelat cu cifra de afaceri, cu profitul şi cu
modul de repartizare a acestuia; programe de creştere sau descreştere
a capitalurilor proprii; programe de încasări şi plăţi, de credite
obţinute şi acordate etc. Întocmirea acestor programe trebuie să
respecte următoarele condiţii: să fie reale; să conţină suficiente detalii,
astfel încât să se poată realiza definirea sarcinilor de realizare pe
compartimente, precum şi răspunderi în caz de nerealizare.
Întocmirea de programe şi previziuni, cu respectarea condiţiilor
menţionate, constituie o premisă importantă pentru organizarea raţio-
nală a sistemului de evidenţă economică şi urmărirea, în bune condiţii,
a modului de realizare a obiectivelor unităţii şi a sarcinilor fiecărui
compartiment.
În ţara noastră, până în anul 1990, a existat adesea o programare-
planificare prea centralizată şi detaliată. Ulterior, aproape s-a renunţat
în cele mai multe unităţi şi activităţi, la programele de planificare-
prevedere, măsuri care au adus grave deservicii atât economiei naţio-
nale în ansamblu, cât şi fiecărei unităţi, cu efecte negative importante,
cum sunt: scăderea considerabilă a producţiei şi a serviciilor;
accentuarea inflaţiei; scăderea salariului real şi a pensiilor; decapita-
lizarea multor unităţi economice şi chiar distrugerea totală a unora
dintre ele. În ultimi 2-3 ani, s-au reconsiderat în mod legal şi practic
cele mai multe probleme de programare şi prevedere, dar nu în măsura
cuvenită.
Cei mai mulţi specialişti, teoreticieni şi practicieni, din dome-
niile tehnico-economice din întreaga lume, susţin şi aplică programa-
rea şi previzionarea în viaţa economico-socială, având ca justificare,
fără îndoială, desfăşurarea optimă a diferitelor categorii de activităţi,
fără a fi în totalitate fixiste şi centralizate, ci adecvate fiecărei unităţi.
30

Aceste previzionări se pot face pe perioade mai scurte sau mai lungi
de timp, respectiv lunar, trimestrial, anual şi pentru probleme impor-
tante, pe 5-10 sau mai mulţi ani.
Evidenţa economică este necesar să fie organizată şi ţinută în
mod permanent, sintetic şi analitic, pentru orice bun, relaţie, proces şi
fenomen, cu mare exactitate şi într-un mod operativ, din momentul
producerii evenimentelor şi proceselor economice, pentru ca deciziile
adoptate să fie adecvate înlăturării aspectelor negative, urmărind,
totodată, extinderea celor pozitive.
O primă parte a acesteia este constituită din evidenţa tehnico-
operativă, care se ţine la locurile unde există bunuri, alte elemente de
patrimoniu şi unde se desfăşoară procesele şi fenomenele tehnico-
economice şi financiare, caracterizându-se printr-o mare detaliere. În
acest sens, exemplificăm: evidenţa consumurilor unităţii şi a
subunităţilor, realizată prin contoare de gaze naturale, apă, energie
electrică; existenţa şi mişcarea bunurilor de la locurile de depozitare
sau de producţie, prin fişele de magazie sau alte evidenţe adecvate,
organizate în general pe sortimente, pe fiecare mijloc fix în parte;
existenţa şi mişcarea mijloacelor băneşti la casierie, prin „Registrul de
casă”, prezenţa la serviciu a salariaţilor, fie la nivelul
compartimentului de care aparţin, fie la nivelul agentului economic,
prin evidenţa operativă a pontajului: „Fişe de pontaj”, „Condica de
prezenţă”; evidenţa operativă a încărcării şi a gradului de utilizare a
utilajelor şi mijloacelor de transport, a producţiei obţinute etc.
Contabilitatea, ca sistem practic de înregistrare şi control, se
caracterizează, în general, prin următoarele aspecte: urmărirea
patrimoniului în totalitate, sub aspect valoric, fapt care permite
efectuarea de generalizări de la nivelul unităţii până la cel al economiei
naţionale; urmărirea gestionării bunurilor în cele mai bune condiţii,
acolo unde situaţia o cere, realizându-se şi o evidenţiere cantitativă;
reflectarea mişcării patrimoniului prin dubla înregistrare, care
permite o largă informare asupra căilor de intrare şi de ieşire, precum şi
un control permanent şi final asupra exactităţii lucrărilor financiar-
contabile; realizarea unei sintetizări importante a informaţiilor,
inclusiv prin întocmirea de lucrări de sinteză periodice. Sintetizarea este
materializată prin bilanţuri (inclusiv anexele la acestea), documente strict
necesare conducerii propriilor unităţi şi raportării către alte organisme:
fiscale, statistice, sociale, sau către organele de resort (ministere,
prefecturi), în raport de subordonarea unităţilor respective.
31

În perioada actuală, asistăm la implicarea masivă a progresului
tehnic în domeniul tehnicii de calcul, prin calculatoarele de proces,
care conduc şi dirijează producţia, emit documentele necesare,
interconectarea calculatoarelor în reţele asigurând un accesul la date în
timp real, utilizarea eficientă a documentelor aflate sub formă digitală,
a bazelor de date distribuite.
Evidenţa statistică este partea evidenţei economice care reali-
zează generalizarea unei suite de aspecte, în mare parte cantitative, dar
şi valorice, prin preluarea şi culegerea informaţiilor din formele de
evidenţă prezentate anterior, dar utilizând şi metode şi procedee
proprii. Pe tărâm economico-financiar, evidenţa statistică urmăreşte:
investiţiile pe structuri mari, activele imobilizate, ca volum şi grad de
uzură; salariile, numărul scriptic de salariaţi, salariul mediu şi
productivitatea muncii; producţia şi costurile aferente acesteia; starea
de sănătate a colectivului de salariaţi (cunoscută sub denumirea de
morbiditate); ajutoarele acordate din fondurile de asigurări sociale şi
de şomaj; accidentele de muncă; comerţul exterior, inclusiv pe
structuri de bunuri şi pe ţări; nivelul de trai (salariul real, volumul
circulaţiei mărfurilor, bunurile de folosinţă îndelungată aflate la
populaţie etc.).
Sistemul informatic tratează datele şi informaţiile tehnico-
economice şi financiare în mod mecanizat şi automatizat, în epoca
actuală fiind parte componentă a sistemului informaţional economic,
având un rol primordial în eficientizarea acestuia prin: exactitate,
operativitate, complexitatea informării, luarea deciziilor rapide şi
adecvate, desfăşurarea în condiţii din ce în ce mai bune a activităţilor
operaţionale de producţie, comerţ şi prestări servicii, realizând,
totodată, degrevarea salariaţilor de anumite sarcini de rutină.
Locul central al contabilităţii în cadrul sistemului informaţional
economic poate fi evidenţiat prin următoarele considerente: aceasta
dispune de cel mai mare volum de date şi informaţii, atât valorice,
sintetice şi analitice, cu mari posibilităţi de sintetizare, cât şi cantitativ-
analitice, pentru urmărirea exactă a gestionării bunurilor; informaţiile
contabile sunt bazate în toate cazurile pe documente legal întocmite, în
circuitul cărora sunt implicate mai multe persoane, care sunt
aprobate de cadrele de conducere, împuternicite să asigure veridicitatea,
legalitatea, oportunitatea şi economicitatea operaţiilor; contabilitatea
are organizat un sistem de control complex, preventiv, oferind date
şi informaţii exacte privind existenţa, mişcarea, transformarea
32

patrimoniului, precum şi rezultatele activităţii, inclusiv a celei financiare,
modul de repartizare a acestora; decontările cu terţii etc.
Sistemul informaţional economic poate fi privit şi sub aspectul
elementelor componente de bază: oameni, mijloace şi procedee utilizate
în cadrul acestuia; date şi informaţii. Persoanele care activează în
sistemul informaţional economic au un rol hotărâtor, întrucât proiec-
tează, organizează şi conduc activităţile respective. Acestea trebuie să
deţină o bună pregătire de specialitate, să aibă un grad înalt de
calificare, pentru a asigura o optimă rezolvare a problemelor tehnice şi
tehnico-economice, să cunoască foarte bine legislaţia şi literatura
economico-financiară de specialitate. Majoritatea persoanelor care
activează în acest domeniu sunt: economişti, contabili, merceologi,
informaticieni. În plan secundar, sunt implicate şi persoane a căror
funcţie nu face parte din sistemul informaţional economic, ci din cel
operaţional, dar care participă activ la sistemul de informare. Este
necesar ca şi aceştia să deţină o pregătire în culegerea, înregistrarea şi
transmiterea de date şi informaţii (de exemplu, gestionarii, maiştrii,
inginerii, şefii de echipe, muncitorii).
Mijloacele utilizate în sistemul informaţional economic sunt
foarte variate, pornindu-se de la cele mai simple, cum ar fi: documen-
tele, creionul şi hârtia, maşinile de scris, maşinile de calcul, de la acele
de mică capacitate şi până la cele mai complexe, reprezentate prin
televiziunea cu circuit închis, reţelele de calculatoare etc.
Trebuie menţionat că introducerea unor mijloace tehnice avan-
sate în sistemul informaţional economic necesită un efort financiar
mare, dar şi măsuri organizatorice legate de utilizarea eficientă a
echipamentelor achiziţionate anterior, cum ar fi: pregătirea personalu-
lui, proiectarea, programarea şi experimentarea lucrărilor cu un
caracter complex.
Procedeele utilizate în sistemul informaţional economic de
culegere, înregistrare, transmitere, prelucrare şi păstrare a datelor şi a
informaţiilor, documentare, sunt foarte variate şi trebuie selectate şi
utilizate, în primul rând, în concordanţă cu prevederile legale, dar şi în
funcţie de specificul activităţii, avându-se în vedere, în acelaşi timp, şi
o preocupare permanentă de perfecţionare şi modernizare a acestora.
Aplicarea acestor metode şi procedee poate da naştere uneori la
rezultate relativ diferite, cu anumite marje de eroare, ele necesitând
stabilitatea pe o perioadă de timp, de regulă un an de gestiune, pentru
comparabilitatea uşoară a informaţiilor, eventuala modificare a
33

acestora realizându-se cu acordul şi avizul organismelor de stat:
Ministerul Finanţelor, Comisia Naţională de Statistică.
În domeniul contabil al calculaţiei costurilor se utilizează
următoarele metode: metoda globală; metoda pe comenzi; metoda pe
faze; metoda standard-cost sau normativă; metoda costurilor directe
etc. În domeniul bunurilor materiale se utilizează o gamă largă de
metode şi procedee, cum ar fi: inventarul permanent, inventarul
intermitent, cu o suită de procedee de contabilitate analitică, cum ar fi
cele globale sau cantitativ-valorice. Trebuie, de asemenea, avute în
vedere procedeele legale de evaluare care sunt aplicate tuturor
elementelor de patrimoniu.
Datele şi informaţiile din sistemul informaţional economic fac
referire la toate elementele de patrimoniu, inclusiv asupra celor care
nu sunt exprimate valoric, cum ar fi: salariaţii, capacităţile de
producţie şi gradul de utilizare a acestora, contractele de aprovizio-
nare, desfacere etc. Datele reprezintă ştiri despre toate mijloacele,
sursele şi operaţiunile economice, culese şi înregistrate pentru prima
dată pe suporturi materiale de memorare. Informaţiile sunt
reprezentate de date, prelucrate în diferite moduri şi pentru variate
scopuri, atât pentru reglarea operativă a proceselor economice, cât şi
pentru luarea deciziilor şi reglarea lor la diferite organisme. Este de
menţionat că operaţiunile în sistemul informaţional economic se
realizează, de regulă, în flux, de către diferite structuri organizatorice,
unele având rolul de culegere şi înregistrare, iar altele şi rolul de
prelucrare, analiză şi stocare.
Unităţile de culegere şi înregistrare a datelor sunt în principal
cele care aparţin sistemului operaţional: ca secţii de producţie, depo-
zite, subunităţi comerciale, cu profil de aprovizionare, desfacere,
reparaţii; unităţile cu activitate preponderentă în prelucrarea datelor
şi analiza informaţiilor, cum ar fi compartimentele: financiar, conta-
bilitate, personal-salarizare şi compartimentele de aprovizionare şi de
desfacere, unităţile de calcul etc. În general, ultimele compartimente
menţionate, prin analiza informaţiilor, elaborează propuneri de decizii
pe care le prezintă conducerii pentru a le comunica subunităţilor,
urmărind, totodată, realizarea şi respectarea acestora. Datele,
informaţiile şi deciziile sunt păstrate în arhivele curente ale
compartimentelor până la 1 an, arhivarea lor centralizată la nivel de
unitate realizându-se, conform perioadei prevăzute legal, pe o
perioadă de 10-15 ani. Excepţie fac bilanţurile, care se păstrează 40 de
34

ani, statele de plată a salariilor, 50 de ani, pentru utilizarea ulterioară
la pensionare. În etapa actuală, s-au creat baze de date care permit un
acces rapid şi uşor, prin intermediul calculatoarelor electronice de
mare capacitate.
Sistemul informaţional economic şi informaţiile, implicit
contabilitatea, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
Să aibă un caracter cuprinzător, astfel încât toate elementele
de patrimoniu şi activităţi să fie caracterizate printr-o reflectare şi
control complete, sub diferite aspecte. Aceste lucrări trebuie realizate
fără paralelisme între diferitele componente ale sistemului informa-
ţional economic, în vederea creşterii eficienţei, operativităţii şi
eliminării neconcordanţelor din informare.
În acest scop, este necesară o delimitare foarte clară şi analitică a
obiectivelor fiecărei componente a sistemului informaţional economic,
mai ales în cadrul sistemului de evidenţă. Unul din obiectivele de bază
în acest sens constă în culegerea o singură dată a datelor de bază,
unde este posibil, şi apoi prelucrarea şi utilizarea lor succesivă, astfel:
evidenţa operativă, contabilitate, statistică.
Exactitatea, realitatea datelor şi informaţiilor constituie o
condiţie primordială pentru emiterea unor decizii adecvate. Unele
informaţii statistice pot avea un grad limitat de exactitate, dacă sunt
obţinute pe baza recensămintelor liber-declarative. Celelalte informaţii
furnizate de toate formele evidenţei economice trebuie să reflecte
realitatea şi să fie exacte, cu excepţia unor cazuri legate de precizia
metodelor şi procedeelor utilizate, admise totuşi în mod legal, cum ar
fi: evidenţa contabilă la preţurile standard ale bunurilor, costuri medii
ponderate, calculate la ieşirea acestora, repartizarea cheltuielilor
indirecte pe locuri şi produse, în raport de diferite chei convenţionale,
definite ca legale pentru repartizare.
Informaţiile trebuie să fie operative, actuale, prezentate astfel
încât, din momentul producerii procesului sau evenimentului şi până
la emiterea deciziilor, să treacă un timp foarte scurt, pentru ca
fenomenele negative să fie înlăturate imediat, să nu fie compensate
prin cele pozitive, iar persoanele vinovate să poată fi trase la
răspundere. Etapa actuală, cu economia de piaţă modernă, impune
această operativitate a informaţiilor, datorită multitudinii de bunuri şi
servicii, a agenţilor economici şi dezvoltării economiilor naţionale şi
mondiale, în condiţiile de cerere, ofertă şi concurenţă, într-un progres
tehnico-ştiinţific accentuat.
35

Informaţiile trebuie să fie unitare, adică stabilite pe baza unor
metodologii unice, prezentate propriilor organe de conducere şi altor
organisme, într-o formă stabilă de la o perioadă la alta, inteligibile şi
cu suficiente aspecte de analiză, inclusiv în condiţii de inflaţie sau
deflaţie.
În ţara noastră, aceste cerinţe sunt îndeplinite doar parţial, noul
sistem contabil trebuind a fi consistent completat. Bilanţurile sunt, în
general, inadecvate, fiind prea sintetice, anexele la bilanţ sunt prea
analitice şi nu mai realizează comparaţia cu programele şi, de cele mai
multe ori, nici cu anul precedent, nu se mai efectuează calculele de
analiză şi/sau de actualizare la inflaţie, ceea ce nu creează imaginea
reală a activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor obţinute.
Sistemul informaţional economic este necesar să fie integrat
într-un sistem foarte complex, atât la nivel microeconomic (la nivel de
agenţi economici), cât şi pe teritoriu, subramură şi ramură şi la nivel
macroeconomic (pe întreaga economie naţională), cerinţe care se
realizează prin intermediul organelor fiscale, de statistică, oficiilor de
registru ale comerţului şi altor organe centrale şi locale.
În acest sens, este necesar ca informaţiile să fie adecvate ca
volum, structură, sintetizare sau detaliere, diferitelor organe de condu-
cere, cunoscându-se faptul că o cantitate prea mare de informaţii,
parţial nesemnificativă, conduce la mărirea costului informaţiei şi la
incomodarea organelor de conducere în procesul de luare a deciziilor,
iar prea puţine informaţii conduc la decizii neadecvate.
În perioada actuală, sistemul informaţional economic este necesar
să se bazeze, în principal, pe culegerea, înregistrarea, prelucrarea, ana-
liza, transmiterea şi păstrarea, mecanizată şi automatizată, a datelor şi
a informaţiilor, în vederea asigurării tuturor condiţiilor menţionate ante-
rior, inclusiv uşurarea muncii oamenilor, reducerea timpului de muncă,
reducerea personalului din administraţie etc.
În contextul actual, în ţara noastră predomină utilizarea calcula-
toarelor de mică şi medie capacitate, care asigură cu dificultate o
prelucrare complexă a datelor.
Spre exemplificare: pe baza datelor înregistrate o singură dată se
realizează două sau trei prelucrări electronice aferente informaţiilor de
ieşire din sistem, cum ar fi: intrarea sau ieşirea din gestiune a
bunurilor şi urmărirea contractelor, realizarea contabilităţii sintetice şi
analitice la elementele de patrimoniu care necesită un volum mare de
36

muncă etc. Aceste concepţii şi practici nu sunt adecvate perioadei
actuale şi realizărilor din ţările dezvoltate economic, unde se
utilizează, în majoritatea cazurilor, mijloace de calcul de mare capaci-
tate, care acoperă zone teritoriale extinse, depăşind graniţele unei ţări
şi de multe ori pe cele ale unui continent, realizându-se pe scară
extinsă prelucrarea integrată (totală) automată a datelor şi a
informaţiilor. Au apărut şi se utilizează masiv calculatoarele de
procese, care dirijează procesele de producţie, comerciale şi de
transporturi, care furnizează date, concomitent pentru evidenţă şi
conducere, precum şi calculatoare cu acces în timp real, care asigură o
recepţie, prelucrare şi transmitere a informaţiilor şi deciziilor într-un
interval optim de timp, compartimentelor agenţilor economici.
Sistemul informaţional economic este necesar să fie eficient,
acest parametru măsurându-se printr-un set de indicatori care se pot
grupa în patru categorii, şi anume: efectele directe asupra informării;
efectele directe şi indirecte asupra activităţilor operaţionale; costul
acestuia; efectele indirecte asupra forţei de muncă.
Costul sistemului informaţional economic poate fi urmărit ca
un volum de cheltuieli de la o perioadă la alta şi ca rată a acestor
cheltuieli din volumul activităţii, calculată în principal asupra cifrei de
afaceri, rată care, în general, trebuie să scadă, cu excepţia cazurilor în
care unitatea se dotează masiv cu mijloace moderne de calcul.
Efectele directe asupra informării sunt cele arătate anterior, de
cuprindere complexă, exactitate, realitate, operativitate etc.
Efectele directe şi indirecte ale sistemului informaţional econo-
mic asupra activităţilor cu caracter operaţional sunt greu de cuantificat,
dar urmăresc îmbunătăţirea activităţilor, constând în: adaptarea rapidă şi
structurală, inclusiv ca preţuri de piaţă; dezvoltarea diferitelor activităţi;
reducerea stocurilor; utilizarea la un nivel mai înalt a resurselor materiale,
băneşti şi de forţă de muncă; preîntâmpinarea păgubirii avutului unităţii
şi, dacă aceste fenomene s-au întâmplat, recuperarea rapidă şi integrală a
pierderilor; decontarea cu terţii a tuturor creanţelor şi datoriilor la timp şi
în cuantumul cuvenit etc.
Efectele indirecte asupra forţei de muncă constau, în general,
în aspecte ca: uşurarea activităţii personalului din sistemul informaţio-
nal economic, eliberându-l de aspectele de rutină, obositoare,
permiţând îndreptarea eforturilor spre rezolvarea problemelor de
37

analiză; reducerea timpului de lucru; dirijarea unei mari părţi a forţei
de muncă spre activităţi de producţie şi de prestări de servicii; o mai
bună salarizare; mărirea speranţei de viaţă şi înlăturarea stresului, a
activităţii în salturi şi a multor boli profesionale, care pot produce
incapacităţi de muncă ale personalului etc.
1.6. Managementul informaţiei

Conceptul de management al informaţiei se bazează pe unani-
ma acceptare a faptului că resursele informaţionale constituie un activ
al firmei, rezultând că pot şi trebuie să fie gestionate. Datorită faptului
că informaţia reprezintă o resursă rară şi scumpă, aceasta trebuie să fie
evidenţiată, apreciată şi valorizată. Sub aspectul specific al utilizării
multiple, procesul de generare şi de utilizare trebuie să fie plasat în
directă subordonare faţă de nivelul de conducere, alcătuindu-se şi
actualizându-se, printr-o strategie specifică, un repertoar al informaţii-
lor disponibile.
Managementul informaţiei presupune desfăşurarea unor activi-
tăţi specifice: conceperea şi actualizarea proiectelor strategice în
domeniul informaţional, aplicarea unor soluţii de restructurare
coerente, definirea şi respectarea unor standarde de culegere,
transmitere, prelucrare şi stocare a datelor, asistarea la nivel înalt a
utilizatorilor finali.
Această activitate va trebui să devină o prioritate a agenţilor
economici, managerul devenind un catalizator al informaţiei,
implicându-se efectiv în integrarea, administrarea şi actualizarea
informaţiei pertinente, din miile de date disponibile.
1.6.1. Tabloul de bord, instrument de sinteză

al managementului agentului economic
Sistemul informatic de gestiune va oferi un tablou de bord
pentru conducere, tablou care va reflecta de la situaţia sintetică până la
aspectele de detaliu ale gestiunii, elemente diferenţiate, în funcţie de
interesul celui care vizualizează respectivul raport. Tabloul de bord
poate fi definit ca un instrument de sinteză care permite conducerii ca,
într-un interval scurt de timp, să poată urmări desfăşurarea activităţilor
esenţiale, să ia decizii prompte şi să poată întrevedea, cu un grad
sporit de exactitate, evenimentele în perspectivă.
38

Rolul tabloului de bord pentru conducere este reprezentat prin
următoarele caracteristici:
• gruparea într-un loc bine definit a informaţiilor semnificative;
• prezentarea sistematizată a informaţiilor;
• existenţa informaţiilor care să redea evolutiv fenomenele;
• avertizarea evoluţiei nedorite a unor fenomene sub forma
vehiculării unor informaţii de alertă şi/sau de alarmă;
• conţinerea potenţială a unor soluţii de remediere;
• furnizarea elementelor absolut necesare luării deciziei şi exer-
citării controlului;
• indicarea unor posibile măsuri de perspectivă.
Tabloul de bord nu reprezintă un instrument standardizat, dar se
alcătuieşte respectând anumite reguli metodologice şi de specialitate,
astfel încât să reflecte cât mai fidel maniera de conducere (stilul şi
sistemul de conducere, metodele practicate etc.) corespunzătoare
nivelului ierarhic pentru care se întocmeşte.
Tabloul de bord trebuie să satisfacă o sumă de cerinţe impor-
tante, dintre care pot fi menţionate: să fie echilibrat şi să conţină date
referitoare la toate funcţiunile unităţii respective, oferind, în acest fel,
o imagine completă asupra fenomenelor care se desfăşoară în unitate;
să fie obiectiv şi să uşureze elaborarea unor concluzii, localizând
fenomenele şi oferind posibilitatea de dimensionare a responsa-
bilităţilor; să prezinte datele în ordinea cronologică a proceselor; să fie
adaptabil la cerinţele utilizatorului şi la schimbări; să poată fi
completat în mod operativ, în aşa fel încât sistemul de informare să se
apropie de vehicularea informaţiilor în timp real; să fie accesibil
utilizatorilor şi să fie expresiv în prezentarea informaţiilor.
1.6.2. Funcţiile tabloului de bord

Tabloul de bord, pentru a reprezenta un real instrument de
lucru al managerilor, trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
funcţia de informare şi caracterizare; funcţia de sistematizare,
ordonare; funcţia de ierarhizare; funcţia de generalizare; funcţia de
integrare; funcţia de analiză şi sinteză; funcţia previzionară; funcţia de
control; funcţia de avertizare; funcţia de diagnoză; funcţia de raportare
şi funcţia de dialogare.
Funcţia de informare-caracterizare se realizează prin include-
rea informaţiilor generale privitoare la starea şi evoluţia factorilor
39

conjuncturali exteriori agentului economic, a principalilor parametri
de caracterizare a activităţii din domeniul studiat, precum şi a
informaţiilor specifice definitorii pentru fiecare dintre activităţile
componente, pentru funcţionarea optimă a diferitelor subsisteme a
căror reglare revine unui anumit conducător. Îndeplinirea acestei
funcţii presupune o structurare şi o cuantificare a obiectivelor, în
obiective „de activitate”, obiective „de costuri” şi obiective „de efica-
citate”. Obiectivele de activitate sunt de natură cantitativă, realizând
definirea finalităţii fiecărei acţiuni, a „producţiei” acesteia. Cuantifi-
carea în expresie valorică a consumului de resurse, consum ocazionat
de realizarea obiectivelor de activitate, reprezintă obiectivele de
costuri. Obiectivele de eficacitate sau de randament sunt destinate
aprecierii aspectelor calitative ale acţiunilor.
Funcţiile de sistematizare şi de ierarhizare sunt îndeplinite
pornindu-se de la necesitatea grupării într-un singur loc a informaţiilor
semnificative în concordanţă cu activitatea ierarhică şi funcţională a
centrelor de decizie, definite prin structura de organizare.
Funcţia de generalizare şi de integrare asigură o adaptare
continuă a unităţii la influenţa stimulilor exteriori, apăruţi în macro-
sistemul economico-social, prin centralizarea informaţiilor particulare
şi concentrarea acestora în informaţii complexe, generale, informaţii
caracterizate prin potenţialul ridicat de informare.
Funcţiile de analiză, sinteză şi de previziune se bazează pe
vectorul timp, prezent, trecut şi viitor, pe conţinutul şi structura
informaţiilor, la nivelul fiecărui centru de decizie, trebuind să reflecte,
într-o justă proporţie, informaţiile operative, informaţiile statistice şi
informaţiile de orientare.
Funcţia de control se îndeplineşte prin inserarea în tabloul de
bord a unor indicatori de cuantificare a obiectivelor, stabilindu-se în
acelaşi timp şi abaterile permise care, prin utilizarea unor forme
sugestive de prezentare (culori, sunete), permit şi îndeplinirea funcţiei
de avertizare.
Funcţia de diagnostic îngăduie identificarea disfuncţionali-
tăţilor şi a metodelor, a căilor de ameliorare.
Funcţia de raportare şi cea de dialog sunt strâns legate de
centrele de decizie structurale, aflate pe diferite niveluri ierarhice,
trebuind să elimine eventualele paralelisme şi suprapuneri în circulaţia
informaţiilor.
40

1.7. Teste de autoevaluare
1. Definiţi şi comentaţi termenii: informaţie, dată.

2. Prezentaţi informaţiile active, pasive şi previzionare.
3. Clasificarea informaţiei după forma de
exprimare.
4. Prezentaţi aspectele care definesc
informaţia.
5. Care este rolul informaţiei în activitatea
economică?
6. Definiţi şi caracterizaţi termenul de „informatică”.
7. Care sunt componentele care pot fi identificate în structura
unui agent economic?
8. Ce este sistemul informaţional şi care este rolul său?
9. Definiţi sistemul de numeraţie, prezentaţi principalele sisteme
de numeraţie utilizate în tehnica electronică de calcul.
10. Care este logica sistemului binar, octal, hexazecimal, tabel
de corespondenţă.
11. Conversia numerelor din bază 8 şi 16 în baza 2.
12. Conversia numerelor din bază 2, 8 şi 16 în baza 10.
13. Conversia numerelor din bază 10 în baza 2, 8 şi 16.
14. Care sunt cele două teoreme ale metodei bazei intermediare
şi când se aplică acestea?
15. Realizaţi următoarele operaţii:
a. 2678(10) = ? (2) = ? (16) = ? (8)
b. 4AD1(16)= ?(10)= ?(2)=?(8)=?(16)
c. 762(8)=?(10)=?(2)=? (16) = ? (8)
16. Ce reprezintă acronimele ASCII şi EBCDIC?
17. Câţi biţi sunt necesari pentru reprezentarea unui caracter în
codurile ASCII şi EBCDIC?
18. Definiţi noţiunea de „sistem informaţional economic”.
19. Informaţia:
a) a fost introdusă iniţial în domeniul tehnic, pentru a defini
eventuala incertitudine înlăturată prin realizarea unui eveniment dintr-un
set de evenimente posibile;
b) este supusă procesului de prelucrare şi conduce la obţinerea
datelor ca semnale, ştiri despre evenimentele sau procesele economice
care au loc în cadrul unei unităţi;
c) reprezintă o cunoştinţă, o reflectare a realităţii obiective în
conştiinţa umană;
41

d) reprezintă un proces complex de însuşire, apropiere, recons-
trucţie a realităţii obiective de către subiect ;
e) urmăreşte armonizarea obiectivelor propuse de conducerea
unităţii cu resursele deţinute în vederea obţinerii unei eficienţe maxime ;
20. Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi
economice trebuie identificate evenimentele şi faptele care generează:
a) informaţii
b) decizii
c) cunoştinţe
d) date
e) obiective
21. Managementul informaţiei:
a) reprezintă un ansamblu structurat şi corelat de proceduri şi
echipamente electronice de calcul care permit culegerea, transmiterea
şi prelucrarea datelor, obţinerea de informaţii.
b) prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul condus
şi sistemul conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor,
procedurilor şi mijloacelor folosite în procesul informaţional.
c) este definit ca un ansamblu organizat şi integrat de operaţii de
culegere, transmitere, prelucrare, sistematizare, analiză şi păstrare
difuzare şi valorificare a informaţiilor.
d) trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind
desfăşurarea activităţii, fundamentând activitatea de analiză şi
prognoză, permiţând adoptarea rapidă şi eficientă a măsurilor impuse
de evoluţia activităţii.
e) presupune desfăşurarea unor activităţi specifice, conceperea şi
actualizarea proiectelor strategice în domeniul informaţional, aplicarea
unor soluţii de restructurare coerente, definirea şi respectarea unor
standarde de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare a datelor.
22. Informaţiile operative, reprezintă o clasificare a informaţiilor
după:
a) conţinut
b) forma de exprimare
c) complexitate
d) situarea în timp
e) modul de prelucrare.
42

2. ARHITECTURA CALCULATOARELOR
Apariţia şi dezvoltarea rapidă a tehnicii electronice de calcul au

marcat o nouă etapă în revoluţia tehnică, cu profunde implicaţii în
evoluţia societăţii omeneşti. Spre deosebire de primele două etape ale
revoluţiei tehnice, care au vizat în primul rând reducerea efortului
fizic, cea de-a treia revoluţie, considerată şi revoluţia maşinilor-creier,
este orientată în special spre uşurarea şi creşterea randamentului
muncii intelectuale. Rolul principal în cadrul acestei noi etape îl are
calculatorul electronic.
2.1. Procesul de prelucrare automată a datelor

Istoria evoluţiei tehnicii de calcul pune în evidenţă parcurgerea a
două etape, şi anume: etapa dispozitivelor mecanice şi etapa calcula-
toarelor electronice.
Etapa dispozitivelor mecanice, semimecanice şi electromecanice
cuprinde încercările şi succesele cunoscute de peste 5000 de ani. Cel
mai vechi este ABACUL, cu ajutorul căruia se operează adunări şi
scăderi, dispozitiv păstrat până în zilele noastre. A fost consemnată
utilizarea lui de către babilonieni în anii 2200 î.e.n. În jurul anului
1610, John Napier, un matematician scoţian a conceput şi realizat o
serie de baghete (numite la acea vreme bones) care, dispuse într-o
anumită manieră, duceau la aflarea rapidă a rezultatelor operaţiilor
matematice de adunare şi scădere. Astfel a fost creată pe cale meca-
nică prima tabelă de logaritmi.
Mai mult, teoreticianul şi matematicianul francez Blaise Pascal,
va îmbunătăţi acest sistem şi va construi, în 1645, pasaclinul,
recunoscut ca primul calculator mecanic. Dar şi acesta se limita la
doar două operaţii de bază: adunarea şi scăderea. Până în 1820, orice
încercare de realizare rapidă şi corectă a celor patru operaţii de bază
au eşuat. La acea dată, în Franţa, Thomas de Colmar a realizat
arithmometrul, primul calculator mecanic capabil să calculeze în cele
patru operaţii aritmetice. În acest timp, la Universitatea Cambridge se
forma un tânăr geniu – Charles Babbadge. Viitorul matematician
englez va construi, în jurul anului 1822, o primă maşină de calculat
(difference engine). Babbadge va îmbunătăţi prima versiune şi va crea
43

o nouă maşină, capabilă să calculeze şi să imprime rezultatele cu o
rată de 20 numere/minut. El va continua cu proiectarea unui dispozitiv
cu mult mai performant: maşina analitică (analytical engine).
Acest dispozitiv trebuia să utilizeze cartele perforate, care să
permită maşinii derularea unui flux continuu de date prin serii de
casete, mecanisme, rotiţe şi pârghii. Mecanismul putea executa diferite
calcule sau chiar secvenţe definitive de instrucţiuni, se putea branşa la
diferite secvenţe de instrucţiuni, în funcţie de rezultatele obţinute la un
moment dat, apoi urma să afişeze rezultatele finale. Toate aceste
operaţii executate automat sunt, evident, funcţiuni de bază ale
calculatoarelor moderne, ceea ce înseamnă că maşina analitică a lui
Babbadge era un dispozitiv de introducere a datelor, o unitate de
calcul aritmetic, o unitate de memorare a datelor şi instrucţiunilor,
precum şi una de afişare a datelor.
Din nefericire, maşina analitică nu a fost construită la acea dată,
fiind considerată nefirească şi ridicolă. Ea va „vedea lumina zilei” abia
după un secol, când o nouă generaţie de matematicieni şi ingineri,
echipaţi cu noi tehnologii şi, mai ales, cu o nouă concepţie asupra
utilităţii maşinilor de calculat, se vor servi de modelele teoretice ale
lui Babbadge în tehnologiile avansate de realizare a calculatoarelor.
Teoriile, notele, ilustraţiile, secvenţele de programe şi aspectele
tehnice concepute de Babbadge s-au păstrat datorită contesei de
Lovelace, Ada Byron King. Împreună, au dezvoltat bazele teoretice
ale calculului automat, viziunile lor fiind consultate de oamenii de
ştiinţă ai viitorului şi transpuse în realitate. Ada Byron este considerată
şi primul programator, ea utilizând instrucţiunile cod ale lui Babbadge
pentru a scrie primele programe pentru „maşina de calculat”. Ea a
sintetizat şi apoi a emis concepte standard ale programării moderne de
salt (loop) şi structuri condiţionate (IF-THEN-ELSE). A emis
supoziţia că o astfel de maşină poate utiliza şi „cuvinte”, nu numai
numere, în cadrul procesării informaţiilor. Numele limbajului ADA
este atribuit în amintirea şi recunoaşterea contribuţiei ei.
Naţiunea care a cunoscut dezvoltarea şi înflorirea industriei, a
lumii afacerilor şi, implicit, a întregii societăţi a fost cea americană.
Acest colos a resimţit în mod imperios nevoia unei maşini de calcul
automat. Astfel, americanul H. Hollerith a creat cel mai performant
dispozitiv electromecanic al acestei prime etape. În jurul anului 1890,
confruntându-se cu un imens volum de date în urma primului
recensământ în SUA, a inventat cartela perforată, care a generat
44

sistemul de echipamente mecanografice, care a servit apoi mulţi ani la
prelucrarea datelor.
Prin proceduri manuale nu era nici o şansă de obţinere a rezul-
tatelor finale, cerute în anul 1900, conform Constituţiei americane.
Angajatul din Washington al Census Office, Herman Hollerith,
concepe tabulatorul recensământului (census tabulator), dispozitivul
ce va duce greul anilor de prelucrare a datelor rezultate din recensă-
mântul Statelor Unite din anul 1890. Dispozitivul includea şi un
perforator manual de cartele, un cititor electronic de cartele şi un
dispozitiv electromecanic de sortare a cartelelor.
O cartelă perforată conţine 45 de coloane, fiecare în parte capa-
bilă să stocheze un caracter. Acesta a reprezentat standardul cartelei
perforate până în anul 1920, când a fost înlocuită cu cea de 80 de
coloane a firmei IBM.
Dispozitivele lui Hollerith au dus la încheierea prelucrării date-
lor rezultate din recensământ în numai doi ani, adică a datelor despre
62.622.250 de persoane (respectiv, efectuarea pe cartele a două
miliarde de perforaţii).
Hollerith a fost premiat, medaliat, i s-a acordat titlul de doctor al
Universităţii Columbia, fiind acela care a pus bazele unei companii de
computere numită ulterior, International Bussines Machines Cor-
poration, pe scurt IBM.
Ultimul moment important al acestei etape l-a constituit primul
calculator electromecanic, în anul 1944. Părintele acestuia, Haward
Aiken, angajat al firmei IBM şi doctorand al Universităţii Harvard,
exasperat de numărul mare de calcule necesar lucrării sale de doctorat,
a recurs la concepţiile previzionare ale lui Babbadge. Descrierea
originală a maşinii analitice a fost singurul lui ghid în crearea
modelului MARK I, în anul 1944, care, nefiind integral electronic,
marchează doar trecerea către adevăratele sisteme electronice de
calcul. Datele erau încărcate de pe cititoare de cartele IBM, era
manipulată prin comutatoare manuale, avea incredibile dimensiuni de
2,45 m înălţime şi 15,55 m lungime, era compusă din 750.000 părţi
legate prin 804.500 km de sârmă. În aceste condiţii, maşina era
dispusă pe două etaje, utilizatorii urcând şi coborând pe scară pentru a
seta manual comutatoarele sau a încărca hârtia pentru imprimare.
Etapa calculatoarelor electronice se structurează pe cinci gene-
raţii distincte. Prima generaţie (1942-1959) este marcată de apariţia
primelor calculatoare electronice cu numele ABC (Atanasoff Berry
45

Computer) sau ENIAC (Elecronic Numerical Integrator And Calculator).
ENIAC a fost realizat în anul 1945 de către inginerii John Manéhly şi
Prosper Eckert, membri ai Universităţii Pennsylvania din SUA.
Acest calculator conţinea circa 18.000 tuburi electronice, ocupa o
suprafaţă de circa 170 m2 şi cântărea în jur de 30 de tone. Performanţa
sa constă în efectuarea unui număr de circa 300 de operaţii/sec. Acest
calculator a marcat un salt considerabil în evoluţia tehnicii de calcul.
Ulterior, în 1949, la Cambridge, a fost realizat un calculator cu
program memorat EDSAC (Electronic Delay Storage Automatic
Computer). Programul se defineşte ca un set de instrucţiuni stocat în
memoria internă a calculatorului, care să ghideze utilizatorul pas cu
pas, de-a lungul întregului proces.
În acest timp, John von Neuman creează IAS (Institute for
Advance Study), la Universitatea Princeton. Era un calculator capabil
să stocheze date, cu procesare paralelă. De asemenea, calculatorul
procesa cuvinte şi era dotat cu 20 de cilindrii de stocare a datelor,
fiecare capabil să înmagazineze 1024 cifre binare. Această realizare
constituia la vremea respectivă un standard, şi multe calculatoare
create ulterior erau declarate „von Neuman”.
Paralel, un grup de oameni de ştiinţă de la MIT, condus de Ken
Olsen, a dezvoltat în jurul anilor ’50 calculatorul Whirlwind. În
traducere, numele înseamnă furtună, adică avea o viteză de prelucrare
de peste 20 de ori mai mare decât ENIAC. Calculatorul utiliza un miez
de memorie magnetică şi era un calculator în timp real, ceea ce l-ar
putea declara primul minicomputer adevărat. Acesta a fost un
calculator cu aplicaţii practice ca: definirea traiectoriilor proiectilelor
sau asistarea aterizării avioanelor. Realizarea calculatorului a stat la
baza fondării DEC (Digital Equipment Corporation), care este un
colos adăpostit de o clădire cu două nivele.
Ambele calculatoare, IAS şi Whirlwind, au introdus în tehnolo-
gia calculatoarelor inovaţii cheie.
Până în anul 1951, calculatoarele nu reprezentau bunuri de larg
consum, fiind utilizate numai în cercetare sau de către guvern. În
1951, este produs UNIVAC 1 (Universal Automatic Computer), de
către Sperry Rand Corporation, şi lansat pe piaţă.
În anul 1952, firma IBM produce calculatorul IBM-702, care era
destinat prelucrării datelor economice, urmat în 1954 de calculatoarele
de la General Electric Park, destinate să susţină aplicaţii economice.
46

Din acest moment, calculatoarele devin un bun aflat pe piaţă, având
dimensiuni rezonabile, fiind rapide şi, pe zi ce trece, mai puternice.
Prima generaţie cuprinde gama calculatoarelor electronice,
realizate până în anul 1955, acestea având următoarele caracteristici
principale:
• aveau ca elemente constructive de bază tuburile electronice,
releele şi liniile de întârziere;
• pentru introducerea datelor utilizau cartele sau benzi perforate;
• programarea se făcea în cod-maşină, bit cu bit, pe baza a
câteva sute de instrucţiuni;
• viteza de calcul şi capacitatea de stocare a datelor era limitată;
• solicitau condiţii speciale de instalare şi de funcţionare, un
consum mare de energie şi de muncă pentru exploatare şi întreţinere.
Aceste calculatoare utilizau, în principal, limbaje maşină,
respectiv, descrierea operaţiilor pe care calculatorul urma să le execute
în combinaţii de cifre binare 0 şi 1.
Generaţia a doua (1959-1965) cuprinde calculatoarele realizate
în perioada 1956-1963, marcată de apariţia tranzistorului în tehnolo-
gia circuitelor logice. Primul calculator cu tranzistori a apărut, de fapt,
în anul 1954 şi se numea TRADIC. În 1956, MIT finalizează
sistemul TX-0, tranzistorizat complet. La scurt timp, în 1960, apare şi
primul circuit integrat produs de Jack Kilby de la Texas Instruments
şi DEC PDP-1, pe care se afla programat primul reprezentant al
industriei jocurilor pe calculator, „Space War”.
Minicalculatoarele apar la mijlocul anilor ’60, odată cu CDC
6600, creat de Seymour Cray.
Aceste sisteme au marcat trecerea către o nouă tipologie indus-
trială în domeniul hardware şi standardizează atributul „compatibil
IBM”. Modelul IBM 1400 este cel mai cunoscut model de calculator
al acestei generaţii, generaţie care se remarcă prin câteva caracteristici
distincte, şi anume:
• utilizarea tranzistoarelor în locul tuburilor electronice;
• prezintă mai multă siguranţă în funcţionare, concomitent cu
creşterea performanţelor privind viteza de calcul, capacitatea de
memorie şi posibilităţile de programare;
• sunt orientate preponderent către aplicaţii economice (Busines-
Oriented Computers), cu capacitate de stocare mare, facilităţi de
introducere şi redare a datelor finale;
• utilizează o gamă sporită de periferice;
47

• au o greutate mai mică, necesită consum mai redus de energie
şi sunt mai uşor de întreţinut şi de exploatat;
• utilizează limbaje maşină, dar şi limbaje simbolice (apar
primele limbaje de programare evoluate COBOL, FORTRAN etc.).
Generaţia a treia (1965-1970) se localizează istoriceşte după
anul 1964, odată cu apariţia circuitelor integrate, care concentrează pe
o suprafaţă minimă mai multe componente active şi pasive
(tranzistori, diode, condensatori, rezistenţe etc.). Această generaţie a
stat sub semnul firmei IBM. În 1964, preşedintele IBM, Thomas
Watson Jr. anunţă „cel mai important produs din istoria compa-
niei”. Timpul a arătat că formularea a fost corectă, deoarece nu a fost
lansat un calculator, ci o familie de calculatoare: System/360. Erau
şase modele care difereau prin mărime/preţ şi însemnau rezultatul unui
efort de cercetare şi producţie care a costat 5 miliarde dolari, de două
ori cât a investit guvernul american în proiectul de realizare a bombei
atomice. System/360 se baza pe două concepte:
1. noile calculatoare să fie capabile să ruleze, cu cele mai bune
rezultate, aplicaţii diverse din mediile ştiinţifice, economice (de aici şi
denumirea de 360 ca un întreg);
2. calculatoarele să-şi poată împărţi resursele între mai multe
aplicaţii care rulau în acelaşi timp şi să facă schimb de date între ele,
ceea ce IBM a denumit la acea dată compatibilitate.
Calculatoarele acestei generaţii prezintă o serie de caracteristici
superioare faţă de precedentele, şi anume:
• creşterea considerabilă a vitezei de calcul, a capacităţii de
stocare a datelor şi a facilităţilor de intrare/ieşire în şi din sistem;
• posibilităţi noi de adresare a memoriei principale şi secundare;
• utilizarea unei game extinse de limbaje evoluate şi echipa-
mente periferice (care pot fi exploatate în paralel);
• creşterea gradului de miniaturizare şi simplificarea condiţiilor
de instalare, funcţionare şi exploatare, permiţând extinderea teleprelucrării;
• sisteme de operare complexe, prin care sunt posibile: multi-
programarea şi multiprocesarea interactivă, multiacces local sau la
distanţă, tratarea pe loturi şi timp partajat etc.;
• apar periferice speciale care permit comunicarea via linie
telefonică, preluarea directă a informaţiilor de pe suporţi externi
(procedura de scanare a paginilor de hârtie), afişarea pe monitor a
informaţiilor în mod text sau grafic, digitalizarea şi prelucrarea
48

sunetelor (inclusiv recunoaşterea comenzilor verbale de către calcula-
tor şi execuţia comenzilor recepţionate);
• capacităţile de stocare a informaţiilor cresc la milioane de
caractere, în condiţiile accesării lor rapide, în fracţiuni de secundă;
• timpul de acces la memorie se reduce la circa 0,7 ms., faţă de
cele din generaţia a doua, sau 10 ms., la cele din prima generaţie;
• apar numeroase limbaje de programare de nivel înalt şi foarte
înalt;
• fiabilitate sporită şi cost redus.
Generaţia a patra se remarcă începând cu anul 1970 şi
cuprinde calculatoarele electronice ce utilizează ca elemente
constructive circuitele integrate generalizate pe scară medie (MSI),
mare (LSI) şi foarte mare (VLSI). Această generaţie se bazează pe
„Teoria laserului” a lui John M. Carol şi a dus la realizarea
memoriei laser la National Aeronautics and Space Administration
(NASA), a cărei performanţă a fost estimată la stocarea a 50 de
miliarde de caractere pe suprafaţa ocupată de o marcă poştală.
La sfârşitul anilor ’70, Burroughs Corporation şi apoi IBM
introduc conceptul de memorie virtuală în seriile de calculatoare 5000
şi 370. Dacă modelele anterioare de calculatoare erau limitate la o
capacitate de memorare de maxim 1 milion de caractere, acum posedă
o capacitate virtuală de stocare de până la un bilion de caractere.
În anul 1975, Stevan Jobs şi Stephan Wozniak au realizat
calculatorul personal ALTAIR 8000, iar în anul 1977 au înfiinţat
firma APPLE care, în scurt timp, va deveni una din cele mai
cunoscute firme din lume.
Mai recent, au apărut compact discurile, deja devenite un mediu
uzual de stocare a datelor. Primul apărut a fost CD-ROM-ul (Read
Only Memory), a cărui capacitate cifra 600 milioane de caractere. Are
loc o ultraminiaturizare a componentelor electronice, care accentuează
performanţele generaţiei anterioare astfel:
• creşte viteza de calcul (la miliarde de operaţii pe secundă) şi
capacitatea de stocare a datelor (peste un milion de octeţi), concomi-
tent cu reducerea timpului de acces la memorie (posibilităţi extinse de
adresare);
• calculatoarele pot lucra cu mai multe procesoare, realizarea
operaţiilor în mod paralel şi „pipeline”;
49

• atrage după sine o revoluţionare a informaticii, în sensul
distribuirii acesteia spre utilizatori, a dezvoltării reţelelor de calcula-
toare (LAN, WAN etc.), a bazelor de date şi a teleinformaticii;
• apar limbaje de programare care permit tratarea vectorială;
• apar şi se răspândesc foarte rapid calculatoarele personale care
devin preponderente în economie;
• are loc o standardizare a programării, o monitorizare a funcţii-
lor calculatorului, autodiagnosticarea şi o extindere a programării prin
hardware.
Generaţia a cincea, prefigurată începând cu anii ’90, printr-un
program comun sponsorizat de Statele Unite şi Japonia, urmăreşte atât
revoluţionarea concepţiei tehnologice, cât mai ales a celei software.
Dintre caracteristicile care au fost conturate până acum şi care se
întrevăd în continuare în cadrul acestei generaţii, sunt de reţinut
următoarele:
• extinderea utilizării microprocesoarelor ca elemente de
automatizare a diferitelor funcţii specializate, care conduc la creşterea
considerabilă a gradului de inteligenţă a acestora şi a productivităţii;
• revoluţionarea sistemului de comunicare om-calculator, prin
utilizarea limbajului natural, ce va conduce la generalizarea interogării
şi a răspunsului prin voce sau simboluri grafice;
• trecerea de la informatica clasică la informatica inteligenţei
artificiale, care urmăreşte prelucrarea în primul rând a cunoştinţelor, şi
nu a datelor;
• dezvoltarea unor periferice inteligente capabile să rezolve
funcţiile ce le revin, degrevând unitatea centrală;
• tendinţa de schimbare a concepţiei hardware şi software, prin
lansarea pe piaţă a unor tipuri noi de calculatoare (familia MachIntosh).
Privite din punct de vedere al contribuţiilor diferitelor categorii
de specialişti la evoluţia tehnicii de calcul şi a utilizării acesteia,
generaţiile sunt nominalizate în literatura de specialitate astfel: prima
generaţie este considerată generaţia inventatorilor; generaţia a doua
este considerată generaţia tehnologiilor; generaţia a treia este generaţia
programatorilor, iar generaţia a patra este „era utilizatorilor”. Această
separare scoate în evidenţă ordinea intrării în scenă a diferitelor
categorii de specialişti şi nu ordinea ieşirilor, pentru că, în realitate,
există o strânsă colaborare între aceste categorii, iar evoluţia rapidă în
ultimii ani a informaticii are la bază tocmai această colaborare.
50

2.2. Arhitectura generală a unui sistem electronic de calcul
Totalitatea echipamentelor de calcul şi a sistemelor de programe
care realizează prelucrarea automată a datelor constituie un sistem
electronic de calcul. Sistemul electronic de calcul este alcătuit din
sistemul de echipamente - hardware, adică totalitatea componentelor
fizice folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi
transmiterea rezultatelor şi din sistemul de programe de bază -
software, respectiv, ansamblul programelor care asigură conducerea,
supravegherea şi controlul procesului de prelucrare.
Figura 2.1. Structura funcţională a unui sistem electronic de calcul
Componenta hardware realizează următoarele funcţii principale:

• memorarea datelor şi a programelor;
• controlul permanent al procesului de prelucrare automată a datelor;
• efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice asupra datelor
stocate în memoria internă;
• introducerea datelor şi a programelor în memoria internă,
precum şi redarea rezultatelor prelucrării pe hârtie sau stocarea
acestora pe suporturi tehnice de date.
51

Pentru realizarea acestor funcţii, sistemele electronice de calcul
au fost concepute cu următoarele componente: unitatea centrală,
unităţi periferice şi unităţi de memorare, conform figurii 2.1.
Pe parcursul executării unui program de aplicaţie, în funcţio-
narea sistemelor de calcul se evidenţiază mai multe fluxuri informa-
ţionale, conform figurii 2.2. Acestea sunt următoarele:
• fluxul de instrucţiuni, care apare la lansare în execuţie a
programului, iar instrucţiunile sunt preluate de unitatea de comandă-
control şi transformate în comenzi;
• fluxul de comenzi, care apare în momentul în care unitatea de
comandă-control transmite comanda către celelalte componente ale
sistemului electronic de calcul, pentru realizarea operaţiilor de
intrare/ieşire, calcul etc.;
• fluxul de date, care apare în momentul executării unor
comenzi de intrare/ieşire.
Figura 2.2. Schema fluxurilor informaţionale

ale unui sistem electronic de calcul
52

Un calculator este compus din unitatea centrală, memoria
internă, echipamente periferice. Unitatea centrală este componenta
care realizează efectiv memorarea şi prelucrarea datelor şi care
controlează întregul sistem de echipamente. Ea este alcătuită din
unitatea de comandă-control şi unitatea aritmetico-logică. Unitatea de
comandă-control reprezintă componenta care urmăreşte executarea
programelor, comandă unităţile de memorie şi anumite periferice,
asigură decizia în cazul apariţiei unor întreruperi. Această unitate este
compusă din:
• unitatea de control central, care comandă execuţia instruc-
ţiunilor din program;
• unitatea de comandă a memoriei, prin care se realizează
accesul către memorie;
• unitatea de control a întreruperilor, care asigură gestionarea şi
memorarea semnalelor de întrerupere;
• unitatea de control pentru intrare / ieşire, care facilitează
controlul legăturii unitate centrală - periferice;
• orologiul intern, compus din ceasul sistemului şi din circuitele
de control aferente.
Pentru ca un program să poată fi executat trebuie să fie introdus
în memoria internă, unitatea de comandă-control analizând fiecare
instrucţiune în parte.
Executarea unei instrucţiuni presupune parcurgerea următorilor
paşi:
• extragerea instrucţiunii din memoria internă;
• interpretarea instrucţiunii;
• executarea operaţiilor prevăzute de codul instrucţiunii.
Unitatea aritmetico-logică este componenta care realizează
efectiv instrucţiunile aritmetice şi logice. Ea reprezintă un ansamblu
alcătuit din registre care stochează temporar operanzii şi rezultatele
operaţiei şi din circuite care determină succesiunea operaţiilor
necesare efectuării unei operaţii aritmetice complexe.
Memoria internă este resursa principală a unui sistem elec-
tronic de calcul care conţine informaţii ce reprezintă instrucţiunile de
executare a programelor, datele necesare efectuării operaţiilor şi
rezultatele ce urmează a fi extrase. Unitatea elementară de memorie se
numeşte celulă binară şi este capabilă să reţină valorile numerice 0 şi 1
ale unei variabile binare.
53

Memoria este alcătuită din mai multe părţi de dimensiuni egale,
denumite locaţii de memorie. Acestea sunt „etichetate” începând cu
valoarea „0” şi, corespunzător fiecărei locaţii, se vor defini adresele
de memorie.
Accesul la memorie reprezintă realizarea legăturii cu memoria,
în vederea unui schimb de informaţii. Pentru a selecta informaţia
dorită, este necesară o informaţie de control, care va permite accesul la
locaţia de memorie corespunzătoare, acest proces fiind numit
adresare de memorie.
Informaţiile elementare se măsoară în biţi, iar 8 biţi reprezintă
1 byte. Byte-ul constituie unitatea elementară care poate fi adresată
individual în cadrul memoriei interne. Conţinutul informaţional al unei
locaţii de memorie poate fi un byte, atunci când locaţia conţine un
grup de 8 biţi, sau un cuvânt, atunci când locaţia conţine un grup mai
mare de biţi.
Caracteristicile comune dispozitivelor de memorare sunt capaci-
tatea de memorare (unitatea de măsură putând fi byte-ul sau
cuvântul) şi durata ciclului de memorie, adică intervalul de timp
dintre două operaţii succesive de scriere/citire din memorie. Mediul de
memorare serveşte ca suport pentru stocarea informaţiilor; din punct
de vedere al utilizatorilor, memoria este structurată în: memoria
destinată programelor de serviciu, care este inaccesibilă utiliza-
torilor şi memoria destinată datelor şi programelor.
Sistemul de operare rezervă zone de lucru pentru rezultatele
intermediare obţinute în urma prelucrării şi pentru fişierele utilizate de
programe. Pentru acestea din urmă, sistemul de operare rezervă două
tipuri de zone: zona tampon (buffer), în care se depune o înregistrare
fizică care urmează a fi scrisă / citită şi zona articol, în care se depune
o înregistrare logică preluată din înregistrarea fizică.
În cadrul memoriei interne, datele sunt reprezentate în funcţie de
natura acestora (alfabetice, alfanumerice şi numerice). Această
reprezentare a datelor este convenţia prin intermediul căreia fiecărui
caracter i se asociază o valoare binară proprie. Datele alfabetice şi
alfanumerice sunt reprezentate în memorie prin succesiuni de
caractere, fiecărui caracter corespunzându-i câte un octet (byte). Acest
lucru se realizează prin folosirea codului EBCDIC sau ASCII. În ceea
ce priveşte datele numerice, sunt utilizate două moduri de repre-
zentare: reprezentarea zecimală şi reprezentarea binară.
54

Unităţile periferice realizează legătura cu mediul exterior, ele
permiţând schimbul de informaţii şi dialogul utilizator-sistem
electronic de calcul, precum şi stocarea unei cantităţi de informaţii
mult mai mari decât cea permisă de memoria internă. Dialogul se
materializează în introducerea programului, a datelor problemei şi,
respectiv, afişarea lor. Datele de intrare, datele de ieşire (rezultatele)
precum şi programele pot fi introduse şi executate imediat de la
tastatură sau pot fi introduse şi păstrate pe suporturi tehnice de date
pentru prelucrarea lor ulterioară.
Din punct de vedere al funcţiei realizate, unităţile periferice se
împart în: unităţi periferice de intrare, unităţi periferice de ieşire şi unităţi
periferice de memorare. Unităţile periferice de intrare permit
introducerea de către operator a programelor şi a datelor problemei, cel
mai reprezentativ echipament de acest fel fiind tastatura. Pe lângă aceasta,
mai putem aminti creionul optic, mouse-ul, scanerul, tabletele grafice.
Unităţile periferice de ieşire permit afişarea rezultatelor prelucră-
rii, dar şi a unor mesaje utilizator-calculator, incluzând display-urile,
imprimantele, mesele de desenat.
Unităţile periferice de memorare, numite şi echipamente de
memorie externă, sunt unităţile (driver) de discuri magnetice, de bandă sau
casetă magnetică. Aceste unităţi permit înregistrarea şi, ulterior, con-
sultarea informaţiilor.
2.3. Clase şi familii de calculatoare

Din punct de vedere al caracteristicilor constructive, calculatoa-
rele electronice se clasifică în: microcalculatoare, minicalculatoare şi
calculatoare medii şi mari.
Microcalculatoarele sunt realizate având ca element central un
microprocesor în jurul căruia s-a dezvoltat o arhitectură, la început
mai simplă, apoi din ce în ce mai performantă, pe măsură ce s-a trecut
de la utilizarea unui microprocesor cu lungimea cuvântului de 4 biţi la
8-16 biţi, iar în prezent la 32-64 biţi.
Putem împărţi microcalculatoarele în microcalculatoare familiale,
microcalculatoare semiprofesionale şi calculatoare personale.
Microcalculatoarele familiale, din care amintim realizările
firmelor SINCLAIRE şi COMMODORE, sunt construite pe baza
unui microprocesor de 8 biţi INTEL 8080 sau Z80 sau 6502, cu o
memorie de până la 48 KO.
55

Elementul specific al acestor microcalculatoare constă în faptul
că tastatura include atât unitatea centrală, cât şi circuitele de interfaţă
cu echipamentele periferice. Aceste periferice sunt, de obicei, televi-
zorul pentru afişarea rezultatelor şi casetofonul pentru memorarea
programelor, fişierelor de date şi a jocurilor. Aceste calculatoare nu
lucrează decât în limbajul BASIC, care este lansat imediat ce
calculatorul este pornit.
Microcalculatoarele semiprofesionale sunt realizate cu micro-
procesoare de 8 biţi dar cu echipamente periferice performante: unităţi
de floppy-discuri, imprimante, eventual şi cuploare pentru
teletransmisia datelor, conectate împreună la o magistrală comună. În
această categorie se includ, de exemplu, calculatoarele CUB-Z, M-18,
M-118, COMMODORE-64 etc. Capacitatea memoriei este cuprinsă
între 64 KO şi 128 KO. Sistemul de operare care s-a generalizat cu
mult succes pe aceste calculatoare este CP/M.
Acest sistem de operare a permis utilizarea unui software
performant: limbaje de nivel înalt, FORTRAN, COBOL, PASCAL,
limbaje de asamblare ASM-80, MAC etc., sistemul de gestiune a
bazelor de date dBASE şi, nu în ultimul rând, programe de procesare a
textelor, WORDSTAR şi alte programe utilitare.
Floppy-discurile, utilizarea unităţilor de bandă magnetică a
facilităţilor de culegere şi teletransmisie a datelor, au făcut din aceste
microcalculatoare, pentru o anumită etapă, nişte instrumente de calcul
mono-user, eficiente şi performante.
Calculatoarele personale (Personal Computers sau PC) au
cucerit supremaţia în lumea microcalculatoarelor prin utilizarea alături
de floppy-discuri, a discurilor Winchester, hard-discuri, precum şi a
microprocesoarelor pe 16 biţi INTEL 8086.
Firme de prestigiu au creat familii de calculatoare personale, multe
compatibile între ele, dintre care amintim, în primul rând, IBM - PC-urile
echipate cu microprocesoare din ce în ce mai puternice şi mai rapide:
INTEL 80286, INTEL 80386, INTEL 80486, INTEL 80586 şi
PENTIUM. Deosebit de fiabile şi performante sunt produsele firmelor
COMPAQ, ATARI, HEWLETT-PACKARD, MACINTOSH etc. Preţul
accesibil, echipamentele periferice performante, gama de produse
software impresionantă, compilatoare, S.G.B.D.-uri, procesoare de texte,
pachetele de programe specializate pentru proiectare şi calcule inginereşti,
medicină sau birotică şi încă multe altele au făcut din PC-uri cele mai
răspândite calculatoare la ora actuală.
56

Minicalculatoarele au apărut datorită puternicului proces de
miniaturizare a generaţiei vechi de calculatoare, prin utilizarea masivă
a circuitelor integrate LSI (Large Scale of Integration) şi VLSI (Very
Large Scale of Integration).
Echipamentele periferice sunt interconectate la o magistrală
comună, iar unităţile de discuri magnetice, prin componenta DMA
(Direct Memory Access) sporesc mult performanţele acestora. Nume-
roase terminale video şi alte echipamente periferice pot fi conectate:
imprimante, unităţi de bandă magnetică, unităţi de discuri magnetice,
plottere etc. Din această clasă au făcut parte minicalculatoarele
româneşti INDEPENDENT-100, I-102F, CORAL, cu versiunile
CORAL-4030 şi CORAL-4021.
Minicalculatoarele CORAL au fost proiectate integral la noi în
ţară şi realizate în privinţa componentelor, folosindu-se circuite
integrate pe scară medie şi largă (MSI şi LSI). Au fost utilizate
microprocesoare bit – slice AM 2901, pe 4 biţi, cu care s-au realizat
modelele pe 16 biţi, cum ar fi: CORAL 4001, 4011, 4030 şi 4021;
modele pe 32 biţi utilizate la CORAL 8730. Ariile de memorie
programabile de către utilizator (FPLA,PROM) au acoperit o gamă
extrem de diversă de modele şi capacităţi, iar memoriile RAM
utilizate au avut capacităţi de la 4 Kbiţi / chip (circuit integrat) până la
1Mbit / chip. Cu ajutorul acestora s-au realizat plăcile (plachetele) de
memorii dinamice de 64 KB pentru CORAL 4001, de 1MB, pentru
CORAL 4030 şi 4021 sau de 2MB, pentru CORAL 8730.
Nivelul tehnologic ridicat al componentelor, la început toate de
import, a impus folosirea unei tehnologii multistrat, pentru realizarea
circuitelor imprimate (suportul pe care se implantează componentele).
Familia de minicalculatoare CORAL a folosit prima, pe scară
largă, circuite imprimate pe 6 straturi: un strat de alimentare; un strat
de masă şi 4 straturi pentru realizarea traseelor de legătură între
componente.
Un rol important în modernizarea familiei de minicalculatoare l-a
avut şi perfecţionarea continuă a tehnologiei mecanice de realizare a
măştilor estetice pentru unităţi centrale, dulapuri sau echipamente
periferice.
Tehnologia de fabricaţie a minicalculatoarelor trebuie privită ca
un complex de tehnologii pentru fabricarea circuitelor imprimate
multistrat, a realizării plachetelor cu circuite integrate, care definesc
tipul calculatorului şi a subansamblelor mecanice.
57

În realizarea minicalculatorului primul pas este proiectarea
schemei logice a fiecărui modul (procesor, memorie, interfeţe de
comunicaţii, controloare de echipamente periferice: disc flexibil FDD,
disc de masă HDD, bandă magnetică MT, surse de alimentare etc). În
funcţie de complexitatea schemelor, s-a stabilit dimensiunea de
plachetă, astfel încât numărul de plachete să fie minim.
Următorul pas este proiectarea circuitului imprimat, mai
precis a straturilor (layer) cu traseele de legătură între componente
(circuite integrate, tranzistoare, diode, rezistenţe, condensatoare etc.).
S-a folosit tehnologia multistrat, cu două feţe (straturi) pentru trasee,
un strat pentru planul de masă şi al doilea strat pentru planul de
alimentare cu tensiune a componentelor de pe plachetă.
Sistemul de operare utilizat de minicalculatoarele româneşti este
sistemul AMS, compatibil cu sistemul RSX-11M. Acesta este un
sistem multi-user (mai mulţi utilizatori), prin care minicalculatoarele
pot fi exploatate simultan de mai mulţi utilizatori.
Calculatoarele medii şi mari. În prezent, aceste calculatoare mai
sunt denumite şi sisteme „main-frame”-uri. Prin dimensiunea lor redusă,
nu mai seamănă cu ceea ce au fost prin anii ’70-’80. Asemenea
calculatoare au fost calculatoarele româneşti FELIX C-256, FELIX
C-512, FELIX C-1024. Această familie de calculatoare, nu foarte fiabile,
erau performante ca viteză de lucru, cu o capacitate de memorare între
256 KB şi 1 MB, după cum ne indică şi seria fiecărui calculator.
În prezent, firma IMB a lansat un „main-frame” cu performanţe
spectaculoase; este vorba de familia de calculatoare AS/400. Această
familie este modulară, permiţându-se o dezvoltare rapidă treptată,
începând cu modelul CO5 şi ajungând la modelul B70.
Modelul IBM AS/400-CO5 are o memorie internă de 8-12 MB
şi suportă 12 terminale video pentru utilizarea simultană. Unitatea
centrală a IBM 9402 cu circuite VLSI pe 32 de biţi asigură o gamă
diversă de facilităţi de prelucrare, atât în regim de lucru independent,
cât şi în cadrul unei reţele de calculatoare.
Modelul AS/400-B70 poate ajunge la 192 MB memorie internă,
54 GB memorie externă pe discuri magnetice şi 800 de terminale
video ca posturi de lucru pentru utilizatori. Sistemul de operare este
sistemul AS/400 care permite şi cuplarea unor PC-uri din familia
IBM-PS/2. Gama echipamentelor periferice este diversă, incluzând
terminale video, imprimante, unităţi de bandă magnetică, discuri de la
400 la 3428 MB, subsisteme de comunicaţie.
58

Supercalculatoarele electronice cu viteză de calcul şi memorie
internă foarte mare sunt destinate cercetărilor spaţiale, aplicaţiilor
militare etc.
2.4. Arhitectura unui calculator personal

Această noţiune a apărut prima dată în SUA şi prin denumire
sugerează accesul unei largi categorii de persoane la utilizarea lor. Cea
mai cunoscută subgrupă a calculatoarelor personale o constituie
calculatoarele personale compatibile IBM-PC. Calculatorul personal
reuneşte într-un tot unitar şi funcţional două părţi: hardware-ul şi
software-ul.
Din punct de vedere structural, calculatorul se compune din
microprocesor şi memorie. Microprocesorul execută programele care
se găsesc în memorie, iar programele operează asupra datelor care se
află tot în memorie.
Figura 2.3. Structura unui calculator personal
59

Din punct de vedere funcţional, calculatorul este compus din
unitatea centrală şi echipamente periferice. În figura 2.3. este
prezentată structura unui calculator personal, urmând ca fiecare
componentă să fie tratată în cele ce urmează.
2.4.1. Placa de bază

Placa de bază, cunoscută şi sub denumirea de motherboard,
reprezintă fundamentul unui calculator, definind prin circuitele pe care
le conţine PC-ul şi accentuând caracteristicile acestuia.
Construirea unui calculator cu ajutorul unei singure plăci de
bază reprezintă cea mai economică metodă, fabricanţii de asemenea
componente străduindu-se să integreze cât mai multe componente.
Placa de bază prezentată în figura 2.4., constituie suportul princi-
palelor componente electronice ale calculatorului: microprocesorul,
memoria internă, coprocesorul matematic, magistralele de comuni-
caţie, interfeţele de conectare.
Figura 2.4. Placa de bază
Toate aceste subansamble sunt amplasate pe placă, utilizându-se

locaşuri dedicate. Adăugarea unei componente a sistemului de calcul
solicită montarea unei plăci de legătură (de interfaţă), prin intermediul
unui conector specific disponibil pe placa de bază. În figura 2.5. este
prezentată schematic o placă de bază.
60

Se pot observa conectorii care asigură integrarea microproceso-
rului (B), memoriei interne (E), diferitelor tipuri de suporturi magne-
tice şi optice (F, H).
Figura 2.5. Prezentare schematică a plăcii de bază a unui calculator PC
Microprocesorul este conectat prin intermediul soclului de

procesor B, iar deasupra acestuia este montat un ventilator care are rol
de răcire pentru procesor. Alimentarea cu energie electrică a ventila-
torului se realizează prin conectorul C. În figura 2.6. este prezentat
ansamblul procesor-ventilator.
Figura 2.6. Ansamblul procesor - ventilator
61

Pentru a asigura o funcţionare corectă a tuturor componentelor
periferice, placa de bază dispune de un circuit de memorare
specializat, numit BIOS. Rolul de interfaţă al BIOS între dispozitivele
periferice şi microprocesor este prezentat în figura 2.7.
Figura 2.7. Rolul BIOS la momentul lansării în execuţie

a sistemului de operare
Programele aflate în BIOS pot fi aduse la zi, situaţie posibilă
pentru plăcile de bază care dispun de memorie BIOS reprogramabilă
(flash BIOS). Respectivele programe pot fi procurate fie de la
furnizorul de placă de bază, fie prin intermediul reţelei INTERNET.
Prin acţiunea asupra comutatorului J, prezentat în figura 2.5., utiliza-
torul poate produce ştergerea vechiului conţinut al BIOS şi înmaga-
zinarea celui nou.
BIOS monitorizează în permanenţă temperatura atinsă de
microprocesor, tensiunea de alimentare şi numărul de rotaţii pe minut
al ventilatorului procesorului (Cooler). În situaţia în care aceste
elemente ating pragul maxim, se produce automat oprirea calcula-
torului. În figura 2.8. sunt prezentate aceste caracteristici, stabilindu-se
ca limită maximă de temperatură 29 0C.
Figura 2.8. Monitorizarea prin BIOS a caracteristicilor plăcii de bază

62

2.4.2. Microprocesorul
Microprocesorul este o unitate de prelucrare miniaturizată a
datelor care trebuie supuse prelucrării. În figura 2.9. este prezentat
schematic circuitul informaţiilor de intrare-ieşire, poziţia micropro-
cesorului în interiorul procesului de prelucrare a datelor.
Figura 2.9. Reprezentarea rolului microprocesorului
Istoria microprocesorului începe în anul 1971, când compania

INTEL a realizat pentru prima dată asamblarea într-un tot unitar a
unui mare număr de tranzistoare, dar vor mai trece 8 ani până când
această realizare se va concretiza în primul calculator personal.
În tabelul următor sunt prezentate generaţiile de calculatoare
personale, tipul de microprocesor utilizat, anul de apariţie, precum şi
numărul de tranzistoare incluse în acesta.
Generaţie Microprocesor An apariţie Număr de

tranzistoare
1 8086 -- 8088 1978-81 29.000
2 80286 1984 134.000
3 80386DX -- 80386SX 1987-88 275.000
4 80486SX, 80486DX, 1990-92 1.200.000

80486DX2 -- 80486DX4
5 Pentium 1993-95 3.100.000

Cyrix 6X86 1996 --
AMD K5 1996 --
63

Generaţie Microprocesor An apariţie Număr de
tranzistoare
IDT WinChip C6 1997 3.500.000
5+ Pentium MMX 1997 4.500.000

IBM/Cyrix 6x86MX 1997 6.000.000
IDT WinChip2 3D 1998 6.000.000
6 Pentium Pro 1995 5.500.000

AMD K6 1997 8.800.000
Pentium II 1997 7.500.000
AMD K6-2 1998 9.300.000
6+ Mobile Pentium II 1999 27.400.000

Mobile Celeron 18.900.000
Pentium III 9.300.000
AMD K6-3 -----
Pentium III CuMine 28.000.000
7 AMD K7 Athlon 1999/2002 22.000.000
Calculatoarele folosesc microprocesoare din seriile prezentate

anterior, ultimul microprocesor având modificată arhitectura pentru a
răspunde aplicaţiilor multimedia. Diferenţa dintre acestea este dată de
viteza de lucru, capacitatea maximă de memorie pe care o poate
adresa şi de setul de instrucţiuni pe care pe poate executa. La rândul
său, viteza de lucru a microprocesorului este determinată de tipul
constructiv al microprocesorului, de dimensiunea registrelor interne şi
a magistralei de date şi de frecvenţa ceasului sistemului, adică timpul
în care se încarcă şi se execută instrucţiunile. În general, viteza de
lucru a calculatorului este exprimată de frecvenţa de lucru a micro-
procesorului. Frecvenţa de ceas a procesoarelor a debutat cu valoarea de
4,77 MHz, urmată de 16, 25, 50, 66, 90, 133, 200, 550 MHz.
Microprocesorul, numit şi Unitate Centrală de Procesare (CPU –
Central Processing Unit), este un circuit LSI (Large Scale Integration)
complex, capabil să efectueze operaţii aritmetice şi logice sub
controlul unui program. El execută calculul şi procesarea datelor în
sistem (cu excepţia calculelor matematice complexe, acestea fiind
executate de coprocesorul matematic, dacă sistemul de calcul are o
astfel de componentă separată).
64

Procesorul lucrează cu două tipuri de date: date utilizator – date
care trebuiesc procesate în concordanţă cu anumite instrucţiuni, cea de-a
doua categorie de date fiind reprezentate de instrucţiuni – care arată cum
trebuie să fie procesate datele utilizator. În principal, activitatea unui
procesor constă în decodificarea instrucţiunilor, localizarea datelor în
sistem, efectuarea calculelor. În figura 2.10. este prezentată schematic
structura microprocesorului şi conectarea acestuia cu memoria.
Figura 2.10. Reprezentarea structurii microprocesorului
Unitatea BUS (BU) stabileşte legăturile cu componentele externe

procesorului prin intermediul magistralelor, aducând instrucţiunile din
memorie şi punându-le într-o coadă de aşteptare (Prefetch Queue) spre
a fi transferate pe rând în Unitatea de Instrucţiuni (IU). În acest bloc
instrucţiunile sunt decodificate şi descompuse într-un număr de
microinstrucţiuni elementare spre a fi transferate apoi în Unitatea de
Execuţie. Execuţia instrucţiunilor se face cu ajutorul registrelor din
EU, controlul derulării operaţiilor fiind asigurat de Unitatea de control
(CU). Locaţia de memorie de la care citeşte sau scrie procesorul este
atribuită de acesta prin intermediul Unităţii de adresare (AU), după
care este transmisă Unităţii de BUS.
Clasificarea procesoarelor se realizează în funcţie de modul în
care are loc execuţia instrucţiunilor. Execuţia instrucţiunilor are la
bază principiul microprogramării, existând astfel două tipuri princi-
pale de procesoare. Procesoare de tip CISC (Complex Instruction Set
65

Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor după acest tipar fiind
specifice procesoarelor 8086. Procesoare de tip RISC (Reduced
Instruction Set Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor este
dat de tehnologia superscalară care permite procesoarelor să execute
simultan mai multe instrucţiuni (procesare paralelă). Acest mod de
execuţie a instrucţiunilor este specific procesoarelor dedicate pentru
servere. Codurile acestor instrucţiuni sunt memorate într-o memorie
ROM (Microcode ROM) în interiorul procesorului.
Caracteristicile procesoarelor. Un procesor este caracterizat de
viteza de lucru, capacitatea maximă de memorie pe care o poate
adresa şi setul de instrucţiuni pe care le poate executa. O caracteristică
principală a unui procesor este reprezentată de lungimea cuvântului cu
care poate lucra (capaciatea registrilor săi de lucru), existând
procesoare ce lucrează cu lungimi de 8, 16, 32 şi 64 de biţi. Această
caracteristică reprezintă un indiciu important asupra cantităţii de date
pe care procesorul o poate prelucra la un moment dat.
Viteza de lucru a unui procesor depinde de frecvenţa ceasului
intern şi de capacitatea memoriei cache. Ceasul intern este un oscilator
care trimite în calculator pulsuri la intervale de timp egale. La fiecare
puls emis de ceasul intern, procesorul execută anumite operaţii. Toate
activităţile unui procesor sunt coordonate de aceste pulsuri periodice
Frecvenţa cu care sunt generate aceste pulsuri se numeşte frecvenţa
ceasului intern şi se măsoară în herţi. Din punct de vedere al
procesorului memoria cache este clasificată în: memorie cache internă
de nivel (1) şi memorie cache externă de nivel (2). Memoria cache
internă este de fapt o zonă de memorie foarte rapidă, încorporată în
nucleul procesorului şi având rolul de a păstra o parte din seturile de
instrucţiuni şi de date cu care procesorul lucrează în mod curent. Fără
existenţa acestui tip de memorie procesorul trebuie să aştepte ca datele
sau instrucţiunile să-i sosească din memoria RAM a calculatorului.
Astfel, se produce o întârziere în ceea ce priveşte prelucrarea datelor
de către procesor, întârzieri datorate pe de o parte, faptului că memoria
RAM este prin construcţie mult mai lentă decât procesorul, pe de altă
parte, faptului că datele trebuie să străbată o distanţă destul de mare.
Distanţa este reprezentată de traseul străbătut de date din memoria
RAM prin magistrala de date sau de instrucţiuni până la unitatea de
bus a procesorului. Aceşti timpi de aşteptare au fost înlăturaţi prin
66

introducerea unui astfel de tip de memorie ce poate fi accesată de către
procesor fără cicluri de aşteptare, deoarece ea poate lucra integral la
frecvenţa de ceas a procesorului. Caracteristica acestui tip de memorie
este aceea că înmagazinează atât coduri de instrucţiuni cât şi date,
fiind numită şi memorie unificată. Pentru a îmbunătăţii şi mai mult
performanţele procesoarelor, acestea au fost prevăzute şi cu o
memorie cache externă de nivel 2, caracteristica acesteia fiind aceea
că este divizată din punct de vedere logic în două zone: cache-ul de
date şi cache-ul de instrucţiuni. Localizarea acestui tip de memorie (în
funcţie de producător) se află fie în capsula procesorului, fie pe
suportul ceramic al procesorului.
Capacitatea maximă de memorie pe care o poate accesa un
procesor este dată de modul (mod real, mod protejat şi mod virtual
real) în care poate funcţiona acest procesor. Microprocesoarele din
familia 8086 în mod real, din construcţie pot accesa maxim 1 Mb de
memorie RAM. Odată cu evoluţia şi apariţia unor procesoare mai
puternice, printre facilităţile puse la dispoziţie a fost şi accesul la o
cantitate de memorie mai mare. Astfel, un procesor care funcţionează
în modul protejat poate avea acces la 1 Gb de memorie (inclusiv
memorie virtuală). Atunci când un program solicită mai multă
memorie decât memoria fizică instalată în sistem, unitatea centrală de
prelucrare mută pe hard-disc o parte din datele existente în memorie şi
permite astfel programului să utilizeze memoria RAM eliberată.
Programul se comportă ca şi când memoria de 1 Gb există în realitate.
Modul de operare virtual real al procesorului asigură protecţia hard a
memoriei, simulând un mod de lucru real. Aceast mod de funcţionare
presupune încărcarea în memorie a mai multor copii ale sistemelor de
operare, acestea rulând simultan în câte o zonă protejată de memorie.
Fiecare partiţie astfel creată se mai numeşte şi maşină virtuală.
Setul de instrucţiuni pe care le poate executa un procesor se
referă direct la modul în care sunt executate instrucţiunile de bază
precum şi modalitatea de procesare a datelor (CISC sau RISC).
În reprezentarea grafică 2.11. sunt prezentate cele 8 generaţii
actuale de procesoare, cu numele acestora şi cu cel al fabricantului.
67

Figura 2.11. Generaţiile de microprocesoare
2.4.3. Memoria internă

Cea mai importantă şi costisitoare componentă fizică a unui
calculator personal este memoria internă, prin intermediul căreia
vom putea aprecia performanţele unui calculator.
Aceasta este unitatea funcţională a calculatorului destinată
păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor necesare
utilizatorului şi bineînţeles a sistemului de operare.
În configuraţia unui sistem electronic de calcul, în funcţie de modul
în care se realizează accesul la memorie, pot fi întâlnite simultan două
mari tipuri de memorii: memorii ROM şi memorii RAM.
Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi
doar citită) – este un tip de memorie nevolatilă (informaţia conţinută
de acest tip de memorie nu se pierde la oprirea calculatorului). Este o
memorie de tip special, care prin construcţie nu permite programato-
rilor decât citirea unor informaţii înscrise aici de constructorul
calculatorului prin tehnici speciale. Memoriile de tip ROM se clasifică
în funcţie de modalitatea de scriere a datelor în PROM şi EPROM.
1. memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM
programabile, care permit o singură rescriere de programe;
2. memorii EPROM (Programabile Electric PROM), care pot
fi şterse şi reprogramate de mai multe ori, utilizând tehnici electronice
speciale.
Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi
alcătuiesc aşa-numitul firmware. Calculatoarele din familia IBM – PC
68

conţin şi o memorie CMOS (de tip RAM, alimentată în permanenţă
de o baterie pentru a nu-şi pierde conţinutul informaţional. În această
memorie se stochează informaţii referitoare la configuraţia hardware a
sistemului electronic de calcul.
Dacă accesul la memorie este permis atât pentru citire cât şi
pentru scriere memoria se numeşte RAM (Random Access Memory -
memorie cu acces aleator). Memoria RAM reprezintă un spaţiu
temporar de lucru unde se păstrează datele şi programele pe toată
durata execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din memoria
RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta este volatilă,
păstrând informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune.
În funcţie de circuitele din care sunt implementate memoriile
RAM, acestea se clasifică în: memorii statice (SRAM) şi memorii
dinamice (DRAM). La rândul lor, memoriile DRAM se împart în:
1. memorii FPM (Fast Page Mode) – caracteristica acestui tip de
memorie o reprezintă facilitatea de a lucra cu pagini de memorie. O
pagină de memorie este o secţiune de memorie, disponibilă prin
selectarea unei adrese de rând.
2. memorii EDO (Extended Data Out) – funcţionează la fel ca şi
memoriile FPM dar accesul la datele din celulele de memorie este mai
rapid cu 10 – 15 % faţă de FPM.
3. memorii SDRAM (Syncronous DRAM) – un astfel de tip de
memorie reprezintă un modul DRAM ce lucrează în mod sincron cu
procesorul (prin construcţie, la origine, memoriile DRAM convenţio-
nale funcţionau în mod asincron).
4. memoriile VRAM (Video RAM) – este o memorie rapidă
folosită în special pentru plăcile video.
5. memorii SGRAM (Syncronuos Graphics RAM) - este un
SDRAM adaptat cerinţelor foarte mari din domeniul graficii 3D.
6. memorii DDR (Double Data Rate) - prin această tehnologie se
pot transfera date de două ori mai rapid faţă de tehnologiile anterioare.
Fizic, memoria RAM este constituită din elemente care prezintă
două stări stabile, reprezentate convenţional prin simbolurile 0 şi 1,
denumite biţi sau cifre binare. Aceste elemente sunt constituite din
milioane de perechi de tranzistori şi condensatori. Rolul condensa-
torilor este de a reţine sarcină electrică, iar al tranzistorului acela de a
încărca cu sarcină electrică condensatorul. Aceste perechi de
condensatori şi tranzistori sunt dispuse sub formă de coloane şi
rânduri, formând o matrice. Prin construcţie, accesul la memorie se
69

realizează la nivelul unui grup de biţi denumit celulă sau locaţie de
memorie. Fiecărei locaţii de memorie îi este asociată o adresă, care
identifică în mod unic aceea locaţie. Numărul de biţi care se poate
memora într-o locaţie de memorie reprezintă lungimea cuvântului de
memorie. Numărul total de locaţii de memorie reprezintă capacitatea
memoriei şi se exprimă de regulă în octeţi. O altă caracteristică a
memoriei RAM o reprezintă timpul de acces la informaţie, care se
defineşte prin intervalul de timp scurs dintre momentul furnizării
adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei. Timpul de
acces la informaţie la memoriile noi este de ordinul nanosecundelor.
Din punct de vedere al organizării interne, memoria RAM
este împărţită din punct de vedere logic, astfel:
1. Memoria convenţională (de bază) – este formată din primii
640 Kb ai memoriei calculatorului, fiind zona în care se execută toate
programele care rulează sub sistemul de operare MS-DOS.
2. Memoria superioară (rezervată) – este formată din următorii
384 Kb, rămaşi disponibili până la 1Mb. Această zonă de memorie
este împărţită în felul următor: primii 128 Kb sunt rezervaţi pentru a fi
utilizaţi de adaptoarele video pentru memorarea informaţiei afişate pe
ecran, următorii 128 de Kb sunt rezervaţi pentru a fi folosiţi de diferite
adaptoare ce se pot conecta la un sistem cum ar fi placa video, placa
de reţea etc., ultimii 128 de Kb fiind rezervaţi pentru a fi utilizaţi de
componenta BIOS a sistemului.
3. Memoria extinsă – este cuprinsă între 1 Mb şi 4 Gb, caracte-
ristica sa fiind aceea că poate fi accesată doar dacă procesorul lucrează
în mod protejat.
4. Memoria expandată EMS (Expanded Memory Specification)
– acest tip de memorie nu poate fi accesat direct de către procesor, ci
prin intermediul unei ferestre de 64 de Kb stabilită în zona de
memorie superioară. Acest tip de memorie este împărţit din punct de
vedere logic în segmente de 64 Kb care sunt comutate în această
fereastră.
În prezent, se construiesc mai multe cipuri de memorie (circuite
de memorie cu o capacitate definită exact de fabricant), numite SIMM
(Single Inline Memory Modules). Plăcile de bază vechi, pentru
procesoare 486, au 8 socluri SIMM cu 30 de pini (contacte) de
legătură. Plăcile moderne au socluri cu 72 de pini, iar viitoarea
generaţie de plăci vor avea 168 de pini. În figura 2.12. se poate studia
un modul de memorie şi soclul aferent.
70

Figura 2.12. Modul de memorie, soclul şi elementele de fixare
Modulele SIMM au forme şi capacităţi diferite (1, 2, 4, 8, 16,

32, 64 MB), elemente care depind de montarea cipurilor numai pe faţa
şi/sau pe spatele plăcuţei şi de numărul de cipuri de pe o plăcuţă
(2,3,8,9). La modulele cu 3 şi 9 cipuri există un cip pentru testul de
paritate, loc în care se memorează pentru fiecare octet un bit de
paritate (bit de control). Modulele fără bit de paritate, mai ieftine, pot
produce incidente în funcţionarea calculatorului.
Cele opt socluri SIMM ale plăcii de bază sunt grupate câte patru,
formând 2 bancuri de memorie. Un banc de memorie trebuie să fie
umplut în totalitate cu module de aceeaşi capacitate şi cu acelaşi timp
de acces.
Între componentele calculatorului, microprocesor, memoria
internă şi periferice, circulă trei categorii de informaţii: instrucţiuni de
program, comenzi efective şi date. Aceste categorii de informaţii
circulă pe circuite electrice distincte, numite linii, care alcătuiesc o
magistrală sau un bus.
2.4.4. Magistrale (bus), controller, interfeţe

Magistrala reprezintă mulţimea conductoarelor folosite în comun
de mai multe unităţi funcţionale pentru transmiterea semnalelor care
codifică (reprezintă) un vector binar. După semnificaţia semnalelor
transmise pe magistrală, acestea pot fi de adrese, de date sau de control.
Din punct de vedere fizic, ele reprezintă trasee de cupru pe o
placă de circuit imprimat.
Pe magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de
date circulă datele transferate între componentele calculatorului.
71

Echipamentele periferice sunt cuplate la magistrală prin
intermediul unei componente fizice, numită controller. Controller-ul
urmăreşte, comandă şi controlează întregul trafic de informaţii între
perifericele rapide, unitatea de hard-disk şi unităţile de floppy-disk şi
memoria internă. Acest transfer direct se execută fără implicarea
unităţii centrale. Sarcina controlului transferului rapid de informaţii
între memorie şi unităţile de discuri magnetice revine unei
componente numită DMA (Direct Memory Access). În figura 2.13. se
prezintă un controller şi modul de conectare al acestuia.
Figura 2.13. Modul de conectare al unui controller
Degrevarea unităţii centrale de sarcina controlului acestor operaţii,

de intrare/ieşire directe cu memoria internă, permite folosirea acesteia
pentru efectuarea altor operaţii, în paralel, asigurându-se astfel creşterea
corespunzătoare a vitezei de prelucrare a calculatorului.
Paşii care trebuie parcurşi pentru funcţionarea unui calculator
sunt următorii:
• microprocesorul depune pe magistrala de date o valoare;
• microprocesorul depune pe magistrala de comenzi comanda
necesară pentru citire din memorie;
• memoria internă primeşte comanda respectivă şi preia de pe
magistrala de date valoarea, caută adresa corespunzătoare, preia conţinu-
tul locaţiei respective şi depune valoarea citită pe magistrala de date;
• memoria internă depune pe magistrala de comenzi comanda
de încheiere a citirii;
• microprocesorul primeşte mesajul memoriei interne de
încheiere a citirii şi citeşte valoarea depusă de pe magistrala de date.
72

De fapt, valoarea transmisă reprezintă instrucţiunea pe care urmează
să o realizeze, iar microprocesorul se conformează şi o execută.
Interfaţa reprezintă dispozitivul prin intermediul căruia două
componente ale calculatorului pot comunica reciproc. Această comu-
nicare se poate realiza în două moduri: paralel şi serial, în funcţie de
modul de transmisie a biţilor de informaţie.
Interfaţa paralelă transmite cei 8 biţi ai unui byte prin inter-
mediul a 8 fire împreună cu un şir de comenzi. Acest tip de interfaţă
este mai rapid, dar mai costisitor.
Interfaţa serială transmite fiecare bit al unui byte prin inter-
mediul unui singur fir. Acest tip de interfaţă are un preţ mai scăzut,
dar şi viteza de transmisie este mai redusă. În figura 2.14. este
prezentat panoul de conectare al unităţii centrale cu dispozitivele
periferice de intrare-ieşire.
Figura 2.14. Panoul de conectare al dispozitivelor periferice
De exemplu, mouse-ul este cuplat la unitatea centrală printr-un

port (PS/2 Mouse). Portul reprezintă punctul prin intermediul căruia
unitatea centrală realizează schimburi de informaţii cu exteriorul ei.
Porturile pot fi de intrare şi de ieşire, în funcţie de perifericul la care
facem referire. În figura anterioară se pot observa: un port specializat
pentru conectarea tastaturii (PS/2 Keyboard), port de comunicaţie
(COM 1 Connector), portul de imprimantă (Printer Connector),
portul de legătură pentru monitor (VGA Connector), port pentru
comunicare cu dispozitivul specializat de execuţie a jocurilor
(Joystick) şi o serie de porturi necesare conectării unor dispozitive
audio-video de intrare-ieşire.
73

2.4.5. Tastatura
Tastatura reprezintă elementul de legătură directă între om şi
calculatorul personal, în sensul că permite introducerea datelor şi
comenzilor în calculator. Din punct de vedere constructiv, tastatura
poate fi privită ea însăşi ca un mic calculator, figura 2.15.
Figura 2.15. Tastatura unui IBM-PC XT
Tastatura conţine un microprocesor, un INTEL 8048, de exem-

plu, care are ca sarcină controlul tastelor apăsate, fiind o mică unitate
de control.
Unitatea de control a tastaturii recunoaşte fiecare tastă datorită
codului său de identificare, cod care, de fapt, este un număr cuprins
între 1 şi 83 sau 1 şi 101, la tastaturile mai complexe.
Sistemul de operare, prin intermediul componentei BIOS, prelu-
crează semnalele, comenzile transmise de tastatură fie după ce am
încheiat o comandă cu RETURN, fie după apăsarea unor taste cu
funcţiuni speciale.
Tastatura calculatoarelor este împărţită în cinci zone de taste:
tastele maşinii de scris, tastatura numerică redusă, tastele pentru
deplasarea cursorului, tastele funcţionale şi tastele de control speciale.
Tastele maşinii de scris este zona care conţine tastele obişnuite,
litere, cifre şi caractere speciale. După modul de aşezare pe tastatură a
literelor, se întâlnesc două tipuri de tastaturi: standardul QWERTY
(standardul american şi englez) şi AZERTY (standardul francez).
Putem să setăm tastatura pentru litere mici (LOWER CASE) sau litere
mari (UPPER CASE), utilizând tasta CAPS LOCK sau SHIFT.
74

Tastatura numerică redusă este reprezentată printr-un grup de
9 taste cu dublă funcţionare, care se setează utilizând tastele NUM
LOCK sau SCROLL LOCK.
Tastele pentru deplasarea cursorului au desenate pe ele săgeţile
care indică sensul de deplasare al cursorului: sus, jos, stânga şi dreapta.
Tastele funcţionale sunt tastele F1, F2 până la F12 (în cazul
calculatoarelor AT şi F1, F2 până la F10, în cazul calculatoarelor XT).
Aceste taste au o semnificaţie diferită, în funcţie de programul care se
execută. De obicei, apăsarea unei asemenea taste determină executarea
unei secvenţe specifice, cum ar fi, de exemplu, F1 pentru HELP, prin
care sunt afişate informaţii ajutătoare privind modul de operare sau de
rezolvare al unui anumit program.
Tastele de control specifice sunt tastele care declanşează o
acţiune specială. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre cele
mai utilizate taste:
RETURN determină terminarea liniei introduse de la tastatură şi
avansul pe rândul următor. Orice comandă se încheie cu RETURN;
BACKSPACE şterge primul caracter de la stânga cursorului,
care se deplasează cu o poziţie spre stânga;
DEL şterge caracterul din dreptul cursorului;
ESC suspendă execuţia programului şi determină revenirea la
pasul (ecranul) anterior;
PRINT-SCREEN listează la imprimantă informaţia existentă pe
ecranul curent;
PgDn determină saltul cursorului cu o pagină înainte;
PgUp determină saltul cursorului cu o pagină înapoi;
CTRL, tasta CONTROL, apăsată simultan cu o altă tastă,
determină schimbarea codului normal al tastei şi generarea unui cod
pentru comenzi speciale, diferite de la program la program.
2.4.6. Mouse-ul
Odată cu Microsoft Windows şi OS/2 mouse-ul a devenit un
echipament periferic larg răspândit în familia PC-urilor, iar pentru
producători de software un dispozitiv care obligă la realizarea de
funcţii speciale pentru aplicaţiile create. Pentru creşterea vitezei de
operare, îndeosebi în cazul unor interfeţe cu elemente senzoriale
speciale (cum sunt meniurile), dirijarea cursorului şi chiar executarea
funcţiilor, ataşate în mod clasic tastelor, se poate face simplu, cu
ajutorul mouse-ului (figura 2.16.).
75

Figura 2.16. Dispozitive mouse
Acesta este un dispozitiv deosebit de comod şi eficient, consti-

tuit dintr-o cutiuţă de plastic cât mai ergonomic proiectată şi realizată,
cu 2-3 butoane deasupra şi conectată la un port al calculatorului.
Graţie unui sistem opto-mecanic (cu bilă) sau optic pur, este posibilă
cuantificarea deplasărilor sale pe masa de lucru.
Practic, prin deplasarea mouse-ului în orice direcţie pe un suport
specific sistemului de senzori, se va obţine o deplasare identică a
cursorului pe ecran. Deplasările reflectate simultan pe ecran sunt
executate de un spot luminos (o matrice de pixeli sau o imagine
grafică), care trebuie adus la coordonatele dorite pe ecran, urmând ca
utilizatorul să apese pe unul dintre butoane. Coordonatele şi acţionarea
pe unul dintre butoane sunt înregistrate şi prelucrate de calculator,
urmând realizarea unui anumit eveniment. Astfel, se derulează o
interacţiune directă om-calculator.
În funcţie de aplicaţiile active la un moment dat, doar anumite
obiecte de pe ecran reacţionează la activarea cu mouse-ul (exemplu:
meniuri, pictograme – iconuri, ferestre etc.).
Utilizarea mouse-ului implică conectarea acestuia la calculator,
la nivel hardware (la unul din porturile seriale) şi software (programul
driver necesar pentru recunoaşterea mesajelor primite de la mouse,
pentru platforma sistemului de operare). Prin convenţie, driverul
mouse-ului (livrat de producător) şi programele, utilizează INT 33h
pentru a comunica. Aceste drivere pot aduce funcţiuni noi, cum este cazul
celor cu trei clape.
Există şi alte dispozitive care pot comunica prin intermediul
aceluiaşi mouse-driver, de exemplu track-ball, tableta grafică etc., aceasta
deoarece driverul mouse-ului face abstracţie de hardware şi se referă la
funcţiuni ale interfeţei.
Un driver de mouse are sarcina de a desena şi deplasa un cursor
pe ecranul monitorului în toate modurile video standard. În mod
76

implicit, este un bloc în invers-video pentru modul text sau o săgeată
pentru modul grafic. Forma cursorului mouse-ului este controlabilă în
ambele moduri de lucru. Cursorul poate fi făcut vizibil sau ascuns.
Tot driverul defineşte acceleraţia la intrare a mouse-ului,
respectiv, cât de repede se va deplasa mouse-ul (în unităţi de măsură
mickey/s) şi pentru ce valoare a acceleraţiei se va dubla viteza mouse-ului
pe ecran - „mouse acceleration threshold“.
Se pot selecta comenzi, opţiuni, fişiere afişate pe ecran, activate
prin apăsarea unuia dintre butoanele mouse-ului. Deci, mouse-ul este
util numai în măsura în care pe ecran informaţiile sunt dispuse sub o
anumită formă, senzitivă la acţionarea cu mouse-ul. Utilizarea mouse-
ului simplifică modul de operare prin tastatură, acesta putând cumula
funcţiile mai multor taste, cum sunt: tastele de deplasare a cursorului,
tasta [ENTER], [ESC], [PgDn] şi [PgUp], taste funcţionale ([F1]-
[F12]).
În funcţie de software-ul care coordonează acţiunile mouse-ului,
enumerăm: setarea acţiunii tastelor pentru dreptaci sau stângaci,
stabilirea raportului deplasare mouse pe suport/deplasare cursor mouse
pe ecran, secvenţa de timp necesară interpretării unui dublu-clic,
afişarea cursorului mouse-ului sub o anumită formă (, ),
modificarea cursorului în funcţie de starea sistemului etc.
Mouse-ul poate fi mecanic, optic, optico-mecanic. Mouse-ul
mecanic produce prin deplasare pe o suprafaţă rigidă, plană, schimba-
rea coordonatelor cursorului afişat pe ecran până la locaţia dorită de
utilizator, conectarea dispozitivului periferic cu calculatorul realizându-se
prin interfaţa serială a unităţii centrale. Deplasarea înainte, înapoi,
stânga, dreapta a mouse-ului implică acţionarea unui mecanism format
din două roţi dinţate şi o bilă din material rigid până în punctul dorit a fi
atins de utilizator, moment în care, prin acţionarea butoanelor dispoziti-
vului, se produce activarea, selectarea elementului dorit.
Mouse-ul optic se bazează pe două fotodiode care emit şi
receptează două raze de culoare diferită, o rază fiind rezervată pentru a
analiza deplasarea dispozitivului pe orizontală, iar o altă rază
deplasarea pe verticală. Mouse-ul optico-mecanic îmbină caracte-
risticile optice şi mecanice, prezentate anterior, deplasarea pe cele
două coordonate fiind monitorizată de doi receptori optici care
sesizează mişcarea pe fiecare coordonată prin apariţia unor întreruperi
de raze recepţionate, întreruperi provocate de către fanta practicată în
discul de sesizare a deplasării. Structura constructivă a acestei
77

categorii de dispozitive periferice poate fi studiată cu ajutorul
reprezentării grafice 2.17.
Figura 2.17. Structura constructivă a mouse-ului
La finele anului 2000 pe piaţă a apărut un nou tip de mouse şi

anume – mouse-ul cu vibraţii. Vmouse, chiar dacă arată normal, are
trei butoane şi scroll şi reacţionează la sunetele emise de calculator.
Până nu demult, ca să trăieşti cu adevărat un joc, pe lângă o placă
grafică şi un monitor, ambele performante, aveai nevoie de o placă de
sunet digitală şi de boxe DolbyDigital. VMouse vibrează la sunetele
emise de calculator. Dacă eşti într-un joc şi îţi apare o stafie în faţă,
placa de sunet şi boxele vor crea o atmosferă macabră, cel puţin, dar,
dacă îţi mai şi „tresare” mouse-ul din mână, atunci chiar simţi jocul!
AVB VMouse funcţionează sub orice sistem de operare de la
Windows la Linux şi MacOS, iar preţul să nu este ridicat.
2.4.7. Monitorul
Orice program care este rulat pe un PC va afişa rezultatele pe
ecran. Pentru a defini noţiunea de ecran al calculatorului, trebuie să
avem în vedere monitorul şi tipul de cuplor sau placă grafică. Din
punct de vedere fizic, cuplorul este o placă interschimbabilă, pe care
o găsim în interiorul unităţii centrale.
Monitorul poate avea diverse dimensiuni, determinate de
numărul de linii şi numărul de caractere dintr-o linie, adică numărul de
78

coloane. PC-urile standard au un ecran cu 25 linii şi 80 de coloane.
Caracteristica diagonalei ecranului este măsurată în inchi, având valori
de 14” (mai puţin folosite), 15” recomandate utilizatorilor mai puţin
pretenţioşi, la serviciu şi acasă, 17” 19” 20” şi 21”, pentru prelucrarea
digitală a imaginilor.
Poziţia pe ecran indicată de cursor, la unele calculatoare, este o
„liniuţă” clipitoare (blinking underline), un „pătrat” clipitor (box) sau
un dreptunghi (highlited cursor). Forma şi modul de afişare a
cursorului se pot fixa de către utilizator.
Monitorul permite afişarea sub formă de imagini sau text a infor-
maţiei primite de la placa video a calculatorului. În funcţie de tipul
constructiv al ecranului, identificăm: dispozitive de afişare cu ecran
plat (FPD – Flat Panel Display) – în această categorie incluzându-se
ecranele cu cristale lichide (LCD – Liquid Crystal Display), ecranele cu
tehnologie TFT (Thin Film Tranzistor), ecranele cu tehnologie FED
(Field Emission Display) şi cele cu plasmă (Plasma Display Panel);
monitoare cu tuburi catodice (CRT – Catode Ray Tube).
Monitoarele cu tub catodic, în funcţie de modul de dispunere a
generatorilor de electroni, se clasifică în:
a. monitor cu tub delta – cei trei catozi corespunzători celor trei
culori de bază (roşu, verde, albastru – R, G, B) sunt dispuşi sub forma
unui triunghi echilateral. Tuburile delta se clasifică, la rândul lor, în
funcţie de tipul grilei folosită pentru ghidarea electronilor în tubul
catodic, astfel: tub cu mască de umbrire de tip tradiţional – fluxurile
de electroni sunt ghidate spre suprafaţă de luminofor cu ajutorul unei
măşti (grile) metalice subţiri prevăzută cu orificii; tub cu slot mask –
foloseşte o mască care conţine grupe de câte trei puncte eliptice de
luminofori dispuse întreţesut.
b. monitor cu tub Trinitron – cei trei catozi sunt dispuşi în linie
iar masca de umbrire este înlocuită de o grilă formată din fire metalice
fine, verticale, paralele, foarte apropiate unele de celelalte.
În funcţie de culorile pe care le pot afişa identificăm: moni-
toare monocrome – pot afişa doar două culori, de obicei negru şi una
din culorile alb sau verde; monitoare cu nivel de gri – capabile de a
afişa diferite intensităţi sau amestecuri între culorile alb şi negru şi
monitoare color – pot afişa toată gama de culori perceptibilă de ochiul
uman prin combinarea cu intensităţi diferite a celor trei culori
fundamentale. De-a lungul timpului au apărut următoarele tipuri de
adaptoare (interfeţele monitorului):
79

- pentru monitoare alb-negru; MGA, Monochrome Display
Adapter, fără facilităţi grafice; HERCULES GA, Monochrome
Display Adapter, cu facilităţi grafice;
- pentru monitoarele grafic-color; CGA, Colour Graphics
Adapter; EGA, Enhanced Colour Graphics Adapter; VGA, Video
Graphics Adapter; SVGA, Super Video Graphics Adapter.
După tipul semnalelor video se pot identifica: monitoare
analogice – acceptă semnale video analogice; monitoare digitale –
acceptă semnale video digitale.
Principalele caracteristici ale unui monitor sunt:
♦ dimensiunea ecranului – se exprimă în inch şi reprezintă
lungimea diagonalei ecranului. În mod uzual, domeniul de variaţie a
acestei caracteristici este cuprinsă între 14’’ şi 21’’;
♦ rata de împrospătare pe orizontală – este o unitate de măsură
a numărului de linii orizontale baleiate de monitor într-o secundă şi se
măsoară în KHz;
♦ rata de refresh – exprimă numărul de cadre ce pot fi afişate pe
ecran într-o secundă. Valoarea minimă acceptată de standardele de
calitate pentru această caracteristică este de 60 Hz la o rezoluţie
maximă suportată de monitor;
♦ densitatea de punct (dot pitch) – reprezintă distanţa dintre
centrele a două puncte vecine de aceeaşi culoare. Standardul de calitate
ISO 2004 prevede pentru acest parametru o valoare de 0.20 mm;
♦ rezoluţia – reprezintă capacitatea unui monitor de a afişa
detalii. De obicei, majoritatea producătorilor exprimă valoarea acestui
parametru prin numărul maxim de pixeli pe care îi poate afişa un
monitor atât pe orizontală cât şi pe verticală.
2.4.8. Modemul
Modemul (Modulator-Demodulator) are sarcina de a converti
datele digitale ale calculatorului, pentru a putea fi transmise prin
reţeaua telefonică analogică, fiind utilizat pentru schimburi de date şi
comunicări între doi sau mai mulţi utilizatori de calculatoare. Modemul
poate fi utilizat pentru transmiterea şi recepţionarea faxurilor sau pe
poziţie de robot telefonic.
Modemul are rolul de a „citi” semnalele digitale ale calculatorului
şi de a le converti în tonuri care sunt expediate pe linia telefonică, aşa
cum este prezentat în figura 2.18. La destinaţie, un alt modem ascultă şi
80

recunoaşte tonurile, pe care le va converti în semnale digitale. În
momentul în care cele două modeme încep dialogul, utilizatorul sesizează
legătura prin auzirea unor tonuri de diferite frecvenţe şi durate, care
depind de viteza cu care dispozitivele comunică.
Figura 2.18. Reprezentarea semnalelor digital-analogic
Acest echipament periferic este disponibil sub formă de placă de

extensie sau ca aparat extern. Funcţionarea corectă a acestui periferic,
prezentat în figura 2.19. este semnalată de o serie de becuri de stare
(LED-uri), grupate pe partea frontală a echipamentului, semnalând
conectarea la reţeaua telefonică şi disponibilitatea de a transmite şi/sau
recepţiona informaţii.
Figura 2.19. Modem extern
Principala caracteristică a unui modem este viteza de transmisie,

măsurată în biţi/secundă, având diferite valori (300 bps, 1200 bps,
2400 bps, 9600 bps, 14400 bps, 33600 bps, 57600 bps).
Utilizarea modemului presupune, de fapt, utilizarea unui sistem de
comunicaţie care favorizează controlul legăturii dintre calculatoare,
permiţând: apelarea unui alt calculator; conectarea (logging in);
expedierea sau recepţionarea unor mesaje, fişiere (upload şi download);
deconectarea (disconnect); încetarea comunicării (hang up).
81

Pentru a exista, un sistem de comunicaţie trebuie să fie compus
din: modem, programe de comunicaţie, linie telefonică. Odată cu
aceste elemente constitutive, utilizatorii care doresc să intre în dialog
trebuie să definească în prealabil câţiva parametri, cum ar fi: viteza de
transmitere şi recepţie a informaţiilor; formatul sub care sunt expediate
sau recepţionate datele etc. Stabilirea acestor parametri este transparentă
pentru utilizator, realizându-se o singură dată, în momentul montării
modemului şi al instalării programelor de comunicaţie.
2.4.9. Imprimanta
Imprimanta este un dispozitiv care permite tipărirea pe hârtie (hard-
copy) a unui document de tip text, a obiectelor grafice sau combinaţii ale
acestora, rezultate în urma unor prelucrări efectuate de calculator. Spre
deosebire de alte echipamente periferice, imprimantele sunt fabricate
într-o gamă deosebit de mare, în diverse tipuri şi de către un mare număr
de firme. Principalele caracteristici ale unei imprimante sunt:
• mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare;
• viteza de tipărire;
• dimensiunea liniei tipărite;
• calitatea grafică a tipăririi;
• memoria proprie;
• fiabilitatea şi costul.
Imprimantele şi monitoarele au de soluţionat o problemă comună:
realizarea ieşirilor informaţionale prin aranjarea seturilor de „puncte",
astfel încât să formeze texte sau imagini grafice. Bineînţeles, impri-
mantele sunt extrem de diverse prin tehnologie, respectiv, prin modul
în care cerneala ajunge pe hârtie, însă principiul rămâne acelaşi.
Principiul de funcţionare este matriceal sau vectorial şi se
bazează pe una din procedurile de imprimare:
• lovirea hârtiei prin intermediul unei benzi tuşate cu un număr
de ace (sau pini), în configuraţii care conduc la realizarea unei imagini;
• stropirea hârtiei cu un jet fin de cerneală, comandat electrostatic;
• inscripţionarea cu toner utilizând LASERUL, a unui tambur
şi apoi a hârtiei, ca la copiatoarele XEROX;
• pe cale termică.
Astfel, din punctul de vedere al mecanismului de imprimare şi
principiului de funcţionare, imprimantele pot fi grupate în:
82

• imprimante cu caractere gravate pe tambur metalic, panglică meta-
lică sau lanţ de litere, aparţinând primelor tipuri, care au ieşit deja din uz;
• imprimante matriceale (figura 2.20.);
• imprimante termice;
• imprimante cu jet de cerneală;
• imprimante laser (figura 2.20.);
• dispozitive plotter (figura 2.20.).
Imprimantele se diferenţiază şi prin numărul de puncte
imprimate pe inch: 100 - 400 - 600 etc. dpi (dots per inch).
c)
a)
b)
Figura 2.20. Modele de imprimante: matriceală, laser şi plotter
Imprimanta matriceală (dot matrix) reprezintă modelul cel mai

răspândit, în special datorită preţului redus al dispozitivului şi al
consumabilelor sale (benzile tuşate). Sunt modele cu 9, 18 sau 24 de
ace. Operează, aşa cum sugerează şi numele, pe baza unui şablon
(matrice de puncte), pentru a forma un caracter sau a desena elemente
grafice. „Punctele” sunt serii de pini (ace) montate pe un „cap de
imprimare”. Capul de imprimare creează câmpuri electromagnetice în
jurul fiecărui pin. Atunci când comanda de imprimare este
recepţionată, câmpul este modificat, iar pinii sunt atraşi sau respinşi de
acul de scriere. Pinii respinşi percutează banda (ribbon-ul). Câmpul
electromagnetic este modificat rapid, pentru ca o anumită polaritate să
creeze un şablon, ce va fi imprimat atunci când capul este deplasat
de-a lungul hârtiei. Orice metodă de imprimare care solicită impactul
fizic dintre o componentă a imprimantei şi o bandă tuşată, pentru a
transfera cerneala pe hârtie, este cunoscută ca „imprimare prin
impact” (Impact Printing).
83

Costul unei imprimante matriceale este determinat de numărul
de facilităţi prezentate de imprimantă şi mărimea hârtiei ce o poate
antrena în dispozitivul de imprimare.
Cele mai multe imprimante matriceale imprimă caracterele la
diferite mărimi şi densităţi. Densitatea, numită şi rezoluţie, implică
utilizarea unui număr mai mare de puncte, pe o suprafaţă dată, astfel
încât să fie desenat acelaşi caracter, fapt ce influenţează direct viteza
de imprimare. Cea mai slabă densitate este DRAFT, iar cea mai
ridicată NLQ („near letter quality"). De asemenea, cu cât densitatea
va creşte, cu atât viteza de imprimare va scădea. Rezoluţia se măsoară
în număr de puncte pe inch (dpi).
Alături de mărimea (size) unui caracter, imprimanta matriceală
poate lua în considerare şi alte atribute ale literei, cum sunt: aldine
(bold sau îngroşare), cursive (italic, scriere înclinată), stricke-out
(suprascrierea cu linie simplă sau dublă) etc. Atributele unui caracter
sunt programabile prin software sau prin meniuri integrate impri-
mantei (butoane ataşate sub forma unui bord de control). Posibilitatea
unor imprimante matriceale de a tipări în culori este condiţionată de
utilizarea benzilor tuşate multicolor.
Imaginea imprimată se poate face fie în modul text, conform unui
set de caractere pe care imprimanta îl are definit) sau grafic (punct
cu punct). Evident, o imagine tipărită în modul grafic are o
calitate mai bună, care depinde de numărul de pini ai capului de scriere.
Viteza de tipărire este exprimată în caractere pe secundă
(exemplu: 150-400 cps). Există şi imprimante matriceale rapide, care
asigură o viteză de imprimare de peste 800 cps.
Cea mai populară serie de imprimante matriceale este familia
EPSON, cu modele extrem de diverse. Ceilalţi producători au adoptat
modelul EPSON ca pe un standard, raportând performanţele şi modul
de lucru al produselor lor la unul dintre modelele familiei EPSON.
Imprimanta cu jet de cerneală (Ink-Jet Printer) a constituit
următorul pas în tehnologia tipăririi rezultatelor. Această imprimantă
utilizează un „cap de scriere” care direcţionează cerneala, sub forma
unor mici jeturi, spre hârtie, desenând caractere sau imagini grafice.
Nu se foloseşte bandă tuşată pentru scris.
Există două tehnologii: bubble-jet şi imprimarea piezoelectrică.
Denumirea bubble-jet provine de la numele primului model de
imprimantă care a utilizat această tehnologie: Canon BubbleJet®. Se
84

bazează pe impulsuri electrice care vaporizează cerneala ţinută sub
presiune într-un recipient. Aceasta va ţâşni prin capul de imprimare şi
va fi înscrisă pe hârtie.
Tehnologia imprimării piezoelectrice utilizează un convertizor
de transformare a variaţiilor electrice în variaţii de presiune (cristal
piezoelectric).
Imprimantele cu jet de cerneală au devenit foarte populare,
datorită facilităţii lor de a imprima imagini color de o calitate
remarcabilă. De asemenea, neavând dispozitive mecanice de transfer a
cernelii pe hârtie, sunt silenţioase.
Ele sunt tot mai mult răspândite, datorită comodităţii în impri-
marea color şi a calităţii tipăririi, în detrimentul celor matriceale. Pot
imprima imagini cu rezoluţii de 300 puncte/inch (sau chiar mai mult),
alb/negru sau color, pe formate diverse de pagină (obişnuit A4), por-
tret sau landscape, utilizând fonturi scalabile sau bitmap. Imprimarea
este coordonată prin aplicaţii MS-DOS, Windows etc.
Imprimarea pe baza jetului de cerneală se realizează cu ajutorul
unui fascicol de picături obţinut prin cele 512 duze ale cartuşului de
cerneală, duze create prin perforare cu rază laser şi dispuse pe o lăţime de
0,85 ţoli. Aceste duze permit ca, la o singură trecere, să se tipărească o
arie cu lăţimea de 21,7 mm, lungimea fiind dată de lăţimea hârtiei.
Procesul de tipărire este compus din patru etape, stocarea şi livrarea
cernelii, adresarea, transferul şi fixarea, prezentate în figura 2.21.
Figura 2.21. Etapele procesului de tipărire aferente tehnologiilor

„bubble-jet” şi „piezoelectrică”
În cazul imprimării piezoelectrice, bazată tot pe picătura de

cerneală trimisă dintr-un rezervor spre hârtie, duzele de cerneală sunt
înzestrate cu elemente piezoelectrice care, la momentul aplicării unei
tensiuni, se îndoaie brusc, expulzând în acest mod picăturile de
cerneală în canalul duzelor.
85

Imprimantele termice sunt, în general, dedicate unor tipuri de
aplicaţii software. Ele sunt integrate în structura calculatorului şi se
bazează pe procedeul de fixare termică a caracterelor pe hârtie
specială. Evident, sunt mai puţin răspândite. Capul de scriere al
imprimantei este încălzit, astfel încât să determine modificarea
chimică a structurii unei hârtii speciale, realizând texte şi grafice. Este
un tip de imprimantă care nu solicită utilizarea cernelii pentru a
imprima caractere sau alte imagini, folosind un mediu colorat, solid,
asemănător cu ceara, prezent în imprimantă, fie ca folie într-o casetă,
fie ca bloc de ceară. Mediul color trece din starea solidă direct în stare
gazoasă, condensând în final pe hârtie. Marele avantaj al acestui
procedeu este că ceara nu intră şi nu se întinde pe hârtie, dar nu poate
utiliza hârtie normală.
„Punctele” produse de această imprimantă pe hârtia tratată
chimic nu sunt la fel de clare cum sunt cele create cu alte modele de
imprimante, datorită în special limitării controlului reacţiei chimice.
Un alt dezavantaj este acela al unui timp redus de păstrare al hârtiei
chimice, sensibilă la lumină, căldură sau agenţi chimici.
Imprimantele laser asigură o înaltă calitate a tipăririi, având la
bază principiul xeroxului. Ambele utilizează o sursă de lumină şi un
mecanism sofisticat de oglinzi, pentru a transfera o imagine pe hârtie. Cu
ajutorul razelor laser, se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru
special, care, la rândul lui, atrage şi se încarcă pe suprafaţă cu toner (praf
special de cărbune, deosebit de fin) ce urmează a fi depus pe hârtie. În
continuare, hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare.
Sunt două modele de imprimante laser: cele care imprimă
caracterele ca pe imagini „bit-mapp” (exemplu: seria de imprimante
Hewlett-Packard LaserJet) şi cele care imprimă caracterele pe baza
expresiilor matematice (vectori) ce descriu înfăţişarea caracterului
(exemplu: Apple LaserWriter).
Viteza imprimantelor laser se măsoară prin numărul de pagini
tipărite pe minut, „page per minute” - ppm. O imprimantă laser
asigură în medie o viteză de tipărire între 5 şi 10 pagini pe minut,
uneori mai mult. Comparativ, o imprimantă matriceală obişnuită atinge
o viteză medie de 5 pagini /minut.
Plotterul este un dispozitiv specific de desenare, al cărui principiu
de funcţionare este, în esenţă, VECTORIAL. La acest dispozitiv se
ataşează un număr de capete de scriere de tip ROTRING care vor trasa
prin deplasări relative faţă de hârtie o imagine transmisă de calculator.
86

Principiu cinematic de lucru al acestui dispozitiv se bazează pe:
1. deplasarea capului pe direcţiile (x) şi (y) (masa de desenat);
2. deplasarea capului numai pe o coordonată (x), cealaltă de-
plasare (y) fiind realizată de hârtie (plotter sau tambur).
Prima variantă este de cea mai înaltă precizie, dar conduce la
crearea unor dispozitive de mari dimensiuni.
Caracteristica principală a unui plotter este mărimea pasului
elementar 0,02-0,1 mm, asigurată prin motoarele pas cu pas şi
multiplicările mecanice, pe de o parte, şi mărimea maximă a hârtiei ce
poate fi desenată A3, A0 etc., pe de altă parte.
Memoria de care dispune o imprimantă este foarte importantă,
în special în cazul celor cu tehnologie laser. Numărul şi complexitatea
desenelor ce urmează a fi tipărite şi viteza de imprimare sunt direct
proporţionale cu memoria imprimantei.
Dimensiunea maximă a hârtiei se referă la lăţimea hârtiei,
lungimea nefiind luată în calcul decât atunci când este furnizată
explicit prin soft. Astfel, există imprimante de tip A3 (lăţimea hârtiei
este de 42 cm), imprimante de tip A4 (la care lăţimea hârtiei permise
este de 21 cm) etc.
O altă caracteristică a imprimantelor este fiabilitatea acestora,
adică posibilitatea de a funcţiona fără defecte o perioadă de timp cât
mai îndelungată. O evaluare rapidă a fiabilităţii se poate face luând în
considerare firma producătoare şi termenul de garanţie.
2.4.10. Scanerul
Dispozitivul periferic scaner permite utilizatorului să digita-
lizeze diapozitive, fotografii alb-negru sau color, formulare sau
planuri, pentru a le prelucra ulterior, cu ajutorul calculatorului. În
tehnica electronică de calcul există trei categorii importante de
scanere, în funcţie de modul de citire a documentului: scanere cu
tambur; scanere cu acţionare manuală şi scanere de pagină.
Scanerele cu tambur realizează deplasarea documentului cu
ajutorul unei rotiţe de transport, care conduce suportul spre zona unde
sunt amplasaţi senzorii care preiau informaţiile de imagine. Această
tehnică este utilizată şi de aparatele fax, producând citirea paginilor
documentelor, alb-negru sau în trepte de gri, cu o rezoluţie de scanare de
200 dpi (dots per inch – puncte de imagine pe o suprafaţă de un inch).
87

Scanerele cu acţionare manuală nu posedă mecanismul de
antrenare a suportului dorit a fi digitalizat, utilizatorul trebuind să
deplaseze manual, cât mai uniform, dispozitivul de citire deasupra docu-
mentului. Această categorie de dispozitive, ilustrată în figura 2.22., se
caracterizează printr-o lipsă de precizie, obţinând o rezoluţie de scanare
mică, nefiind indicate pentru digitalizarea documentelor complexe.
Error!
Figura 2.22. Scaner cu acţionare manuală
Scanerele de pagină sau flatbed solicită ca utilizatorul să aşeze

documentul în aparat (similar unui copiator) pe o tabletă transparentă
de sticlă, sub care se va deplasa longitudinal o sanie care conţine
părţile electronice de citire, după declanşarea procesului de digitalizare.
La scanarea documentelor cu ajutorul dispozitivelor cu tambur
sunt utilizaţi trei senzori, câte unul pentru fiecare culoare de bază
(roşu, verde, albastru). Fiecare senzor valorifică chiar şi cele mai mici
cantităţi de lumină, prin amplificarea semnalului primit cu ajutorul
unei serii de lentile şi oglinzi, diferenţiind astfel şi pasajele foarte
întunecate ale unui document. Fiecare senzor în parte poate fi calibrat
individual, pentru a exclude erorile de culoare prin toleranţă. În
ultimul an, tehnica senzorilor a evoluat, permiţând ca detectorii pentru
toate cele trei culori să fie integraţi într-un singur element. Lentilele şi
oglinzile au fost eliminate, obţinându-se astfel aparate plate şi
compacte, care permit obţinerea unei înalte rezoluţii optice.
Senzorii reprezintă elemente semiconductoare de siliciu, de ordinul
miilor, cuplate sub formă de rânduri de o lăţime maximă cu cea a
documentului de scanat. Ansamblul de senzori produc în momentul
digitalizării documentului rezoluţia orizontală, iar viteza cu care se
deplasează sania cu senzori determină rezoluţia verticală.
88

Rezoluţia optică este determinată de numărul de senzori
utilizaţi. Astfel, un scaner cu o rezoluţie optică de 600 dpi va
recunoaşte mai multe detalii ale documentului, comparativ cu un
dispozitiv cu 400 dpi sau 200 dpi.
Un element important în definirea calităţii unui scaner este
capacitatea de a deosebi cât mai multe tonuri de gri sau de culoare. În
cazul în care un scaner deosebeşte doar alb de negru, dispozitivul
posedă caracteristica „adâncime de culoare” egală cu 1 bit. La 16 trepte
de gri recunoscute, adâncimea de culoare este de 4 biţi, iar pentru 256
de trepte de gri va avea adâncimea de culoare de 16 biţi. Scanerele alb-
negru lucrează cu o adâncime de culoare între 8 şi 16 biţi, iar scanerele
color cu o adâncime de culoare mai mare de 24 de biţi.
2.4.11. Floppy-discul
Orice calculator personal este înzestrat cu cel puţin o unitate de
floppy-disc. Aceste unităţi sunt capabile să înregistreze date sub
forma fişierelor pe disc, ulterior returnând aceste date, prin interme-
diul lor realizându-se un schimb de informaţii între calculator şi discul
magnetic.
Floppy-discul (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima
oară în anul 1971, reprezintă un disc format dintr-o singură placă
realizată din material plastic, acoperit cu un strat feromagnetic.
Principiul de funcţionare constă în următoarele: un mecanism de antre-
nare roteşte floppy-discul cu o viteză constantă, iar scrierea/citirea se
realizează cu ajutorul a două capete de scriere/citire, care se
poziţionează pe informaţiile plasate pe piste (track), dispuse în
cercuri concentrice. floppy-discurile sunt de dimensiuni diferite şi deci
de capacităţi diferite. Cele mai răspândite sunt floppy-discurile cu
diametru de 5¼ inch şi cele cu diametrul de 3½ inch, care,
surprinzător, sunt de capacitate mai mare. Un disc magnetic flexibil se
roteşte în interiorul unităţii cu o viteză de 300 rotaţii/minut, având în
principiu, un timp de acces la informaţie de 100 ms.
89

Figura 2.23. Structura floppy-discului 5¼
Floppy-discul de 5¼ (fig.2.23), apărut în anul 1976, are 40 de

piste pe fiecare faţă, numerotate de la 0 la 39 şi pot înmagazina până la
360.000 de caractere, numindu-se, pe scurt, şi dischete de 360 K.
Printr-un artificiu software, se poate mări capacitatea lor la 720 K, dar
acesta este un format nestandardizat de lucru. În evoluţia tehnologică
au apărut şi floppy-discuri de 5¼ inch din materiale mai bune, putând
înregistra până la 1.2 MB. Acest lucru este posibil datorită sporirii
considerabile a densităţii de înregistrare, a numărului de bytes care se
memorează pe un inch. Aceste dischete se numesc dischete high-
density (HD), în vreme ce dischetele celelalte se numesc dischete
double density (DD).
Floppy-discul de 3½ inch apare în anul 1987, are o capacitate
de 1.44 MB şi, spre deosebire de dischetele de 5¼ inch, din punct de
vedere fizic nu mai este flexibil, nu se mai protejează la scriere prin
lipirea unui autocolant negru şi nu mai are nevoie de plicul protector.
La acest tip de dischetă protecţia se realizează printr-o mică fantă
(existentă în colţul stânga jos al dischetei) care poate fi închisă sau
deschisă, în funcţie de necesităţi.
Pentru creşterea flexibilităţii în exploatare, pistele unui
floppy-disc sunt împărţite, virtual, în 9 sectoare utile de informaţii,
scriindu-se întotdeauna aliniate la început de sector. Unul din
avantajele acestei tehnici de lucru este, pe lângă creşterea vitezei de
lucru, şi acela că, dacă se deteriorează fizic un sector, nu se renunţă la
toată pista, ci numai la sectorul defect.
În tabelul care urmează se prezintă formatele utilizate pentru
discurile flexibile.
90

Dimensiune Nume Număr Număr Capacitate
disc magnetic atribuit de piste sectoare
5.25"Single side SD8 40 8 40x8x512 bytes = 160 KB
5.25"Double DD9 40 9 2x40x9x512 bytes=360 KB

side
5.25" Double DQ15 80 15 2 x 80 x 15 x 512 bytes =

side High 1,2 MB
Density
3.5" DD DQ9 80 9 2x80x9x512bytes= 720 KB
3.5" HD DQ18 80 18 2 x 80 x 18 x 512 bytes =

1,44 MB
3.5" XD DG36 80 36 2 x 80 x 36 x 512 bytes =

(standard IBM) 2,88 MB
2.4.12. Hard-discul
Hard-discul reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor încor-
porată în cutia care conţine unitatea centrală şi încasetată într-un
dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l înlocui. În caz de defectare,
se înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc
dur, disc fix sau disc Winchester, după numele tehnologiei de
construcţie. Sunt formate din mai multe discuri (plăci), asemănătoare
celor flexibile, însă confecţionate dintr-un material mai dur şi fixate pe
un ax comun. Prin rotire, sistemul permite scrierea/citirea concomitentă a
informaţiilor, pe aceleaşi piste ale tuturor discurilor (figura 2.24).
Figura 2.24. Hard-discul

91

Plăcile, numite şi platane, sunt acoperite cu material feromag-
netic şi încorporate într-o casetă de protecţie. Tot ansamblul trebuie să
fie protejat faţă de impurităţile care pot patrunde din mediul exterior
atmosferic (figura 2.25). În cazul pierderii etanşeităţii hard discul este
distrus instantaneu.
Figura 2.25. Elemente care pot deteriora sistemul de capete

şi suportul magnetic
Denumirea de disc fix, atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că

acesta se fixează în interiorul calculatorului şi nu poate fi detaşat cu
uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În ultimul timp însă această
denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi HD care pot
fi cu uşurinţă conectate şi deconectate în exteriorul calculatorului, prin
porturile de intrare/ieşire ale acestuia.
În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:
1. Hard-discuri SCSI (Small Computer System Interface) –
având caracteristici deosebite şi fiind conectate la o interfaţă SCSI
care este controlată de sisteme inteligente (controlere), acestea având
menirea de a coordona fluxul de informaţii dintre hard-disc şi sistem.
Acest tip de unităţi de stocare se folosesc cu precădere montate pe
servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte o performanţă
ridicată privind transferul de date.
2. Hard-discuri EIDE (Enhaced Integrated Drive Electronics) –
termen general aplicat tuturor unităţilor care au un controler inclus în
unitate. De-a lungul timpului, unităţile de stocare de acest gen au
cunoscut o serie de implementări, printre care amintim: protocolul
Ultra ATA – care mai este denumit şi Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33,
Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se referă direct la
realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE, în ultimul
timp şi-au făcut apariţia pe piaţă hard discurile SATA (Serial ATA),
acestea reuşind să obţină o viteză de transfer de 150 M/s.
92

Componentele reprezentative ale unui hard disc sunt:
1. incinta închisă ermetic;
2. pachetul de discuri – este alcătuit din câteva discuri montate
la distanţă unul de altul pe acelaşi ax al unui motor;
3. capetele de scriere/citire şi mecanismul de antrenare a lor –
acestea sunt dispuse pe fiecare dintre feţele unui disc, toate capetele de
scriere/citire fiind montate pe un dispozitiv comun care le pune în
mişcare. Braţul care susţine capetele se poate mişca linear (înainte şi
înapoi) sau se poate roti cu un anumit unghi;
4. motorul pentru antrenarea discurilor;
5. placa logică – denumită şi controler, are menirea de a
comanda întreaga activitate a unităţii de hard disc: rotirea discurilor,
poziţio-narea capetelor în vederea scrierii sau a citirii, verificarea
poziţionării corecte a capetelor, codificarea sau decodificarea
informaţiilor, transferul de informaţii, etc.;
6. memoria cache – are rolul de a stoca temporar anumite date
sau comenzi primite de la procesor. Acest tip de memorie a fost
introdus în cadrul acestui tip de dispozitive pentru a creşte perfor-
manţele acestora.
Principalele caracteristici ale HD se referă la:
• capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de
manipulare a datelor de către PC (PC Data Handling),
• timpul de căutare (seek time);
• rata de transfer a sistemului gazdă;
• rata de transfer a hard-discului (media rate);
• numărul de rotaţii/minut (rpm);
• cantitatea de memorie cache.
Fiecare dintre aceste caracteristici îşi spune cuvântul în ceea ce
priveşte determinarea performanţelor sistemului de calcul în
ansamblul său. Viteza de rotaţie a discului, adică numărul de rotaţii
pe minut, poartă şi numele de spindle speed1. Una dintre
particularităţile HD-urilor este aceea că este utilizată în mod constant
o singură viteză de rotaţie: 3600, 3880, 4500, 5200, 5400, 7200 rpm.
Particularitatea acestui parametru o reprezintă faptul că această
viteză este constantă. Cu cât această viteză este mai mică, cu atât
întârzierile datorate poziţionării mecanismelor fizice sunt mai mari,
având un impact direct asupra aşteptării generate de mişcarea de
rotaţie şi, implicit, asupra ratei de transfer a discului.
1
Spindle înseamnă arbore sau ax.
93

Rata (medie) de transfer a HD reprezintă viteza cu care datele
sunt transferate spre şi dinspre platan. Unitatea uzuală de măsură a
acestei caracteristici este numărul de biti pe secundă. Parametrul care
influenţează rata de transfer, pe lângă viteza de rotaţie, este dat şi de
densitatea datelor pe platan exprimată fie prin număr de piste / inch,
fie prin cantitatea de biţi / inch.
Capacitatea de înregistrare a mediului de stocare se referă la
densitatea de platan. Parametrii care reflectă această stare de lucruri sunt:
• număr de piste/inch (track per inch sau tpi - reprezintă
numărul de piste2 care pot încăpea într-o zonă cu dimensiune de 1
inch). În figura 2.26. sunt reprezentate pistele unui mediu de stocare
magnetic.
• biţi/inch (bpi - defineşte cantitatea de biţi ce pot fi scrişi pe o
distanţă de 1 inch, de-a lungul unei piste de pe suprafaţa HD).
Figura 2.26. Reprezentarea pistelor concentrice ale unui suport magnetic
Timpul de căutare (seek time) este o măsură, exprimată în milise-

cunde, a rapidităţii cu care hard discul îşi poate deplasa capetele de
scriere citire de la o locaţie la alta. Întârzierea produsă de rotaţie
reprezintă timpul necesar pentru ca sectorul dorit să ajungă în dreptul
capului de scriere/citire, odată ce capul s-a poziţionat pe pista respectivă.
2.4.13. Discul optic

Compact-discul constituie un alt suport de memorie externă
care, datorită unor performanţe superioare faţă de discurile flexibile,
tinde să se generalizeze.
Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt
stocate informaţii prin intermediul mijloacelor optice (tehnologia
laser), atât în procesul de scriere, cât şi în cel de citire.
2
Pista este un inel circular descris în jurul discului. O caracteristică
specifică HD o reprezintă numărul de cilindri care poate fi între 300 şi 1024.
Un cilindru este definit de totalitatea pistelor situate pe aceleaşi generatoare.
94

Succesul tehnologiilor optice, nu numai pe piaţa calculatoarelor
electronice, se datorează progreselor realizate în domeniul laserelor,
suporturilor optice şi al procesării semnalelor.
CD-ROM3-ul a apărut în 1978, iar în 1982 este emis şi standardul.
Iniţial, companiile Philips şi Sony au colaborat la un proiect comun,
care s-a finalizat în actualul compact-disc audio de 5" (12 cm)4.
După acest prim pas, s-au continuat cercetările pe linia stocării şi
a altor tipuri de informaţii decât cele audio. Au apărut astfel o serie de
standarde, cum ar fi: ISO 9660 (Sony şi Philips); High Sierra; CD-
DA (Compact Disk-Digital Audio, pentru citirea informaţiilor audio
sau a datelor în format electronic); CD-ROM XA (EXtended
Architecture), care permite atât citirea standardelor mai vechi, cât şi a
discurilor ce utilizează tehnica de întreţesere, „interlaced mode”, cum
sunt cele pentru vizualizarea fişierelor în format AVI); CD-
Recordable, denumite şi CD-WORM sau CD-WO (permit
înregistrarea CD-urilor de către utilizator).
În prezent, există patru tipuri principale de unităţi de CD, fiecare
dintre acestea putând citi informaţiile plasate doar pe anumite tipuri de
suporturi. Din tabelul următor se pot deduce principalele tipuri, originea
numelui acestora, operaţiile permise, dar şi suporturile acceptate.
Unităţile de CD pot fi încorporate în carcasa unităţii centrale
(figura 2.27.), similar unei unităţi de floppy-disc sau sunt detaşabile.
Tip unitate Nume Operaţii şi suporturi acceptate
CD-ROM Compact Disk Read Citire CD-ROM şi CD-R
Only Memory
CD-R Compact Disk Citire CD-ROM şi CD-R. Scrie o
Recordable singură dată pe discul CD-R
CD-RW Compact Disk Citire CD-ROM şi CD-R. Permite
ReWritable scrieri multiple pe disc CD-RW.
DVD RAM Digital Versatile Citire a tuturor formatelor CD.
Disk Random Citeşte şi scrie pe suport DVD ROM.
Access Memory
3
Termenul de CD-ROM nominalizează atât discul de plastic de 5"
acoperit de aluminiu şi care înmagazinează informaţia, cât şi unitatea care îl
citeşte pe acesta.
4
Dimensiunea permite înregistrarea completă a Simfoniei a IX-a de
Beethoven.
95

CD-ROM-ul este mai avantajos decât discul flexibil, dar
concurează discul fix, în sensul că are capacitate de ordinul sutelor de
MO sau GO. Viteza de lucru este, uneori, mai lentă decât la HD.
Figura 2.27. Unitate şi suport optic CD-ROM
Denumim înregistrare optică de informaţii procesul prin care

sunt înscrise şi/sau citite date cu ajutorul unui fascicul de lumină (în mod
obişnuit laser) pe/de pe un suport sensibil din punct de vedere optic.
Înmagazinarea sau citirea informaţiilor pe un CD-ROM se
realizează prin interconectarea într-un tot unitar a unui emiţător laser,
prisme de reflexie, servomotor de deplasare, lentile şi foto-diode.
Aceste elemente sunt reprezentate în figura 2.28.
Figura 2.28. Înmagazinarea şi citirea informaţiilor pe un CD-ROM
96

Datele trebuie citite după suport cu o anumită viteză. În această
privinţă, există două principii: CLV Constant Linear Velocity şi CAV
Constant Angular Velocity.
Principiul CLV face referire la faptul că datele aflate pe pistă trebuie
citite cu aceeaşi viteză şi în aceeaşi cantitate, indiferent de poziţia
informaţiei pe respectivul suport. În acest scop, suportul optic se deplasează
prin faţa sistemului de capete de citire cu viteze diferite, realizându-se
transferul aceleiaşi cantităţi de informaţii pe unitatea de timp.
Principiul CAV se referă la faptul că unităţile moderne de CD
permit rotirea suportului cu o viteză constantă, dar se va mări sau
micşora, după caz, cantitatea de informaţii citită.
De exemplu, în cazul unei unităţi cu indicativul 40X, discul
magnetic se învârte cu 8900 rotaţii/minut. Această unitate, la momentul
în care citeşte informaţii aflate la exteriorul suportului, va expedia spre
prelucrare o cantitate de 6MB/secundă.
În situaţia în care datele citite sunt plasate la interiorul discului,
cantitatea de informaţii expediată este de 2,6 MB/secundă. Rezultă o
medie de 4,5 MB/secundă.
În tabelul următor, se prezintă comparativ tipurile de unităţi, rata
de transfer şi numărul de rotaţii / minut.
Tip CD-ROM Rată de transfer Rotaţii/minut pentru date aflate la

interiorul şi la exteriorul discului
1X 150 KB/sec 200 - 530
2X 300 KB/sec 400-1060

4X 600 KB/sec 800 - 2,120
8X 1.2 MB/sec 1600 - 4240
40X CAV 2.6 - 6 MB/sec 8,900 (constant)

40X40 multi-rază 6 MB/sec 1,400 (constant)
Metodele şi tehnologiile optice pentru scrierea/citirea informaţii-

lor se pot grupa în:
• Prerecorded Media: sunt suporturi pe care informaţiile sunt
înscrise de către producător şi nu pot fi alterate de beneficiar
(exemplu: discuri compacte, CD-ROM, video-discuri etc.);
97

• Write-Once Media: suporturi pe care informaţia se poate
înscrie o singură dată de către utilizator, după care conţinutul nu se
mai poate modifica (exemplu: discurile WORM, CD-W, CD-R);
• Rewritable Media sau ROD (Rewritable Optical Disk): pe
care se pot opera un număr nelimitat de înscrieri de informaţie
(discurile magneto-optice).
Cea mai cunoscută tehnică de stocare a informaţiei este CD-
ROM. Conţinutul este scris de către producător şi citit de utilizator cu
ajutorul unei unităţi compatibile. Tehnologia de înscriere constă dintr-un
fascicul laser care va genera pe startul reflector depus pe un suport
policarbonat adâncituri de 0,85-3,5 microni (figura 2.29.).
Produsele acestei tehnologii sunt volume mari de date care nu
sunt supuse modificărilor perioade mari de timp, cum sunt cataloage,
biblioteci, manuale, kituri de distribuire a software-ului, documentaţii
etc. Pot exista: CD-ROM cu diametre de 5,25"/capacitate 640 MB
(»63 minute înregistrare audio) sau 640MB (»74 minute).
Eticheta
Acoperire protecţie
Policarbonat
Reflector
Figura 2.29. Structura unui CD-ROM
Spre deosebire de suporturile magnetice, înmagazinarea infor-

maţiilor pe suport optic se realizează pe o singură pistă, care poate fi
reprezentată printr-o spirală, element prezentat în figura 2.30.
Figura 2.30. Reprezentarea pistei unui CD

98

De exemplu, în cazul CD-ului cu o capacitate de 650 MB, dacă
se desfăşoară pista, se ajunge la o lungime de 5 km.
Cele mai uzuale sunt CD-ROM-urile XA, care se diferenţiază, la
rândul lor, după viteza înregistrată la citire: CD-ROM XA 2x cu o
viteză de 300 kB/s; CD-ROM XA 4x cu o viteză de 600 kB/s;
CD-ROM XA 6x cu o viteză de 900 kB/s; CD-ROM XA 8x cu o
viteză de 1200 kB/s; CD-ROM XA 10x şi mai mare posedă
caracteristica viteză aproape egală cu cea a hard-discurilor.
Pentru aplicaţii multimedia (în special cele care conţin secvenţe
video) este necesar un CD-ROM 4X sau cu viteze mai mari. La
această viteză nu se mai produc nesincronizări între secvenţele video
şi audio din cadrul unui „film”.
CD Recordable, cunoscut şi sub acronimul CD-R, este rescris
de către utilizator de câte ori doreşte, cu ajutorul unei unităţi cores-
punzătoare, după care un CD-R poate fi citit de orice unitate pentru
CD-ROM (sunt estimate 25 milioane lectori optici).
Standardul original Orange Book, deşi permitea înregistrarea în
mai multe sesiuni, nu era compatibil cu tehnologia CD-ROM. Se
estimează că CD-R va înlocui CD-ROM-ul în generaţia P6 de sisteme
desktop.
Rewritable Optical Disk (ROD) – disc-optic reinscriptibil –
foloseşte tehnologia magneto-optică (înregistrare magnetică şi citire
optică).
2.4.14. DVD Digital Video Disk

În următorii ani, unităţile de stocare optice DVD vor fi nelipsite
din configuraţia unui calculator. Acestea au fost dezvoltate de compa-
niile Sony şi Philips, reprezentând tehnologia de mâine pentru stocarea
şi redarea informaţiilor aflate pe un suport optic. Tehnologia DVD oferă
o calitate video evident mai bună decât predecesorul său – CD-ROM-ul,
permiţând prin placa video inclusă vizualizarea filmelor, atât pe
monitorul calculatorului, cât şi pe un televizor. DVD-ul va înlocui
CD-ROM-ul şi casetele video VHS. Unităţile DVD permit, în funcţie de
destinaţie, atât citirea, cât şi înmagazinarea de informaţii.
Suportul DVD este asemănător CD-ului. DVD-ul reprezintă un
disc cu un diametru de 4,7 inchi, datele sunt stocate pe singura pistă
spiralată a suportului şi sunt citite prin intermediul unei multiple raze
laser, procedeu similar celui utilizat la CD. DVD-ul este compus din
99

două discuri optice asamblate într-unul singur, permiţând astfel mărirea
capacităţii de stocare a suportului. În continuare, sunt prezentate
principalele tipurile de DVD-uri existente.
DVD-ROM reprezintă suportul care permite doar citirea infor-
maţiilor, fiind utilizat în special pentru distribuţia de produse pro-
gram, multimedia. Capacitatea maximă de stocare a acestui suport
poate ajunge la 17 GB.
DVD-R (Recordable – inscripţionabil) permite executarea unei
singure operaţii de inscripţionare, similar CD-R.
DVD-RAM permite citirea şi înmagazinarea informaţiilor de
„n” ori, funcţionând similar hard-discului. Aferent tehnologiei de
inscripţionare, există pe piaţa de tehnică de calcul trei formate,
definite de câteva grupuri de firme. Un prim format DVD-RAM a fost
realizat de Hitachi şi Matsushiti, firma Pionner a impus un al doilea
format DVD-R, iar grupul compus din HP, Sony, Philips, Yamaha, Ricoh
şi Mitsubishi a realizat al treilea format DVD-RW. Toate aceste trei
categorii nu sunt compatibile între ele, dar considerăm că DVD-RW va
deveni standard, deoarece grupul de companii creatoare deţine 75%
din această piaţă. DVD-RW permite citirea şi scrierea informaţiilor
cu o viteză de 1,7 MB/secundă, având o capacitate de memorare de 3GB.
Un suport DVD cu o capacitate de 4,7 GB stochează un film
video de 135 de minute, având o rată de transfer de 4692 biţi/secundă,
iar unul de 17 GB înmagazinează 30 de ore de secvenţe audio
(muzică). De exemplu, întreaga Enciclopedie National Geographic
necesită doar 4 DVD-uri, în locul a 30 de CD-ROM-uri.
2.4.15. Casete, benzi şi unităţi de bandă magnetică

În strategia de proiectare şi realizare a sistemelor informatice un
capitol obligatoriu îl constituie copia de siguranţă sau back-up, a
cărei utilitate reală se manifestă numai la apariţia incidentelor în
exploatare a pachetelor de programe, cu ocazia refacerii bazelor
pentru furnizarea datelor statistice, istorice etc. sau pentru difuzarea
datelor către depozitele de date (warehouse).
Stocarea datelor pe benzi magnetice a fost una dintre primele
metode utilizate în acest sens. Dezvoltarea continuă a tehnologiilor a
păstrat metoda ca pe o soluţie optimă: cost pe MB scăzut, suport de
citire/scriere, volum fizic mic pentru volum mare de date, software
specializat şi robust pentru arhivare (back–up), standardizarea strictă a
100

formatului de arhivare. În cazul refacerii unui sistem, după apariţia
unor incidente, se poate apela la una din strategiile de mai jos sau la o
combinaţie a lor:
• Totală: salvarea întregului volum de date existent pe hard-
discuri, volum organizat ca sistem de fişiere;
• Parţială: salvarea selectivă a fişierelor;
• Incrementată: sunt salvate numai modificările apărute în
fişiere, începând cu momentul ultimei salvări;
• Progresivă: salvarea acelor fişiere care au suferit modificări;
• Imagine hard disc: salvarea imaginii hard-discului în format
fizic.
Operaţiunea de back-up se efectuează cu un software specializat
care va permite alegerea unei metode de back-up, selectarea propriu-
zisă a datelor care vor fi salvate şi a momentului în care este lansată
procedura de arhivare. După stabilirea acestor parametri de lucru, ope-
raţia de salvare va fi efectuată automat, fără intervenţia utilizatorului.
Un sistem de back-up va fi compus din: unitate streamer, mini-
mum două casete de lucru, software-ul pentru back-up şi o strategie
proprie de salvare-restaurare.
Tehnologiile actuale de stocare a datelor pe casete magnetice
sunt: DC (Data Cartridge) păstrează mişcarea lineară a benzii în raport
cu capul magnetic, fiind orientată spre performanţe deosebite ale
casetei; DDS (Digital Data Storage), la fel ca la sistemele video VHS -
foloseşte mişcarea elicoidală a benzii faţă de capete.
Ca o primă concluzie, tehnologia DC se bazează pe casetă, iar
DDS pe unitate. Indiferent de tehnologie, calitatea casetei este impor-
tantă. Este indicată alegerea unui producător cu standarde ridicate,
aplicate strict, cu o garanţie cât mai mare şi un sistem propriu de citire
a datelor, în caz de funcţionare defectuoasă a casetei.
Tehnologia Data Cartridge se bazează pe principiul stocării
maxime de date cu minim de erori. Mecanica acestui tip de tehnologie
este simplă, în schimb, partea electronică este performantă.
Tehnologia DC se bazează pe casete în format QIC (Quarter Inch5
Cartridge), care încorporează elemente de acţionare pasivă, din unităţile de
bandă magnetică anterioare. Capacitatea de stocare a crescut până la 13GB
prin casete de 5.25", iar pentru a răspunde cerinţelor de miniaturizare au
5
Un sfert de inch - 0,65cm (quarter inch) este lăţimea benzii magnetice
folosită de unitate.
101

fost create benzi de 3.5" (în curând se anunţă capacităţi de 400MB÷9GB
ale tehnologiei TARVAN, unităţi compatibile şi cu QIC-80).
Tehnologia Digital Data Storage se bazează pe o casetă
realizată simplu, din punct de vedere constructiv, dar cu o unitate
complexă atât mecanic, cât şi electronic.
Sunt două formate: lăţime 4 mm / lungime 90 m. (2GB), 120 m.
(4GB); lăţime 8 mm (5GB) tip casetă VHS. Procesul de citire/scriere a
datelor este realizat prin deplasarea liniară a benzii magnetice faţă de
sistemul de capete magnetice, un tambur rotativ de capete. Banda va fi
antrenată prin contact direct de către un sistem complex de ghidare,
rezultând o traiectorie lungă a benzii în afara casetei.
Tehnologia DDS a mărit viteza relativă de mişcare a benzii, prin
rotirea concomitentă a capetelor şi a crescut densitatea de stocare a
datelor. Prognoza pentru această tehnologie este: îngustarea pistelor,
lungirea benzii şi caracteristici magnetice superioare ale benzii.
În ceea ce priveşte unităţile de stocare pe casete magnetice
(streamere), sunt de la cele mai simple, conectate pe interfaţă floppy sau pe
portul paralel al unei staţii de lucru individuale (casete QIC de 3.5" / maxim
800 MB, caracterizate de o compatibilitate redusă) şi până la cele care
arhivează volume mari de date, conectate la interfeţe SCSI ale file-
serverelor. Acestea din urmă au o rată de transfer mare, pot efectua
citire în timpul scrierii, fără a duce la reducerea caracteristicilor de
execuţie ale hard-discurilor.
Utilitatea streamerelor se materializează în: realizarea copiilor
de siguranţă a datelor (back-up); arhivarea datelor caracterizate prin
cereri de acces rar şi nesemnificative; transfer de date.
În cazul unei staţii de lucru, stand-alone, back-up-ul se poate
face pe un streamer conectat pe interfaţa floppy şi apelând la utilitarele
de tip back-up oferite de sistemul de operare. Capacitatea streamerului
este în funcţie de cea a hard-discului existent.
Pentru cazul în care arhivarea priveşte o reţea de calculatoare,
atunci, streamer-ul (cu o tehnologie DDS sau DC, în funcţie de opţiunea
administratorului de reţea) este conectat la o interfaţă SCSI. Streamerul
va avea o capacitate cel puţin egală cu cea a hard-discurilor existente în
calculatoarele server şi o rată de transfer superioară.
Există şi unităţile de memorare amovibile, care se bazează pe
o tehnologie magnetică sau magneto-optică pentru înregistrarea
datelor. În tabelul următor, sunt prezentate cele mai performante
unităţi de memorare amovibile şi capacitatea lor de înmagazinare.
102

Unitate Capacitate Comentariu
Iomega Zip 100 MB Au fost vândute aproximativ 10 milioane

de astfel de suporturi
LS120 120 MB Permit scrierea şi citirea informaţiilor şi de

pe suporturi standard floppy de 1.44 MB
Sony HiFD 200 MB Permit scrierea şi citirea informaţiilor şi de

pe suporturi standard floppy de 1.44 MB
Unităţile amovibile magnetice sunt deja foarte răspândite şi,

constituind un standard de facto, sunt produse de Iomega, Bernoulli şi
SyQuest. Sunt preferabile benzilor magnetice, întrucât permit accesul
direct la suportul magnetic, având o rată de transfer şi o viteză de
acces apropiată de a hard-discurilor.
Casetele au capacităţi de 44MB până la 1,3GB. De exemplu,
modelul Jaz, cu modele interne sau externe, are casete de 1 GB, rată
de transfer de 5MB/s (poate fi limitată de viteza portului la modelele
externe) şi timp de acces de 12 ms.
Suportul magnetic LS120 a fost creat şi lansat pe piaţă de
compania Imation şi poate stoca volume de informaţii de 120 MB.
Prin apariţia acestora se doreşte înlocuirea clasicelor floppy-discuri,
fiind compatibile cu acestea, precum şi cu suporturile ZIP.
În luna octombrie 1998, compania Sony a lansat unitatea şi
suportul magnetic numit Sony HiFD (High Floppy Disk), care poate
înmagazina un volum de 200 MB pe un suport cu dimensiunea de 3½”.
Similar tipului LS120, această unitate de disc magnetic poate
realiza operaţiuni de scriere şi citire asupra discurilor magnetice
flexibile clasice, dar poate utiliza şi un nou tip de disc, aşa-numita
„super-dischetă”. Rata de transfer pentru citire este de 3,6 MB /
secundă, iar pentru scriere 1,2 MB / secundă. Suportul are un diametru
de 86 mm, o capacitate de 200 MB şi se roteşte cu 3600 rotaţii / minut.
Unităţile amovibile magneto-optice sunt destinate volumelor
mari de date (630 MB până la 1,3 GB) şi se bazează pe o tehnologie
care permite rescrierea infinită a suportului. În figura 2.31. este
prezentată o unitate amovibilă magneto-optică.
103

Figura 2.31. Unitate amovibilă magneto-optică
Informaţiile stocate pe un asemenea suport sunt păstrate nealte-

rate pe o perioadă de timp de minim 30 de ani. Caracteristicile unui
astfel de suport sunt: diametru disc 5¼”, capacitate de înmagazinare
5.2 GB, viteză de rotaţie 3600 rpm.
2.4.16. Placa de sunet

Plăcile de sunet sunt utilizate pentru memorarea şi redarea
sunetelor pe calculator. Cele mai des întâlnite sunt plăcile compatibile
Sound Blaster.
Ideea de multimedia este întregită prin sunete, care, alături de
imagine, aduc realitatea în faţa utilizatorului. Cele mai frecvent întâl-
nite sunt plăcile compatibile Sound Blaster. Mai sunt cunoscute: Adlib
Gold, Microsoft Sound System, Pro Audio Spectrum/16, Roland
RAP-10, Sound Master II etc.
O placă de sunet va trebui să aibă implementată o interfaţă
MIDI (Musical Instrument Digital Interface), dezvoltată începând cu
anii ’80. Acesta este un limbaj de programare destul de puternic, care
va permite sistemului de calcul electronic să memoreze, editeze şi
interpreteze instrumente muzicale electronice. Este vorba de sinte-
tizatoare - keyboard synthesier.
MIDI poate reproduce sunete muzicale într-o gamă foarte largă
de instrumente şi, totodată, să redea şase note muzicale în acelaşi
moment. Pentru a reţine informaţia necesară reproducerii unui instru-
ment, sunt codificate şi reprezentate în format electronic notele
muzicale, cu durata şi tonalitatea lor.
Conectarea unui dispozitiv MIDI la PC se va face prin interme-
diul unei plăci de sunet cu două porturi seriale: un port MIDI de
intrare şi un port MIDI de ieşire.
104

Pe lângă interfaţa MIDI, o placă de sunet dispune de mai multe
canale de mixaj, care sunt dependente de tehnologia de memorare a
secvenţelor.
Secvenţele de sunet FX redau orice sunet, spre deosebire de
secvenţele MIDI care redau numai instrumente muzicale. Astfel, se
pot digitaliza sunete ca: vocea umană, sunete particulare etc. Digita-
lizarea semnalelor analogice care există în natură se face pe baza unui
algoritm complex care va produce fişiere de mărimi considerabile. De
această acţiune este responsabil un cip specializat, aflat pe placa de
sunet, care transformă sunetele înregistrate în semnale audio.
Calitatea unei plăci de sunet este dată, în principal, de două
caracteristici:
♦ Răspunsul în frecvenţă (denumit şi gama, care pentru plăci
mai bune poate fi cuprinsă între 30Hz şi 20.000Hz). Cu cât gama este
mai bună, cu atât este mai bună calitatea semnalului sonor;
♦ Distorsiunea armonică totală măsoară linearitatea unei plăci
de sunet, acurateţea cu care este reprodus semnalul sonor. Raportul
este invers proporţional faţă de calitatea sunetului.
O funcţie specială a plăcii de sunet este de a reproduce şi
memora sunete prin convertirea semnalului analog în format
electronic, respectiv, de eşantionare a sunetelor (sampling). Cu cât
numărul de biţi cu care lucrează placa (8, 16, 32) este mai mare, cu
atât eşantionarea sunetului este capabilă să susţină redarea cu acurateţe
a semnalului.
Stereofonia plăcii de sunet. Aceasta reprezintă o altă caracte-
ristică importantă; posibilitatea de a reda sunete simultan din două
surse diferite - pentru cele două canale stereo - este asigurată de
cipurile specifice de pe placa de sunet, capabile să reproducă 11 voci.
Pentru 20 de voci sunt necesare două cipuri sintetizatoare FM. Ultimul
pas tehnologic în domeniul plăcilor de sunet este procesorul pentru
semnale numerice DSP (Digital Signal Processor), care filtrează
zgomotul de fond şi comprimă semnalul în timp real.
O placă de sunet poate avea interfeţe suplimentare: conexiune la un
alt dispozitiv periferic, ca, de exemplu, CD-ROM, un dispozitiv
MIDI/Joystick (o tastatură). Rezultă că o placă de sunet Sound Blaster
Pro cu performanţe medii se poate prezenta astfel: placă pe 16 biţi, stereo,
cu DSP, cu interfeţe auxiliare pentru CD-ROM sau MIDI/Joystick, să
permită controlul volumului şi să aibă mufe Jack pentru: intrare microfon,
intrare linie, ieşire difuzoare sau alte dispozitive.
105

Numărul, tipul şi caracteristicile tehnice al echipamentelor peri-
ferice, precum şi tipul şi performanţele tehnice ale microprocesorului
definesc configuraţia unui calculator electronic.
Un calculator poate avea o configuraţie minimă, care poate fi
extinsă prin adăugarea de noi module de memorie internă şi de echi-
pamente periferice, ajungându-se la o configuraţie maximă.

1. Caracterizaţi cele două etape parcurse de tehnica de calcul în
evoluţie.
2. Care sunt cele 5 generaţii de calculatoare electronice şi prin ce
se caracterizează fiecare?
3. Enumeraţi principalele funcţii ale componentei hardware şi
fluxurile informaţionale aferente unui sistem electronic
de calcul.
4. Prezentaţi unităţile periferice de intrare, ieşire
şi memorare.
5. Microprocesor, coprocesor matematic.
6. Memoria internă şi magistralele unui sistem
electronic de calcul.
7. Prezentaţi dispozitivul periferic mouse. Rol, funcţii şi tipuri
de dispozitive mouse.
8. Caracterizaţi dispozitivul monitor şi adaptoarele (interfeţele)
acestuia.
9. Prezentaţi imprimanta cu jet de cerneală.
10. Caracterizaţi suportul magnetic floppy-disc, hard-disc. Compact-
discul şi DVD-ul, suporturi tehnice optice de stocare a datelor.
11. Caracteristic calculatoarelor din generaţia a doua este că:
a) sunt orientate preponderent către aplicaţii economice, prezintă
capacităţi de stocare mare, facilităţi de introducere şi redare a datelor
finale, utilizează limbaje maşină, dar şi limbaje simbolice.
b) programarea se făcea în cod-maşină, bit cu bit, pe baza a
câteva sute de instrucţiuni.
c) aveau ca elemente constructive de bază tuburile electronice,
releele şi liniile de întârziere.
d) până în anul 1951, calculatoarele nu reprezentau bunuri de
larg consum, fiind utilizate numai în cercetare sau de către guvern.
e) utilizează periferice speciale care permit comunicarea via linie
telefonică, preluarea directă a informaţiilor de pe suporţi externi
(procedura de scanare a paginilor de hârtie), afişarea pe monitor a infor-
maţiilor în mod text sau grafic, digitalizarea şi prelucrarea sunetelor.
106

12. Sistemul electronic de calcul este alcătuit din:
a) sistemul de echipamente - hardware, adică totalitatea compo-
nentelor fizice folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi
transmiterea rezultatelor şi din sistemul de programe de bază -
software, respectiv, ansamblul programelor care asigură conducerea,
supravegherea şi controlul procesului de prelucrare.
b) hardware, adică totalitatea componentelor fizice care asigură
conducerea, supravegherea şi controlul procesului de prelucrare şi din
sistemul de programe de bază - software, respectiv, ansamblul
programelor folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi
transmiterea rezultatelor.
c) unităţi centrale multiple, totalitatea dispozitivelor periferice
de intrare şi a celor de ieşire.
d) unitatea de comandă-control, memoria internă, unitatea
aritmetică şi logică dar şi din locaţiile sau adresele de memorie care
stochează informaţiile elementare se măsurate în biţi.
e) totalitatea dispozitivelor periferice de intrare, a dispozitivelor
periferice celor de ieşire dar şi a unităţilor de memorare activă a
caracteristicilor hardware şi software.
13. Memoria PROM
a) este o memorie ROM programabilă, care permite o singură
rescriere de programe.
b) poate fi ştearsă şi reprogramată din nou de mai multe ori,
utilizând tehnici electronice speciale.
c) păstrează informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub
tensiune.
d) permite aprecierea performanţelor unui calculator.
e) stochează datele efective ale utilizatorului, care constau în
şiruri de caractere, imagini, sunete.
14. După modul de aşezare pe tastatură a literelor, se întâlnesc
a) două tipuri de tastaturi: standardul QWERTY (standardul
american şi englez) şi AZERTY (standardul francez).
b) trei tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul
american şi englez), QWERTY (standardul european) şi China Model
(standardul asiatic).
c) două tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul
american şi englez) şi AZERTY (standardul francez).
d) tastaturi 101 taste, 124 taste şi Multimedia.
e) două tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul
american şi englez) şi PRIME EURO (standardul european).
107

3. SISTEME DE OPERARE
În cadrul calculatoarelor, sistemul de operare îndeplineşte rolul

de responsabil în alocarea şi utilizarea resurselor hardware – memoria
internă, unitatea centrală de prelucrare, spaţiul disponibil pe un suport
magnetic şi dispozitivele periferice. Sistemul de operare intern a fost
cel care a apărut primul, având rolul de a coordona şi de a realiza
transferul de date între diferite echipamente periferice. Un sistem de
operare este format dintr-un pachet de programe, aflat în permanenţă
în memoria internă, care intervine în interpretarea şi realizarea
cererilor utilizatorului privitoare la procesul de afişare, tipărire sau
transfer al fişierelor de date. Dintre cele mai populare sisteme de
operare, pot fi amintite: MS-DOS, Windows-NT Windows XP,
Macintosh OS, OS/2, şi UNIX.
Din punct de vedere al modului de exploatare a echipa-
mentelor informatice, au fost elaborate sisteme de operare specializate,
astfel: sisteme de operare pentru exploatarea individuală a calcula-
toarelor, cum ar fi MS-DOS, UNIX, Windows’95, Windows’98,
Windows Millennium, Windows 2000, Windows XP, MAC OS etc.;
sisteme de operare pentru calculatoare conectate în reţea locală
(LAN) – (care, la rândul lor, se divid în sisteme de operare pentru
serverul de fişiere al reţelei locale – File Server şi pentru staţiile de
lucru – Workstation, din cadrul reţelelor locale) şi sisteme de operare
pentru calculatoare în reţea mondială (WAN), dintre care
exemplificăm: sistemul UNIX al firmei SCO; sistemul Windows NT
al firmei Microsoft şi sistemul Linux, disponibil în reţeaua Internet
pentru utilizare gratuită.
Pentru exemplificare, prezentăm sistemele de operare precum şi
firmele producătoare:
♦ sistemul UNIX al firmei SCO (Santa Cruz Operation);
♦ sistemul Windows NT al firmei Microsoft;
♦ sistemul Netware al firmei Novell;
♦ sistemul Solaris al firmei SUN;
♦ sistemul Linux exploatabil fără licenţă.
108

3.1. Definiţia şi funcţiile unui sistem de operare
Sistemul de operare este stocat şi încărcat de pe un suport
magnetic, folosindu-se, de obicei, discul magnetic, de unde şi
denumirea de disc sistem.
Sistemele de operare sunt livrate de către constructorii de echi-
pamente, fiind specifice fiecărei configuraţii. Sistemul de operare
creat la început, la momentul instalării acestuia, poate fi modificat de
utilizator, în funcţie de schimbarea configuraţiei calculatorului sau de
necesităţile impuse de utilizarea sa.
Locul său într-un sistem electronic de calcul poate fi reprezentat
grafic, aşa cum se poate vedea în figura 3.1.
Un sistem de operare asigură funcţionarea continuă a unităţii
centrale şi a unităţilor periferice, realizând supravegherea execuţiei
mai multor programe aflate la un moment dat în memoria internă,
organizează accesul şi prelucrarea unui volum mare de date, prin
crearea şi exploatarea fişierelor şi a bazelor de date, simplifică
activitatea de programare, prin reluarea programelor scrise în limbaje
evoluate şi traduse automat în limbaj intern, prin detectarea şi
semnalarea erorilor de programare, gestionează memoria internă,
efectuând alocarea dinamică şi statistică a acesteia, lansează şi
controlează execuţia programelor utilizator.
Figura 3.1. Locul sistemului de operare într-un sistem electronic de calcul

109

Componenta hardware a unui sistem electronic de calcul
necesită existenţa unui sistem de operare care să gestioneze resursele
hardware, concomitent cu asistarea utilizatorului în timpul pregătirii şi
lansării în execuţie a lucrărilor sale.
Pentru gestionarea resurselor, un sistem de operare trebuie să
realizeze evidenţierea fiecărei resurse, să adopte o strategie pentru a
putea determina, în orice moment, cărei componente să-i fie alocate
resurse, la ce moment de timp, pentru cât timp, alocarea resurselor
efectuându-se la începutul activităţii, iar la terminarea acesteia
resursele fiind dezalocate.
Funcţiile unui sistem de operare sunt următoarele:
• funcţia de gestiune a memoriei;
• funcţia de gestiune a procesorului;
• funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice;
• funcţia de gestiune a informaţiei.
Funcţia de gestionare a memoriei constă în evidenţierea resur-
selor de memorie utilizate, la un anumit moment, realizând alocarea
acesteia pentru asigurarea accesului şi protecţiei datelor, efectuând, în
finalul prelucrării, dezalocarea resursei.
Funcţia de gestiune a procesorului realizează evidenţa proce-
soarelor şi a stărilor acestora (traffic controller), analizează şi decide cine
poate utiliza procesorul (procesor scheduler), alocă resursele
procesorului la un proces, prin pregătirea şi încărcarea acestuia în registre
hardware, retrage resursa în momentul în care procesorul a efectuat în
totalitate execuţia programată şi renunţă la utilizarea spaţiului alocat, aşa
cum se întâmplă şi când a fost depăşit intervalul de timp alocat.
Funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice realizează evi-
denţa dispozitivelor, a unităţilor de control şi a canalelor intrare/ieşire
(traffic controller), stabileşte metoda cea mai eficientă de alocare a
resurselor, iar în cazul în care are loc o utilizare simultană, decide cine
foloseşte resursa şi cât timp („schedulering 1/0”). Funcţia de gestiune
a dispozitivelor periferice realizează alocarea resursei şi iniţierea
operaţiei de intrare/ieşire.
Funcţia de gestiune a informaţiei se materializează în eviden-
ţierea resursei (a informaţiei), în localizarea şi utilizarea acesteia (File
System), decide cine utilizează aceste resurse, impune protecţia cerută
şi oferă rutinele de acces necesare, alocarea resurselor realizându-se
prin deschiderea fişierului (OPEN), iar dezalocarea acestora prin
închiderea fişierului (CLOSE).
110

3.2. Componentele sistemului de operare
Programul monitor este rezident, integral sau în mare parte, în
memoria internă, realizând coordonarea execuţiei programelor apli-
cative, controlul şi planificarea unităţii centrale, alocarea memoriei
interne, asigurarea perifericelor, servirea cererilor de intrare/ieşire.
În cazul sistemelor care permit lucrul în regim conversaţional,
utilizatorii pot emite comenzi monitor, prin care să-şi asigure alocarea
resurselor sistemului, în funcţie de necesităţile stabilite în prealabil.
Programele de comandă şi control asigură execuţia comenzilor
de operare, direct sau prin construirea de proceduri (fişiere de comenzi
indirecte).
Programele pentru operaţii cu periferice asigură operaţiile de
intrare/ieşire, tratarea întreruperilor, protecţia fişierelor şi a programe-
lor aplicative.
Programele de serviciu permit utilizatorului să folosească eficient
resursele fizice sau logice ale sistemului electronic de calcul. În
această categorie se încadrează următoarele programe de serviciu:
bibliotecarul reprezintă programul care asigură gestionarea bibliotecii
de sistem şi a fişierelor utilizator, precum şi reţinerea programelor
aplicative în oricare din fazele premergătoare execuţiei; editorul de
legături reprezintă programul cu ajutorul căruia se obţine un program
în format direct executabil, pornind de la imaginea sa în format obiect;
încărcătorul este reprezentat printr-un program care asigură încăr-
carea în memoria internă RAM a programelor pentru execuţie.
Încărcarea programelor poate avea loc imediat după translatare, când
sistemul de operare are inclus încărcătorul în compilator (LOAD and
GO), în momentul realizării editării de legături (LINK) sau, separat,
după realizarea editării de legături.
3.3. Respectarea drepturilor de autor

în domeniul programelor de calculator
Din punct de vedere al dreptului de utilizare a software-ului,
utilizatorul poate dispune de soft nelicenţiat şi software licenţiat.
Software-ul nelicenţiat, la rândul să, poate fi: freeware – soft cu
utilizare neîngrădită, gratuit, sau shareware – soft aflat în regim de
testare a pieţei sau a fiabilităţii acestuia; dispunând de funcţii sau de o
perioadă de utilizare limitată; criticile sau observaţiile primite sunt
valorificate pentru versiunea finală a programului;
111

Software-ul licenţiat se obţine prin cumpărare de la firmele
autorizate pentru distribuire de piaţă.
Numeroase firme producătoare de calculatoare din România au
semnat „Codul Etic”, propus de Microsoft România reprezentată prin
Bussines Software Alliance în cadrul campaniei de combatere a
pirateriei software, pentru canalele de distribuţie din România, pentru
eliminarea concurenţei neloiale practicată de unii distribuitori de
sisteme de calcul, prin oferirea de programe fără licenţă. Pentru a
combate această problemă, Microsoft a lansat un arsenal de noi arme,
incluzând CD-ROM-uri holografice şi certificate de autentificare, care
sunt mai greu de contrafăcut decât o bancnotă de 100 de dolari.
Achiziţionarea pe canale oficiale a programelor de calculator
oferă utilizatorului, pe lângă o garanţie a funcţionării corecte a
produsului, un pachet compus din: „Certificat de autenticitate”;
documentaţie completă; CD-ul inscripţionat de fabricant cu
respectivul produs program.
În momentul achiziţionării unui calculator, care are preinstalat
sistemul de operare Windows’2000, este indicat a se verifica existenţa
etichetei „Certificat de autenticitate”(figura 3.2.) lipită pe carcasa
acestuia. Achiziţionarea de calculatoare cu software ilegal preinstalat
poate să aibă consecinţe negative, de natură tehnică sau juridică, atât
pentru companii, cât şi pentru persoane fizice.
Figura 3.2. Certificat de autenticitate
Certificatul de autenticitate, prezentat în Figura 3.2, conţine

următoarele elemente caracteristice de securitate: firul holografic de
cupru introdus din fabricaţie, care prezintă alternativ, în funcţie de
orientarea razelor luminoase, cuvintele: „Microsoft” şi „Genuine”;
denumirea produsului achiziţionat „Windows’2000 Profesional”;
seria unică a produsului, formată din 5 grupe de caractere alfabetice
112

şi numerice, grupe delimitate prin „-”; cod unic de bare generat de
producător; şir de caractere reprezentând numele firmei producă-
toare „Microsoft”, care îşi schimbă culoarea din auriu în argintiu la
schimbarea unghiului sub care cade lumina.
Piratarea software are multe dezavantaje, dintre care cele mai
importante sunt următoarele: nu se poate realiza up-grade; este foarte
posibil ca programul să nu fie complet şi să conţină viruşi, producând
în acelaşi timp instabilitatea sistemelor.
În momentul în care o persoană sau o firmă doreşte să achizi-
ţioneze un produs sau un serviciu al Microsoft, este bine să verifice, în
prealabil, existenţa elementelor de siguranţă prezentate anterior spre
informarea cumpărătorului.
În primăvara anului 2001, Microsoft a aplicat produselor sale
program tehnologia anti-criminalitate – Product Activation, pentru
început în pachetul de programe Office XP, şi care ulterior va fi prezentă
şi în sistemul de operare Windows XP, reprezentând o tehnologie de
protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală, incorporată în produsele
Microsoft din generaţia XP, care previne la nivel de utilizator copierea
neautorizată a produselor program distribuite. Această tehnologie a fost
testată timp de doi ani în şapte ţări „pilot”.
În cazul Office, după a 50-a lansare a unei aplicaţii incluse în
pachetul de programe neactivat, se declanşează un proces de reducere
a funcţiilor, adică nu se mai pot crea noi documente, salva etc. Pentru
sistemul de operare Windows, perioada de graţie în care produsul
trebuie activat este de 30 de zile de la prima utilizare.
Pentru activarea acestor produse-program, utilizatorul are două
posibilităţi: prin contactarea telefonică a Microsoft Infocenter, sau
direct pe web la adresa indicată în ecranul de activare, aceasta
realizându-se pe baza unui Installation ID, generat automat pornind
de la codul unic Product Key. Odată ce Installation ID ajunge în
serverele Microsoft, utilizatorul primeşte un cod de confirmare
Confirmation ID, cu care îşi activează produsul. Din acest moment
nu i se va mai solicita activarea produsului. Procedura de activare
durează în medie 2-4 minute.
În cazul în care utilizatorul realizează un up-grade minor
hardware, tehnologia va recunoaşte că este vorba despre un up-grade
de sistem şi nu-i va solicita reactivarea produsului Microsoft.
Un dezavantaj major este reprezentat de faptul că respectivul
produs nu poate fi instalat decât individual, pe un singur sistem de
113

calcul, deoarece, în situaţia în care Installation ID-ul expediat către
baza de date Microsoft figurează că a mai fost folosit anterior,
validarea este refuzată.
3.4. Evoluţia sistemelor de operare

Dintre cele mai populare sisteme de operare pot fi amintite: MS-
DOS, Windows NT, Macintosh OS, OS/2, şi UNIX.
Pe măsură ce produsele hardware au evoluat, sistemul de
operare MS-DOS s-a implicat în suportul lor.
Fiecare versiune MS-DOS a purtat un număr (exemplu V.6.22)
compus din numărul major de variantă, urmat de un număr minor şi de
un număr de întreţinere.
Ca orice entitate în evoluţie, sistemul de operare MS-DOS a
cunoscut şi schimbări fundamentale, dar şi modificări mai puţin
dramatice. Recunoaşterea tehnologiei Plug and Play permite elimina-
rea configurării manuale a diferitelor subansamble care sunt introduse
ulterior în calculator, recunoaşterea şi instalarea acestor dispozitive
efectuându-se automat.
Odată cu apariţia versiunilor de Windows, sistemul de operare
MS-DOS, care există şi funcţionează în continuare, nu mai este identi-
ficat prin iniţialele MS-DOS, ci prin Windows XP, situaţie prezentată
grafic în figura 3.3.
Figura 3.3. Existenţa sistemului de operare MS-DOS integrat sub Windows
În materie de sisteme de operare, firma Microsoft dispune de

două linii de produse – Windows’95–98-Xp cu numele de cod
Chicago şi Windows NT 4.0 – 5.0 cu nume de cod Cairo, acesta fiind
un sistem care dispune de funcţii avansate de siguranţă. Evoluţia
sistemelor de operare este prezentată în figura 3.4.
114

Figura 3.4. Evoluţia sistemelor de operare ale companiei Microsoft
Sistemele de operare Windows sunt perfect adaptate pentru

cele două categorii de utilizatori: utilizatori individuali; utilizatori de
grup, de reţele complexe.
Aceste sisteme de operare, integrate se remarcă printr-o interfaţă
grafică deosebit de simplă, prin suport de reţea integrat (INTERNET,
COMPUSERVE, MS MAIL, MS NETWORKS), permiţând accesul
în lumea programelor pe 32 de biţi, programe ce folosesc multi-
tasking preemptiv (sistemul va distribui timpul de calcul între
aplicaţiile active) şi multithreading (efectuarea mai multor lucrări
simultane în interiorul aceleiaşi aplicaţii), pentru a asigura execuţia
mai multor acţiuni în acelaşi timp.
Apariţia unor noi unităţi periferice, unităţi CD-ROM, plăci de
sunet, acceleratoare grafice sau video, ridică probleme în cazul modi-
ficării configuraţiei unui calculator, necesitând intervenţii din partea
utilizatorului. Această problemă a fost rezolvată prin tehnologia Plug
and Play, care are ca scop introducerea inteligenţei în calculator,
pentru ca acesta să poată rezolva sarcini privind instalarea şi confi-
gurarea, fără ca utilizatorul să intervină.
La data de 17 februarie 2000, Microsoft a lansat în 60 de ţări şi
16 variante lingvistice sistemul de operare Windows 2000 Professio-
nal, Server şi Advanced Server, acesta reprezentând cel mai important
eveniment de la înfiinţarea corporaţiei, poate comparabil cu lansarea
sistemului de operare Windows’95. Acest produs, conform directoru-
lui general al Microsoft România, „reprezintă cel mai bun sistem de
operare realizat de Microsoft, un produs revoluţionar care stă la baza
conceptului THE BUSSINES INTERNET, spre care se orientează
acum întreaga comunitate de afaceri”. Combinând uşurinţa utilizării
sistemului de operare Windows cu simplitatea administrării, fiabili-
tatea şi securitatea caracteristice Windows NT, orientat spre orice
afacere, activitate, indiferent de dimensiunea ei derulată pe INTERNET,
115

acest sistem de operare permite o colaborare eficientă în orice mediu,
asigurând comunicaţiile şi accesul la distanţă cu o maximă securitate
şi confidenţialitate a informaţiei. La realizarea acestuia la Redmond
SUA au activat peste 5.000 de specialişti, iar investiţiile necesare au
fost de peste 2 miliarde $. În luna martie 2000, firma Microsoft a
declarat că au fost achiziţionate de către utilizatori peste 1 milion de
copii ale Windows 2000.
Microsoft a realizat sistemul de operare Millennium pe baza lui
Windows’98, remediind o serie de erori descoperite de utilizatori în
timp, crescând, în acelaşi timp, stabilitatea acestuia. Windows
Millennium se adresează utilizatorilor casnici şi oferă suport pentru
digital media, home networking şi acces la Internet.
Windows XP reprezintă ultima realizare a firmei Microsoft în
domeniul sistemelor de operare, destinat sistemelor electronice de
calcul de tip desktop.
3.5. Sistemul de operare Windows

În materie de sisteme de operare, Microsoft (figura 3.5.) dispune
de două linii de produse: Windows’-Xp cod Chicago – care grupează
MS-DOS şi Windows şi Windows NT 4.0–5.0 cod Cairo – sistem
multiplatformă, dispunând de funcţii avansate de siguranţă.
Figura 3.5. Prezentarea celor două linii de produse Microsoft
116

Principiul de bază al WINDOWS-ului este utilizarea ferestrelor,
ca zone încadrate de un chenar, cu o structură standard, unde se găsesc
aşezate diverse obiecte ce simbolizeză aplicaţii. Activarea şi manipu-
larea acestora se pot face într-o manieră simplificată, cu ajutorul unui
dispozitiv periferic numit mouse.
Sistemul de operare Windows este adaptat perfect pentru cele
două categorii de utilizatori:
• utilizatori individuali;
• utilizatori de grup, de reţele complexe.
Acest sistem de operare, integrat se remarcă printr-o interfaţă
grafică deosebit de simplă, prin suport de reţea integrat (INTER-
NET, COMPUSERVE, MS MAIL, MS NETWORKS), permiţând
accesul în lumea programelor pe 32 de biti, programe ce folosesc
multitasking preemptiv (sistemul de operare va distribui timpul de
calcul între aplicaţiile active) şi multithreading (efectuarea mai multor
lucrări simultane în interiorul aceleaşi aplicaţii) pentru a asigura
execuţia mai multor acţiuni în acelaşi timp. Windows poate executa
trei categorii distincte de aplicaţii: aplicaţiile de tip Win32 realizate
special pentru acesta, aplicaţiile de tip Win16, reprezentate prin
aplicaţiile Windows 3.1 şi aplicaţiile DOS.
Sistemul de fişiere aduce noutăţi, în locul celor opt caractere
prin care se specifică sub MS-DOS numele fişierului, lucru care a
determinat apariţia unor prescurtări stranii, Windows acceptă şi nume
de fişiere cu o dimensiune de maxim 255 caractere.
Lansarea în execuţie a Windows se face automat de către
calculator la stabilirea contactului de alimentare cu energie electrică.
Ecranul monitorului va fi ocupat în întregime de fereastra de bază care
se caracterizează prin următoarele elemente:
• zona activă a ferestrei;
• linia de stare.
Zona activă a ferestrei conţine o serie de reprezentări grafice
implicite, care dau posibilitatea utilizatorului să aibă acces, la princi-
palele componente ale calculatorului prin reprezentarea ,

la reţeaua INTERNET, prin reprezentarea grafică corespunzătoare şi
117

la un gestionar al fişierelor şterse, , care poate permite
utilizatorului reconstituirea acestora.
Lina de stare, figura 3.6., poziţionată, implicit în partea de jos a
ecranului, asigură utilizatorului accesul nemijlocit la elementele
software şi hardware ale calculatorului, la aplicaţiile aflate în lucru şi
la numele fişierelor asociate acestora, realizând aducerea la cunoştinţa
utilizatorului, prin poziţionarea prompterului de mouse, a următoare-
lor elemente: modelul tastaturii utilizate; volumul sunetelor produse
de către placa de sunet; data curentă.
Figura 3.6. Prezentarea elementelor din linia de stare Windows
În cazul sistemului Windows Millennium şi Windows’2000,

dorinţa utilizatorului de a realiza oprirea calculatorului se realizează
prin poziţionarea prompterului de mouse pe butonul din
linia de stare, selectarea opţiunii , care va avea ca efect
apariţia pe ecran a unei ferestre de dialog prezentată în figura 3.7., în
care utilizatorul poate avea trei opţiuni: renunţarea la lucrul cu
Windows, pentru a se realiza oprirea calculatorului (Shut down);
repornirea calculatorului în Windows, cu reluarea procesului de iniţia-
lizare a sistemului (Restart); economisirea resurselor energetice, în
special ale calculatoarelor portabile, producând trecerea sistemului în
118

stare de aşteptare (Standby). Dacă utilizatorul doreşte a preîntâmpina
eventuale modificări sau deteriorări ale parametrilor sistemului de
operare, va selecta opţiunea Hibernate.
Figura 3.7. Prezentarea căsuţei de dialog pentru oprirea calculatorului
Executarea unui clic pe butonul Start va produce lansarea progra-

melor, afişarea şi posibilitatea de apelare automată a ultimelor 15 fişiere
create sau actualizate, figura 3.8., modificarea parametrilor de configu-
rare, localizarea unui program, obţinerea rapidă a unui ajutor din partea
calculatorului, lansarea unui program prin scrierea denumirii sale, precum
şi posibilitatea opririi sau a repornirii sistemului Windows.
Meniurile disponibile vor fi afişate automat în linii de ferestre
suprapuse, în cazul în care opţiunea pe care utilizatorul s-a poziţionat
conţine simbolul ►, adăugat la numele aplicaţiei.
Figura 3.8. Prezentarea modului de apelare

a componentelor prin meniuri derulante
119

Datorită ascensiunii rapide în domeniul multimedia şi datorită
dezvoltării tehnologice, Windows aduce un set de facilităţi care se
adresează atât utilizatorilor, cât şi realizatorilor de programe, prin
rescrierea în cod pe 32 de biţi a suportului tuturor tehnologiilor
multimedia importante, realizându-se, în acest mod, o mărire a vitezei
de lucru şi o calitate mai bună a reproducerii.
Apelarea acestor componente se execută foarte uşor, prin pozi-
ţionare pe respectiva aplicaţie.
Minimizarea, maximizarea sau închiderea unei ferestre se poate
realiza prin poziţionare pe simbolurile grafice aflate în partea de sus a
ferestrei, iar acţionarea reprezentării va avea ca efect restrânge-
rea ferestrei la un buton care va apărea în linia de stare.
Controlul şi modificarea elementelor componente ale calculatorului
se realizează din panoul de comandă (Control Panel), figura 3.9., care va
permite utilizatorului: executarea unei operaţiuni de instalare automată a
unor subansamble nou adăugate în configuraţia calculatorului Add New
Hardware; adăugarea sau ştergerea automată a unor programe Add
Remove Programs; modificarea orei, a datei calendaristice şi a zonei în
care se află instalat calculatorul Date/Time; modificarea tipului de
monitor, a caracteristicilor tehnice ale acestuia, a numărului de culori
utilizat în procesul de afişare, a fundalului asociat ferestrei principale
Display.
Figura 3.9. Prezentarea componentei Windows Control Panel

120

Cursorul mouse-ului indică poziţia acestuia pe ecran, în funcţie
de operaţia pe care echipamentul de calcul o efectuează la un moment
dat. Cursorul poate lua diferite forme, configurabile de către utilizator.
Apariţia unor noi unităţi periferice, unităţi CD-ROM, plăci de
sunet, acceleratoare, grafice sau video, modemuri externe sau interne,
ridică probleme în cazul modificării configuraţiei unui calculator,
necesitând intervenţii hard şi soft din partea utilizatorului. Această
problemă a fost rezolvată prin tehnologia Plug and Play, care are ca
scop introducerea inteligenţei în calculator, pentru ca acesta să poată
rezolva sarcini privind instalarea şi configurarea, fără ca utilizatorul să
intervină figura 3.10.
Windows permite cunoaşterea caracteristicilor constructive ale
calculatorului, realizând o prezentare detaliată a caracteristicilor
sistemului, dar şi a modului în care calculatorul poate răspunde
cerinţelor utilizatorului.
Figura 3.10. Instalarea, configurarea hardware prin intermediul „asistentului”
Windows permite utilizatorilor să folosească seturile de

caractere proprii, iar prin stabilirea zonei în care este instalat, se va
afişa fusul orar pentru zona respectivă, efectuând modificarea orei
sistemului când va avea loc trecerea la ora de vară sau de iarnă.
Windows XP se prezintă la o primă vedere cu un nou design,
mai îngrijit, al interfeţelor grafice (ferestrelor), precum şi cu o multitu-
dine de posibilităţi în ceea ce priveşte configurabilitatea acestora. Încă
121

de la început sistemul de operare Windows XP a cunoscut două
versiuni distincte:
1. Windows XP Home Edition – sistem de operare ce este
comercializat împreună cu achiziţionarea unui calculator destinat
folosirii „casnice” sau în cadrul unor firme ce nu dispun de reţele de
calculatoare sau nu au intenţia de a conecta aceste calculatoare la o
reţea de calculatoare. Este destinat cu precădere utilizatorilor atehnici,
care nu sunt preocupaţi de configurări complicate sau de obţinerea unui
nivel ridicat de securitate, fiind compatibil cu orice computer personal
sau notebook dotat cu un singur procesor şi o singură placă video.
2. Windows XP Professional. Această versiune include toate
facilităţile disponibile în Home Edition, în plus mai sunt puse la dis-
poziţia utilizatorilor posibilitatea conectării calculatoarelor la o reţea,
precum şi componentele de securitate necesare pentru includerea
calculatoarelor într-un domeniu Windows NT/2000/XP. Windows XP
Professional este optimizat pentru a lucra cu echipamente hardware
performante, incluzând modalităţi de configurare pentru lucrul cu
două procesoare. Datorită acestor diferenţe existente între cele două
versiuni de sisteme de operare, preţul de achiziţie pentru Windows
Professional este mai ridicat.
Dincolo de noua interfaţă grafică, schimbările arhitecturale
survenite în sistemul de operare Windows XP sunt subtile, dacă nu
chiar invizibile pentru un utilizator. Pentru a da un scurt exemplu, vom
trece în revistă câteva din îmbunătăţirile aduse sistemului de operare
Windows XP.
1. Un nou kernel Windows – proiectanţii sistemului de operare au
renunţat la ultimile coduri compatibile MS–DOS utilizate în sistemul de
operare Windows 98 şi ascunse în sistemul de operare Windows Me.
Kernelul folosit pentru acest sistem de operare îl reprezintă kernelul
sistemului de operare Windows 2000. Datorită accesului protejat la
memorie, integrarea unei securităţi sporite şi a opţiunii HAL (hardware
abstraction layer) ce protejază componentele hardware ale sistemului de
anumite programe greşit realizate, WindowsXP reprezintă un sistem de
operare care se blochează sau generează erori destul de rar, iar atunci
când acestea apar sistemul de operare ne oferă posibilitatea de a alege
utilizarea unor utilitare de depanare.
122

2. Instrumente de protecţie a sistemului. O sursă generatoare de
probleme pentru vechile sisteme de operare Windows o reprezentau
problemele legate de fişierele dll. Atunci când se instalau în sistem
programe care foloseau sau rescriau anumite porţiuni din fisierele de
sistem, acestea generau o anumită instabilitate care ducea la blocarea
sistemului. Sistemul de operare Windows XP monitorizează starea
acestor fişiere de sistem, păstrând o copie a acestor fişiere atunci când
un program sau o aplicaţie încearcă să rescrie fişierul. Un utilitar
folosit pentru protecţia fişierelor de sistem îl reprezintă utilitarul de
restaurare a sistemului „System Restore” (figura 3.11), utilitar folosit
pentru crearea unei copii a fişierelor de sistem, astfel încât utilizatorul
să poată reveni oricând la configuraţia originală.
Figura 3.11. Utilitarul de restaurare a sistemului de operare
3. Instrumentele de management al sistemului (figura 3.12)

sunt acele programe sau aplicaţii, destinate îmbunătăţirii performan-
ţelor sistemului sau efectuării unor activităţi de mentenanţă asupra
anumitor componente ale ansamblului.
4. Programul de asistenţă sau Magicianul pentru transferu-
rile de fişiere şi setări – File and Settings Transfer Wizard – este un
utilitar destinat migrării setărilor şi a fişierelor de la alte sisteme XP,
sau de la sisteme de operare mai vechi, folosindu-ne fie de reţeaua
locală de calculatoare, fie de un dispozitiv de stocare a datelor.
123

Figura 3.12. Aplicaţia administrativă de întreţinere a PC-ului
5. Magicianul pentru compatibilitatea programelor – Program

Compatibility Wizard – destinat pentru menţinerea integrităţii progra-
melor în timp ce acestea sunt mutate pe noul sistem de operare. Acest
utilitar se comportă ca o versiune mai veche a sistemului de operare,
făcând ca programul să funcţioneze normal.
6. Conexiune la Internet securizată, Internet Connection Firewall
– utilitar destinat pentru protecţia împotriva unor atacuri a calculatoarelor
ce sunt conectate la o reţea sau la Internet. Utilitarul funcţionează păstrând
o tabelă a datelor cerute de în mod explicit de către Internet Explorer.
Utilitarul va realiza o comparaţie între datele cerute şi cele primite, blocând
acele date care au sosit, ele nefiind cerute în mod explicit.
3.5.1. Instalarea sistemului de operare Windows Xp

Definind un nivel acceptabil al performanţei, Windows Xp
reprezintă o chestiune de preferinţe personale şi, în consecinţă,
subiectivă. Considerăm viteza procesorului ca fiind probabil cel mai
mic element critic al unui sistem electronic de calcul pe care se
doreşte instalarea sistemului de operare Windows XP. Evident, luând
în considerare şi specificaţiile de firmă, pentru instalarea sistemului de
124

operare Windows XP, calculatorul trebuie să dispună de un procesor a
cărui frecvenţă este de minim 500 MHz. În funcţie de ceea ce
utilizatorul doreşte să realizeze cu acel calculator sau în funcţie de
numărul de utilizatori care vor lucra pe acel calculator şi al aplicaţiilor
care vor rula simultan pe sistemul electronic de calcul, este
recomandat a se instala cel puţin 256 Mb de memorie RAM pentru un
singur utilizator (adăugându-se câte 64 MB de memorie RAM pentru
fiecare utilizator suplimentar).
În timpul procesului de instalare, sistemul de operare Windows
XP va realiza o verificare a componentelor hardware montate în
sistem, pentru a determina şi a semnala eventualele incompatibilităţi.
Este recomandat ca înaintea începerii operaţiunii de instalare a siste-
mului de operare, utilizatorul să întocmească o listă a dispozitivelor
instalate în sistem, menţionând caracterisitcile acestora precum şi
producătorul lor, verificând compatibilitatea acestor componente cu
sistemul de operare Windows XP la adresa www.microsoft.com/hcl.
Componentele hardware care nu sunt menţionate explicit în această
listă nu sunt recunoscute de firma Microsoft a fi compatibile cu
sistemul de operare, dar acest lucru nu înseamnă că nu vor funcţiona.
Putem întâlni următoarele situaţii în care putem instala un sistem
de operare:
1. Instalarea unui sistem de operare pe un hard-disc nou, sau
instalarea unui sistem de operare fără a se păstra datele anterioare,
operaţie ce poartă denumirea de instalare pe curat Clean Install.
2. Trecerea de la sistemele de operare Windows mai vechi la
sistemul de operare Windows XP, operaţie ce poartă denumirea de
upgrade.
3. Instalare plurisistem de operare – multiboot, reprezintă o
variantă a procesului de instalare pe curat, atunci când utilizatorul
doreşte păstrarea unei copii a sistemului de operare vechi. În cazul
alegerii acestei variante de instalare a sistemului de operare, după ce
procesul de instalare s-a terminat, utilizatorul va avea posibilitatea de a
alege dintr-un meniu ce variantă a sistemului de operare să se lanseze
în execuţie. Este recomandat ca noile versiuni de Windows să se
instaleze pe partiţii separate.
În cazul în care se instalează sistemul de operare pe un hard
disc nou, rutina de instalare a sistemului va trece prin câteva faze, în
care utilizatorul va avea posibilitatea de a alege configurările esenţiale
pentru buna funcţionare ulterioară a sistemului de calcul. Prima şi cea
mai importantă configurare asupra căruia utilizatorul este nevoit să se
decidă o reprezintă sistemul de fişiere. Menţionăm că sistemul de
125

operare Windows XP este optimizat pentru sistemul de fişiere NTFS
(New Technology File System), care furnizează un număr ridicat de
opţiuni de securitate în comparaţie cu sistemul de fişiere FAT sau
FAT 32. Opţiunile de securitate se referă la criptarea datelor
(vizualizarea anumitor date considerate a fi importante numai de pe
calculatorul respectiv), compresia datelor (utilizată pentru a obţine un
spaţiu suplimentar de stocare a datelor pe hard-disc). Cea de-a doua
fază a procesului de instalare în care utilizatorul are posibilitatea de a
interveni o reprezintă momentul în care acesta este invitat să aleagă
timpul şi zona în care se află sau alte detalii legate de cheia de activare
a produsului, de numele computerului şi de parola administratorului
de sistem. O ultimă fază a procesului de instalare a sistemului de
operare o reprezintă momentul în care utilizatorul are posibilitatea de
a crea conturile utilizator şi a activa produsul.
Odată ce instalarea sistemului de operare s-a încheiat, se verifică
dacă pentru toate componentele hardware s-au instalat corect driverele
specifice, după care se trece la instalarea altor programe adiţionale de
care utilizatorul are nevoie. Utilizatorul are posibilitatea de a monitoriza
buna funcţionare a tuturor dispozitivelor (figura 3.13) din opţiunea
System, conţinută de fereastra Control Panel, Hardware, butonul Device
Manager. Dacă o anumită componentă din calculator nu funcţionează
corect sau nu are instalat driverul corespunzător, componenta respectivă
va avea în dreptul ei un semn de exclamare.
Figura 3.13. Fereastra Device Manager de monitorizare

a componentelor structurale ale PC-ului
126

În cazul în care se doreşte trecerea de la o versiune mai veche
de Windows la Windows XP, cu păstrarea fişierelor şi a programelor
deja instalate pe vechiul sistem de operare, se introduce în unitatea de
disc CD-ul de instalare Windows XP, iar din fereastra care apare se
alege opţiunea de upgrade. Odată început procesul de upgrade,
utilizatorul trebuie să introducă câteva informaţii referitoare cheia de
activare a produsului. Procesul de instalare va înlocui vechile fişiere
de sistem dar va păstra configurările utilizatorului, cum ar fi: modul de
apariţie al desktopului, schemele de culori precum şi programele
instalate anterior şi configurările acestora. Procesul de upgrade va
identifica şi va raporta fiecare program care este incompatibil cu
Windows Xp. Încheierea procesului de upgrade presupune parcurge-
rea de către utilizator a următoarelor faze:
a. Redefinirea parolelor de administrare pentru migrarea
conturilor de utilizator Această variantă de instalare a sistemului de
operare Windows XP va adăuga câte un cont utilizator pentru fiecare
utilizator care deţine un profil pe vechiul sistem de operare, dar nu va
stabili şi parolele pentru aceste conturi. Administratorul de sistem va
introduce manual aceste parole.
b. Verificarea bunei funcţionări a programelor instalate şi a
componentelor – chiar dacă în timpul procesului de upgrade se
verifică automat compatibilitatea programelor deja instalate şi a
componentelor din calculator, putem spune că acest proces nu este
sigur 100%.
Această variantă de instalare a sistemului de operare va instala
Windows XP în acelaşi folder ca şi vechiul sistem de operare (de
obicei, folderul Windows), modificând fişerele de sistem şi adăugând
driverele de care este nevoie.
Cea de-a treia modalitate de instalare a unui sistem de operare
Windows XP o reprezintă varianta „multiboot”. Această variantă este
accesibilă utilizatorului doar dacă, în prealabil, pe hard disc sunt
stabilite mai multe partiţii, ambele sisteme de operare trebuind să ocupe
câte o partiţie separată. Modalitatea aceasta de instalare a unui sistem
de operare conferă utilizatorului posibilitatea de a alege ce sistem de
operare va funcţiona la pornirea calculatorului. Chiar dacă pe acelaşi
calculator se pot instala şi pot coexista pe partiţii separate toate
sistemele de operare Windows, trebuie reţinut că sistemele de operare
Windows 98, Windows ME nu ştiu să citească formatul de fişiere
NTFS. Deci, dacă pe un calculator avem instalat pe o partiţie
127

Windows ME şi pe altă partiţie Windows XP cu NTFS, atunci când
funcţionează sistemul de operare Windows ME nu vom putea accesa
fişierele de pe partiţia cu sistemul de operare Windows XP.
Alegerea unei astfel de variante de instalare a sistemului de
operare Windows este benefică în cazul în care dispunem de un
program sau o componentă de calculator care nu funcţionează corect în
sistemul de operare Windows XP, existând probleme de compatibilitate.
3.5.2. Structura ferestrelor WINDOWS

Windows dispune de trei tipuri de ferestre: de aplicaţii, de
document şi de grup. Operaţiile fundamentale privind utilizarea
dispozitivului mouse cuprind: selecţia unei ferestre, mărirea la maxim a
unei reprezentări grafice sau icoane şi deplasarea, mărirea şi reducerea
ferestrelor.
Selecţia unei ferestre, icoane, fişier sau opţiuni dintr-o fereastră de
dialog se face prin poziţionarea prompterului mouse-ului pe elementul
dorit şi apoi apăsarea butonului din stânga („clic” o singură dată).
Mărirea icoanelor, execuţia aplicaţiilor şi selecţia elementelor
dintr-o listă se fac prin poziţionarea vârfului prompterului pe elemen-
tul dorit şi apoi apăsarea de două ori consecutivă şi rapidă a butonului
din stânga mouse-ului. Deplasarea, mărirea sau reducerea ferestrelor
şi deplasarea icoanelor se execută prin poziţionarea prompterului
mouse-ului pe elementul în cauză, apăsarea butonului din stânga şi
menţinerea acestuia pe parcursul deplasării până în locul de destinaţie,
vezi figura 3.20. prezentată anterior.
Windows lucrează cu meniuri de comenzi, fiecare dintre acestea
putând avea subcomenzi care se pot detalia pe mai multe niveluri
ierarhice. Unele dintre aceste comenzi solicită utilizatorului o serie de
parametri prin intermediul unor casete de dialog, care pot încorpora
casete de liste de valori posibile.
O casetă de dialog poate conţine în principal: butoane de
comandă (execută o acţiune), zone de text (fixează anumite valori),
casete de opţiuni (pentru parametrii care se exclud mutual), casete de
marcaj (care pot fi activate x sau dezactivate).
Dacă o fereastră nu poate afişa toate informaţiile unei aplicaţii,
va fi marcată pe laturile din dreapta şi de jos de o bară de defilare
verticală şi, respectiv, orizontală. În interiorul acestor bare se găseşte
un cursor de defilare care permite poziţionarea în document, în funcţie
de necesităţi.
128

Deplasarea unei ferestre se execută prin poziţionarea
prompterului mouse-ului pe bara de titlu, apăsarea butonului din
stânga şi menţinerea acestuia, concomitent cu deplasarea mouse-ului
(implicit a prompterului) până la locul de destinaţie, după care se
eliberează butonul. Închiderea unei ferestre se face prin poziţionarea
mouse-ului pe meniul sistem şi apăsarea butonului din stânga de două
ori. Această operaţie are ca efect terminarea aplicaţiei asociată ferestrei în
cauză şi, prin urmare, utilizatorul este solicitat, printr-o casetă de dialog,
să confirme sau infirme salvarea modificărilor pe disc.
Dimensionarea şi deplasarea unei ferestre pe desktop se poate
realiza cu ajutorul mouse-ului astfel:
• Deplasarea ferestrei pe desktop: se poziţionează cursorul
mouse-ului pe bara de titlu a ferestrei. Se apasă butonul din stânga al
mouse-ului şi, cu el apăsat, se glisează fereastra pe desktop. În
momentul în care fereastra se află în zona dorită, se eliberează butonul
stâng al mouse-ului. Acest procedeu se numeşte drag-and-drop (drag =
a trage; drop = a lăsa să cadă) şi se utilizează foarte des sub Windows.
Se observă că titlurile ferestrelor deschise apar în butoane
separate în bara de taskuri. Dacă pe desktop sunt dispuse mai multe
ferestre deschise, atunci selecţia uneia dintre ele se realizează
poziţionând cursorul mouse-ului oriunde în interiorul ferestrei şi
efectuând un clic cu butonul din stânga al mouse-ului sau selectând
butonul corespunzător din task-bar cu un clic. Se poate utiliza şi
tastatura pentru acest tip de selecţie, prin combinaţia de taste ALT-
ESC (se apasă amândouă simultan). Combinaţia de taste ALT-ESC
comută între ferestre în ordine inversă de cum au fost deschise.
O fereastră minimizată care este vizibilă pe desktop numai prin
butonul ei din task-bar este tot o fereastră deschisă, deci poate fi accesată
prin combinaţia de taste ALT-ESC. Recunoaşterea ferestrei curente este
posibilă datorită culorii mai intense pe care o are bara de titlu.
Dimensionarea ferestrei: pentru a-i da ferestrei aplicaţiei dimen-
siunea dorită, pot fi „trase” marginile acesteia cu ajutorul mouse-ului.
Există mai multe posibilităţi:
• Pentru a mări sau micşora laturile orizontale ale ferestrei
(lăţimea) se poziţionează cursorul mouse-ului pe latura din stânga sau
dreapta a ferestrei; se observă că mouse-ul îşi modifică forma
cursorului, ea fiind în mod uzual următoarea: Se apasă buto-

nul stâng al mouse-ului şi, cu el apăsat, se glisează latura respectivă
129

spre stânga sau dreapta, mărind sau micşorând lăţimea ferestrei; când
dimensiunea este cea dorită, se eliberează butonul stâng al mouse-ului.
• Pentru a mări sau micşora laturile verticale ale ferestrei
(înălţimea) se poziţionează cursorul mouse-ului pe latura de sus sau de
jos a ferestrei; se observă că mouse-ul îşi modifică forma cursorului,
ea fiind în mod uzual următoarea: Se apasă butonul stâng al

mouse-ului şi, cu el apăsat, se glisează latura respectivă în sus sau în
jos, mărind sau micşorând înălţimea ferestrei; când dimensiunea este
cea dorită se eliberează butonul stâng al mouse-ului.
• Pentru a acţiona simultan asupra lăţimii şi înălţimii ferestrei se
poziţionează cursorul mouse-ului pe unul din colţurile ferestrei; se
observă că mouse-ul îşi modifică forma cursorului, ea fiind în mod
uzual una din următoarele: .

Cu ajutorul mouse-lui se poate apela meniul contextual (sau
meniul de conjunctură). Butonul din dreapta al mouse-ului este
utilizat pentru a accesa proprietăţile obiectului respectiv. Poziţionând
cursorul mouse-ului pe oricare dintre obiectele dispuse pe desktop şi
efectuând un clic cu butonul din dreapta al mouse-ului este afişat un
meniul contextual, ale cărui opţiuni sunt selectate cu un clic din
butonul din stânga.
Poziţionând cursorul mouse-ului oriunde pe desktop (nu pe un
obiect de pe desktop, ci pe o porţiune liberă de desktop) şi efectuând un
clic cu butonul din dreapta, este afişat următorul meniu contextual, vezi
figura 3.14.
Figura 3.14. Meniul contextual
130

Opţiunile meniului contextual sunt:
Active Desktop permite adăugarea la desktop a unei funcţiona-
lităţi specifice Internetului.
Arrange Icons permite dispunerea ordonată a iconurilor pe
desktop, după următoarele criterii:
♦ by Name: după nume;
♦ by Type: după tip sau natură;
♦ by Size: după dimensiune;
♦ Auto Arrange: ordonare automată.
Setarea curentă este semnalizată prin apariţia automată a sim-
bolului √ în faţa opţiunii.
Line up Icons permite alinierea iconurilor pe desktop.
Refresh permite actualizarea informaţiilor afişate pe ecran, în
urma efectuării unor modificări.
Paste şi Paste Shortcut permite copierea unor informaţii pe
desktop din zona specială de memorie, denumită Clipboard.
Undo Delete opţiune afişată numai în cazul în care au fost şterse
obiecte de pe desktop şi care permite recuperarea lor din Recycle Bin
(coşul de gunoi).
New permite crearea unor obiecte noi şi dispunerea lor pe
desktop. Varietatea de obiecte ce pot fi create este dată de aplicaţiile
instalate pe sistemul de calcul. Tipurile de obiecte ce pot fi create
depind de aplicaţiile instalate pe sistemul de calcul.
Properties permite afişarea / modificarea proprietăţilor desktopului,
respectiv a modului de afişare al obiectelor pe desktop.
Meniul System conţine următoarele comenzi: Restore – aduce
fereastra la dimensiunea precedentă măririi sau micşorării acesteia; -
Move deplasează fereastra, utilizând tastatura; Size – modifică
dimensiunea ferestrei utilizând tastatura; Minimize – reduce fereastra
la o reprezentare grafică; Maximize – măreşte fereastra la maxim;
Close – închide fereastra.
3.5.3. Componentele interfeţei grafice Windows

Componentele interfeţei grafice Windows sunt următoarele:
• Linia de stare (Taskbar);
• Gestionarul de unităţi periferice (My Computer) sau
Windows Explorer);
• Gestionarul de reţea (Network Neighborhood);
• Gestionarul de fişire şterse (Recycle Bin);
131

• Reprezentări grafice sau icoane proprii utilizatorului,
definite de acesta (Shortcut).
Sistemul Windows tratează unitar, într-un mediu complet grafic,
foarte sugestiv, uşor de utilizat, programe ce permit gestionarea
memoriei, a perifericelor (ecranul, tastatura, imprimanta, mouse,
hardul special pentru multimedia), a fişierelor, a aplicaţiilor.
Butonul START este dispus pe bara de taskuri şi permite
accesul la aplicaţiile instalate (prin meniul cu programe), la panoul de
control al sistemului de operare şi la anumite funcţii sistem (de oprire,
Help, Find - căutare, lansare în execuţie a programelor).
Pentru a afişa meniul START, apăsarea acestui buton se poate
efectua în următoarele moduri:
1. Utilizând mouse-ul: se poziţionează cursorul mouse-ului în
interiorul conturului butonului START şi se apasă o dată butonul din
stânga. Apăsarea unui buton al mouse-ului se mai numeşte click. După
un click cu butonul din stânga al mouse-ului este afişat meniul
START.
2. Utilizând tastatura: în cazul în care dispuneţi de o tastatură
Windows, se apasă tasta specială pe care este simbolizată sigla Windows.
3. Dacă tastatura este una standard, combinaţia de taste
CTRL/ESC va permite deschiderea meniului START.
Meniul START este prezentat în figura 3.15, iar opţiunile
disponibile depind de aplicaţiile instalate în sistem.
Figura 3.15. Butonul Start şi opţiunile aferente Windows XP Professional

132

Opţiunile în dreptul cărora sunt afişate nişte săgeţi au la rândul
lor subopţiuni, fiind organizate pe foldere, iar acestea, de asemenea,
pot conţine aplicaţii sau alte foldere. Opţiunea care are o culoare mai
închisă decât celelalte este opţiunea selectată. Pentru a lansa în
execuţie o aplicaţie selectată este necesară confirmarea selecţiei printr-un
click cu butonul din stânga al mouse-ului.
Elementele meniului START pot fi diferite de la un echipament
de calcul la altul deoarece utilizatorul are posibilitatea modificării
acestuia prin adăugarea/ştergerea de elemente. Există însă un set de
opţiuni care sunt instalate automat, odată cu sistemul de operare şi se
regăsesc, în general, pe toate calculatoarele. Dintre aceste opţiuni,
menţionăm: Programs; Documents; Settings; Search; Help; Run şi
Turn Off Computer.
Elementele componente ale meniului Programs diferă de la un
calculator la altul, dar există anumite aplicaţii comune care se
instalează automat împreună cu sistemul de operare. Modul de
organizare al acestora poate diferi de la un calculator la altul, în
funcţie de stările curente.
Accessories reprezintă un folder care grupează aplicaţiile livrate
împreună cu sistemul de operare. Ele pot diferi de la un echipament de
calcul la altul deoarece, la instalare, utilizatorul are posibilitarea
selectării aplicaţiilor ce vor fi copiate şi renunţării la cele care nu-i
sunt utile, economisind astfel spaţiu pe disc. Aplicaţiile frecvent
utilizate sunt descrise pe scurt în continuare.
Communications – în acesta sunt reunite toate aplicaţiile referi-
toare la telecomunicaţii.
Entertaintment – acest folder grupează aplicaţiile multimedia
oferite împreună cu sistemul de operare (CD Player – aplicaţie pentru
înregistrarea sunetelor şi alte aplicaţii de acest gen), în timp ce altele
sunt aplicaţii noi.
Games – folder care, în mod normal, conţine jocurile livrate
împreună cu sistemul de operare.
System Tools – folder ce conţine utilitare pentru administrarea
sistemului de operare. Aici se găsesc în general utilitare pentru veri-
ficarea şi întreţinerea hard-discurilor şi pentru monitorizarea reţelei.
Calculator – aplicaţie care îndeplineşte funcţiile unui calculator
de birou. Lansarea în execuţie a acestui program este realizată printr-un
click cu butonul din stânga al mouse-ului. Interfaţa de lucru a
133

aplicaţiei este afişată pe ecran în mod Ştiinţific sau Standard. Cifrele
pot fi introduse de la tastatură sau cu un click cu butonul stâng al
mouse-ului pe cifrele afişate pe ecran.
Notepad este o aplicaţie care permite crearea şi editarea
fişierelor de tip text - ASCII. Se utilizează în general pentru crearea şi
editarea fişierelor de configurare.
Paint este o aplicaţie care permite editarea imaginilor grafice de
tip bitmap (fişiere cu extensia .BMP).
WordPad: reprezintă o aplicaţie care permite crearea,
actualizarea şi procesarea de texte.
În StartUp sunt grupate aplicaţiile care sunt lansate în execuţie
automat după pornirea sistemului de operare Windows.
Windows Explorer este o aplicaţie care permite manipularea,
manevrarea fişierelor şi a folderelor.
În Documents se afişează ultimele 15 documente deschise de
utilizator în vederea accesului mai rapid la ele. Documentul este
asociat cu aplicaţia sub care poate fi exploatat. Cu un singur click din
butonul stâng al mouse-ului, utilizatorul deschide automat aplicaţia şi
documentul respectiv.
În Settings sunt în general grupate obiecte destinate adminis-
trării sistemului de operare şi anume:
Control Panel este un folder ce conţine aplicaţii pentru
administrarea sistemului de operare;
Printers este un folder ce conţine aplicaţii pentru administrarea
imprimantelor;
Taskbar & Start Menu – afişează proprietăţile barei de taskuri
şi a meniului START.
Folder Options – permite utilizatorului să configureze modul de
vizualizare al folderelor şi ferestrelor acestora.
Active Desktop adaugă desktopului funcţionalitate Internet.
Windows Update permite actualizarea automată a sistemului de
operare prin preluarea ultimelor corecţii de pe Internet.
Folderul Search oferă utilizatorului facilităţi de căutare a fişie-
relor, folderelor şi calculatoarelor (în cazul în care echipamentul de
calcul este conectat în reţea), inclusiv posibilitatea de căutare în cadrul
Internetului şi a informaţiilor stocate în agende electronice, referitoare
la o anumită persoană (prin opţiunea People).
Opţiunea Help reprezintă o facilitate pentru accesul la fişierele
de tip Help ce conţin documentaţia aferentă sistemului de operare.
134

Run permite lansarea în execuţie a programelor, prin introdu-
cerea căii de acces.
Încheierea sesiunii de lucru şi oprirea calculatorului se execută
prin intermediul opţiunii Turn Off Computer.
Modificarea meniului START se poate realiza în două moduri:
1. Un click al butonului drept al mouse-ului pe bara de taskuri
afişează fereastra Taskbar Properties. Trebuie selectată pagina
intitulată Start Menu Programs în care utilizatorul are următoarele
butoane:
• Add permite adăugarea unei noi opţiuni în meniul Start.
• Remove permite ştergerea unei opţiuni existente în meniul Start.
• Advanced deschide aplicaţia Windows Explorer pentru a afişa
opţiunile meniului Start în vederea modificării lor.
• Clear are drept efect ştergerea conţinutului folderului
Documents din meniul Start. Acest lucru nu înseamnă ştergerea fizică
a fişierelor respective, ci numai faptul că denumirile lor nu vor mai fi
afişate pe ecran atunci când opţiunea Documents este selectată.
2. Un click cu butonul drept al mouse-ului pe butonul START
afişează meniul contextual. Selectând opţiunea Open, este deschisă o
fereastră în cadrul căreia regăsim folderele şi opţiunile din meniul
START. În cadrul acestei ferestre pot fi adăugate sau şterse obiecte.
Butonul START mai dispune de un meniu care poate fi accesat
printr-un click pe butonul din dreapta al mouse-ului,
afişându-se elementele:
- Open permite modificarea meniului START.
- Explore lansează în execuţie aplicaţia Windows
Explorer.
- Find permite căutarea unor fişiere, foldere sau
calculatoare (dacă echipamentul este conectat în reţea).
Shortcuts (comenzi rapide) sunt reprezentate uzual prin iconuri
care au o săgeată în colţul din stânga jos. Un shortcut reprezintă o
modalitate mai rapidă de a accesa obiectul la care se referă. În mod
normal, pentru a accesa o aplicaţie, un folder, un document sau un alt
obiect, se utilizează meniul START sau se caută obiectul respectiv pe
disc, în cadrul structurii arborescente. Asociind un shortcut cu obiectul
respectiv, utilizatorul nu trebuie decât să efectueze dublu-click pe
iconul shortcutului.
135

Meniuri. Submeniuri Prin intermediul acestora, comenzile siste-
mului Windows dobândesc o structură arborescentă, organizată în cascadă.
Activarea unui meniu se poate realiza prin utilizarea combinaţiei
de taste Alt+literă subliniată, urmată de poziţionarea prin utilizarea
tastelor săgeată pentru selectarea opţiunii respective, şi apoi acţionarea
tastei Enter.
Căsuţa de dialog. Întreg dialogul purtat de Windows cu
utilizatorul se realizează printr-un sistem de căsuţe de dialog. Marea
majoritate a acestor căsuţe propun anumite opţiuni ce pot fi selectate
înaintea unor comenzi, mesaje de avertisment sau mesaje care explică
de ce anumite operaţii nu pot fi executate.
Într-o casetă de dialog pot să apară: butoane de comandă; zone
de text; zone de liste; casete pentru liste derulante (când lista prea
mare); casete de opţiuni (în care opţiunile se exclud reciproc); casete
de verificare.
Iconuri, reprezentări grafice. Iconul este o reprezentare grafică
a unor elemente cu care operează sistemul Windows, un desen însoţit
de un text afişat sub desenul respectiv.
În Windows există 3 tipuri de iconuri: de aplicaţie; de docu-
ment; de program.
Pe tot parcursul lucrului, utilizatorul este asistat de un „motor”
de Help, bazat pe un index şi ierarhizat.
3.5.4. Managementul componentelor sistemului de operare

şi controlul accesului utilizatorului
La instalarea versiunilor anterioare de Windows utilizatorul avea
posibilitatea alegerii componentelor ce puteau fi instalate pe calcula-
torul respectiv. Instalarea sistemului de operare Windows XP se va
realiza doar cu componente standard care includ instrumentele multi-
media, jocurile sau pozele pentru fundalul desktopului, componentele
serviciilor avansate, majoritatea lăsând la latitudinea utilizatorului
dacă vor fi instalate sau nu.
Adăugarea sau dezinstalarea anumitor componente Windows se
realizează din opţiunea Add or Remove Program a ferestrei Control
Panel, fişa Add/Remove Windows Components, prin selectarea sau
deselectarea elementelor conţinute de listă. În unele cazuri, anumite
componente pot conţine o listă de subcomponente, ce poate fi afişată
prin apelarea butonului Details (figura 3.16.).
136

Figura 3.16. Instalarea componentelor sistemului de operare
Comparativ cu versiunile anterioare ale sistemului de operare

Windows, sistemul de operare Windows XP prezintă îmbunătăţiri
substanţiale în ceea ce priveşte modul de management al progra-
melor instalate. Sistemul de protecţie a fişierelor previne ca prin
instalarea unor programe să fie afectate fişierele de sistem. Astfel, au
fost îmbunătăţite opţiunile puse la dispoziţie de utilitarul Add or
Remove Programs din fereastra Control Panel (se observă în figura 3.17.
prezenţa celor două butoane Change şi Remove).
Figura 3.17. Managementul programelor instalate
137

Instalarea programelor sub sistemul de operare Windows XP,
depinde de permisiunile pe care le are contul utilizator folosit. Pentru o
bună funcţionare a programelor, acestea se instalează de pe contul de
administrator, unde, în mod normal, ar trebui ca programul să se
instaleze fără nici o restricţie. În cazul în care se încearcă instalarea
unui program de pe un cont utilizator cu drepturi limitate, programul
respectiv fie nu va funcţiona, fie se va afişa un mesaj privind imposi-
bilitatea instalării programului.
O parte din aplicaţiile care funcţionau sub sistemul de operare
Windows’98 pot avea un comportament impredictibil atunci când se
confruntă cu modelul de securitate pus la dispoziţie de Windows XP.
Un mesaj de eroare apare atunci când un utilizator cu drepturi
restrânse încearcă să instaleze sau să acceseze un astfel de program.
Acest lucru se întâmplă atunci când la instalarea sau la rularea
programului se încearcă o scriere a unor fişiere într-o zonă la care
utilizatorul respectiv nu are acces sau atunci când programul respectiv
încearcă modificarea regiştrilor fără ca acel cont utilizator să aibă
dreptul de a face acest lucru.
Conturile de utilizator care au dreptul de a instala programe
sunt conturile de administrator şi conturile de Power User. În
teorie, de pe contul de Power User ar trebui să fim capabili să instalăm
majoritatea aplicaţiilor de care avem nevoie, în realitate, sistemul
blochează în continuare accesul la fişierele de sistem şi la o mare parte
dintre regiştri.
S-a apelat la un astfel de nivel de securitate, întrucât este
demonstrat faptul că instalarea unor programe de către personal
neautorizat a reprezentat, rareori, o idee bună. Un program scris prost
poate crea o instabilitate a sistemului, cauzând conflicte cu alte
programe şi reducând performanţele calculatorului prin folosirea unei
cantităţi mari de memorie RAM. Instalarea programelor ar trebui
precedată de o documentare temeinică asupra a ceea ce „face”
programul respectiv, ar trebui verificată compatibilitatea acestuia cu
sistemul de operare Windows XP, dacă există probleme cunoscute, pe
care noul program le poate genera şi, nu în ultimul rând, dacă
programul are posibilitatea de a fi dezinstalat. Atunci când nu se pot
afla toate informaţiile cerute mai sus, este recomandat ca, înainte de
instalare, să se realizeze manual un punct de restaurare a sistemului.
De obicei, majoritatea programelor pe 32 de biţi pornesc
procesul de instalare prin apelarea unui fişier numit Setup.exe. Odată
ce este dat în execuţie acest fişier, majoritatea programelor afişează o
succesiune de ferestre, destinate realizării unui dialog cu utilizatorul
138

calculatorului. Acest dialog conferă utilizatorului posibilitatea de a
alege locaţia de instalare a programului (de obicei instalarea noilor
programe se realizează în folderul Program Files), precum şi alte
configurări, legate fie de modul de instalare a programului respectiv, fie
de componentele ce vor fi instalate din cadrul programului. În cazul în
care se doreşte instalarea unor programe ce sunt realizate pe 16 biţi,
sistemul de operare Windows XP lansează un subsistem numit maşină
virtuală (virtual machine), care simulează modul 386 îmbunătăţit
(386 enhaced mode) din mediul Windows 3.XX.
Managementul programelor instalate pe un sistem electronic
de calcul pe care este instalat un sistem de operare Windows XP se
realizeză cu ajutorul aceluiaşi utilitar – Add or Remove Programs.
Pentru programele care includ multiple opţiuni de instalare, utilizatorul
trebuie să execute fişierul Setup.exe pentru a dezinstala sau a instala
anumite componente care iniţial au fost omise. În acest scop, utilitarul
pune la dispoziţia utilizatorului un buton Change care, odată acţionat,
va lansa în execuţie Windows Installer. Rolul acestuia este de a
detecta problemele cauzate de fişierele alterate sau şterse ale
programului respectiv, încercând repararea automată a componentelor.
Pentru a dezinstala un program, utilizatorul se va folosi de
acelaşi utilitar pus la dispoziţie de sistemul de operare Windows XP,
Add or Remove Programs, dar, de această dată, utilizatorul are la
dispoziţie în acest scop butonul Remove. Majoritatea programelor care
sunt îngrijit proiectate şi realizate vor lansa un dialog cu utilizatorul,
în care acestuia îi este cerută permisiunea de a dezinstala acel program
înainte de lansarea în execuţie a programului de dezinstalare. O mică
parte din programe se vor dezinstala pur şi simplu, imediat ce
utilizatorul a apelat butonul Remove, fără nici o altă avertizare.
Utilizând concepte de securitate folosite în sistemele de operare
Windows NT sau Windows 2000, sistemul de operare Windows XP
poate fi configurat astfel încât accesul la calculator să fie permis doar
anumitor persoane. Aceste restricţii privesc două aspecte importante:
identitatea persoanei şi controlul accesului.
Un prim aspect al securităţii se referă la identitatea persoanei
care porneşte calculatorul. Identitatea persoanei este stabilită prin numele
utilizatorului, în anumite cazuri se poate folosi şi o parolă. Aceste
două elemente dau acces aşa-numitului cont de utilizator, căruia îi este
asociat un anumit profil. Profilul utilizatorului reprezintă o modalitate
unică de stocare a informaţiei pentru acel utilizator, cum ar fi: imaginea
de fundal pentru desktop, iconele vizibile de pe acel desktop, site-urile
favorite sau folderele de stocare a documentelor.
139

Controlul accesului la anumite fişiere, programe sau resurse de
sistem. În funcţie de tipul contului, se pot stabili anumite permisiuni
asupra a ceea ce are voie să realizeze ca acel utilizator. Menţionăm că,
pentru acest nivel de securitate, sistemul de operare trebuie instalat pe
un volum NTFS.
Conturile utilizator reprezintă elemente specifice de securitate,
având rolul de a identifica în mod unic fiecare individ ce utilizează un
calculator. Informaţiile definitorii pentru delimitarea tipurilor de conturi
sunt reprezentate de numele şi parola utilizatorului. La instalarea
sistemului de operare Windows XP, rutina de setup cere crearea a cel
puţin un cont de utilizator (contul de administrator şi contul de invitat sunt
create implicit), ce poartă denumirea de power user.
Contul de administrator este reprezentat de acea persoană ce
are un control absolut asupra calculatorului respectiv. Utilizatorul care
se va conecta la calculator pe acest cont va putea efectua schimbări
majore asupra sistemului, cum ar fi: instalarea sau reconfigurarea com-
ponentelor hardware ale calculatorului, instalarea sau dezinstalarea de
software, schimbarea drepturilor de acces şi a permisiunilor celorlalte
tipuri de conturi etc. Administratorul de sistem (figura 3.18.) va fi
singurul în măsură să ruleze anumite aplicaţii, destinate fie
îmbunătăţirii performanţelor calculatorului, fie mentenanţei acestuia.
Datorită implicaţiilor majore pe care le are utilizarea acestui cont
asupra bunei funcţionări a calculatorului, personele care vor avea
acces la acest tip de cont vor trebui să deţină cunoştiinţe de hardware
şi software avansate.
Figura 3.18. Fereastra „Administrator de sistem”

Celelalte conturi definite pe sistemul de operare Windows XP sunt
conturi limitate în sensul permisiunilor sau, mai bine spus, al acţiunilor pe
140

care utilizatorii acestor conturi au dreptul a le realiza. Printre aceste tipuri
de conturi se numără şi conturile de power users şi user.
În general, utilizatorii care se conectează pe un cont de power
user au mai puţine permisiuni decât utilizatorii care folosesc contul de
administrator. Mai bine spus, cei ce utilizează conturile de power user
pot realiza toate acele operaţii sau acţiuni destinate conturilor de
administrator, mai puţin acele acţiuni care aduc o modificare esenţială
asupra sistemului de operare sau asupra serviciilor instalate. Un
utilizator de tip power user va putea instala şi configura anumite
resurse, cum ar fi imprimante, scanere sau alte dispozitive ce folosesc
aplicaţii non-windows, dar nu va avea acces la fişierele celorlalţi
utilizatori, aşa cum are privilegiul un cont de administrator.
Contul de utilizator reprezintă cel mai securizat cont dispo-
nibil, deoarece permisiunile stabilite pentru acest tip de cont nu permit
utilizatorilor să modifice parametrii sistemului de operare sau ai siste-
melor altor utilizatori. Acţiunile pe care au dreptul a le realiza utilizatorii
acestui tip de cont sunt acelea care nu pot compromite integritatea
sistemului de operare sau a programelor instalate. Pe acest tip de cont
pot rula doar acele programe care sunt proiectate special pentru
sistemul de operare Windows 2000 sau Windows XP şi către sunt
instalate de administratorul sistemului. Utilizatorii acestui tip de cont
au control total numai pentru fişierele create de ei.
Contul de invitaţi (guest account) este desemnat pentru utilizarea
calculatorului de către o persoană care nu are declarat în mod explicit
un cont pe acel calculator. Acest tip de cont se creează la instalarea
sistemului de operare în mod implicit, drepturile pe care le are un
utilizator la acest tip de cont fiind extrem de limitate.
Crearea modificarea sau ştergerea conturilor utilizator se
realizează apelând opţiunea User Accounts din Control Panel, fapt ce
va duce la afişarea pe ecranul monitorului a ferestrei User Accounts.
(Figura 3.19.). Pentru a crea noi conturi sau pentru a efectua anumite
modificări asupra altor conturi, utilizatorul ar trebui să utilizeze contul
de administrator. Fără a avea privilegii administrative, utilizatorul
poate crea, schimba sau modifica doar propria parolă de acces la acel
calculator.
141

Figura 3.19. Managementul conturilor de utilizator
Un utilizator poate şterge orice alt cont utilizator de acelaşi tip,

mai puţin contul pe care este îl foloseşte în acel moment. Ştergerea unui
cont de pe un calculator se poate realiza lăsând la latitudinea utiliza-
torului două opţiuni: păstrând anumite fişiere ale profilului utilizatorului,
cum ar fi fişiere şi foldere aflate pe desktop sau în folderul My
Documents, restul profilului, cum ar fi mesajele din e-mail sau
aplicaţiile folosite de acel utilizator, fiind îndepărtat; ştergându-se toate
fişierele create de acel utilizator, inclusiv folderul My Documents.
Indiferent de opţiunile alese, după ştergerea unui cont, evident,
acel user nu mai poate folosi calculatorul respectiv. Recrearea contului
respectiv nu va atrage după sine şi restaurarea aceloraşi drepturi sau
restaurarea fişierelor create de utilizatorul respectiv, chiar dacă se va
folosi acelaşi nume pentru contul utilizator. Rezultă că, odată
îndepărtat un cont utilizator de pe calculator, informaţiile deţinute de
acel profil vor fi iremediabil pierdute.
Controlul accesului utilizatorului de reţea la foldere şi fişiere
se realizează folosind permisiunile. Acest nivel de securitate se
foloseşte în cazul calculatoarelor ce sunt conectate la o reţea pentru a
controla drepturile pe care le au anumiţi utilizatori asupra folderelor
şi fişierelor ce sunt partajate în reţea. Permisiunile asupra folderelor şi
fişierelor se pot stabili din fişa Security a ferestrei de proprietăţi
asociată folderului respectiv (figura 3.20.).
142

Figura 3.20. Afişarea şi stabilirea drepturilor utilizatorilor
Permisiunile standard asociate unor foldere sau fişiere sunt:

Control total, Modificare, Citire şi Executare. Fiecare dintre aceste
permisiuni poate fi constituită la rândul său din combinaţii de alte
permisiuni speciale.
Permisiuni Acţiune
speciale
List Folder, Permite vizualizarea subfolderelor sau a fişierelor conţi-
Read Data nute de un folder; permite citirea conţinutului fişierelor
din acel folder.
Create Files, Acordă dreptul de a crea un fişier într-un anumit folder,
Write Data de a scrie sau a modifica conţinutul unui fişier.
Create Conferă abilitatea de a crea subfoldere într-un folder şi
Folders, de a vizualiza conţinutul unui fişier. Nu acordă dreptul
Append Data de a modifica conţinutul de informaţii din acel fişier.
Traverse Permite navigarea în structura arborescentă a folderului,
Folder, printre subfolderele conţinute de acel folder.
Execute File Permite executarea unui fişier conţinut de acel folder.
Delete Acordă dreptul de a şterge foldere sau fişiere.
Delete Acordă dreptul de a şterge fişiere sau subfoldere fără a
Subfolders and şterge folderul pe care este aplicată această permisiune.
Files
Read Permite citirea conţinutului informaţional al unui folder
sau fişier.
Change Acordă abilitatea de a schimba permisiunile pentru un
permission folder sau fişier.
143

3.5.5. Gestionarul de unităţi periferice (My Computer)
Componenta My computer permite consultarea şi actualizarea
informaţiilor aflate stocate pe unităţile de disc magnetic sau pe alte
dispozitive periferice de memorare, locale şi partajate în reţea, utiliza-
torul putând folosi programele de întreţinere de sistem.
Prin acţionarea butonului mouse-ului asupra unei icoane afişate,
utilizatorul descoperă următoarele elemente:
vizualizarea conţinutului discului magnetic;
vizualizarea configuraţiei reţelei de calculatoare;
vizualizarea conţinutului CD-ROM;

vizualizarea şi eventuala activare a progra-
melor care asigură monitorizarea şi modi-
ficarea caracteristicilor sistemului;
afişarea unor informaţii privind procesul de

imprimare;
producerea şi monitorizarea execuţiei auto-

mate de întreţinere a sistemului de calcul;
afişarea conţinutului unui director sau
subdirector.
Prin apelarea opţiunilor din linia de meniuri, se pot crea, şterge,

redenumi directoare, fişiere de diferite tipuri, în funcţie de aplicaţiile
existente, se pot aranja reprezentările grafice afişate pe ecran, în
funcţie de nume, natură, dimensiune, data creării. În figura 3.21. se
poate observa, în extindere, linia de meniuri View.
Pe măsură ce utilizatorul îşi defineşte propriile aplicaţii, acestea
trebuie constituite în grupuri sau pot fi ataşate unor grupuri deja
existente. Manipularea aplicaţiilor în cadrul grupurilor şi între acestea
se face prin operaţiile de adăugare, modificare, ştergere, mutare şi
copiere.
144

Figura 3.21. Gestionarul de unităţi periferice (My Computer)
În mod implicit, Windows nu permite afişarea fişierelor, folde-

relor sistem (System – S) protejate la citire (ascunse – atribut H) şi
nici extensia tuturor fişierelor. Este indicat ca utilizatorul să modifice
aceste opţiuni implicite, pentru a putea fi în deplină cunoştinţă de
cauză atunci când produce acţiuni asupra fişierelor sau directoarelor.
Pentru a fi posibilă afişarea tuturor fişierelor, directoarelor dar şi a
extensiei fişierelor, utilizatorul trebuie să producă următoarele acţiuni:
1. Din linia de meniuri a ferestrei My Computer selectează
opţiunea Tools – Folder Options.
2. În acest moment apare afişată pe ecran fereastra de dialog
Folder Options.
3. Din Folder Options se va selecta fişa index View.
4. În zona Advanced Settings se activează pentru opţiunea
„Hidden files and folders” caseta „Show”, iar pentru vizualizarea
permanentă a extensiei fişierului se dezactivează caseta de validare
aferentă opţiunii „Hide file extension for known file types”. În figura
3.22. este prezentată caseta de validare activată, respectiv opţiunea
implicită prin care nu sunt afişate extensiile fişierelor.
145

Figura 3.22. Fişa index View a ferestrei Folder Options
Prin intermediul gestionarului de unităţi periferice, utilizato-

rul are posibilitatea de a crea shortcuturi pe desktop. Modalitatea
de constituire este prezentată în continuare.
Se poziţionează cursorul mouse-ului pe desktop şi se efectuează un
click cu butonul din dreapta, moment în care este afişat un meniu. Din
meniu (subopţiunile de pe ecran diferă de la un calculator la altul, în
funcţie de tipul aplicaţiilor instalate pe respectivul sistem de calcul) este
selectată opţiunea New. Acest element este prezentat în figura 3.23.
Este selectată subopţiunea Shortcut, apoi utilizatorul trebuie să
tasteze anumite informaţii, referitoare la calea şi numele programului
sau ale documentului la care se referă noul shortcut.
Dacă aceste informaţii nu sunt cunoscute, se poate utiliza
butonul Browse, pentru a căuta pe discurile echipamentului de calcul
aplicaţia sau documentul şi a defini shortcutul ce va fi creat.
De exemplu, în cazul creării unui Shortcut pentru Explorer,
trebuie introdusă calea către Explorer.exe, fişier care se află în
folderul sistemului de operare Windows.
În cazul în care denumirea fişierului sau a folderului este incorectă,
sistemul de operare va afişa un mesaj de eroare. Apăsând butonul Next,
se trece la următoarea fereastră dialog, în cadrul căreia trebuie specificată
denumirea pentru nou shortcut creat. Denumirea implicită, propusă de
către sistem, este numele fişierului, dar utilizatorul o poate modifica. În
urma apăsării butonului Finish pe desktop, va apărea un nou shortcut, cu
denumirea specificată de utilizator, care lansează în execuţie aplicaţia
Windows Explorer prin efectuarea unui dublu-click.
146

Figura 3.23. Crearea unui shortcut în desktop
În urma lansării în execuţie a aplicaţiei Windows Explorer, pe

ecran va fi afişată o fereastră (figura 3.24.) în care se poate observa
dispunerea a două panouri:
♦ Panoul din stânga afişează ierarhizat lista de foldere (foldere
de date şi foldere de sistem) din cadrul sistemului; deasupra acestui
panou se află eticheta cu denumirea All Folders. În acest panou, în
dreptul fiecărui folder sunt marcate semne de „+” sau de „-”. Semnul
„+” indică faptul că sunt „închise” şi se pot dezvolta mai departe
ierarhii. Un click de mouse pe acest simbol şi, în panoul din dreapta,
imediat sub denumirea folderului părinte, vor fi afişate toate subfolderele
acestuia. În acest moment, simbolul plus se transformă în minus.
Simbolul „-” în dreptul unui folder înseamnă că structura
subfolderelor pentru folderul respectiv este afişată pe ecran. Un click
pe simbolul minus restrânge afişarea subfolderelor, astfel încât pe
ecran va apare numai denumirea folderului părinte.
♦ Panoul din dreapta al ferestrei afişează conţinutui folderului
selectat în panoul din stânga ecranului; eticheta aflată deasupra acestui
panou indică utilizatorului denumirea folderului pentru care este afişat
conţinutul.
147

Figura 3.24. Fereastra aplicaţiei Explorer
Modul în care sunt afişate informaţiile în cadrul ferestrei

Explorer poate fi configurat de către utilizator apelând View din bara
de meniuri, unde este disponibilă opţiunea Toolbars, care, la rândul
ei, oferă mai multe subopţiuni, câte una pentru fiecare bară de utilitare
ce poate fi afişată pe ecran:
1. Standard buttons se referă la bara de utilitare standard; dacă
se selectează opţiunea Text Labels, butoanele dispun de etichete cu
denumirea lor. Dacă opţiunea Text Labels este dezactivată, pentru a
afla denumirea unui buton din Standard buttons, se poziţionează
cursorul mouse-ului pe buton, după câteva secunde fiind afişat numele
acestuia. Standard buttons include şi butoanele Back şi Forward.
Butonul Back conduce utilizatorul la starea anterioară celei curente;
de exemplu, dacă din fereastra My Computer a fost deschis folderul
pentru discul C, butonul Back are drept efect închiderea folderului
pentru discul C şi revenirea la fereastra My Computer. Butonul
Forward permite deschiderea folderului selectat. Aceste butoane pot
fi identificate în figura 3.25.
Figura 3.25. Linia de butoane Standard, Address şi Links

148

2. Address toolbar se referă la afişarea barei ce permite intro-
ducerea de adrese Web sau căi de acces pentru fişiere şi foldere.
3. Links afişează o bară de utilitare cu cele mai frecvent accesate
adrese Web, prezentate sub formă de iconuri. Fiecare buton corespun-
de unei adrese Web. Pentru a vizualiza adresa Web, se poziţionează
cursorul mouse-ului pe butonul respectiv şi, după câteva secunde, este
afişată adresa corespunzătoare.
4. Text Labels – în momentul în care este activată această opţiune,
butoanele din cadrul barelor cu utilitare dispun de etichete cu denumirea
lor.
Status Bar activează sau dezactivează afişarea barei de stare.
Explorer Bar adaugă funcţii de căutare Web.
As Web Page - opţiune care permite vizualizarea desktopului ca
o pagină Web.
Large Icons - afişarea obiectelor în panoul din dreapta a feres-
trei Explorer se realizează utilizând iconuri mari.
Small - afişarea obiectelor în panoul din dreapta al ferestrei
Explorer se realizează utilizând iconuri de dimensiune redusă.
List - obiectele din panoul drept al ferestrei Explorer sunt afişate
în cadrul unei liste ce conţine numai denumirea acestora (eventual şi
extensia, în cazul fişierelor).
Details – obiectele din panoul drept al ferestrei Explorer sunt
afişate în cadrul unei liste ce conţine denumirea acestora (şi extensia,
în cazul fişierelor), dimensiunea (în cazul fişierelor), tipul, data şi ora
ultimei modificări.
Arrange icons opţiune care permite specificarea modului în
care sunt ordonate iconurile afişate pe ecran, corespunzătoare fişiere-
lor şi folderelor din panoul drept al ferestrei Explorer. Ordonarea
poate fi realizată după următoarele criterii:
♦ By Name - după numele fişierului sau folderului, în ordine
ascendentă;
♦ By Type - după extensia fişierelor, în ordine ascendentă;
♦ By Size - după dimensiunea fişierului, în ordine ascendentă;
♦ By Date - după data fişierului, în ordine ascendentă, pornind
de la cel mai vechi fişier, până la cel mai recent.
♦ Auto Arrange - alinierea iconurilor pe ecran este realizată
automat, urmărind ordinea selectată. Această opţiune este disponibilă
numai în cazul în care, pentru vizualizare, a fost selectată opţiunea
Small sau Large icons.
Line up icons realizează alinierea automată a iconurilor pe
ecran, în funcţie de criteriul de ordonare selectat. Această opţiune este
149

disponibilă numai în cazul în care, pentru vizualizare, a fost selectată
opţiunea Small sau Large icons.
Refresh are drept efect reîmprospătarea informaţiilor afişate pe
ecran. De multe ori, în urma maneverelor efectuate de utilizator,
informaţiile de pe ecran nu corespund realităţii; apelând această
opţiune, sunt citite din nou folderele şi fişierele de pe discul sau din
folderul selectat şi afişate pe ecran.
Folder Options - această opţiune permite specificarea tipurilor
de fişiere ce vor fi afişate în fereastra Explorer, şi a informaţiilor de
stare ce vor fi vizualizate pentru respectivele fişiere.
Programul Explorer este doar o versiune cu două sectoare a
ferestrelor cu un singur sector specifice aplicaţiei My Computer,
panoul din stânga oferind posibilităţi suplimentare de deplasare,
simplificând anumite operaţii. Facilitatea programului Explorer provine
şi din faptul că cele două sectoare, deşi sunt conectate, sunt totuşi
independente unul de celălalt; astfel, se poate afişa conţinutul unui
dosar în panoul din dreapta, fără a afecta imaginea respectivă, prin
extinderea arborelui din partea stângă pentru a găsi un alt dosar.
În funcţie de modul în care utilizatorul a configurat fereastra
aplicaţiei Explorer, aceasta poate dispune de o bară cu utilitare, sau
de mai multe bare cu utilitare (toolbar – ce se află sub bara de meniu)
care ajută la navigarea pe Internet.
În partea inferioară a ferestrei se află linia de stare, unde sunt
afişate diverse informaţii referitoare la obiectele selectate (locul,
numărul de obiecte, spaţiul ocupat, spaţiul rămas liber etc.).
Atunci când se utilizează Explorer sau My Computer, se apelează
deseori la operaţia de selecţie pentru efectuarea ulterioară a unor
operaţii de copiere, mutare (deplasare), ştergere. Selecţia poate fi:
• continuă (numele obiectelor selectate sunt secvenţiale) şi se
execută cu mouse-ul prin apăsarea continuă a butonului din stânga,
marcându-se zona obiectelor ce urmează a fi selectate, sau cu tasta SHIFT
apăsată, executându-se click pe primul şi ultimul nume;
• necontinuă, în care obiectele ce trebuie selectate sunt disper-
sate, se execută având tasta CTRL apăsată şi apoi click de mouse pe
obiecte care trebuie se selectate.
Pentru selectarea tuturor foderelor, fişierelor sau programelor
dintr-o fereastră activă, se poate alege din meniul Edit opţiunea Select
All sau combinaţia de taste CTRL+A. Opţiunea Edit Invert Selection
are drept consecinţă inversarea selecţiei curente din panoul drept;
fişierele care erau selectate vor fi deselectate, iar cele neselectate vor
deveni selectate.
150

Crearea de foldere se poate realiza prin intermediul linie (barei)
de meniuri sau cu ajutorul meniului contextual.
• Opţiunea File - New din bara de meniu, moment în care sunt
afişate tipurile de obiecte noi care pot fi create. Din lista obiectelor ce pot
fi create se selectează Folder. Imediat după ce a fost selectată opţiunea
Folder, în panoul din dreapta va fi afişat noul folder, cu numele implicit
New Folder. Se poate observa că în acest moment poate fi modificată
denumirea folderului, deoarece cursorul se află în interiorul căsuţei ce
conţine denumirea folderului. Se introduce de la tastatură numele dorit.
Pentru a se clarifica această procedură, se va studia figura 3.26.
• O altă metodă o constituie apelarea meniului contextual (obţinut
prin executarea unui click dreapta în panoul din dreapta, după ce s-a
selectat elementul de structură în care se doreşte crearea folderului.
Copierea de fişiere şi foldere se poate efectua uşor prin aplicaţia
Windows Explorer, utilizând tehnica drag and drop. Această
modalitate de lucru presupune utilizarea mouse-ului pentru deplasarea
obiectelor pe desktop sau în cadrul ferestrei aplicaţiei curente. Obiectul
dorit este selectat prin poziţionarea cursorului mouse-ului în interiorul lui
şi apăsarea butonului drept. Cu butonul drept apăsat în permanenţă, se
deplasează mouse-ul al cărui cursor „trage” obiectul selectat (operaţia
drag). În momentul în care obiectul se află la destinaţia dorită, butonul
mouse-ului este eliberat şi obiectul rămâne la destinaţie (operaţia drop).
Figura 3.26. Crearea unui folder din lina de meniuri File-New
151

O altă modalitate de copiere este utilizarea tehnicii Copy and
Paste. Această modalitate utilizează Clipboardul pentru a copia
obiecte. Obiectul este copiat de la sursă şi stocat în Clipboard prin
operaţia de Copy, după care este recuperat la destinaţie din
Clipboard, prin operaţia Paste.
3.5.6. Editarea de texte

Editorul de texte reprezintă un program specializat în operaţii
de tehnoredactare care trebuie să asigure realizarea unor funcţii
elementare pentru prelucrarea textelor, cum ar fi: alinierea automată a
textului, stabilirea diferitelor tipuri de caractere sau stiluri de afişare,
aranjarea textului în pagină.
Editorul de texte operează cu documente, care reprezintă
ansambluri de texte, imagini, tabele, grafice aparţinând aceleiaşi
lucrări, elemente procesate unitar.
Iniţial, editoarele de texte au fost orientate spre lucrul la nivel de
caracter, realizând alinierea şi încadrarea textului în pagină, despărţirea
în silabe, utilizarea unui singur set de caractere cu o singură dimensiune,
datorate capacităţii limitate de prelucrare existente la acel moment.
Odată cu creşterea puterii de calcul a devenit posibilă realizarea de
coloane, antete, subsoluri de pagină, utilizarea unui număr foarte mare
de seturi de caractere, de dimensiuni, de stiluri de afişare, calculatorul
devenind mijloc de prelucrare a textelor.
Operaţiunea de tehnoredactare computerizată se realizează
pe trei nivele: la nivel-document, la nivel-paragraf şi la nivel-caracter.
La nivel de document se stabilesc caracteristicile de ansamblu ale
documentului, formatul de pagină, marginile acesteia, antet sau
subsol de pagină. La nivel de paragraf se stabilesc caracteristicile
fiecărui paragraf, tipurile de caractere, dimensiunea acestora, modul
de aliniere.
La nivel de caracter se execută o prelucrare a grupurilor de
caractere din interiorul paragrafelor pentru realizarea unor efecte de
scoatere în evidenţă a unor nume, cuvinte-cheie, citate, prin operaţii de
subliniere, îngroşare, înclinare, schimbare a dimensiunii caracterului.
3.5.7. Editorul de texte WordPad

WordPad reprezintă un editor de texte care aparţine sistemului
de operare Windows, remarcându-se prin uşurinţă în utilizare,
permiţând crearea, modificarea, aranjarea în pagină şi imprimarea
unor documente relativ simple. Lansarea în execuţie se realizează prin
152

Start Programs Accessories, selectând WorPad. Acest editor de
texte oferă utilizatorului posibilitatea creării unui document, modifi-
carea acestuia ca formă şi conţinut, aranjarea textului în pagină,
paginarea unui document, crearea antetelor şi a subsolurilor de pagină,
formatarea caracterelor, importul şi exportul documentului în şi din
WordPad, precum şi imprimarea documentului realizat.
În figura 3.27. sunt prezentate elementele de bază ale ferestrei
WordPad.
Crearea unui document se face prin tastarea „la kilometru”, fără
a utiliza tasta ENTER, ca la o maşină de scris, deoarece editorul va
executa automat sfârşitul de linie. La sfârşitul unui paragraf se va
utiliza tasta ENTER, pentru a putea începe un nou paragraf sau pentru
a crea spaţii între paragrafe, cursorul de editare poziţionându-se
automat la începutul liniei următoare. Toate frazele cuprinse între
două acţionări ale tastei ENTER sunt considerate ca aparţinând
aceluiaşi paragraf.
Figura 3.27. Elementele ferestrei editorului WordPad
Majoritatea operaţiilor de modificare a unui document necesită

în prealabil selectarea unei anumite zone de text. Pentru aceasta,
fereastra deschisă are în marginea din stânga o zonă de selecţie, în
care prompterul mouse-ului se transformă într-o săgeată înclinată spre
dreapta . Selecţia unui şir de caractere se execută prin poziţionarea
prompterului în faţa primului caracter, acţionarea butonului din stânga
153

şi deplasarea dispozitivului spre dreapta, până la sfârşitul şirului. În
cazul unui text, avem posibilitatea deplasării în cadrul documentului,
folosind anumite combinaţii de taste prezentate în tabelul următor.
Tasta sau combinaţia Efect
de taste
Deplasare cu un rând în sus
Deplasare cu un rând în jos
Deplasare cu un caracter la stânga
Deplasare cu un caracter la dreapta
CTRL+ Următorul cuvânt la dreapta
CTRL+ Cuvântul anterior
HOME Început de linie
END Sfârşit de linie
PAGEDOWN Deplasare un ecran în sus
PAGEUP Deplasare un ecran în jos
CTRL+PAGEDOWN Poziţionare la sfârşitul ferestrei
CTRL+PAGEUP Poziţionare la începutul ferestrei
CTRL+HOME Poziţionare la începutul documentului
CTRL+END Poziţionare la sfârşitul documentului
5+ Poziţionare la începutul paragrafului precedent
Poziţionare pe paragraful următor
5+
5+ Poziţionare la începutul propoziţiei următoare
5+ Poziţionare la începutul propoziţiei precedente
5+PAGEDOWN Poziţionare pe pagina următoare
5+PAGEUP Poziţionare la începutul paginii precedente
În cazul în care se doreşte modificarea unui grup de paragrafe sau a

unui grup de caractere este necesară mai întâi selectarea acestora,
selectarea realizându-se cu ajutorul dispozitivului mouse sau cu ajutorul
combinaţiilor de taste, combinaţii prezentate în tabelul următor.
154

Selectarea Procedură
dintr-un
text
Un şir de Se poziţionează prompterul la începutul şirului, se menţin
caractere apăsate tasta SHIFT şi tastele săgeţi stânga / dreapta.
O linie Se folosesc combinaţiile de taste SHIFT + săgeţi sus / jos.
Un Se poziţionează mouse-ul la începutul paragrafului şi se
paragraf acţionează de două ori butonul acestuia.
Un întreg Se poziţionează prompterul de mouse la începutul
document documentului şi se acţionează concomitent tasta CTRL şi
butonul de mouse. Cu tastatura, se alege pentru selectare
linie cu linie.
Deselectarea unui text se face prin acţionarea butonului

mouse-ului în orice zonă din interiorul documentului.
Principalele funcţii realizate de meniul File sunt: crearea unui
nou document New, deschiderea unui document existent pentru
eventualele modificări, înmagazinarea pe disc a unui document sub
forma unui fişier de tip document DOC, text TXT (Save sau Save as),
imprimarea unui document Print, stabilirea parametrilor necesari
procesului de imprimare Print Setup, expedierea textului realizat prin
poşta electronică Send. Părăsirea editorului de texte se realizează prin
activarea opţiunii Exit.
Prin opţiunea Find din meniul Edit, figura 3.28, editorul de
texte oferă posibilitatea căutării şi, eventual, a înlocuirii unor zone de
text dintr-un document. Pentru localizarea unui şir de caractere într-un
document, se va activa comanda Find din meniul Edit şi se va tasta
textul ce urmează să fie localizat.
Figura 3.28. Prezentarea ferestrei meniului Find
155

Aranjarea unui text în pagină, presupune interspaţierea liniilor din
cadrul paragrafelor, alinierea paragrafelor şi realizarea scrierii textului cu
diferite stiluri de caractere şi fonturi. Pentru toate aceste operaţii,
utilizatorul poate recurge la butoanele afişate sub linia de meniuri sau la
elemente din aceasta. În tabelul următor, este prezentat fiecare buton în
parte, acţiunea sa şi combinaţia de taste prin care se poate apela.
Buton Mesaj Semnificaţie Combinaţi Meniu
calculator e taste
New blank Deschiderea unui
Ctrl + N File
document nou document
Deschidere document
Open ... Crtl + O File
creat anterior
Save Salvare document Ctrl + S File
Print Tipărire document Ctrl + P File
Print Vizualizare
File
Preview document
Localizarea unui şir
Find
de caractere
Cut Decupare text Ctrl + X Edit
Copy Copiere text Ctrl + C Edit
Paste Readucere text Ctrl + V Edit
Undo Anularea ultimului
Ctrl +Z Edit
Typing şir tastat
Can’t Redo Amână anularea Edit
Introducere dată calen-
Date/ Time Insert
daristică şi oră
Font Tip caracter Format
Dimensiune
Size Format
caracter
Bold Îngroşare caracter Ctrl + B Format
Italic Înclinare caracter Ctrl + I Format
Underline Subliniere caracter Ctrl + U Format
Alegere culoare din
Color Format
paleta de culori
Align Left Aliniere stânga Ctrl + L Format
Center Aliniere centru Ctrl + E Format
Align Right Aliniere dreapta Ctrl + R Format
Bullets Simbol de enumerare Format
156

Implicit, la deschiderea unui document WordPad, alinierea este
Normal, executându-se faţă de marginea stânga.
Formatarea caracterelor presupune posibilitatea definirii
aspectului caracterelor, a stilului acestora, astfel încât să i se confere
documentului o formă „estetică”, figura 3.29. Această posibilitate este
oferită prin opţiunile meniului Format Font, opţiuni care pot fi
combinate între ele.
La acest moment, utilizatorul poate stabili localizarea tipului de
caractere care se foloseşte (Script Central European), acesta permi-
ţând utilizarea diacriticelor specifice, culoarea cu care va avea loc
scrierea (Color - implicit aceasta are valoarea Black), eventuala
subliniere a textului (Underline).
Figura 3.29. Definirea aspectului caracterelor şi a stilului
Salvarea unui document creat cu ajutorul editorului de texte

WordPad se realizează alegând din meniul File fie opţiunea Save,
dacă se doreşte înregistrarea pe suportul magnetic a fişierului nou, fie
opţiunea Save As... care permite schimbarea numelui fişierului, a
discului magnetic, a extensiei, figura 3.30. În acest moment, se
completează informaţiile privitoare la suportul şi folderul unde se va
realiza stocarea fişierului în caseta Save In, numele fişierului se
atribuie în File name. În caseta Save as type utilizatorul poate opta
din lista de opţiuni pentru un anumit format de salvare (extensie).
157

Figura 3.30. Prezentarea casetei de dialog a opţiunii Save As…
Operaţia de salvare se realizează la sfârşitul editării sau, pentru

mai multă siguranţă, periodic.
Un fişier creat cu WordPad poate fi salvat într-un anumit mod şi
cu anumite caracteristici, pentru a putea fi preluat şi de alte produse
informatice (de exemplu WORD).
La imprimare, implicit WordPad încadrează textul în pagină,
lăsând un spaţiu (măsurat în centimetri sau în inch) de 2,18 cm. faţă de
marginile de sus şi de jos, iar faţă de marginile laterale se va aloca un
spaţiu de 2,24 cm. Pentru schimbarea acestor parametri se alege
opţiunea Page Setup din meniul File.
Caseta Page Setup permite definirea tipului de hârtie pe care se
va obţine documentul, cunoscut fiind faptul că există mai multe tipuri
predefinite (standard), fiecare având anumite dimensiuni exprimate în
centimetrii sau în inchi.
Spre exemplificare, cele mai utilizate formate sunt următoarele:
Letter 21,59/27,94; Legal 21,59/35,56; Executive 18,41/26,67; A4
21/29,70; No. 10 10,48/24,13; DL 11/22. În cazul în care se utilizează
un alt format, se va alege Custom Size, definind după aceea
dimensiunile efective ale suportului (lăţime/lungime). Tot prin
intermediul acestei fişe se alege modul de orientare al documentului
(Whole document) sau al unei părţi al acestuia (Selected Text) în
pagină, respectiv, poziţionare normală – Portrait sau peisaj –
Landscape, figura 3.31.
158

Figura 3.31. Modalităţi de orientare a textului în pagină
Acţionând asupra butonului Printer din Page Setup, se produce

alegerea tipului de imprimantă Printer name (mai ales în cazul în
care sunt conectate mai multe asemenea dispozitive periferice) şi a
caracteristicilor de imprimare (caracteristicile imprimantei Properties,
număr de exemplare Copies, paginile care se vor imprima Page
Range, ordinea de imprimare etc.) din meniul File – Print.
Prin acţionarea butonului Properties se stabileşte din zona
PrintOut opţiunea , atunci când se doreşte obţinerea unei

calităţi foarte bune a rezultatului imprimării, documentul conţinând în
această situaţie un corp de text, dar şi imagini, grafice, desene.
Butonul se acţionează atunci când documentul conţine doar
corpuri de text, iar butoanele sunt acţionate atunci când

avem de imprimat color grafice, fotografii sau imagini scanate. În
cazul în care se doreşte obţinerea unui document imprimat, folosind
doar tonuri de gri, utilizatorul va acţiona butonul .
159

3.5.8. Utilizarea accesoriului DVD-Player
Apelarea acestui accesoriu instalat în prealabil se execută prin
acţionarea butonului Start, Programs, PC-DVD Player. În acest
moment pe ecran apar două ferestre distincte, telecomanda Remote
Control şi ecranul de vizualizare DVD Player. În figura 3.32. sunt
prezentate cele două componente.
Figura 3.32. Telecomanda şi ecranul de vizualizare aferente DVD Player
Telecomanda afişată pe ecran permite, prin acţionarea diferitelor

butoane componente, executarea unor anumite funcţiuni. În tabelul
următor, sunt prezentate principalele butoane şi acţiunea acestora.
Buton Acţiune
Butoane de minimizare şi de închidere a aplicaţiei
Butoane de mărire, micşorare a volumului audio
Buton de reducere la zero a sunetului
Buton de selectare a tipului de suport utilizat
Buton de stabilire a parametrilor de funcţionare al

unităţii DVD
160

Buton Acţiune
Buton care produce deschiderea, închiderea sertarului
unităţii.
Buton care produce oprirea temporară a secvenţelor.
Buton care produce redarea secvenţelor.
Buton care produce oprirea redării secvenţelor.
Butoane de derulare cu viteză mică înainte sau înapoi.
Butoane de derulare rapidă înainte sau înapoi.
Butoane de derulare cadru cu cadru înainte sau înapoi.
Dispozitivul telecomandă permite vizualizarea caracteristicilor

DVD Player, prin ecranul de stare (Status Display), iar prin acţionarea
butonului complex de navigare (Navigator Pad) pot fi executate
diferite operaţiuni, fără a fi acţionate butoanele de comandă. Ecranul
de stare şi butonul complex de navigare sunt prezentate în continuare.
Ecranul de vizualizare permite vizionarea secvenţelor video

aflate pe suportul optic, ţinând seama de anumite caracteristici sau
proprietăţi ale acestuia. Stabilirea proprietăţilor optime se poate realiza
automat, prin program, sau manual, fixate de utilizator. Se poate stabili
manual, prin acţionarea cursoarelor corespunzătoare, nivelul de
luminozitate al ecranului (Brightness), contrastul (Contrast) şi
intensitatea culorilor (Saturation).
La momentul în care se introduce în unitate un suport optic,
aceasta va identifica automat tipul de suport. Utilizatorul poate stabili
manual tipul suportului, prin acţionarea butonului Media . În

continuare, se va putea selecta unul din următoarele formate
recunoscute: CD-Audio; CD-ROM; DVD-Video; DVD-ROM; Photo
CD sau Video CD.
161

În cazul unui CD-Audio, automat se va executa apelarea progra-
mului CD-Player, spre deosebire de celelalte formate recunoscute, care
vor fi redate cu ajutorul lui DVD-Player. În ultima situaţie, acţionarea
butonului Play va avea ca rezultat apariţia informaţiilor în
ecranul de vizualizare şi derularea secvenţelor aflate pe respectivul
suport.
Oprirea execuţiei se realizează prin acţionarea butonului Stop
urmată de Close .
Dacă utilizatorul doreşte redarea formatului CD-Audio va folosi
componenta CD-Player, apelată prin acţionarea butonului CD Player.
3.6. Organizarea datelor în procesul de prelucrare

Informaţia prelucrată cu ajutorul tehnicii de calcul necesită o
organizare specială, cu o structură internă, care face posibilă aplicarea
funcţiilor calculatorului, şi o structură externă, ce facilitează prelu-
crarea şi înţelegerea ei. Organizarea datelor este un proces complex,
care presupune identificarea, clasificarea şi descrierea proprietăţilor
acestora, gruparea lor în colecţii, stabilirea structurilor adecvate de
date, precizarea modalităţilor de reprezentare pe suporţi de memorie,
definirea şi realizarea procedurilor corespunzătoare de prelucrare.
3.6.1. Organizarea datelor

Data reprezintă o entitate indivizibilă, atât în raport cu infor-
maţia pe care o reprezintă, cât şi în raport cu procesorul care o
prelucrează. Datele elementare sunt reprezentate în structura internă
prin locaţii de memorie, asupra cărora acţionează mecanismul de
adresare, constituind operanzi direcţi ai operaţiilor. Din punct de
vedere fizic, datelor elementare le corespunde o zonă de memorie
situată la o anumită adresă, în care sunt memorate valorile sale. Din
punct de vedere logic, sunt definite prin identificator atribute, valori.
Identificatorul este un simbol cu ajutorul căruia data este referită
în procesul de prelucrare. Atributele precizează proprietăţile datei,
determinând modul în care acestea sunt tratate în procesul de prelucrare.
Valorile se pot enumera sau specifica printr-o proprietate comună.
Pornind de la date elementare, se constituie datele compuse ce
pot apărea în rezolvarea unor probleme. Pentru a fi prelucrate, datele
se organizează în forma unor mulţimi sau colecţii. Între elementele
162

unei colecţii se introduc relaţii, care determină o anumită structură,
căreia îi este specific un mecanism de selecţie şi identificare a
componentelor. Se obţin astfel structurile, entităţi de sine stătătoare,
individualizabile prin nume sau poziţia pe care o ocupă în structură, şi
ale căror componente îşi menţin proprietăţile. Iar, dacă o componentă
poate fi selectată fără a ţine seama de celelalte componente, struc-
tura are acces direct. Dacă localizarea unei componente se face
parcurgându-le pe celelalte, conform ordinii prestabilite la creare, se
spune că structura are acces secvenţial. Structurile de date pot fi
create temporar, pentru memoria internă, sau cu caracter
permanent, pentru memoria externă.
Operatorii aplicaţi asupra unei structuri de date pot să-i afecteze
valorile sau structura. Dacă se modifică structura, avem de-a face cu o
structură de date dinamică. Dacă nu i se schimbă numărul şi ordinea
componentelor, structura este considerată statică. O mulţime ordonată
de date pe care s-a definit un grup de operatori de bază, cu o anumită
semantică, formează un tip de structură de date. Structurile lineare şi
arborescente se pot defini ca relaţii binare de ordine, cu anumite pro-
prietăţi, în general, interpretate ca relaţii de succesiune şi reprezentate
sub forma unui graf.
Tipurile de structuri de date care pot apărea în rezolvarea
problemelor sunt specificate printr-o descriere a tipului componentelor
şi prin indicarea metodelor de structurare a acestora. Mecanismul de
selectare a componentelor a determinat definirea diferitelor metode de
structurare a datelor, principalele structuri fiind: înregistrarea, masi-
vul, mulţimea, lista, arborele, fişierul şi baza de date.
Colecţia de date este un ansamblu organizat de date omogene
din punct de vedere al naturii, al criteriilor de prelucrare şi al modului
de reprezentare. Construirea colecţiilor de date reprezintă activitatea
de concepere a structurii înregistrărilor, a modului de ordonare şi de
înregistrare propriu-zisă a informaţiei pe suportul de date.
Scopul fiind regăsirea automată a datelor după diferite criterii, în
organizarea lor trebuie urmărite mai multe obiective:
• stocarea pe suport informaţional, prelucrabil într-un sistem de
calcul, astfel încât timpul de acces la date să fie minim;
• definirea şi gruparea în colecţii de date presupune ocuparea unui
spaţiu de memorie internă şi externă cât mai redus, o redundanţă minimă,
şi o flexibilitate ce permite schimbarea structurii datelor şi a relaţiilor
dintre ele, fără a modifica radical programele ce le gestionează;
163

• reflectarea tuturor legăturilor dintre fenomenele şi procesele
economice ce le reprezintă, stabilirea unor reguli de menţinere a
coerenţei datelor, a unui sistem ce permite accesul autorizat al unui
grup de utilizatori responsabili.
Accesul la date se execută fie cu ajutorul limbajelor procedurale,
care exploatează fişiere şi care descriu algoritmi de prelucrare, având
nevoie de adresele datelor, fie folosind limbaje neprocedurale. Acestea
solicită precizarea problemei ce trebuie rezolvată, a referirilor asociative
de date şi a operatorilor generali necesari operaţiilor cu structuri de date.
Datorită lor, utilizatorul nu mai este obligat să precizeze cum să fie
obţinute datele care îl interesează, ci este suficient să formuleze ce
anume îl interesează din cadrul bazei de date, adică să definească
proprietăţile şi semnificaţia datelor pe care le doreşte.
În aproape toate limbajele de programare, structura utilizată
pentru memorarea datelor în memoria internă este înregistrarea.
Înregistrarea este o structură de date eterogenă, statică, în care
componentele sunt individualizate prin nume. Relaţia de ordine
ierarhică se precizează prin numere întregi, numite numere de nivel şi
asociate tuturor componentelor care se află pe acelaşi nivel al
arborelui. Accesul la elementele înregistrării se realizează prin
intermediul numerelor asociate acestora.
Elementele înregistrării pot fi date elementare sau structuri de date,
numite date de grup. În memoria internă, reprezentarea se realizează prin
liniarizare într-o zonă compactă. Înregistrarea este utilizată adesea în
legătură cu structura de fişier, pentru realizarea schimbului de date între
memoria internă şi purtătorii externi de informaţie.
Primele aplicaţii pentru gestiunea activităţii unei unităţi eco-
nomice au folosit organizarea datelor în fişiere şi au utilizat metode de
acces standard furnizate de limbajele de programare procedurale.
Eforturile erau îndreptate spre suporturile fizice ale fişierelor, spre
dezvoltarea tehnicilor de acces la fişiere şi la înregistrări. Fişierul poate
fi definit ca o colecţie organizată de înregistrări, dispusă pe unul sau mai
multe suporturi externe.
Fişierul este definit ca o colecţie de date omogene din punct de
vedere al naturii, conţinutului şi criteriilor de prelucrare, înregistrate
pe memorii externe, de unde pot fi utilizate în procesul de prelucrare.
Pentru identificarea şi delimitarea fişierelor de date, în afara
datelor propriu-zise, ele mai conţin o serie de înregistrări speciale,
numite etichete. Etichetele de fişier sunt înregistrări speciale, cu
164

dimensiune de maxim 80 caractere, care preced şi urmează înregis-
trările logice. Etichetele de volum sunt înregistrări speciale, cu
dimensiune de maxim 80 caractere, care precizează începutul şi
sfârşitul unui volum de memorie externă.
Sub aspect logic, fişierul este format din înregistrări logice,
câmpuri de date şi caractere.
Caracterul este elementul de bază al datelor dintr-un fişier, fiind
reprezentat printr-o literă, cifră sau caracter special.
Câmpul de date este un grup de caractere ce constituie o secvenţă
bine definită în cadrul unei înregistrări logice. Câmpul de date reprezintă
o descriere a însuşirilor şi proprietăţilor obiectului informaţiei. După
natura lor, câmpurile pot fi: alfabetice, alfanumerice şi numerice.
Înregistrarea logică este constituită dintr-o grupare de câmpuri
de date compatibile ce poate fi recunoscută şi tratată prin intermediul
unui identificator, ca o entitate. Conţinutul său este dependent de
datele problemei ce se rezolvă prin utilizarea colecţiei respective.
Totalitatea valorilor atribuite, la un moment dat, câmpurilor de
date din structura unei înregistrări logice formează o realizare de
înregistrare logică. Dimensiunea unei înregistrări logice este dată de
numărul de câmpuri şi de dimensiunea fiecărui câmp. Înregistrările
logice pot avea lungime fixă, variabilă sau nedefinită.
3.6.2. Modele şi metode de organizare a datelor

Metodele de bază pentru organizarea realizărilor de înregistrare
logică sunt:
♦ metoda secvenţială, posibilă pe orice tip de memorie externă,
unitatea de acces fiind realizarea de înregistrare logică. La nivel fizic,
valorile de înregistrare logică sunt memorate fără o ordine prestabilită, aşa
cum apar în documentele primare. Această metodă se recomandă pentru
fişierele de date cu coeficient de consultare mare, cu coeficient de
actualizare mic şi pentru fişierele temporare;
♦ metoda secvenţial-indexată, folosită pe memorii externe
direct adresabile, unitatea de acces fiind realizarea de înregistrare
logică. Un câmp din cadrul înregistrărilor logice îndeplineşte rolul de
cheie de acces, cu ajutorul ei determinându-se locul pe care-l ocupă o
realizare în fişierul de date. Valorile cheii primare sunt trecute într-un
tabel de indecşi, generat de o componentă a sistemului de operare şi
memorat pe acelaşi volum de memorie cu fişierul de date. Se
recomandă pentru fişierele permanente de date, care prezintă coefi-
cient mare de actualizare.
165

♦ metoda relativă, caracteristică memoriilor externe direct
adresabile, unitatea de acces fiind realizarea de înregistrare logică.
Fişierul este organizat într-un număr de zone de dimensiune fixă,
cărora li se atribuie un număr de ordine, şi în care urmează să se
înregistreze realizările de înregistrare logică. Numărul de ordine al
fiecărei zone reprezintă cheia relativă şi indică poziţia fiecărei realizări
faţă de prima, memorată în zona unu.
Regăsirea cât mai rapidă a fiecărei realizări, în vederea citirii şi
transmiterii ei în procesul de prelucrare automată, poate fi sintetizată
în trei metode de acces:
♦ accesul secvenţial presupune citirea realizărilor de înregistrare
logică în ordinea în care au fost stocate pe memoria externă;
♦ accesul direct permite localizarea individuală a fiecărei
realizări de înregistrare logică fără a fi necesară parcurgerea secven-
ţială a celor anterioare ei;
♦ accesul dinamic permite regăsirea unei anumite realizări de
înregistrare logică, în funcţie de adresa relativă a acesteia, în cadrul
unui fişier sau în funcţie de valoarea cheii de indexare, şi parcurgerea
secvenţială a celorlalte.
Baza de date reprezintă un sistem structurat de date între care
există o interdependenţă logică multiplă, potrivit unor relaţii presta-
bilite cu ocazia descrierii conceptuale, şi care poate fi exploatat de mai
mulţi utilizatori în viziuni diferite, regrupând un ansamblu de fişiere
partajate de utilizatori diferiţi.
Baza de date fiind accesată de mai mulţi utilizatori simultan,
controlul şi administrarea ei trebuie încredinţate unei persoane inde-
pendente, numită administrator, care:
♦ defineşte structurile de date conţinute în bază, evoluţia lor în
eventuale noi aplicaţii;
♦ decide modul de reprezentare a datelor la nivel fizic, precum
şi metodele de memorare şi acces;
♦ delimitează drepturile de acces ale utilizatorilor, asigurându-le,
totodată, securitatea intervenţiilor;
♦ urmăreşte creşterea performanţelor globale ale sistemului,
adaptarea lui la noi cerinţe.
166

Componentele bazei de date pot fi structurate pe următoarele trei
nivele:
♦ nivelul fizic, exprimând modul de memorare a datelor pe
suport fizic, se defineşte în termeni de fişier şi înregistrări, atenţia fiind
spre gestionarea memoriilor externe şi a perifericelor corespunzătoare;
♦ nivelul logic este dat de viziunea programatorului de aplicaţii,
a utilizatorului care poate accesa doar o parte din informaţii sau care
poate avea o viziune sintetică asupra datelor sale (statistici pentru
mulţimi detaliate de schema conceptuală). Acesta este nivelul ce
permite obţinerea independenţei logice a datelor, putând evolua,
ţinând cont de opţiunile utilizatorului.
Independenţa fizică a datelor permite modificarea structurilor de
memorare sau a metodelor de acces, fără a avea repercusiuni asupra
aplicaţiilor (se poate schimba reprezentarea internă a datelor, se poate
adăuga sau suprima un index). Independenţa logică permite
modificarea organizării datelor, fără a afecta utilizatorii. Se poate
astfel extinde baza de date, fără a o modifica pe cea existentă,
permiţând modelarea schimbărilor în timp.
♦ nivelul conceptual este dat de viziunea administratorului
bazei de date. Este reprezentarea logică, în interiorul unui sistem, a
realităţii pe care baza de date vrea să o transcrie. Definirea schemei
conceptuale corespunde unei activităţi de modelare, traducând în
termeni abstracţi entităţile lumii reale. Pentru a face această modelare,
sistemul de gestiune a bazelor de date oferă un model de date căruia îi
asociază un limbaj de definire a datelor, ce permite specificarea
schemei conceptuale în interiorul modelului.

1. Rolul şi funcţiile unui sistem de operare.
2. Evoluţia sistemelor de operare.
3. Structura generală a directoarelor sistemului de operare Windows.
4. Componentele interfeţei grafice Windows.
5. Prezentaţi editorul de texte al sistemului de
operare Windows.
6. Componentele interfeţei grafice Windows
sunt următoarele:
a) linia de stare (Taskbar); Gestionarul de unităţi
periferice (My Computer sau Windows Explorer);
Gestionarul de reţea (Network Neighborhood); Gestionarul de fişiere
167

şterse (Recycle Bin); reprezentări grafice sau icoane proprii utiliza-
torului, definite de acesta (Shortcut).
b) aplicaţii Windows - aplicaţiile scrise pentru Windows’95-’98;
aplicaţii Windows vechi - pentru versiuni anterioare; aplicaţii non-
windows - aplicaţii scrise pentru a fi rulate sub sistemul de operare
MS-DOS; programele rezidente - programe de tip Terminate and Stay
Resident (TSR).
c) Gestionarul de reţea (Network Neighborhood); Gestionarul de
fişire şterse (Recycle Bin).
d) aplicaţii Windows - aplicaţiile scrise pentru Windows’95-’98
Xp; programele rezidente - programe de tip Terminate and Stay
Resident (TSR).
e) Control Panel care va permite utilizatorului: executarea unei
operaţiuni de instalare automată a unor subansamble nou adăugate în
configuraţia calculatorului Add New Hardware; adăugarea sau şterge-
rea automată a unor programe Add Remove Programs; modificarea
orei, a datei calendaristice şi a zonei în care se află instalat calculatorul
Date/Time.
7. Gestionarul de unităţi periferice My Computer
a) permite consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate
pe unităţile de disc magnetic sau pe alte dispozitive periferice de
memorare, locale şi partajate în reţea, utilizatorul putând folosi progra-
mele de întreţinere de sistem.
b) permite modificarea meniului START şi lansează în execuţie
aplicaţia Windows Internet Explorer.
c) asigură vizualizarea şi eventuala activare a programelor anti-
virus care asigură monitorizarea şi împiedică modificarea caracte-
risticilor modemului.
d) manipulează utilizatorii de PC în cadrul grupurilor de discuţie
prin operaţiile de adăugare, modificare, ştergere, mutare şi copiere.
e) impune trecerea la următoarea fereastră dialog în cadrul căreia
trebuie specificată denumirea pentru nou shortcut creat.
8. În editorul de texte WordPad majoritatea operaţiilor de
modificare
a) a unui document necesită în prealabil selectarea unei anumite
zone de text.
b) a numelui unui fişier necesită în prealabil selectarea unei
anumite zone de text.
168

c) presupune selecţia ulterioară a şirului de caractere prin pozi-
ţionarea prompterului în faţa primului caracter.
d) se efectuează pentru toate frazele cuprinse între două acţionări
ale tastei ENTER sau Ctrl.
e) se efectuează pentru frazele cuprinse între două acţionări ale
tastei Alt sau Ctrl.
9. Aranjarea unui text realizat prin editorul de texte WordPad în
pagină
a) presupune interspaţierea liniilor din cadrul paragrafelor,
alinierea paragrafelor şi realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de
caractere şi fonturi.
b) presupune salvarea liniilor în cadrul paragrafelor, alinierea
paragrafelor şi realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de caractere
şi fonturi.
c) presupune scrierea mesajelor textului cu diferite stiluri de
caractere şi fonturi.
d) oferă posibilitatea de a tehnoredacta un şir de caractere care
cuprinde o serie de delimitatori specifici editării de texte.
e) oferă posibilitatea de a tehnoredacta un şir de caractere care
cuprinde o serie de delimitatori specifici editării de texte şi scrierea
mesajelor textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi.
169

4. REŢELE DE CALCULATOARE
Comunitatea Europeană a lansat, în anul 1988, programul de

dezvoltare RACE (Research and development for Advanced
Communications in Europe), urmat, în anul 1995, de programele
ACTS (Advanced Communications Technologies and Services),
NICE (National host InterConnection Experiments with global
linkage) şi ESPDIT (European Strategic Program for Research and
Development in Information Technology), în cadrul cărora se
urmăreşte definirea conceptului de „Sistem de Comunicaţii
Universale” - cunoscut şi sub denumirea de „Societatea Reţea
Spaţială", concept definit la Davos, în luna ianuarie a anului 1997, sau
„Reţele Globale de Informaţii”, definit la Bonn, în iulie 1997,
concepte care utilizează tehnologii TIC (Tehnologii Informaţionale şi
Comunicaţii). Toate aceste elemente au fost publicate de grupurile
„Information Society", în anul 1997, şi de „Knowledge Society", la
sfârşitul anului 1998.
În cadrul acestor programe, se urmăreşte elaborarea standardelor
necesare pentru trecerea la generaţia a 3-a de sisteme de calcul conectate
wireless, denumite UMTS (Universal Mobile Telecommunications
Systems) şi MBS/WCPN (Mobile Broadband Systems/Wireless Custo-
mer Premises Networks).
Aceste sisteme, studiate de grupurile de lucru ETSI SMG 5
(European Telecommunication Standards Institute Special Mobile
Group 5) şi ITU-R task Group 8/1 (International Telecommunication
Union - Radio task Group 8/1), vor oferi baza de unificare într-o
singură interfaţă de comunicaţie a facilităţilor tehnice specifice
tehnologiilor existente, a sateliţilor, a telefoniei celulare şi clasice,
ATM (Asyncronous Transfer Mode) /ISDN (Integrated Services
Digital Network) /SDH (Synchronous Digital Hierarchy), cordless,
rural, local loop, trunking, paging, radio clasic, multimedia interactiv-
CATV (CableTV), a reţelelor de calculatoare (wireless/cablate), a
Internetului.
Standardul european UMTS şi echivalentul său american
FPLMTS (Future Public Land Mobile Telecommunications Services
- denumit recent IMT 2000) sunt frame-work-uri utilizate pentru
realizarea sistemelor de comunicaţii mobile din generaţia a treia şi
permit obţinerea serviciilor oferite de acestea în secolul XXI.
170

Generaţia a III-a reprezintă evoluţia firească a primelor două
generaţii de tehnologii/servicii/aplicaţii către o soluţie universală,
bazată pe un standard global, strict necesar.
UMTS este un sistem digital mobil multifuncţional, multi-
service, care prezintă numeroase aplicaţii multiple, aplicaţii care
asigură comunicaţii la o rată de 2MBit/sec, la nivelul întregului glob şi
care înglobează facilităţile tuturor tehnologiilor terestre şi satelitare.
UMTS trebuie perceput ca o prelungire a tehnologiilor ce astăzi
funcţionează de sine stătător, el implementându-se pe structura
acestora până în anul 2002.
Sistemele MBS reprezintă prelungirea conceptului B-ISDN cu
facilităţile comunicaţiilor radio, transmisia de date realizându-se la
viteze de 155 Mbit/sec. Revoluţia aplicaţiilor Mobile Computing,
precum şi înfiinţarea asociaţiei „Mobile Data Initiative”, prin
participarea firmelor Toshiba Notebooks, Compaq, IBM/ Ericsson,
Nokia terminale GSM şi a operatorilor Cellnet, DeTe - Mobil, Telia,
Vodafon, Mannesmann/ Software - Microsoft, Intel, determină
implicarea celor două grupuri de lucru pentru realizarea unor reţele
orientate pe cerinţele utilizatorului final (WCPN).
În figura 4.1. sunt reprezentate tehnologiile existente şi funcţionale
astăzi şi tendinţa de unificare într-o singură interfaţă a acestora.
Figura 4.1. Unificarea tehnologiile într-o singură interfaţă UMTS
171

4.1. Clasificarea şi topologia reţelelor
Legătura dintre calculatoarele electronice şi telecomunicaţii a dat
naştere la un domeniu nou, menit să satisfacă cererea crescândă de
servicii şi echipamente de comunicaţii furnizate de reţelele publice şi
private. Reţelele de calculatoare au apărut din necesitatea partajării
datelor, şi a resurselor hardware, existente într-o societate între mai mulţi
utilizatori. În fiecare societate există un număr de calculatoare, fiecare
lucrând independent. Cu timpul, aceste calculatoare, pentru a putea fi
utilizate într-un mod mai eficient, au fost conectate prin intermediul unor
dispozitive, dând astfel naştere la o reţea de calculatoare.
Astfel, putem defini o reţea de calculatoare ca fiind un ansamblu
de calculatoare interconectate prin intermediul unor medii de
comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un
număr mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice
(software şi aplicaţii de bază) şi informaţionale (baze de date) de care
dispune ansamblul de calculatoare conectate. Prin reţea de calcula-
toare înţelegem o colecţie de sisteme electronice de calcul autonome
interconectate între ele. Două calculatoare ca sunt interconectate, dacă
sunt capabile să schimbe informaţii între ele.
Un criteriu de clasificare a reţelelor de calculatoare este repre-
zentat de mărimea lor fizică. Astfel, reţelele pot fi împărţite în:
a) reţele locale (LAN - Local Area Networks), reţele private
localizate într-o singură clădire sau într-un campus de cel mult câţiva
kilometri. Rolul acestora este acela de a conecta şi a facilita schimbul
de informaţii între staţiile de lucru ale unei firme sau instituţii.
Caracteristica mediului de transmisie este că vitezele de transmisie a
datelor nu depăşeşte 10 - 100 Mb/s;
b) reţele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Networks),
versiunea extinsă a LAN-urilor, folosite pentru transmisii de date şi
voce, întinderea lor localizându-se la nivelul unui oraş sau judeţ;
c) reţele extinse (WAN - Wide Area Networks), care pot fi la
nivelul unei ţări sau continent.
d) Internetul sau reţeaua de reţele, nivelul de acoperire fiind global.
Din punctul de vedere al administrării, reţelele de calcula-
toare pot fi clasificate în:
a) reţele publice, administrate de companii de telefonie publice
care deţin avantajul unei infrastructuri destul de dezvoltate.
b) reţele private, administrate chiar de utilizatori.
c) reţele comerciale, aparţinând mai multor corporaţii.
172

Fiecare dintre aceste tipuri de reţele se caracterizează prin
evoluţie istorică, prin detaliile tehnice de proiectare, mediul de
transmisie, serviciile şi facilităţile oferite, precum şi prin grupul de
utilizatori pe care îl deserveşte.
Cuvântul topologie poate fi înţeles ca fiind studiul locaţiei unui
obiect. Legat de studiul reţelelor, modalităţile prin care sunt interco-
nectate calculatoarele determină o anumită hartă a acestor calcu-
latoare. Acest studiu analizează topologia reţelei, atât din punct de
vedere fizic, cât şi logic, fiecare reţea privită sub cele două aspecte
putând avea o anumită topologie fizică şi un tip diferit de topologie
logică. De exemplu, o reţea Ethernet 10BASE-T poate avea o
topologie fizică de tip stea, dar poate funcţiona ca o topologie logică
de tip magistrală (bus).
a) Topologia de tip magistrală (bus) – toate calculatoarele din
reţea sunt conectate între ele prin intermediul unui cablu de reţea. Din
punct de vedere fizic, fiecare calculator, împarte acelaşi cablu comun
de conectare cu toate calculatoarele din reţea. Tipul de cablu care se
foloseşte pentru realizarea acestui tip de topologie este un cablu BNC
care permite viteze de transfer ale datelor de maxim 10 M/s.
Caracteristica topologiei o reprezintă faptul că primul şi ultimul
calculator din reţea este conectat doar de un singur alt calculator din
reţea, celelalte calculatoare învecinându-se cu alte două calculatoare.
Unul dintre avantajele principale ale acestui tip de topologie îl
reprezintă faptul că toate calculatoarele sunt conectate unele de
celelalte, comunicarea dintre ele realizându-se în mod direct.
Dezavantajul este reprezentat de neplăcerile care pot interveni în
momentul în care cablul prezintă întreruperi, comunicarea
întrerupându-se între toate calculatoarele. Din punct de vedere logic o
topologie de tip magistrală permite fiecărui calculator din reţea să
vadă toate semnalele de la toate calculatoarele din reţea.
b) Topologia de tip cerc (ring) – harta pe care o prezintă acest
tip de topologie simbolizează un cerc în care fiecare calculator se află
conectat cu alte două calculatoare adiacente. Din punct de vedere
fizic, topologia arată că toate calculatoarele sunt conectate direct unele
cu altele într-o manieră numită lanţ DAISY. Din punct de vedere
logic, pentru a putea circula informaţia, fiecare calculator trebuie să
transfere informaţia calculatorului adiacent.
c) Topologia de tip cerc dublu (dual ring) – acest gen de
topologie constă în două cercuri concentrice, în care calculatoarele sunt
conectate numai cu calculatorul vecin adiacent. Cele două cercuri nu
173

sunt conectate între ele. Din punct de vedere fizic, acest tip de topologie
reprezintă o variantă îmbunătăţită a topologiei de tip cerc, excepţie
făcând apariţia unui cerc secundar având un caracter redundant care
conectează aceleaşi calculatoare. Acest tip de topologie a fost gândit cu
scopul de a furniza flexibilitate în cadrul reţelei, fiecare calculator
aparţinând practic a două topologii de tip cerc independente. Privind
logic această topologie se comportă ca două reţele de tip cerc, dar numai
una dintre ele este folosită la un moment dat.
d) Topologia de tip stea – prezintă un nod central de care sunt
conectate toate calculatoarele din reţea. Din punct de vedere fizic
nodul central este reprezentat de dispozitive de reţea numite hub sau
swich. Avantajul acestei topologii o reprezintă faptul că toate
calculatoarele din reţea pot comunica prin intermediul acestui nod
central, legatura rămânând activă chiar dacă unul dintre calculatoare
are conexiunea către nod întreruptă. Un dezavantaj evident care poate
apare la acest tip de topologie îl reprezintă proasta funcţionare sau
chiar defectarea dispozitivului central. Dacă acesta se defectează,
întreaga reţea devine inutilizabilă. Din punct de vedere logic toată
circulaţia informaţiei trece prin acest dispozitiv, fapt care produce
breşe de securitate.
e) Topologia extinsă de tip stea – are ca bază de pornire
tipologia de tip stea, singura diferenţă fiind că fiecare punct care se
conectează la nodul central devine la rândul său nod central pentru o
altă stea. Avantajul pe care îl presupune această tipologie din punct de
vedere fizic, este dat de numărul redus de calculatoare conectate direct
la nodul central al reţelei. De asemenea, pentru realizarea acestei
topologii, se folosesc la conectarea calculatoarelor cabluri de reţea de
lungimi scurte. Din punct de vedere logic, topologia extinsă de tip stea
este de natură ierarhică, astfel informaţia care circulă în cadrul reţelei
poate rămâne la nivel local.
f) Topologia de tip arbore – este similară topologiei extinse de tip
stea, diferenţa constând în faptul că nu există un nod central; în schimb, se
foloseşte un trunchi nodal în care se porneşte spre alte noduri.
4.2. Arhitectura unei reţele de sisteme electronice de calcul

În prezent, la nivelul agenţilor economici, a apărut necesitatea
interconectării sistemelor electronice de calcul existente, eliminându-se
situaţia de realizare a operaţiunilor curente de editare a documentelor de
174

intrare-ieşire a mărfurilor. Din acest motiv vom prezenta cele două
modele de referinţă ale arhitecturii unei reţele de calculatoare, modelul
OSI şi modelul TCP/IP.
4.2.1. Modelul OSI (Open Systems Interconection)

Acest model permite interconectarea sistemelor deschise, cu-
prinzând şapte nivele la care trebuie aplicate următoarele principii:
• un nivel trebuie creat atunci când este necesar un nivel de
abstractizare diferit celor existente până în acel moment;
• fiecare nivel al reţelei trebuie să îndeplinească un rol bine
determinat;
• alegerea funcţiei fiecărui nivel de reţea va avea în vedere pro-
tocoalele standardizate existente;
• trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii cu ajutorul
interfeţelor printr-o delimitare corectă a nivelurilor reţelei;
• numărul de nivele trebuie să fie concomitent suficient de mare,
pentru a nu fi necesară introducerea unor funcţii diferite la acelaşi nivel
şi suficient de mic, pentru ca arhitectura reţelei să rămână funcţională.
Modelul de referinţă OSI reprezintă un model primar pentru
comunicarea în cadrul unei reţele de calculatoare, fiind considerat cea
mai bună unealtă disponibilă pentru a învăţa şi explica modul în care
sunt trimise şi primite datele în cadrul unei reţele.
Modelul OSI ne permite să vizualizăm funcţiile reţelei care
survin la nivelul fiecărui nivel, precum şi înţelegerea modului în care
informaţia sau pachetele de date circulă prin mediul reţelei (de
exemplu: Fire), de la aplicaţiile program către alte aplicaţii program
localizate pe un alt calculator din cadrul reţelei. În modelul OSI se
face referinţă la un număr de şapte nivele, fiecare dintre acestea
ilustrând o funcţie particulară a reţelei. Separarea reţelei în şapte
nivele conferă următoarele avantaje:
1. Separă comunicarea din reţea în părţi mai mici şi mai simple;
2. Standardizează componentele reţelei;
3. Permite diferite tipuri de hardware şi software să comunice
între ele.
4. Previne ca schimbările survenite la un anumit nivel al modelu-
lui OSI să afecteze alte nivele.
În modelul de referinţă OSI, problema circulaţiei informaţiei
între calculatoare este divizată în şapte mici probleme. Fiecare din cele
şapte probleme este reprezentată de propriul nivel. Fiecare dintre
175

aceste nivele are stabilit un set de funcţii, pe care respectivul nivel
trebuie să le îndeplinească pentru ca pachetele de date să poată circula
de la calculatorul sursă la calculatorul destinaţie. Astfel, cele şapte
nivele ale modelului OSI sunt:
Nivelul 7. Nivelul aplicaţie – este cel mai aproape de utilizator,
el furnizând servicii de reţea aplicaţiilor utilizatorului. Diferă de alte
etaje ale modelului OSI deoarece nu furnizează servicii către alte etaje
ci numai către alte aplicaţii din afara modelului OSI. Nivelul aplicaţie
stabileşte existenţa unui partener de comunicaţie, sincronizează şi
stabileşte acordul procedurilor pentru evitarea erorilor şi controlul
integrităţii datelor.
Nivelul 6. Nivelul prezentare – asigură faptul că informaţia
furnizată de nivelul aplicaţie al calculatorului sursă poate fi înţeleasă
de nivelul aplicaţie al calculatorului destinaţie.
Nivelul 5. Nivelul sesiune – stabileşte, managerizează şi încheie
o sesiune de comunicare între două calculatoare, furnizând serviciile
sale către nivelul prezentare. De asemenea, acest nivel sincronizează
dialogul dintre două nivele prezentare ale calculatoarelor aflate în
comunicare managerizând schimbul de date dintre acestea. Acest nivel
oferă posibilitatea unui transfer mai eficient de date.
Nivelul 4. Nivelul transport – segmentează datele trimise de
calculatorul sursă şi le reasamblează pe sistemul destinaţie. Nivelul
transport încearcă să furnizeze servicii de transport ale datelor,
specific acesteia fiind stabilirea menţinerea şi închiderea circuitelor
virtuale de comunicare. La acest nivel, se folosesc servicii de detecţie
şi recuperare a erorilor de transport precum şi servicii de control
pentru circulaţia informaţiei.
Dacă nivelele aplicaţie, prezentare şi sesiune se ocupau cu
probleme legate de aplicaţii, ultimele patru nivele printre care şi
nivelul transport se ocupă cu problemele legate de transportul datelor.
Nivelul 3. Nivelul reţea – asigură conectivitatea între două
sisteme care pot fi localizate geografic în două reţele separate.
Nivelul 2. Nivelul legătură de date – asigură tranzitul datelor
de-a lungul unei legături fizice, fiind orientat spre adresarea fizică,
topologia reţelei, accesul la reţea, semnalarea erorilor, ordinea de
livrare a pachetelor de date.
Nivelul 1. Nivelul fizic – defineşte specificaţiile electrice, meca-
nice, procedurale şi funcţionale pentru activarea, menţinerea şi
dezactivarea legăturii fizice dintre două sisteme. Specificaţiile se
176

referă la nivelul şi schimbările voltajului, ratele fizice de transport ale
datelor, distanţa maximă de transmisie, conectarea fizică, precum şi la
alte atribute similare.
Transmiterea datelor se realizează pe verticală, fiecare nivel fiind
programat, ca şi cum transmiterea ar fi orizontală. În figura 4.2. pot fi
identificate cele şapte nivele ale modelului OSI, protocoalele de nivel,
interconectarea virtuală şi cea fizică a celor doi participanţi la comunicaţie.
Figura 4.2. Reprezentarea modelului OSI de transmisie a datelor
În acest exemplu, dorind să expedieze date către receptor,

emiţătorul va furniza datele respective nivelului aplicaţie, nivel care
va ataşa în faţa datelor antetul aplicaţiei, rezultatul acestui proces fiind
expediat nivelului prezentare. Nivelul prezentare va modifica datele,
introducând în faţa acestora antet-prezentare, necunoscând care
porţiune din datele primite de la nivelul aplicaţie reprezintă antetul
aplicaţie. Fiecare nivel inferior va adăuga antetul său până la nivelul
fizic, care va asigura transmiterea efectivă.
Datele expediate vor ajunge la receptor prin intermediul
nivelelor sale, fiecare nivel eliminând succesiv antetul său până când
datele vor ajunge, în final, la receptor.
4.2.2. Modelul TCP/IP

Modelul TCP/IP conţine, spre deosebire de modelul OSI, doar
patru nivele; aceste nivele care răspund cerinţelor principiilor: un nivel
trebuie creat atunci când este necesar un nivel de abstractizare diferit;
177

fiecare nivel trebuie să îndeplinească un rol bine determinat; alegerea
funcţiei fiecărui nivel va avea în vedere protocoalele standardizate;
trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii prin interfeţe, prin
delimitarea corectă a nivelurilor; numărul de nivele trebuie să fie
concomitent, suficient de mare pentru a nu fi necesară introducerea
unor funcţii diferite la acelaşi nivel şi suficient de mic, pentru ca
arhitectura să rămână funcţională.
În reprezentarea grafică 4.3. este structurată transmiterea
informaţiilor între doi participanţi conectaţi într-o reţea model TCP/IP.
Figura 4.3. Reprezentarea modelului TCP/IP de transmisie a datelor
Nivelul gazdă la reţea realizează conectarea emiţătorului la

reţea pentru a trimite pachete de date, utilizând un anumit protocol,
care este diferit de la emiţător la emiţător, de la reţea la reţea.
Nivelul Internet, axa întregii arhitecturi, permite emiţătorilor să
trimită pachete în orice reţea, care vor circula independent până la
destinaţie. Acest nivel defineşte un format de pachet şi un protocol
Internet, realizând dirijarea pachetelor şi evitarea congestionării
reţelei.
Nivelul transport permite conversaţii între entităţile pereche din
gazdele sursă şi, respectiv, destinaţie. Acest nivel are definite două
protocoale capăt la capăt (TCP, UDP).
Protocolul de control al transmisiei, TCP (Transmission Control
Protocol), fiind orientat pe conexiuni, facilitează ajungerea la desti-
naţie fără erori a pachetului, prin fragmentarea acestuia, expedierea
către nivelul Internet şi reasamblarea componentelor pe fluxul de
ieşire în pachete identice cu cele expediate.
178

Al doilea protocol, protocolul datagramelor utilizator UDP
(User Datagrame Protocol), nu este orientat pe conexiuni; din acest
motiv este nesigur, fiind folosit pentru interogări întrebare-răspuns şi
pentru aplicaţii în care comunicarea promptă este mai importantă
decât comunicarea cu acurateţe, cum ar fi, de exemplu, aplicaţiile de
transmisie a vorbirii şi a imaginilor video.
Nivelul aplicaţie conţine toate protocoalele de nivel mai înalt,
TELNET terminal virtual, FTP transfer de fişiere, SMTP poştă
electronică, DNS stabilirea corespondenţei nume gazdă – adresă reţea,
NNTP transfer articole de ştiri, HTTP aducerea paginilor de pe WEB.
În figura 4.4. sunt prezentate legăturile realizate prin protocoa-
lele specifice fiecărui nivel al modelului TCP/IP.
Figura 4.4. Reprezentarea protocoalelor existente

la fiecare nivel pentru modelul TCP/IP
4.3. Sistemul VSAT o alternativă de comunicaţie

Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) furnizează o
infrastructură de comunicaţie bazată pe transmisia prin sateliţi, oferind
posibilitatea transferului de date, voce şi imagini între noduri conec-
tate la distanţă, cu o flexibilitate maximă, disponibilitate imediată şi cu
un raport performanţă/cost optim.
Fiecare nod de comunicaţie este dotat cu un sistem propriu VSAT,
sistem care constă într-o antenă, într-un dispozitiv de transmisie/recepţie
a semnalelor (outdoor unit) şi în subsistemul de interfaţă.
În continuare, vom prezenta câteva variante de conectare a
calculatoarelor existente prin intermediul unei reţele VSAT.
179

Interconectarea prin reţeaua VSAT, punct la punct, oferă un canal
de comunicaţie bidirecţional între două terminale VSAT, figura 4.5.
Figura 4.5. Posibilităţi de interconectare utilizând tehnologia VSAT
Acest tip de legătură permite interconectarea reţelelor naţionale

din diferite ţări la reţelele internaţionale.
Interconectarea fiecare cu fiecare, prezentată în figura 4.6., oferă o
legătură directă între un terminal VSAT cu toate celelalte, printr-o singură
trecere prin satelit. Această topologie este adecvată pentru transmisie de
voce şi pentru reţele de date cu un număr mic de staţii interconectate.
Figura 4.6. Interconectarea în stea utilizând tehnologia VSAT

180

Conectarea în stea, reprezintă configuraţia cea mai răspândită de
reţele prin satelit, asigurând pentru utilizator cel mai bun raport
performanţă-cost. Aceasta asigură conectarea unui număr nelimitat de
terminale VSAT, indirect, prin intermediul unui HUB central. Sunt
cunoscute două tipuri de reţele în stea: cu HUB dedicat - caz în care
HUB-ul este proprietatea utilizatorului, fiind administrat şi operat de
către acesta. Această variantă este utilizată de unităţi cu un număr
mare de terminale, asigurând un nivel de control maxim asupra reţelei;
cu HUB divizat - fracţiuni din HUB sunt oferite sub formă de
„servicii la cheie” utilizatorilor, fiind utilizată atunci când se doreşte
minimizarea investiţiei în echipamente şi personal tehnic.
Principalele caracteristici ale unei reţele în stea constau în: insta-
lare rapidă; creştere incrementală necostisitoare şi posibilitatea existenţei
unui control, a unei gestionări eficiente a reţelei. Instalarea rapidă,
obţinută prin utilizarea tehnologiei VSAT, permite stabilirea, instalarea şi
punerea în funcţiune a unui nod de comunicaţie în câteva zile, spre
deosebire de circuitele terestre, care sunt instalate în câteva luni.
Creşterea incrementală necostisitoare se poate obţine datorită
faptului că cea mai mare parte a costurilor este inclusă în terminalele
VSAT. În cazul în care are loc o dublare a traficului de date transmise,
creşterea costurilor va fi redusă, comparativ cu traficul terestru, unde
dublarea traficului duce la dublarea costurilor;
Controlul, gestiunea şi întreţinerea reţelei se pot efectua de
a oricare terminal VSAT desemnat pentru această funcţie,
caracterizându-se prin cost redus, stabilitate pe termen lung, perfor-
manţe şi flexibilitate superioare.
În condiţiile unei infrastructuri telefonice, aflată în proces de
modernizare prin înlocuire şi a dinamicii foarte alerte a preţurilor,
alternativa VSAT poate asigura un raport performanţe-cost bun,
realizându-se, în acelaşi timp, stabilitatea şi protejarea investiţiei.
4.4. Modelul Client/Server

Aplicaţiile software au un rol central în cadrul unei întreprinderi,
asigurând reducerea costurilor şi îmbunătăţirea serviciilor oferite
clienţilor. Acestea au determinat apariţia, utilizarea şi proiectarea
modelului Client/Server, model care oferă date distribuite, portabi-
litate între platforme şi un acces standardizat la resurse.
Termenul Client/Server îşi revendică originea, pornind de la
metoda tradiţională de accesare a unui computer central, numit server,
de către alte computere aflate la distanţă, clienţi, într-o infrastructură
de reţea, serverul asigurând stocarea şi întreţinerea datelor prin baze
181

de date relaţionale. Clientul şi serverul reprezintă două entităţi
software, clientul efectuează cereri, iar serverul interpretează şi
îndeplineşte cererile clienţilor. Pentru a îndeplini cererea, serverul
poate accesa o bază de date, poate efectua procesări asupra datelor,
poate controla alte periferice sau poate efectua cereri adiţionale altor
servere. Relaţia între client şi server este o relaţie de comandă-control,
clientul iniţiază cererea, iar serverul este cel care o îndeplineşte,
transmiţând rezultatul clientului, aplicaţia fiind procesată prin
divizarea ei între cele două entităţi, transferul datelor fiind bidirec-
ţional, elemente care se pot observa în figura 4.7.
Un client poate funcţiona pe un server şi poate efectua cereri de
la un server care rulează pe un alt server hardware; serverul nu va
iniţia însă niciodată un dialog cu clienţii, clientul şi serverul putând
funcţiona pe acelaşi computer. În cazul sistemului Client/Server, spre
deosebire de sistemul File/Server, în care datele sunt aduse de pe file-
server pe un calculator local pentru a fi procesate, comenzile sunt
transmise asupra bazelor de date aflate pe server, procesarea se
execută în acest loc, iar rezultatul va fi transmis înapoi clientului
pentru vizualizare. Arhitectura afectează toate aspectele software,
trebuind să ia în considerare complexitatea aplicaţiei, nivelul de
integrare şi de interfaţare cerut, numărul de utilizatori, răspândirea lor
geografică, natura reţelelor şi toate tipurile de tranzacţii necesare.
Figura 4.7. Accesarea unui server de către un calculator client

182

Dintre cele mai utilizate tipuri de arhitecturi, pot fi enumerate
următoarele: arhitectura Two-tier; arhitectura Three-tier.
4.4.1. Arhitectura Two-Tier

În cazul arhitecturii Two-tier, cele trei elemente componente ale
unei aplicaţii – prezentare, procesare şi date – sunt divizate între cele
două entităţi, tiers.
Aplicaţia client dezvoltă un limbaj şi un mecanism de inter-schimb,
pentru a transmite cererea serverului; prezentarea este realizată de client;
procesarea se împarte între client şi server, iar datele sunt accesate şi
stocate de pe server. Datele transmise clientului pot fi manipulate după
cum se doreşte, datele aflate pe server fiind centralizate. Aplicaţia client
deţine controlul modificărilor ce pot interveni.
4.4.2. Arhitectura Three-tier

În cazul acestei arhitecturi, reprezentată grafic în figura 4.8., în
momentul în care clientul solicită acces la date sau la o procesare a
datelor, cererea se exercită la nivel de mijloc, la nivel de server,
putând efectua procesări de date sau cereri, asemenea unui client al
altor servere. Serverele de nivel mijlociu pot fi accesate de clienţi
multipli.
Figura 4.8. Arhitectura Three-tier

183

Datele pot fi organizate ierarhic, relaţional sau obiectual, acest
lucru permiţând simplificarea trecerii la noile tehnologii legate de
organizarea bazelor de date, fără a se efectua modificări la nivel de
aplicaţie client.
Un avantaj al acestei arhitecturi este acela că, dispunând de
entităţi software separate, se realizează o alocare flexibilă a resurselor,
entităţile mijlocii putând fi alocate dinamic. Traficul realizat în cadrul
reţelei se reduce, diminuare realizată prin faptul că serverele de nivel
mijlociu preiau date de la nivele precise, iar serverele client sunt
dedicate doar prezentării.

1. Prezentaţi cele două modele de referinţă ale arhitecturii unei
reţele de calculatoare, modelul OSI şi modelul TCP/IP.
2. Prin ce se caracterizează reţeaua model client-server?
3. Într-un model Client/Server, calculatorul cu
rol de client………
a) accesează o bază de date.
b) efectuează procesări asupra datelor.
c) interpretează anumite cereri venite de la alte
calculatoare care au rol de client.
d) efectuează cereri adiţionale altor calculatoare cu rol de client.
e) efectuează cereri către un sever.
4. Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal)
a) reprezintă o tehnologie bazată pe Frame-work-uri, utilizată
pentru realizarea sistemelor de comunicaţii mobile din generaţia a
treia.
b) reprezintă tehnologie de comunicaţie în care fiecare nod de
comunicaţie este dotat cu o antenă, un dispozitiv de transmisie/re-
cepţie şi un subsistem de interfeţe.
c) reprezintă o tehnologie formată dintr-un sistem digital mobil
multifuncţional şi multiservice în care transmisia de date se realizează
la viteze de 2 Mbit/sec.
d) reprezintă din punct de vedere tehnologic o prelungire a
conceptului B-ISDN cu facilităţile comunicaţiilor radio, transmisia de
date realizându-se la viteze de 155 Mbit/sec.
184

e) reprezintă o tehnologie de comunicaţie lansată iniţial în anul
1988 de către Comunitatea Europeană, în cadrul căruia se urmăreşte
standartizarea celor două modele de comunicatii OSI şi TCP/IP.
5. În cadrul unei întreprinderi, modelul capabil să ofere date
distribuite, portabilitate între platforme, şi un acces standartizat la
resurse îl reprezintă:
a) modelul OSI;
b) modelul TCP/IP;
c) modelul VSAT;
d) modelul Client/Server;
e) modelul UMTS.
6. Un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând reducerea
costurilor şi îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor îl are:
a) modelul OSI;
b) modelul TCP/IP;
c) sistemul VSAT;
d) modelul Client/Server;
e) aplicaţiile software.
185

5. REŢEAUA INTERNET
5.1. Geneza reţelei Internet

În anul 1968, Departamentul Apărării al Statelor Unite a angajat
compania Bolt Beranek and Newman din Cambridge, Massachusetts
să construiască o reţea care să unească centrele de cercetare cu
specific militar ale SUA, numele reţelei fiind ARPAnet. Pe măsură ce
tehnologiile de conectare s-au dezvoltat, acestora li s-au adăugat şi alte
instituţii. În anul 1973, a fost demarat un program de interconectare a
diverselor reţele de calculatoare izolate, denumit „Internetting problem”,
având ca rezultat conectarea, până în 1983, a 400 de calculatoare.
Internetul comercial a luat naştere în perioada 1990, odată cu
dezvoltarea instrumentelor care permiteau navigarea în reţea
(browserelor Web) şi cu conectarea a doi distribuitori de servicii de
reţea CompuServe şi AmericaOnLine. În prezent, Internetul este
utilizat de aproximativ 200 milioane de oameni, estimându-se pentru
anul 2005, 300 de milioane de utilizatori.
AOL a anunţat că în ultimul an, adică 2004, a oferit servicii
către 7 milioane de noi clienţi, având la jumătatea anului peste
38 milioane de clienţi, fiind, în mod evident, cel mai mare ISP din lume.
Conectarea utilizatorilor la reţeaua Internet se poate realiza sub
următoarele mari forme: Dial-Up sau linie închiriată sau cablu de
televiziune. În cazul serviciului realizat prin Dial-Up, conectarea se
obţine prin intermediul unui modem şi al unei linii telefonice proprii sau
închiriate, dedicată realizării legăturii dintre modemul utilizatorului şi cel
al distribuitorului de servicii. În această situaţie, costul conectării este
format din contravaloarea impulsurilor telefonice consumate şi un
abonament orar, lunar, plătit unei firme de distribuţie Internet. Dacă
utilizatorul alege modalitatea de conectare prin intermediul unei reţele
de cablu TV, va beneficia de o legătură permanentă cu reţeaua, taxarea
realizându-se pe baza traficului de informaţii dinspre Internet.
În România, la 10 septembrie 2001, a fost inaugurată prima
librărie electronică din ţară. Aceasta este localizată la ICI (Institutul
Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică).
186

Librăria electronică este înfiinţată de Institutul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare în Informatică, sub egida Ministerului Comu-
nicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei. Aceasta oferă accesul pentru
publicul larg la noile documente în format electronic.
Librăria va conţine o bază de date cu diverse produse de soft, o
altă bază de date conţinând informaţii despre cărţi electronice, precum
şi cărţile electronice în sine, toate aceste date fiind disponibile şi pe un
site Web, special creat pentru librărie, ce va fi accesibil la adresa:
www.e-librarie.ro.
Obiectivele prioritare ale acestei e-librării sunt: promovarea
noilor forme de prezentare a informaţiilor; stimularea utilizării noilor
tehnologii în procesul de instruire şi formare; facilitarea accesului la
cunoaştere prin reducerea costurilor de cumpărare a documentelor;
promovarea produselor software, mai ales a celor româneşti şi crearea
unui mediu de transfer tehnologic; asigurarea de consultanţă pentru
toţi cei interesaţi.
(La 27 august 2001, în Camera Deputaţilor au fost votate
Legea pentru protecţia persoanelor în privinţa prelucrării datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie a acestor date şi Legea privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în
sectorul telecomunicaţiilor.
Aceste legi reprezintă un mare progres pe care îl realizează
România, înaintea multor state europene, şi un pas important către
implementarea Societăţii Informaţionale în România.
Legea pentru protecţia persoanelor în privinţa prelucrării
datelor cu caracter personal acordă o atenţie deosebită drepturilor
persoanei ale cărei date sunt prelucrate şi face referire la obligaţiile
corelative ale celui care efectuează prelucrarea. Cele mai importante
drepturi se referă la obligaţia de informare a persoanei vizate în procesul
de colectare şi prelucrare a datelor cu caracter personal, la accesul
acesteia la datele ce sunt prelucrate, la posibilitatea de a se opune în
orice moment, din motive întemeiate şi legitime, legate de situaţia sa
particulară, ca datele care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu
excepţia cazurilor în care există dispoziţii legale contrare.
De asemenea, orice subiect are posibilitatea de a se opune
prelucrării datelor care îl privesc, dacă operatorul intenţionează să
efectueze prelucrarea în scop de prospectare a pieţei, în scopul
obţinerii sau furnizării informaţiilor comerciale, publicitare sau de
marketing. Pentru prelucrările de date cu caracter personal, efectuate
187

în scopuri jurnalistice, literare sau artistice sunt admise o serie de
limitări ale drepturilor persoanelor vizate, dacă prin exercitarea acestor
drepturi ar putea fi afectată publicarea materialului rezultat sau s-ar da
indicii cu privire la sursele de informare.
Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi pro-
tecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor interzice ascultarea,
înregistrarea, stocarea sau orice altă formă de interceptare sau
supraveghere a comunicaţiilor, cu excepţia cazului în care acestea sunt
realizate de participanţii la comunicaţia respectivă, care îşi dau acceptul
în mod explicit, în această privinţă sau sunt realizate în exercitarea
prerogativelor de autoritate publică. Legea prevede obligaţia unui
utilizator de a-l informa pe celălalt utilizator atunci când în cursul
convorbirii se utilizează echipament care permite ca această convorbire
să fie auzită de către alte persoane, ceea ce duce la restrângerea
posibilităţilor de abuz în această direcţie. Datele personale care sunt
conţinute în registrele publice ale abonaţilor, în formă scrisă sau
electronică, sau care sunt accesibile prin intermediul unui serviciu de
consultare a unor astfel de registre, trebuie să cuprindă numai informaţia
necesară identificarii unui abonat anume, cu excepţia cazurilor în care
abonatul respectiv şi-a dat acordul expres asupra includerii unor infor-
maţii suplimentare. Este interzisă furnizarea acestor date fără acceptul
expres al abonaţilor. Orice abonat este îndreptăţit, cu titlu gratuit, să
ceară neincluderea sa într-un registru, să ceară înscrierea menţiunii că
datele sale personale nu pot fi folosite de către terţi în scopuri
promoţionale comerciale, să aibă adresa înscrisă parţial sau deloc.
5.2. Servicii Internet

Principalele servicii oferite de Internet sunt: poşta electronică
(E-mail); conectarea la distanţă (TELNET), transferul de fişiere
(FTP) şi consultarea unui ansamblul de documente legate între ele
World Wide Web (WWW sau Web). Toate aceste servicii sunt
aplicaţii de reţea, bazate pe modelul Client-Server.
Structura unei adrese de Internet este următoarea:
Nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
Nume calculator gazdă este reprezentat de un şir de caractere
alcătuit în aşa fel, încât să permită o gestiune distribuită a infor-
maţiilor, dar şi o identificare unică a sa.
188

Numele de domeniu şi de subdomeniu reprezintă localizarea
specifică a unui calculator din Internet şi sunt alcătuite dintr-o serie de
cuvinte, separate prin puncte. Aceste cuvinte identifică organizaţia,
activitatea acesteia şi ierarhia de domenii căreia îi aparţine. Domeniile,
în general, sunt codificate printr-un şir de trei caractere care prezintă
caracterul sau serviciile oferite. Exemple de domenii:
♦ com oferă servicii de natură comercială;
♦ edu servicii educative;
♦ gov domeniu guvernamental;
♦ mil domeniu militar;
♦ org organizaţii non-profit.
Oricare calculator gazdă se află plasat geografic într-o anumită
ţară care are atribuit un anumit cod ISO (International Standard
Organisation). În tabelul următor sunt prezentate codurile ISO.
Afganistan af Algeria dz Andorra ad Antarctica aq
Argentina ar Armenia ar Australia au Austria at
Bahamas bs Belarus by Belgia be Bolivia bo
Bosnia ba Brazilia br Bulgaria bg Canada ca
Chile cl China cn Cipru cy Columbia co
Croaţia hr Cuba cu Danemarca dk Ecuador ec
Egipt eg Elveţia ch Emiratele Arabe ae Estonia ee
Georgia ge Germania de Gibraltar gi Grecia gr
Guam gu Honduras hn Hong Kong hk India in
Iran ir Iraq iq Irlanda ie Israel il
Italia it Japonia jp Kuwait kw Luxemburg lu
Macedonia mk Malta mt Marea Britanie gb Moldova md
Monaco mc Norvegia no Noua Zeelandă nz Polonia pl
Portugalia pt Quatar qa Republica Cehă cz România ro
San Marino sm Siria sy Slovenia si Spania es
Statele Unite us Taiwan tw Togo tg Turcia tr
Ucraina ua Ungaria hu Vatican va Venezuela ve
Un exemplu de adresă de Internet este: management.spiruharet.ro

În această adresă, identificăm: management – respectiv, Facultatea de
Management Financiar-Contabil; spiruharet – reprezintă universita-
tea; ro semnifică Codul ISO atribuit ţării noastre.
Poşta electronică permite comunicarea simplă între doi utiliza-
tori conectaţi la Internet şi aflaţi oriunde în lume. Aceste serviciu
funcţionează după principiul poştal clasic, în care o persoană redac-
tează o scrisoare pe care o introduce într-un plic. În continuare, se
189

menţionează adresa expeditorului şi cea a destinatarului, plicul se
depune la cutia poştală, de unde, prin intermediul serviciului poştal,
este transmis destinatarului prin mai multe oficii poştale intermediare.
La momentul sosirii unei scrisori, destinatarul va fi informat automat
de acest eveniment prin mesajul „You have a new mail”.
Fiecare utilizator de Internet se identifică printr-o adresă de
e-mail, unică în lume, compusă după următoarea formă generală:
nume-utilizator@nume-calculator-gazdă.domeniu.ţară
Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru
grupe de informaţii, şi anume: plicul; adresa; conţinutul şi informaţii
diverse.
În fiecare mesaj utilizatorul poate identifica următoarele rubrici:
From Adresa expeditorului
To Adresa destinatarului
Sent Data calendaristică şi ora de emisie
Subject Scurtă caracterizare a conţinutului mesajului
Cc Eventuale adrese de expediere a copiei mesajului
Received Data calendaristică şi ora de recepţie
Mesage Textul mesajului expediat sau primit
Realizarea efectivă a conexiunii se produce prin acţionarea asupra
reprezentării grafice care va avea ca rezultat apariţia pe

ecran a ferestrei de dialog prezentată în figura 5.1.
Figura 5.1. Fereastra de dialog de conectare Dial-up Connection

190

Caseta Connect to se completează cu numele firmei distribui-
toare de servicii, User name cu numele utilizatorului, în acest
exemplu Ionescu Vasile, iar în caseta Password se va tasta şirul de
caractere definit de utilizator ca parolă de acces. În acest moment, se
activează butoanele aflate în partea de jos a ferestrei.
Acţionarea asupra butonului Connect va produce iniţializarea
comunicaţiei, respectiv, formarea automată a numărului de telefon,
iniţierea protocolului de stabilire a comunicaţiei (validarea numelui
utilizatorului şi a parolei aferente acestuia). În această situaţie,
calculatorul va afişa automat, în linia de stare a ferestrei Windows, o
suită de reprezentări grafice corespunzătoare modemului „semafor” şi
reţelei „lanţ de calculatoare” .
În cazul în care procesul de stabilire a comunicaţiei nu s-a
realizat corect, pe ecran va apărea o fereastră, prezentată în figura 5.2.,
care permite ca utilizatorul să vizualizeze motivul pentru care legătura
nu a fost realizată.
Figura 5.2. Fereastra de afişare a erorilor aferentă comunicării în INTERNET
Îndeplinirea condiţiilor de conectare va produce lansarea în exe-

cuţie a componentei Internet Explorer cu numele Outlook Express.
Acest program reprezintă o aplicaţie PIM (Personal Information
Manager), un administrator al informaţiilor personale privitor la
managementul poştei electronice, întâlnirile de afaceri, agenda de
lucru şi notiţele personale.
Componentele ferestrei centralizatoare sunt următoarele: linia
de titlu; bara de meniuri; bara de instrumente; bara centraliza-
toare; barele de defilare şi linia de stare.
191

Linia de titlu prezintă, pe lângă numele aplicaţiei, şi pe cel al
componentei active la respectivul moment. Bara de meniuri cuprinde
categoriile de meniuri disponibile spre apelare prin acţiunea mouse-ului.
Prin intermediul acesteia, utilizatorul se poate poziţiona şi
executa o anumită componentă, se poate personaliza modul de afişare
al ferestrei se poate stabili şi modifica după dorinţă tipul de impri-
mantă, caracteristicile paginii, salvarea mesajului într-un anumit
director sau ştergerea sa etc.
Bara de instrumente are rolul de a permite accesul rapid la
comenzi, prin acţionarea butoanelor afişate în interiorul acesteia. Acest
element al ferestrei poate conţine, în principal, trei categorii de butoane,
şi anume: clasa standard (Standard), clasa dezvoltată (Advanced) şi
clasa de butoane care se adresează navigării pe Internet (Web).
Accesul la comenzi se mai poate realiza şi prin anumite combi-
naţii specifice de taste, prezentate în tabelul care urmează.
Buton Acţiune Combinaţie
de taste
Crearea unui nou mesaj pentru poşta
electronică, a unui director personal,
agendă de adrese etc.
Deplasarea documentului, mesajului
într-un anumit director
Ştergerea documentului, a mesajului Ctrl + D
şi plasarea acestora în coşul de gunoi
Deleted Items
Expediază confirmarea sosirii mesa- Ctrl + R
jului către emiţător
Expediază confirmarea sosirii tuturor Ctrl + Shift + R
mesajelor către diferiţi emiţători
Localizează un anumit şir de caractere
Gestionarea mesajelor primite, expediate
Introducerea şi eventual regăsirea Ctrl + Shift + B
informaţiilor privitoare la agenda de
adrese
Activarea programului de asistenţă F1
192

Bara centralizatoare Outlook permite, extrem de rapid,
accesul utilizatorului la componenta dorită, prin deplasarea
prompterului de mouse şi acţionarea butonului corespunzător.
Butonul permite accesarea componentei care realizează

vizualizarea mesajelor sosite, consultate sau nu până la acel moment,
figura 5.3. prezentând, în acelaşi timp, informaţii despre expeditor,
subiectul mesajului, data şi ora de primire. În partea de jos a ecranului
se afişează automat, conţinutul integral al mesajului.
Figura 5.3. Vizualizarea sub Outlook

a gestionarului de mesaje sosite sau expediate
Un mesaj odată citit poate fi păstrat în continuare, spre

consultări viitoare, poate fi arhivat sau şters. Se recomandă eliminarea
mesajelor considerate inutile pentru uşurarea activităţii de consultare,
deoarece lista devine, în timp, din ce în ce mai complexă, iar unele
mesaje cu adevărat importante pot fi omise în consultare. În acest
moment, utilizatorul poate realiza defalcarea mesajelor pe trei mari
categorii, acţionând pentru fiecare text în parte pentru mutarea într-un
director specific categoriei, respectiv, pentru salvare, păstrare
temporară sau pentru eliminare prin ştergere.
Butonul accesează componenta cu acelaşi nume, care

permite vizualizarea unei agende, ce prezintă programul de lucru,
întâlnirile de afaceri programate, şedinţele sau alte activităţi pe inter-
vale orare aferente unei luni sau an calendaristic.
Acţionarea butonului permite crearea, consultarea şi

actualizarea unei liste de sarcini repartizate unei persoane din grup.
193

Butonul permite utilizatorului apelarea unui program de
gestiune a însemnărilor zilnice sau pe o perioadă anterioară de 7 zile
calendaristice.
O ultimă componentă importantă este reprezentată de aplicaţia
Inbox, care permite utilizatorului gestionarea mesajelor, notiţelor sau
articolelor marcate pentru ştergere, prin intermediul celorlalte compo-
nente prezentate anterior. Aceste elemente sunt stocate în .

De exemplu, plasaţi fiind în Inbox, la momentul în care se
acţionează comanda de ştergere a unui mesaj primit care, odată citit,
este considerat inutil, acesta se expediază către „Coşul de gunoi” unde
va fi stocat. Documentele pot fi păstrate în continuare la nivelul
acestei componente, pentru eventuale consultări sau pot fi eliminate
definitiv.
Barele de defilare permit deplasarea utilizatorului oriunde la
nivelul unei ferestre deschise, prin acţionarea butonului de mouse
asupra cursoarelor stânga-dreapta sau sus-jos prezentate în figura
ferestrei centralizatoare.
Linia de stare permite ca utilizatorul să cunoască în orice
moment numărul total de mesaje sosite în intervalul scurs de la ultima
conectare şi până în prezent , numărul de mesaje

citite, dar şi necitite, starea şi modul de funcţionare
al programului Microsoft Outlook.
5.3. Navigarea pe reţeaua Internet

Pentru a localiza şi a consulta anumite informaţii, utilizatorul are
posibilitatea de a utiliza anumite componente (programe) specializate,
numite Web Browser. Dintre acestea, menţionăm doar două: Internet
Explorer şi Netscape Communicator. Browserul reprezintă interfaţa
utilizatorului cu World Wide Web (WWW), oferind posibilitatea de
vizualizare a informaţiei, dar şi de a naviga de la un nod Internet la
altul.
Pentru a localiza o anumită informaţie sau o anumită pagină
Web, utilizatorul va folosi un „motor de căutare” (search engine). O
pagină Web (Home Page) cuprinde atât texte, cât şi imagini sau
194

reprezentări grafice care produc prezentarea, recomandarea unei
instituţii-firme. O pagină Web conduce pe cel care o consultă spre alte
pagini ale firmei. Totalitatea paginilor Web corespunzătoare unei
anumite instituţii este cunoscută sub denumirea de Web Site, acesta
având o anumită adresă.
În continuare, vom prezenta modul de consultare a unui Web
site prin intermediul Internet Explorer, apelat prin acţionarea
butonului mouse-ului asupra reprezentării grafice . În acest

moment, pe ecran va fi afişată o fereastră care prezintă sub linia de
meniuri patru zone distincte: linia de butoane; linia de adresă
(Address); zona de unelte (History) şi zona de afişare a paginii Web.
În linia de adresă (Address), utilizatorul va tasta adresa site-ului
pe care doreşte să-l viziteze.
Linia de butoane prezintă o mulţime de reprezentări grafice asupra
cărora utilizatorul poate acţiona pentru a realiza o anumită activitate. În
tabelul următor se prezintă butoanele şi semnificaţia fiecăruia.
Buton Semnificaţie
Revenire la pagina Web afişată anterior
Deplasare la următoarea pagină Web
Oprirea afişării şi consultării paginii
Actualizarea informaţiilor afişate pe ecran corespun-

zătoare paginii curente
Deplasarea rapidă la pagina Web implicită (de obicei
www.msn.com)
Apelarea motorului de căutare a anumitor informaţii
Afişarea listei cu paginile Web care au fost definite

anterior ca favorite
Afişarea unei liste care cuprinde paginile Web vizitate
recent
Apelarea componentei Outlook Express pentru a
expedia sau consulta căsuţa poştală personală
Tipărirea paginii Web
195

În continuare, vă prezentăm câteva adrese de server care
prezintă un interes general pentru utilizatorii neiniţiaţi ai Internetului:
♦ www.spiruharet.ro pagina centralizatoare a site-ului Univer-
sităţii Spiru Haret;
♦ www.rol.ro site prezintă ştirile zilei, curs valutar, revista
presei, prognoza meteo, anunţuri comerciale din diferite domenii,
discuţii interactive pe 50 de tematici, oferind totodată posibilitatea de
a avea un cont de e-mail @rol.ro cu spaţiu nelimitat pentru e-mail-uri
şi 10 MB pentru găzduirea unei pagini personale;
♦ www.avx.ro principalul centrul românesc de luptă împotriva
viruşilor informatici;
♦ www.portal.ro oferă informaţii legate de România;
♦ www.romaniabynet.com doreşte a face cunoscute întregii
lumi elemente specifice româneşti;
♦ www.alpinet.ro prezintă date legate de turismul montan
românesc;
♦ www.webopedia.com reprezintă o resursă importantă pentru
persoanele care doresc să cunoască mai multe despre Internet;
♦ www.pulitzer.org prezintă date despre miile de persoane care
au câştigat acest premiu;
♦ www.louvre.fr are informaţii privitoare la cea mai mare
colecţie de artă existentă pe glob;
♦ www.cnn.com reprezintă o resursă de informaţii de ultimă oră
din toate domeniile.
5.4. Introducere în limbajul HTML

Una dintre căile de acces la informaţie este serviciul WWW sau
World Wide Web. Unul din primele elemente fundamentale ale
WWW este HTML (HyperText Markup Language), care descrie
formatul primar în care documentele sunt distribuite şi văzute pe Web.
Paginile pe Internet sunt, de regulă, realizate prin intermediul acestui
limbaj, documentele HTML fiind în format ASCII. Editarea acestora
se poate demara utilizând orice program de editare de texte, spre
exemplu Notepad din Windows.
Un document HTML reprezintă un mixt de informaţie textuală şi
tag-uri, care explică browserului cum să vizualizeze acest text pe ecranul
monitorului. Tag în engleză semnifică „etichetă” sau „marcator”, rolul
acestora fiind de a indica browserului modul de afişare a textului. În
196

consecinţă, aceste şiruri de caractere nu vor apărea în fereastra de
vizualizare.
Pentru a le deosebi de text, tagurile sunt incluse între paranteze
speciale, formate din semnele „mai mic” şi „mai mare”:
<aceasta_e_tag>, în dependenţă de conţinutul „etichetei” (ceea ce e
scris între „<”şi „>”) textul este reprezentat diferit.
Documentele HTML din punct de vedere structural conţin două
părţi: headul şi body-ul. Body este zona cea mai mare a
documentului în care se va găsi conţinutul paginii. Headul unui
document conţine titlul acelui document şi o scurtă descriere. În
continuare, este prezentată spre exemplificare structurarea unui
document HTML:
Rezultatul execuţiei secvenţei anterioare de instrucţiuni este pre-

zentat în continuare.
197

Tagurile <HTML> şi </HTML> indică începutul şi sfârşitul unui
document HTML. În cadrul zonei de declarare a antetului <head> şi
</head> se tastează de obicei informaţii având un caracter special,
informaţii ce creează relaţii între documente sau permit transmiterea
unor comenzi speciale către browser. Tot în cadrul acestei zone se mai
poate defini un bloc care face referinţă la titlul documentului. Şirul de
caractere cuprins între tagurile <title> şi </title> va apărea în bara de
titlu a browserului. În cazul în care acest bloc lipseşte din structura unui
document HTML, în bara de titlu a browserului va apărea numele sub
care se va salva pe hard documentul HTML.
Corpul unui document HTML începe cu tagul <body> şi se
termină cu </body>. Între aceste taguri se găseşte partea principală a
documentului, respectiv secvenţa de text care va fi afişată de browser.
Modul de afişare a textului şi de prezentare a unui document HTML
se poate schimba cu ajutorul unor atribute. Tagurile pot fi de 3 tipuri:
singulare, pereche (ce are forma <nume tag> …</numetag>) şi
taguri cu atribute (cu forma generală <numetag atribut1=valoare1
atribut2=valoare2…..atributN=valoareN>)
Formatarea de ansamblu a documentului privită prin prisma
încadrării textului în pagină se realizează cu ajutorul a două etichete şi
anume: leftmargin – stabileşte distanţa dintre marginea din stânga a
ferestrei browserului şi marginea din stânga a textului din pagină,
topmargin – stabileşte distanţa dintre marginea de sus a ferestrei
browserului şi marginea de sus a textului din document. Fiecare din
aceste atribute pot primi ca valori fie numere întregi pozitive –
reprezentând aceea distanţă măsurată în pixeli, fie sunt exprimate în
procente din înălţimea sau lăţimea ferestrei browserului.
Stabilirea culorii de fundal a documentului se realizează cu
ajutorul atributului bgcolor. De menţionat, este faptul că o anumită
culoare poate fi precizată în două moduri: fie prin menţionarea
efectivă a numelui de culoare, caz în care valoarea se înlocuieşte cu
numele culorii respective (<body bgcolor=numeculoare>), fie
culoarea se poate declara cu ajutorul construcţiei “#RRGGBB” unde
R, G, B sunt cifre hexazecimale luând valori între 00 (echivalent
zecimal 0 reprezintă o nuanţă închisă de culoare) şi FF (echivalent
zecimal 255 reprezentând o nuanţă deschisă de culoare), acestea
referindu-se la modelul de culoare Roşu (Red), Verde (Green),
Albastru (Blue). După cum se observă din formatul construcţiei, o
anumită culoare se obţine din amestecul celor trei culori de bază.
198

Formatarea textului în paragrafe priveşte modalitatea de
aliniere având forma generală a tagului astfel: 
unde valoare poate lua una din variantele left, center sau right, având
ca efect alinierea paragrafului la stânga, la centru sau pe dreapta.
Formatarea paragrafelor va fi respectată până la întâlnirea tagului de
paragraf care se va insera automat un spaţiu suplimentar după
blocul respectiv. Interspaţierea paragrafelor se realizează fie cu
ajutorul tagului , caz în care are loc o întrerupere de linie, textul
care va fi scris după acest tag va apărea în fereastra browserului pe un
rând nou, sub textul introdus înainte de tagul , fie se poate folosi
tagul care, spre deosebire de , permite inserarea automată a
unui spaţiu suplimentar înainte de blocul paragraf, iar prin atributul pe
care îl suportă acest tag se poate realiza o aliniere în pagină a textului.
Formatarea caracterelor se poate realiza sub două aspecte: logic
prin folosirea unor taguri cu rolul de a împărţii textul unui document în
părţi logice; fizică – tagul de formatare fizică a textului va modifica
modul în care vor fi afişate caracterele în fereastra browserului.
Marcarea logică a textului nu înseamnă neapărat modificarea
modului în care textul selectat apare în fereastra browserului, ci mai
degrabă marcarea logică a textului se foloseşte pentru a delimita un
text pe care utilizatorul trebuie să-l introducă de la tastatură <kbd>
</kbd>, pentru executarea unor instrucţiuni scurte de cod realizate
într-un limbaj de programare <code></code>, pentru a marca un citat
dintr-un alt material <cite> </cite>, textul încadrat între aceşti doi
marcatori apărând cu caractere italice, pentru a
scoate în relief o anumită porţiune a textului care va apărea afişat cu
litere îngroşate, etc.
Forma generală a tagului de formatare a fonturilor arată astfel:
.
Acest tag primeşte următoarele atribute care se referă la caracte-
risticile fontului, şi anume:
¾ tipul sau stilul de font se stabileşte cu ajutorul atributului
„face”, valorile pe care le poate lua acest atribut corespund tipurilor de
fonturi instalate pe calculatorul utilizatorului.
¾ mărimea fontului definită prin atributul „size”. Valoarea pe
care o poate lua acest atribut este cuprinsă între 1 şi 7, valoarea
implicită fiind 3. Caracteristica acestui atribut este că acesta poate fi
exprimat în valori absolute, de exemplu „size=4”, sau în valori
199

relative, arătând cu cât creşte sau descreşte mărimea fontului, de
exemplu „size=+2”.
¾ grosimea fontului stabilită cu ajutorul atributului weight,
valorile atribuite acestuia aflându-se în intervalul 100 – 900 cu creşteri
din 100 în 100.
¾ culoarea fontului se stabileşte identic ca şi stabilirea culorii de
fundal cu ajutorul atributului color.
¾ evidenţierea fontului cu ajutorul caracterelor aldine
(îngroşate) se va include între tagurile şi . Pentru a scoate în
evidenţă un text cu ajutorul unor caractere cursive (italice), textul va fi
delimitat de tagurile şi ; pentru caractere subliniate acesta este
 şi .
¾ pentru inserarea secvenţelor de text specifice formulelor
matematice, aliniate ca exponent sau ca indice, textul se delimitează
cu ajutorul tagurilor respectiv 
¾ secţionarea unui text cu o linie orizontală se realizează prin
intermediul tagurilor <s> </s>.
Stabilind atribute pentru caracterele textului unui document
HTML precum şi valori pentru aceste atribute, forma generală pentru
tag-ul font s-ar putea transforma în: caz în care textul din document va apare scris cu tipul de
font arial, având culoarea roşie, dimensiunea de 5 şi o grosime de 400.
În cadrul documentelor HTML apare ca strict necesară
utilizarea listelor, ordonate, neordonate şi liste cu definiţii.
În limbajul HTML o listă ordonată reprezintă un bloc de text
delimitat de tagurile <ol> şi </ol>, fiecare element al listei fiind iniţiat
cu tagul <li>. Aceste două taguri pot primi un atribut care se referă la
tipul de marcator care se află în faţa fiecărui element al listei, precum
şi un atribut prin a cărei valoare se va indica valoarea de start din listă.
Forma generală a unei liste neordonate arată astfel:
<ol type=”A” start=2> Capitolele cărţii:
<li>Capitol 1
<li>Capitol 2
</ol>
Valorile pe care le poate lua atributul type sunt: A – pentru mar-
catori litere mari, a – pentru marcatori litere mici, 1 – pentru marcatori
de tip număr arab, I – marcatori numere romane mari, i – numere
romane mici.
200

Listele neordonate au acelaşi mod de declarare ca şi listele
ordonate, singura deosebire apărând la tagul de iniţializare a listei şi la
valorile pe care le poate lua atributul type. O listă neordonată este
reprezentată de un bloc de text delimitat de tagurile <ul> şi </ul>.
Valorile pe care le poate lua de această dată atributul type sunt: disc –
pentru marcatori de tip disc plin, circle – pentru marcatori de tip cerc,
square – pentru marcatori de tip pătrat.
Listele de definiţii se declară cu tagurile: <dl> şi </dl> care
marchează faptul că avem o listă cu definiţii, urmează termenul care
trebuie explicat declarat cu tagul <dt> şi <dt>, apoi definiţia propriu-zisă
care se realizează cu tagul <dd> şi <dd>.
Autorii vă supun atenţiei, în continuare procedura sub care se
pot introduce în documentul HTML obiecte de tipul tabelelor, al
imaginilor, dar şi modul prin care se creează legături strict necesare
structurării informaţiei bazate pe date neomogene.
Inserarea tabelelor se demarează cu ajutorul tagului <table> şi
se încheie cu </table>. În interiorul tabelului datele sunt prezentate
sub forma rândurilor, tagurile de iniţializare şi de închidere a
rândurilor sunt reprezentate de tagurile <tr> respectiv </tr>. Intersecţia
dintre rândurile tabelului şi coloanele formează celula, iar fiecare
conţinut de celulă este declarat cu ajutorul tagurilor <td> şi </td>.
Forma generală prin care este declarat un tabel este următoarea:
<table atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
<tr>
<td atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 …. atributN=valoareN>
Text celula 1</td>
</tr>
</table>
Atributele pe care le poate primi tagul table se referă la carac-
teristicile de bază ale acestuia, şi anume: definirea marginilor de contur;
alinierea tabelului în interiorul documentului şi stabilirea fundalului.
Stabilirea marginilor (liniilor) tabelui se realizează cu ajutorul
atributului border. În momentul în care se declară un tabel în mod
implicit, acesta nu va avea margini. Folosirea în partea declarativă a
acestui atribut poate stabili pentru acel tabel conturări de grosime
egală cu valoarea acestui atribut. Valoarea atributului border este dată
de un număr întreg reprezentând grosimea în pixeli a chenarului şi a
liniilor din care este format tabelul.
201

Alinierea tabelului în cadrul documentului se realizează prin
folosirea atributului align. Valorile pe care le poate lua acest atribut
sunt: left, center, right. Acest atribut se poate folosi şi la tagurile <tr>
caz în care are loc o aliniere a textului pe întregul rând sau la tagul
<td>, caz în care textul se va alinia în cadrul celulei. Un atribut
particular care se foloseşte pentru alinierea textului pe verticală în
cadrul unei celule este reprezentat de valign, valorile pe care le poate
lua acest atribut fiind top, middle, bottom.
Culoarea de fond a tabelului sau a unei celule depinde de locul
în care este menţionat acest atribut şi se poate stabili cu ajutorul
atributului bgcolor, modul de stabilire a acestei culori fiind identică cu
stabilirea culorii de fundal a unui document HTML
Inserarea imaginilor într-un document HTML se poate
realiza prin hiperlegătură (hiperlink) sau nu. Atunci când nu este
hiperlink se foloseşte tagul <img> adresa specificându-se printr-un
nume de fişier imagine (.GIF). Dacă imaginea este o hiperlegătură se
foloseşte împreună cu tagul de ancoră, iar adresa este specificată prin
URL. Imaginile pot face ca o pagină să fie mai atractivă, mesajul
transmis astfel, fiind mai uşor de înţeles de către cel ce consultă acea
pagină. Marele neajuns al inserării de imagini într-un document
HTML, îl reprezintă faptul că de obicei aceste imagini sunt stocate în
fişiere cu o dimensiune mare iar folosirea excesivă a acestora va
determina timpi mari de încărcare a paginilor. Forma generală pentru
inserarea unei imagini este:
<img atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
Atributele pe care le acceptă tagul <img> se referă la alinierea pozei
în cadrul documentului prin intermediul atributului align valorile acestuia
fiind middle, top, bottom, stabilirea înălţimii şi a lăţimii pozei cu ajutorul
atributelor height respectiv width valorile acestor două atribute fiind
numere întregi reprezentând dimensiunea pozei în pixeli, şi cel mai
important atribut – src, reprezentând adresa sau locul unde se găseşte
fişierul cu poza respectivă. De exemplu, dacă fişierul cu poză se află
stocat în calculator pe discul C, în folderul Poze atributul src va lua
valoarea src=”c:\\Poze\mumefişier.extensie”.
Partea cea mai atractivă a unei pagini WEB o reprezintă
structurarea informaţiei pe date neomogene prin definirea şi
stabilirea unor legături într-un document HTML. Hipertextul este
considerat un document care conţine legături către alte documente sau
către alte porţiuni ale aceluiaşi document. Forma generală a unei
202

legături este dată de „ancora” cu tagul <a> şi </a>. Spre exemplu, o
legătură către o adresă cunoscută este: <a href=”http://spiruharet.ro”>
Universitatea Spiru Haret </a>. Pentru a naviga mai uşor se foloseşte
şi un text scurt pentru a marca legătură în cazul nostru: Universitatea
Spiru Haret.
După cum se observă, o astfel de legătură este compusă din două
părţi: ancora, care reprezintă textul sau imaginea care punctează legătura
între documente şi referinţa URL, care reprezintă adresa la care se află.
Aceste adrese pot fi de două tipuri: absolute, atunci când se scrie toată
calea acelui document inclus în http:// şi relative, atunci când adresa este
relativă la site-ul şi directorul curent. În funcţie de tipul adresei avem
3 tipuri de legături: interne (atunci când localizarea se face în acelaşi
document), locale (când adresa este un fişier pe acelaşi calculator) şi
externe (adresa fiind dată de forma http://).
5.5. Obţinerea şi înregistrarea

unei adrese personalizate de Internet
Nevoia de a înregistra un domeniu porneşte de la nevoia de
personalizare a adresei de Web, adică de a da un nume afacerii iniţiate.
Prin alegerea unei adrese de Web un utilizator va intra mai rapid şi mai
uşor în site, realizând o legătură logică între cine este sau cu ce se ocupă
şi numele adresei de web. De exemplu, dacă firma în cauză
comercializează cărţi, alegerea adresei www.bookstore.ro este o alegere
bună, deoarece se referă la produsele pe care le comercializează, iar, pe de
altă parte, adresa se referă la serviciul pe care îl oferă agentul.
Pentru a obţine o listă cu adresele şi domeniile atribuite până la
acest moment, vă recomand a consulta site-ul www.domainsurfer.com.
Adresa personalizată de Web trebuie să fie cât se poate de scurtă
pentru a fi extrem de uşor de reţinut, dar, în acelaşi timp, trebuie să
reprezinte numele firmei, al serviciului sau al produsului pe care îl oferă.
În alegerea numelui pe care îl doriţi trebuie să luaţi în calcul şi
cui vă adresaţi, analizând traducerea numelui, astfel încât dacă vă
adresaţi doar concetăţenilor, se alege un cuvânt românesc, dacă
urmăriţi ca şi alţi utilizatori să poată vizita site-ul, atunci alegeţi un
nume englezesc. Se poate opta pentru realizarea combinaţiilor de
cuvinte (atenţie, acestea trebuie alipite) sau chiar utilizarea iniţialelor
cum ar fi de exemplu, www.wysiwyg.com, respectiv Whay You See
Is What You Get.
203

Există pentru România (cod ISO – ro) adrese disponibile de
genul: .com, .net, .org, .edu, .gov, .mil, fiind posibilă chiar achiziţiona-
rea adreselor cu rezonanţă mai mare, de exemplu, .shop, .tel sau
.news. Mai multe informaţii referitoare la tendinţa de personalizare şi
de lărgire a numărului tipurilor de adrese de Internet se pot obţine
consultând site-ul organizatiei ICANN www.icann.org (Internet
Corporation for Assigned Names and Numbers).
În România, gestionarea adreselor cu sufixul .ro este realizată
doar de organizaţia RNC (www.rnc.ro), site prezentat în figura 5.4. de
unde se poate achiziţiona o adresa cu sufixul .ro la un preţ de 65$ (lei
calculaţi la cursul BNR). Această taxă se plăteşte doar o singură dată,
nu este o taxă anuală.
Figura 5.4. Site-ul Romanian National Computer Network
204

Adresele .com, .net, .org se pot achiziţiona plătind o taxă anuală de
maxim 35$/an, în funcţie de perioada de valabilitate 1-10 ani precum şi de
firma care le comercializează. În lume există o singură firmă Internic
www.internic.net, astăzi reorganizată sub numele Network Solutions
www.networksolutions.com, care comercializează astfel de adrese.
Derularea şi implementarea unui programe de afiliere şi
parteneriat a dus la apariţia concurenţei în acest domeniu, astfel încât
fiecare firmă care vinde astfel de domenii abordează preţuri proprii.
Instrumentul de plată folosit pentru achiziţionarea domeniilor este credit
cardul sau, mai nou, debit cardul, depinzând de la o firma la alta.
În România, firmele autohtone care permit achiziţionarea de
domenii .com, .net sau .org, utilizează moneda naţională. O firmă
românească care oferă un astfel de serviciu este afiliată la o
organizaţie care vinde domenii, condiţiile de cumpărare şi termenii de
folosire fiind cei ai firmei mamă. O deficienţă sesizabilă este că
majoritatea firmelor autohtone care oferă astfel de produse nu traduc
documentele care trebuie completate pentru achiziţionare, astfel încât
utilizatorul român să poată înţelege pe deplin condiţiile şi termenii de
folosire (terms of use).
Site-urile româneşti care vând domenii sunt următoarele:
www.rnc.ro Organizaţie oficială şi non-profit
www.domreg.ro Aparţine de organizaţia RNC
Organizaţie privată, recomandare „Citiţi cu
www.domenii.com
atenţie condiţiile şi termenii”
În cele ce urmează vom prezenta etapele pe care utilizatorul

trebuie să le parcurgă pentru a achiziţiona o adresă de Internet.
1. Folosind un sistem de căutare trebuie să vă decideţi asupra
adresei pe care o doriţi să o cumpăraţi, dar în acelaşi timp aceasta
trebuie să fie şi disponibilă. Serverele care oferă astfel de servicii de
căutare sunt numite servere whois. În România serverul de căutare
este whois.rnc.ro. sau www.ripe.net. În figura 5.5. se poate observa
sistemul de căutare a unei adrese, pus la dispoziţie de RNC.
2. Este obligatoriu să se citească cu atenţie, mai întâi condiţiile
firmei care vinde domenii, deoarece, dacă vă decideţi să cumpăraţi,
veţi fi de acord cu acestea, printr-un angajament de respectare a
acestor condiţii.
205

Figura 5.5. Localizarea unei adrese
şi a unui domeniu disponibile a fi achiziţionate
3. Completarea unui formular de achiziţie, on-line sau off-line.

În cazul în care omiteţi să introduceţi date într-un câmp din formular,
veţi observa că trebuie reluată toată procedura de la început. Apare
necesară remarca: „Atenţie maximă la introducerea datelor în
formular”. În cadrul formularului există două câmpuri Name Server 1
şi NameServer 2, care pot ridica probleme deoarece sistemul de
cumpărare a unui domeniu funcţionează împreună cu un sistem de
găzduire a domeniului de către un server. În acest moment aveţi două
posibilităţi, respectiv, să folosiţi un serviciu de găzduire pus la
dispoziţie chiar de către firma care vinde domeniul sau să apelaţi la o
altă firmă, de obicei un ISP (Internet Service Provider) care oferă
acest serviciu de găzduire de domeniu.
4. În urma validării formularului şi a primirii posibilului răspuns
de la firma ofertantă de domenii, veţi primii factura prin fax sau
e-mail, onoraţi factura şi expediaţi confirmarea plăţii.
5. Firma vânzătoare va comunica disponibilitatea adresei.
206

Trebuie avut în vedere faptul că onorarea unei facturi, efectuarea
unei plăţi se poate realiza extrem de uşor şi sigur prin serviciul
e-bank, respectiv de efectuare a unor plăţi prin intermediul
programelor puse la dispoziţie de către banca unde aveţi deschis
contul. Nu trebuie să punem la îndoială securitatea tranzacţiei,
deoarece banca este cea care urmăreşte efectuarea tranzacţiei şi a
comunicaţiei.
În cazul în care apar probleme la completarea formularului,
utilizatorul poate apela la serviciul de vânzare de domenii .ro al
distribuitorului de servicii Internet ISP, care contra unui comision
completează formularul de înregistrare al site-ului www.rnc.ro şi
monitorizează realizarea tranzacţiei.

1. Prezentaţi şi caracterizaţi principalele servicii oferite de reţeaua
Internet.
2. Care sunt şi ce conţin rubricile unui mesaj transmis prin
intermediul poştei electronice?
3. Componentele aplicaţiei PIM Outlook.
4. Care sunt acţiunile care pot fi executate de
utilizator prin activarea elementelor din bara de
instrumente?
5. Care sunt, în general, rubricile care trebuie com-
pletate de către un utilizator ce doreşte crearea unei adrese de E-mail?
6. Care sunt şi ce rol au cele patru linii afişate distinct la momen-
tul în care se doreşte consultarea unui site cu ajutorul Internet Explorer?
7. Conectarea utilizatorilor la reţeaua Internet se poate realiza:
a) cu ajutorul sistemului VSAT.
b) cu ajutorul sistemului UMTS.
c) cu ajutorul sistemului OSI.
d) cu ajutorul unui modem.
e) cu ajutorul sistemului TCP/IP.
8. O adresă de E-mail se prezintă sub următoarea formă
a) www.nume_utilizator.nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
b) www.nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
c) nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
d) nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
e) nume_utilizator@nume_subdomeniu.nume_domeniu.ţară
207

9. Domeniile reprezintă
a) un şir de caractere având rolul de a identifica un calculator gazdă
în Internet.
b) un şir de trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile
oferite de o firmă.
c) un cod ISO format din două caractere, având rolul de a identi-
fica ţara de origine a calculatorului.
d) un şir de caractere având rolul de a permite o gestiune
distribuită a informaţiilor.
e) un şir de caractere având rolul de a identifica organizaţia şi
activitatea specifică acesteia.
10. Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru
grupe de informaţii:
a) nume calculator gazdă, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara
de origine.
b) nume utilizator, nume calculator gazdă, nume domeniu, ţara
de origine.
c) plicul, adresa, conţinutul, informaţii diverse.
d) nume utilizator, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara de
origine.
e) nume utilizator, nume calculator gazdă, data calendaristică,
textul mesajului expediat.
208

LISTA DE FIGURI
Figura 1.1. Reprezentarea unui sistem integrat de prelucrare a datelor

Figura 1.2. Realizarea legăturii sistemul operaţional – sistem de conducere
Figura 1.3. Reprezentarea sistemului informaţional economic
Figura 2.1. Structura funcţională a unui sistem electronic de calcul
Figura 2.2. Schema fluxurilor informaţionale ale unui sistem electronic de
calcul
Figura 2.3. Structura unui calculator personal
Figura 2.4. Placa de bază
Figura 2.5. Prezentarea schematică a plăcii de bază a unui calculator PC
Figura 2.6. Ansamblul procesor – ventilator
Figura 2.7. Rolul BIOS la momentul lansării în execuţie a sistemului de operare
Figura 2.8. Monitorizarea prin BIOS a caracteristicilor plăcii de bază
Figura 2.9. Reprezentarea rolului microprocesorului
Figura 2.10. Reprezentarea structurii microprocesorului
Figura 2.11. Generaţiile de microprocesoare
Figura 2.12. Modul de memorie, soclul şi elementele de fixare
Figura 2.13. Modul de conectare al unui controller
Figura 2.14. Panoul de conectare al dispozitivelor periferice
Figura 2.15. Tastatura unui IBM PC-XT
Figura 2.16. Dispozitive mouse
Figura 2.17. Structura constructivă a mouse-ului
Figura 2.18. Reprezentarea semnalelor digital-analogic
Figura 2.19. Modem extern
Figura 2.20. Modelele de imprimante: matriceală, laser şi plotter
Figura 2.21. Etapele procesorului de tipărire aferente tehnologiilor bubble-jet şi
piezo-electrică
Figura 2.22. Scaner cu acţionare manuală
Figura 2.23. Structura floppy-discului 5 ¼
Figura 2.24. Hard-discul
Figura 2.25. Elemente care pot deteriora sistemul de capete şi suportul
magnetic
Figura 2.26. Reprezentarea pistelor concentrice ale unui suport magnetic
Figura 2.27. Unitate şi suport optic CD-ROM
Figura 2.28. Înmagazinarea şi citirea informaţiilor pe un CD-ROM
Figura 2.29. Structura unui CD-ROM
Figura 2.30. Reprezentarea pistei unui CD
Figura 2.31. Unitatea amovibilă magneto-optică
Figura 3.1. Locul sistemului de operare într-un sistem electronic de calcul
Figura 3.2. Certificat de autenticitate
Figura 3.3. Existenţa sistemului de operare MS-DOS integrat sub Windows
Figura 3.4. Evoluţia sistemelor de operare ale companiei Microsoft
Figura 3.5. Prezentarea celor două linii de produse Microsoft
209

Figura 3.6. Prezentarea elementelor din linia de stare Windows
Figura 3.7. Prezentarea căsuţei de dialog pentru oprirea calculatorului
Figura 3.8. Prezentarea modului de apelare a componentelor prin meniuri
derulate
Figura 3.9. Prezentarea componentei Windows Control Panel
Figura 3.10. Instalarea, configurarea hardware prin intermediul „asistentului”
Figura 3.11. Utilitarul de restaurare a sistemului de operare
Figura 3.12. Aplicaţia administrativă de întreţinere a PC-ului
Figura 3.13. Fereastra Device Manager de monitorizare a componentelor
structurale ale PC-ului
Figura 3.14. Meniul contextual
Figura 3.15. Butonul Start şi opţiunile aferente Windows XP Professional
Figura 3.16. Instalarea componentelor sistemului de operare
Figura 3.17. Managementul programelor instalate
Figura 3.18. Fereastra „Administrator de sistem”
Figura 3.19. Managementul conturilor de utilizator
Figura 3.20. Afişarea şi stabilirea drepturilor utilizatorilor
Figura 3.21. Gestionarul de unităţi periferice (My Computer)
Figura 3.22. Fişa index View a ferestrei Folder Options
Figura 3.23. Crearea unui shortcut în desktop
Figura 3.24. Fereastra aplicaţiei Explorer
Figura 3.25. Linia de butoane Standard, Address şi Links
Figura 3.26. Crearea unui folder din linia de meniuri File-New
Figura 3.26. Crearea unui folder din linia de meniuri File-New
Figura 3.27. Elementele ferestrei editorului WordPad
Figura 3.28. Prezentarea ferestrei meniului Find
Figura 3.29. Definirea aspectului caracterelor şi a stilului
Figura 3.30. Prezentarea casetei de dialog a opţiunii Save As…
Figura 3.31. Modalităţi de orientare a textului în pagină
Figura 3.32. Telecomanda şi ecranul de vizualizare aferente DVD Player
Figura 4.1. Unificarea tehnologiile într-o singură interfaţă UMTS
Figura 4.2. Reprezentarea modelului OSI de transmisie a datelor
Figura 4.3. Reprezentarea modelului TCP/IP de transmisie a datelor
Figura 4.4. Reprezentarea protocoalelor existente la fiecare nivel pentru
modelul TCP/IP
Figura 4.5. Posibilităţi de interconectare utilizând tehnologia VSAT
Figura 4.6. Interconectarea în stea utilizând tehnologia VSAT
Figura 4.7. Accesarea unui server de către un calculator client
Figura 4.8 Arhitectura three-tier
Figura 5.1. Fereastra de dialog de conectare Dial-up Connections
Figura 5.2. Fereastra de afişare a erorilor aferentă comunicării în INTERNET
Figura 5.3. Vizualizarea sub Outlook a gestionarului de mesaje sosite sau
expediate
Figura 5.4. Site-ul Romanian National Computer Network
Figura 5.5 Localizarea unei adrese şi a unui domeniu disponibile a fi achiziţionate
210

BIBLIOGRAFIE
Albescu F., Sisteme expert în contabilitatea financiară, Editura

SOFITECH, Bucureşti, 1998
Ali E., Ionescu B. Bazele Informaticii, Editura SOFITECH, Bucureşti,
şi colectiv, 1998
Brachman R., On the epistemological status of semantic networks,
Associative Networks, Academic Press, New York,
1979.
Codd E.F., A relational Model of data for large shared databanks,
Communications on the ACM, june 1976.
Davidescu N., Produse program generalizabile în domeniul finan-
Hotăran S. ciar contabil. Aplicaţii în informatica de gestiune,
şi colectiv., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
Davies W., Teleinformatica. Reţele de calculatoare şi proto-
Barber A., coalele lor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1983
Dumitrescu M., Introducere în management şi management general,
Editura Eurounion S.R.L. Oradea, 1995
Frenţiu M., Elaborarea programelor, Editura Promedia, Deva,
Pârvu B., 1994
Jomsa K., Cape K., Programarea aplicaţiilor Internet, Editura ALL,
Bucureşti, 1998
Kamilo F., Comunicaţii digitale avansate. Sisteme şi tehnici de
prelucrare a semnalelor, Editura Tehnică, Bucureşti,
1994
Lungu I., Mareş D. Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România de
Udrică M., Mâine, Bucureşti, 1997
Mareş Daniel, Iniţiere în informatică, Editura Semne’94,
Bucureşti, 1999
Mareş Daniel, Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000
Mareş Daniel, Sisteme electronice de calcul, Editura Fundaţiei
Maria Andronie România de Mâine, Bucureşti, 2002
Năstase P., Internet World Wide Web JavaScript-HTML-Java,
Năstase F., Editura Economică, Bucureşti, 1998
Oprea D., Premisele şi consecinţele informatizării contabili-
tăţii, Editura Graphix, Iaşi, 1995.
Patriciu V. Securitatea informatică în UNIX şi Internet,
şi colectiv., Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
Reix R., Informatique Appliquàe à la gestion, Editions
Foucher, Paris, 1993
Rîcu L., Şoavă G., Informatică economică, Editura Mondo, Craiova, 1994.
211

Scott Mueller, PC depanare şi modernizare, Editura Teora, Bucureşti,
1996
Sorin T., Tehnici de programare, Editura Teora, Bucureşti, 1995.
Stănescu M. şi colectiv, Bazele informaticii, Editura CISON, Bucureşti, 1995
Tanenbaum A., Computer Network, McGraw-Hill, 1995.
Văduva I. Ingineria programării, Editura Academiei,
şi colectiv, Bucureşti, 1985
William M. Fuori, Computers and information processing, Editura
Lawrence J. Aufiero, Prentice-Hall, New Jersy, 1989
*** Adevărul economic, Bucureşti, 1994-2005
*** Byte România, Computer Press Agora, Târgu Mureş,
colecţia 1993-2005.
*** Calculatoare electronice de generaţia a V-a, Editura
Academiei, Bucureşti, 1992.
*** Chip Computer Magazine, Vogel Publishing SRL,
Braşov, colecţia 1992-2005.
*** Computerworld, International Data Group România,
colecţia 1992-2005.
*** Finanţe, credit şi contabilitate, România, colecţia
1994-2005.
*** Infoworld, International Data Group, SUA, 1993-2005.
*** Windows Network Administration Training,
Microsoft Press, 2001.
*** PC Report, Editura Computer Press AGORA. Tg.
Mureş, 1991-2005.
*** PC World, Bucureşti, colecţia 1992-2005.
*** http://home.about.com/computer
*** http://www.easygrapher.com
*** http://www.jimmyg.org
*** http://howstuffworks.lycos.com
*** http://mywebpage.netscape.com/rvcompute
*** http://dir.yahoo.com
*** http://www.ageofcomputers.com
*** http://www.mkdata.dk
*** http://javascript.internet.com
*** http://www.bignosebird.com
*** http://www.leanneassociates.com
*** http://c4.cabrillo.cc.ca.us
*** http://www.cknow.com
*** http://www.clp.berkeley.edu
*** http://www.aprell.net
*** http://www.computer-training-manuals.com
*** http://www.cpb.uokhsc.edu
*** http://www.customguide.com
212

213

Carteinformaticagenerala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carteinformaticagenerala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MARIUS DANIEL MAREŞ

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Cornelia PRODAN

Universitatea SPIRU HARET

GABRIEL MIHAI VALERICA MAREŞ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Cuvânt introductiv …………………………………………………. 7

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Prezentul curs se adresează în primul rând studenţilor din anul I,

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi economice

1.1. Universul noţiunilor fundamentale:

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

1.2. Apariţia şi dezvoltarea informaticii

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

1.3. Definirea şi fundamentarea noţiunilor

Universitatea SPIRU HARET

Considerând unitatea economică ca un sistem, se pot identi-

Universitatea SPIRU HARET

Figura 1.2. Realizarea legăturii sistemul operaţional - sistem de conducere

Sistemul informaţional poate fi realizat manual, atunci când se

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

1.4.1. Sisteme de numeraţie

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Împărţirile au loc până la momentul în care rezultatul ultimei

Universitatea SPIRU HARET

În continuare, vă propunem o aplicaţie a metodei bazei

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

1.4.2. Coduri de reprezentare

Universitatea SPIRU HARET

Spre exemplificare se doreşte codificarea în hexazecimal şi, în

Universitatea SPIRU HARET

În cazul în care nu dispunem de tabela extinsă corespunzătoare

Exemplu: codificaţi în hexazecimal următorul şir de caractere:

1.5. Sistemul informaţional economic şi contabilitatea

Universitatea SPIRU HARET

Figura 1.3. Reprezentarea sistemului informaţional economic

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

1.6. Managementul informaţiei

1.6.1. Tabloul de bord, instrument de sinteză

Universitatea SPIRU HARET

1.6.2. Funcţiile tabloului de bord