10. Medalion: N.Şt.

Govora

Sunt sigur, dacă maestrul ar fi trăit, ar fi fost de acord

să dedic aceste pagini lui N.Şt. Govora, fiind cel mai
apropiat şi valoros colaborator al lui din exil, pe care-
l pomeneşte cu numele de Beldie.

În prefaţa la volumul “Poeme fără ţară” Aron Cotruş

prin condeiul său de poet binecuvântat, i-a săpat în
stâncile Patriei, pietre de sub cer ale Carpaţilor,
izbânzile vieţii sale, după cum urmează: “Nicolae
Ştefânescu-Govora, căpitan activ în armata care a
făcut să răsune de cântece româneşti stepele şi să le
albească cu oase, este fiu al Moldovei, care ni l-a
dăruit pe Mihai Eminescu, voevodul întru duh al
neamului nostru obidit şi înşelat, jefuit şi vândut de
toţi aduşii de-vânturi. Poezia lui Ştefănescu-Govora
ne aduce ţara, cu toate suferinţele şi virtuţile ei.”

Talentatul artist Eugen Drăguţescu i-a executat

portretul într'un desen în care sub fruntea înaltă şi sub
streşinile sprâncenelor, toată expresia fizionomiei
sale se concentrează în privirile lui, pătrunse de un
regret trist, parcă se uită la o lume care se depărtează
tot mai mult, ireversibil, de el. Şi totodată pictorul îşi
dă seama, intuitiv, că cea mai importantă parte o
posedă culoarea verde a ochilor, prin ea durerea se
accentuiază, uşurându-se în acelaşi timp, joacă rolul
unui mordant străveziu, aducător al unui balsam
magic prin el negurile, de fapt, ale vieţii pe cât se
risipesc pe atât se adună mai multe în clipa
următoare, schimbări ce nu pot fi decât trăite
sentimental, deci uzitând arpegiile poeziei. E
înteresant cum desenatorul deşi execută un portret în
alb negru, a reuşit să împrumute ochilor lui o distantă
şi blândă culoare verzuie, fără de aceasta Govora nu
ar fi putut să fie, ceea ce a fost.

Mai departe, la părul capului şi sprâncenele răvăşite

uşor, li se adaogă lavaliera împinsă spre dreapta, toate
acestea definesc pe un idealist care fie că scrie fie că
numai trăieşte în poezie, nu dă prea multă importanţă
exteriorului, el preţuieşte pe om după comoara ce-o
poartă în inima lui.

În orice caz, sentimente atât de puternice trebuiau să

se rezolve într'un anumit fel, şi Govora o realizează
întorcându-se la viaţă, neuitând însă că prin
suferinţele sale a trecut printr'un iad, al cărui rug în
flăcări i-a fost poezia, deci o va socoti şi pe aceasta
drept o parte din marea sa aventură interioară, în
consecinţă va refuza să mai scrie poezie, oricât
simţea că urmele lăsate de infernul trăit n'o să i, se
mai vindece niciodată. Aşadar arta cuvintelor pentru
Govora a constituit un act de pedepsire neurmat de
sublimarea şi mântuirea cuvenită.

Deci, când l-am cunoscut pe Govora nu mai avea

păstrată curăţenia sentimentelor înscrisă pe faţa lui,
de o puteai citi ca dintr'o carte deschisă, din contră o
ţinea ascunsă sub o cuirasă înspinată, înterpusă între
el şi partnerul său de dialog. In asamenea condiţii,
doar în ocazii excepţionale puteai să ajungi cu
adevărat la sufletul său, dându-ţi seama că nu este ce
pare a fi, în esenţă arăta foarte fragil, de unde
măsurile luate pentru a nu fi strivit.

În aceea perioadă, era prin 1976, Govora ducea pe

umerii săi revista Carpaţii, ceea ce nu-i displăcea,
mai ales că-şi putea manifesta spiritul critic fără să fie
cenzurat decât arareori de către Traian Popescu, total
nepregătit în ziaristică.

Articolele polemice ale Lui Govora nu erau, în

formă, atât de dure, dar scriind de cele mai multe ori,
clare adevăruri, adversarii simţindu-se total
dezarmaţi, se plângeau pe căi lăturalnice împotriva
lui, căci încăodată se demonstra că nimic nu supără
pe român mai mult decât să-i spui un adevăr în faţă,
mai ales când în faci public să-l ştie fiecare om.

Din experienţa mea personală, ştiu că în exil, mulţi

scriind la foaie total nepregătiţi în subiectul dat, în
cazul erorilor mai mari dacă îţi luai libertatea să
restabileşti un adevăr cu neruşinare călcat, cel vizat
se considera “înjurat” astfel că s'a ajuns în exil să nu
mai fie agreată polemica, etichetată ca un atac la
persoană. Ori eu nu am depăşit niciodată limitele
polemicii cu caracter ştiinţific, am considerat-o drept
o discuţie în contradictoriu făcută în scopul de a
ajunge la un adevăr cu totul obiectiv. Aveam însuşit
modul de a polemiza asupra unei probleme din lunga
mea carieră ştiinţifică, şi deşi îi respectam cu stricteţe
legile, tot eram învinuit că înjur omul. Mai mult, nu
odată mi s'a spus că prin articolul meu mi-am făcut
praf, mi-am distrus adversarul, ori eu nu aveam
această intenţie căci criticam ceea ce a scris un
individ şi nu mă înteresa cu nimic omul, puteam să
fac abstracţie de el.

Revenind la ziaristica lui N.Şt. Govora, se poate

susţine că în general articolele sale, aveau un caracter
preponderent polemic, deşi în ultimă analiză, căutau
să restabiliască un adevăr. Decă rezervăm pamfletului
calitatea de gen literar, atunci, mai ales în exil, nici
Pamfil Şeicaru nici Govora nu au fost ceea ce se
cheamă pamfletari, fiindcă un gen literar nu
urmăreşte adevărul ci realizarea meşteşugului poetic,
în acest context T. Arghezi e, sigur, unul din marii
noştri pamfletari, se menţionează în deosebi în acest
sens, pamfletele schimbate între N.D. Cocea şi
acelaşi Arghezi, în timpul neutralităţii (1914-1916)
primul fiind adeptul francezilor, al doilea era de
partea nemţilor.

Pamfil Şeicaru menţionează că orice polemică are şi

unele elemente de exagerare proprii pamfletului, şi
noi acceptăm că aşa se prezentau unele articole de-ale
sale în ţară, numai că eu nu aş trece de unele limite
bine stabilite. Orice exagerare, fie şi hiperbolă
literară, poate fi întrebuinţată în cadrul unei polemici
fără să fie un pamflet, odată ce figura de stil
contribuie la elucidarea adevărului, îl face mai bine
înţeles, pe când în pamflet exagerarea poate privi de
pildă unele defecte fizice, descrise nu pentru a lămuri
un adevăr ci prin ca personajul respectiv să fie
degradat, ceea ce nu mai are nicio legătură cu aflarea
adevărului care de la început era dat, tot restul e
înflorire literară ajunsă până la invectivă.

Am dat importanţă acestui subiect pentru a demonstra

că N.Şt. Govora a abordat în mod principal polemica,
fie şi cu elemente pamfletare şi nu pamfletul
pripriuzis ceea ce este foarte împortant. Într'un
pamflet e posibil ca una din părţi pe lângă erori, să
introducă minciuni ceea ce este foarte grav, şi
aspectul trebuie discutat în lumina adevărului pus în
discuţie. În perspectiva datelor de mai sus, Pamfil
Şeicaru nu a putut face pamflete ca istoric, deci în
exil a evitat cu totul acest gen, la fel şi în cazul lui
N.Şt. Govora, ni se cere să analizăm articolele celui
din urmă drept pur polemic deci ar trebui, să fie luat
în considerare criteriul adevărului.

De altfel retras de lume, ziaristul Govora începuse să-

şi câştige renumele unui Golem, mereu în posesia
unor adevăruri ce îi scăpau printre degete, de multe
ori voit, după opinia altora. Din toate aceste cauze era
o plăcere să-l citeşti, era întoteauna original, fără să
caute cu lumânarea originalitatea. Comparat cu "tata
Pamfil" de care putea fi apropiat, între ei exista o
diferenţă temperamentală decisivă. Spre deosebire de
maestru, la care execuţia urma să fie făcută în mers
odată cu prezentarea mobilului principal, nu mai era
nevoie de nicio altă demonstraţie, la Govora
adversarul se impinea să fie învins, treptat, cu
ajutorul unor picături chinezeşti, deci insista asupra
fiecărui amănunt şi-şi pregătea cu grijă asalturile,
astfel că în momentul când se putea trage concluzia
finală, cel vizat era nu numai învins dar se asemăna
cu un boxer făcut knokout. De atfel, asta era una din
marile satisfacţii ale polemistului, să desfacă printr'o
migală deosebită argumentele false ale oponentului,
şi marea sa operaţie urmărea să nu deie niciun drept
de replică celui criticat. De unde toate aspectele
caracteristice polemicii lui Govora se repetau
matematic, mai ales când cei atacaţi erau favoriţii săi
de gală, parisianul Virgil Untaru zis leruncă şi
alăturea de el, admiratorea lui Paul Goma, Monica
Lovinescu, iubita lui soţie. Se distra susţinând că
numele de Untaru e mult mai nobil decât cel de
Ieruncă, o pasăre leneşă, bună de nimic, deci
aspirantul noului nume a căzut din lac în puţ.

Poate într'o zi se va găsi un spirit luminat, din

rândurile neamului românesc, să se ocupe de virtuţile
acestui deosebit polemist, uitat cu bună ştiinţă de cei
ce s'au simţit jigniţi de adevărurile scrise de el.

Între Govora şi "tata Pamfil" mai exista o esenţială

deosebire: pe când marele ziarist era din firea lui un
iremediabil optimist, Govora, lovit de viaţă, dacă nu
se considera chiar un pesimist, era frate bun cu Radu
Comşa, eroul romanului Întunecare de Cezar
Petrescu, oricum dat la o parte din tabăra celor
reuşiţi, şi întâmplările destinului pare că i-au dat până
la urmă, totală dreptate.

Şi pentru ca să înlăture orice suspiciuni ce l-ar defini

ca pamfletar, Govora a înfiinţat în cadrul ziarului
Carpaţii, noua rubrică întitulată semnificativ "Note cu
lexic potolit" ceea ce arată intenţia polemistului să
poarte discuţii asupra singurului subiect înteresant
pentru el: Adevărul.
Dar, mi-am propus să nu insist asupra lui Govora ca
ziarist, destul a fost, de bine de rău, numai astfel
cunoscut în cursul vieţii sale, ceea ce de-altfel nu era
greşit să se spună, dar acuma vreau să mă opresc
asupra unor activităţi de-ale lui, tot atât de
caracteristice, din păcate prea puţin luate în seamă,
dacă nu chiar, cu voia sau fără, în întregime
negligate.

În primul rând aş vrea să arăt cum am ajuns totuşi să

cunosc fondul sufletesc al acestui om, posibil să fie
descoperit în momentul când îşi lepăda armura dintre
el şi cel din jur, atunci deodată ieşea la lumină spiritul
său ales, fără retuşuri, întocmai cum l-a redat în
portretul său - desen, E. Drăguţescu.

Ceea ce nu însemna că renunţa la ideile lui, ci le

contrazicea tocmai când credeam că am ajuns la
înţelegerea lor, dar odată ce ţi s'a deschis, Govora nu
mai avea nimic din toate cusurile atribuite lui de
duşmanii săi, de fapt suferea, exact ca scriitorul
francez Guy de Maupassant, de limitele condiţiei
umane, pe care el le-ar fi vrut să nu existe.

Cine era injuratul, din toate părţile, Govora, şi cu cât

erau mai multe şi mai vehemente, se simţea mai
fericit, stare repetabilă şi în alte împrejurări, cum o
voi arăta în paginile următoare, scrise de mine, cam
prin 1980, purtând titlul:

Cu Govora la Toledo

Deşi ziua începuse destul de mohorâtă, plecasem

totuşi, eu, Govora şi doamna lui Eugenia, Andromacă
şi Laura în aceeaşi persoană. Şi până la urmă vremea
s'a arătat cu noi mărinimoasă, ne-a dăruit la Toledo
un cer senin, ca o boltă de cristal şi un soare se lăsa
să curgă pe umerii noştri, mantii de argint.

Şi socotesc că nu se va mira nimeni că în faţa

stâncilor spintecate de râul Tajo, cu podurile arabe
peste el, noi ne noi ne aduceam aminte de Bistriţa cu
toancele ucise şi de Moldova, ţara lui Ştefan Vodă,
cel Mare. Urcând drumul pitoresc, mi-am amintit de
marele nostru pictor G. Petraşcu şi el cu mulţi ani
înainte, s'a lăsat inspirat şi a lăsat această vale a râului
Tajo nemuritoare într'una din pânzele sale şi mai
multe desene.

Am parcus străzile înguste ale cetăţii de acum trei

sute de ani, căutându-l de la Santa Cruz la biserica
Santo Tomé, până la casa lui, niciunde mai apropiat,
mai revelat, pe artistul El Greco. Domenikos
Theotokopoulos numit El Greco, s'a născut în 1541
pe insula Creta, aproape de localitatea Iraklion, unde
de mic copil a învăţat să picteze, de la călugării greci,
icoane bizantine. De timpuriu îl găsim în Veneţia,
unde trebuie să înlăturăm legenda că nu ar fi fost
acceptat de pictorii veneţieni, în frunte cu Tiţian. Din
contră, a învăţat arta de a picta mai ales de la
Tintoretto şi Bassano, mai puţin de la Veronese şi
Tiţian. Şi-a dat singur seama că arta bizantină nu mai
avea căutare în Italia, în orice caz de la Veneţia a
petrecut un timp la Parma apoi la Roma unde a intrat
în legătură cu un nobil spaniol Don Luis de Castilla,
frate cu decanul domului din Toledo. Fără îndoială,
El Greco era sigur că în Spania arta lui va avea mai
multă căutare având în vedere misticismul acestui
neam, mult mai accesibil bizantinismului său însuşit
în copilăria şi prima sa tinereţe. Iată, prin ce
împrejurări El Greco, cu litere greceşti îşi semna de-
acum toate tablourile spaniole, a ajuns unul din cel
mai mare pictor nu numai spaniol. E uşor de constatat
că extazul mistic al personagiilor sale deşi de origine
răsăriteană devenise pur spaniol, din aceeaşi
substanţă ca cel al lui San Juan de la Cruz sau al sf.
Tereza d'Avila dar şi al spiritului spaniol, o întâlnire
de-a dreptul misterioasă şi nu ar fi fost posibilă dacă
nu s'ar fi bazat pe spiritualităţi cu totul apropiate,
numai prin concursul acestora grecul Theotokopoulos
a putut ajunge un autentic artist spaniol, tot din aceste
cauze nu ar fi reuşit în Italia, despărţită cum zicea
Vasari de arta greacă doar cu câteva secole mai
devreme.

Unii exgeţi conduşi de parametrii orbi ai materiei au

susţinut că personagiile sale sunt atât de alungite şi
deformate fiindcă pictorul ar fi suferit de o
malformaţie oculară, fără să-şi dea seama că lovesc
din plin într'unul din aspectele cele mai proprii artei
lui El Greco, născut din corespondenţele dintre
austeritatea misticismului grec, răsăritean şi cel
spaniol exagerat în toate manifestările sale: din
această combinaţie sacră au apărut personagiile deja
alungite bizantine, dar în formă mult mai accentuate
după cum le vedea acel spirit şi se potrivea viziunii
artistice a grecului, trecut şi prin arta italiană, la
Roma, s'a recomandat familiei Farnese şi spaniolului
său prieten ca elev al lui Tintoretto.

Desigur aserţiunea privind malformaţia oculară a lui

El Greco însoţită de o deformare a imaginii, e
condamnată să fie orânduită printre consideraţiile
burleşti ale lui Sanço Panca, eventual aparţinea
ideaţiei viticole ale batjocoritului de doamnbele
viclene, bătrânul Falstaff. Eroii din pânzele lui El
Greco, Înmormântarea contelui de Orgaz şi Martiriul
Stântului Mauriciu şi a legiunii tebane, reprezintă,
sufletul omului care prin extaz mistic se înalţă la cer,
culorile de verde-albăstrui şi galbenul-roşietic îi sunt
proprii, aşa cum altele aparţin, maeştrilor şi rivalilor
săi Tiţian şi Tintoretto. Şi-apoi încercarea de a le
defini apare tot atât de dificilă, să nu zic imposibilă
ca şi acea a unui muritor căruia arătându-i-se
paradisul, el ar căuta să-l descrie făcând uz de
cuvintele date numai pentru a-i servi să numească pe
cele pământeşti. Adică, doresc să spun culorile lui El
Greco nu pot să fie decât simţite, demonstrându-se
încăodată că această facultate a omului face parte din
transcendenţa lui, îi oferă posibilitatea de-a ieşi din
mărginire, îndreptat săgeată către cele divine, aşa
cum sunt şi lucrările născutului în depărtata Candia a
Creţei, şi căruia spaniolii în loc de Domenico
Theotokopoulos îi spuneau simplu, El Greco -
Grecul, înmormântându-l în 1614, la ei, în Toledo.

Şi cazul lui El Greco ne demonstrează că maniera

este o însuşire aleasă a genialităţii, şi nu o degradare
a ei, cum susţin unii modernişti, rătăciti de astăzi.

Ne-au minunat şi sinagigele-moschei purtând pe

ziduri covoare de arabescuri ce exprimă monotonia
sacră şi superbă a cântecului maur, melopee
murmurată peste evantaiele palmierilor sub umbra
cărora lângă fântână se împlineşte o pace lină şi albă.
La fel catedrala gotică împodobită ca o procesiune
pornită spre Domnul, în stihare şi patrafire de purpură
şi nestemate. Flamboyantul şi barocul chiar şi
ciurugurescul completează goticul spaniol, într'o
unitate perfectă delimitând o spiritualitate ţâşnită ca
un gheizăr spre înalturi.

Privirile noastre au poposit şi la câte un patio, curte

arabă, cu multă verdeaţă, flori, ghirlande şi trepte
tapiţate cu brâuri de majolică de safir sau galbenă de
olmaz, gândul toledanului fiind acela de a-şi face
până una alta, un colţ de rai chiar la el în casă.

Toledo este o răspântie unde se întâlnesc toate

drumurile istoriei spaniole.

Ne-am terminat itinerarul la biserica San Juan de los

Reyes unde arhitectura este în acelaşi timp sculptură,
dantelă, horbotă, dalii ale cerului, toate în forme de
piatră. Mănăstirea cu stâlpii orânduiţi într'o euritmie
de poem dantesc şi portocalii grei de rod, au ceva din
grădina raiului pictată de Fra Angelico în cucernica
lui Buna Vestire, întregul armonizează muzici de
îngeri pe corzi de viori şi liră, asemenea unei simfonii
de Mozart.

De los Reyes este o sinteză majoră în marmură a

tuturor artelor.

Dar Govora nu-şi putea încheia excursia fără să nu ne

ducă la monumentul ce-i era mai drag, Alcazarul.
După ce am făcut înconjurul măreţului edificiu de
Renaştere, ne-am recules în gând lângă mormintele
generalului Moscardo şi ale soldaţilor săi, Govora
povestindu-ne, ca într'o rugăciune, despre fiul
generalului prins de roşii, pus în legătură telefonică
cu tatăl lui pentru a-l convinge să predea Alcazarul.
Preferând moartea, trădării, în loc de altăceva fiul i-a
spus generalului: "Tată nu te lăsa, dă-i aşa mai
departe".

Trebuie să mărturisesc că am scris despre poezia lui

Govora cu toată preţuirea, având certitudinea că i-am
ghicit adevărate personalitate. M'am înşelat, căci doar
acum la Toledo în faţa Alcazarului, l-am pătruns în
esenţa lui pe autenticul om Govora.

El ca şi Carlyle este un romantic, manifestă admiraţie

pentru erou şi eroism, într'o epocă în care suntem
învăţaţi că omul nu este înzestrat cu o astfel de
calitate. Mai mult, omul este rion un animal
corupribil, de el ne apără legea, nimic altceva, pe
idealist îl consideră o fiinţă curioasă, incitat de
interese meschine indiferent în ce domenii de viaţă îi
întâlneşti.

Pe această cale atrag atenţia tuturor acelor criticaţi de

Govora să mediteze profund asupra cuvintelor sale,
doar ele vin dintr'un izvor curat, ca un glas al
timpurilor răsărit chiar din sângele strămoşilor noştri,
din evii când ei au mai crezut în măreţia absolută a
omului.

Scriu toate acestea ca unul ce numai erou nu sunt şi

de mult am căzut pradă profeţilor ce consideră arta
fără nicio legătură cu morala sau vreo altă virtute
omenească. Dar aşa precum unul învăţat cu drogul -
al literaturii în cazul de faţă - poate să-şi recunoască
să-şi enumere toate viciile, îmi este şi mie permis să
ridic statuie omului reprezentând nu ceea ce sunt dar
ce ar fi trebuit să fiu.

M'am despărţit de Govora într'o gară plină de

oameni, îmbulzeală şi gălăgie, aşa că am rămas cu
marele regret că nu am putut să-i dau decât mâna, nu
am avut vreme să-l îmbrăţişez, să-l strâng piept la
piept, aşa cum se cuvine între fraţi. O fac acuma: pe
această cale inima mea sărută pe amândoi obrajii,
inima omului Govora, mulţumindu-i pentru clipa
furată Eternităţii, în acea zi însorită de început de
Octombrie, pe unul din drumurile marei Cunoaşteri.

Scrisă în Catedrala din Burgos, mausoleul Cidului,

toamna anului 1980.

***

Bine se constată, el participă la toate minuăţiile

cetăţii Toledo, cum e catedrala, picturile lui El Greco,
sinagogile-moschei, biserica San Juan de los Reyes,
dar nainte de toate pe Govora îl atrage, fiindu-i cel
mai drag, Alcazarul unde naţionaliştii au opus o
resistenţă eroică republicanilor comunişti, soldată,
cum am văzut, printre altele şi cu executarea fiului
generalului Moscardo.

Prin urmare idealismul lui Govora are ca şi conţinut

eroul şi fapta sa eroică pe acestea le preţuieşte,
dispreţuind laşitatea, minciuna, egosimul pus în
slujba câştigurilor personale, trădarea, defecte pe care
a avut ocazia să le întâlnească, şi încă cu prisosinîţă,
în lungul său exil. La urma urmelor dacă "tata
Pamfil" face istorie în primul rând şi o descrie,
obiectiv, aşă cum s'a desfăşurat, în deplinul ei curs,
Govora e mânat de legea morală din noi, gândită de
Kant ca un imperativ etic, dependentă de voinţa
personală a fiecăruia de a se realiza.

În nenumăratele sale polemici descrie viciile umane

pe care le ura, de unde analizarea lor amănuniţă, iar
cei vizaţi sufereau o demascare dureroasă şi ruşinoasă
parcă s'ar fi văzut expuşi, înaintea unei mulţimi în
pielea goală.

Pamfil Şeicaru urmărea legile moralităţii şi călcarea

lor, dar nu renunţa să ne prezinte întocmai, cu
aceleaşi măsuri echivalente şi domnia răului,
arătându-le consecinţele dezastruoase. Aşa se
procedează, bineînţeles, în istorie.

Pe când Govora zugrăveşte tipuri, caractere omeneşti,

modelul său e La Bruyère, disecţia duce la crearea,
după caz, a virtuosului erou, sau a viciosului antierou,
deoarece polemica lui nu se opreşte la simpă abatere
posibil a fi remaniată ci coboară până la ireversibilul
unui caracter negativ, de unde critica a fost
considerată atât de dură, uneori chiar perversă.
Condus în această reprezentare de o viziune
ortodoxă, pentru Govora nu existau decât buni de-o
parte, răi de ceilaltă; poate uneori gândirea
maniheistă a lui Govora, refuzând să dea o şansă
penitenţei individului, s'a arătat, cu toată dreptatea pe
care o avea, prea rigidă în judecăţile sale, uita că şi
iertarea e scrisă printre legile omeneşti, nu însă, ni s'a
răspunde, când e vorba de un păcat capital cum ar fi
trădarea.

Va trebuie să acceptăm că în educaţia caracterului

său, un rol important l-a jucat meseria sa de ofiţer,
pus la cele mai grele încercări întâi prin viaţă în zonă
în Basarabia urmată de retragerea fără a opune vreo
rezistenţă ruşilor, în 1939 din aceaşi Basarabia, apoi
declanşarea războiului contra Rusiei sovietice. Trâind
alături de soldaţii şi ofiţerii români care nu rar îşi
dădeau viaţa sau şi-o puneau în pericol cu tot
eroismul, Govora a ajuns să preţuiască acest mod de
a fi, total opus celui scăldat în păcatele unui destin
întunecat, de toate viciile posibile.

Înteresant, că nu este un caz izolat, în exil am vorbit

în cartea de faţă despre Ion Emilian, - nepotul
Corneliei şi Ştefan Emilian - protectorii lui Eminescu
bolnav dar mai ales părăsit între anii 1887-1889 - dea
până la moartea sa, Ion Emilian a trăit la Muenchen
editând ziarul Stindardul pus sub emblema "Vivere
militare est" şi a trait conform acestui principiu, deşi
avocat a rămas ataşat gradului de căpitan, purtat în
armată pe frontul făcut de la Prut până la Stalingrad
şi inapoi, apoi în Cehoslovacia s'a predat nemţilor,
cuvântul trădare fiind străin de crezul destinului său
pus în slujba neamului şi Patriei sale.

În publicaţia sa, multe articole erau dedicate eroilor

morţi în războiul nostru sfânt, pe niciunul nu i-a uitat
până la sfţârşitul vieţii, testamentar a cerut să se scrie
pe crucea sa numele şi distincţia de căpitan.

Să ne amintim ce înfluenţă a avut primul război

mondial asupra lui Pamfil Şeicaru, pe care l-a făcut
de la Orşova până la Iaşi în 1918, fără îndoială cum
chiar el mărtuiriseşte i-a format idealurile de viaţă
puse în slujba celor de un neam cu el, şi în primul
rând al ţărănimii. I-a creat dragostea, pentru libertatea
şi independenţă de gândire, vom putea evidenţia la
români o atitudine pozitivă faţă de război, în cursul
căruia se disting prin caracterele lor tari, eroice. Poate
să fi rămas în sângele oamenilor noştri o moştenire de
la străbuni, credinţa că prin fiecare război, elementele
autohtone mai precis băştinaşe îşi cuceresc drepturile
la viaţă şi libertate.

În orice caz, românii n'au adaptat ideea antirăzboinică

din ultimele două războaie mondiale, cum au făcut-o
dadaiştii (Tr. Tzara a întemeiat în 1918 într'un bar
"Voltaire" din Zuerich, mişcarea pacifistă Dada) sau
majoritatea expresioniştilor germani, în majoritatea
lor comunişti. Iată o dovadă că toţi aceştia aveau o
altă bază existenţialistă, pentru noi românii a fi om
fără ţară constituia un blestem, ori tocmai după
această stare jinduiau europenii mai sus citaţi.

Se susţine de cei ce nu-i cunosc evoluţia poetică deci

îi tratează în mod superficial, cum a făcut-o şi
nepotul său Ovidiu Cotruş, dar mai sunt şi alţii, că
Aron Cotruş ar fi expresionist deşi n'a urât războilui
care a dus la împlinirea întregirii României mari. La
început a luptat în rândurile armatei austro-ungare ca
pe urmă să cadă prizonier pe frontul italian unde a
continuat războiul de cealaltă parte, cu adevărat pus
în slujba idealurilor poporului român. Iată un motiv
fundamental care-l deosebeşte pe Aron Cotruş, pe
lângă celelate de interes naţional, de curentul
expresionist german, de fapt nu are nimic în comun
cu el, spre deosebire de L. Blaga, acesta şi l-a însuşit
ca pe un fenomen real de pseudomorfoză. Din păcate,
chiar Ovidiu Cotruş, în Meditaţii critice a inversat
tendenţios raportul respectiv, susţinând că influenţa
expresionistă la Aron Cotruş e mai mult decât
evidentă pe când la L. Blaga ea abea dacă poate fi
pusă în discuţie, ar fi deci ca inexistentă. Ori se ştie
că a existat un denunţ de plagiat în legătură cu Lucian
Blaga, (publicat după consultarea lui Sângiorgiu în
Curentul de dinainte de cel de al doilea război
mondial) de către profesorul I.U. Soricu, după un
autor ceh scriind poezii în limba germană. Sub
comunişti o critică literară s'a ocupat cu problema
respectivă şi a ajuns la concluzia că Blaga nu a
plagiat pe autorul pus în discuţie dar sursa comună de
inspiraţie fiind comună, în expresionismul german,
explică unele asemănări dintre textele poeziilor. Se
recunoşteam masiva influenţă asupra lui Lucian
Blaga, bagatelizată de Ovidiu Cotruş, dar pe această
cale să admitem încăodată că însăşi chestiunea
plagiatul nu ne apare deloc rezolvată.

Aş mai adăoga faptul că primul autor care a pus

problema influenţei asupra lui Aron Cotruş a
expresionismului german a fost Ion Dodu Bălan,
explicabil prin orientarea sa de partid, comunişti fiind
mai toţi poeţii germani expresionişti. Din păcate, prin
virtutea fenomenului de imitaţie foarte puternic nu
numai la literaţii români, această idee total nefondată
a fost adaptată de mai fiecare exeget din România la
marele poet Aron Cotruş, acesta rămâne însă bardul
anticomunist pe care-l are exilul de unde şarja de a-l
comuniza cu forţa în ţară punându-i eticheta de
expresionist.

Dar, mai mărinimos îşi deschide Govora sufletul în

cele două romane ale sale, unul publicat în limba
franceză, "Quelque part sur Dniestre-Lealea
Mazilou", şi al doilea în manuscris, posed şi eu un
exemplar ce mi l-a dat autorul, Întitulat "Undeva pe
Nistru, Tamara Cornaiev" editura "Rigmor" Madrid
1981. Cred, că este scris ca replică la cel dintâi,
despre acesta Govora zicea că a fost un roman lipsit
de noroc, fără să mai adaoge alte comentarii.

Iată recenzia mea din 4 Iunie 1981, redactată după

lectura respectivului manuscris:

Când l-am vizitat pe Govora la Madrid în

apartamentul său preluat de la maestrul Pamfil
Şeicaru, mi-a fost dat să trăiesc unice momente de
cultură românească. Parcă aflat într'un mic muzeu, ca
de la sine înţeles, i-am văzut adunaţi pe pereţii
camerei de primire, unul lângă altul, fiecare cu opere
mai mult decât reprezentative, pe Tonitza, Şirato, Şt.
Dimitrescu, Dărăscu şi alţii.

Nu lipsea nici biblioteca înzestrată cu multe volume,

unele mai vechi altele mai noi, printre ele se afla, pus
la loc de cinste romanul în 2 Vol. Gorila de Liviu
Rebreanu. Mărturisesc, aproape nu am avut timp să
mă ocup de ele, odată ce orele îmi erau dedicate
citirii articolelor lui Pamfil Şeicaru din Carpaţii cel
vechi şi publicaţia de luptă din exil, a lui Govora,
Chemarea, apărută la Paris.

Recunosc cu toată sinceritatea nenumăratele şi

nobilele satisfacţii pe care mi le-a adus drumul ce-l
călcam pe urmele unei atât de strălucite personalităţi,
cu geniu ales şi elevată înspiraţie, precum a fost
Pamfil Şeicaru.

Într'una din zile luănd-mi totuşi timpul necesar,

printre atâtea lucrări înteresante ale bibliotecii îmi
atrage atenţia romanul publicat în limba franceză,
"Quelque part sur Dniestre-Lealea Mazilou", al lui
Govora. După multe insistenţe am ajuns să am cartea
dar nu mai după ce îi promit autorului că nu am să
scriu despre ea. Trec peste faptul că de-obiceiu mi se
cere contrariul, dar în cazul de faţă era vorba evident
de o rană veche ce nu se mai vroia deschisă, romanul
fiind considerat definitiv lipsit de noroc.

Îmi ţin şi astăzi promisiunea, deci nu am să-l

comentez în deaproape, dar recunosc că lectura lui
m'a captivat, reuşita-i fiind de necontestat. În
atmosfera unui orăşel de pe Nistru, de provincie
uitată şi inutilă, se remarcă izolându-se de cei din jur,
în contururi din pastă groasă, un mare caracter de
femeie, Lealea Mazilu, un fel de Nora lui Ibsen,
părăsindu-şi, când constată că nu sunt pe măsura ei, şi
bărbatul şi amantul, tocmai atunci când ca viitoare
mamă, avea nevoie, cel puţin, de unul dintre ei.

Nenorocul romanului se datorează nu atât faptelor

raportate în cele dintâi la psihologia sufletului
autohton, basarabean, dar mai ales, cred eu,
neizbutitei prezentări de-adreptul un fiasco. Govora
nu poate sta la aceeaşi masă a creaţiei cu Panait
Istrati, el nu observator şi analist prin excelenţă,
celălalt lipsit de aceste calităţi, este un fel de
povestitor-rapsod al ţării dunărene continuator prin
excelenţă al lui Anton Pann şi al Izarlâcului descris
de Ion Barbu. Pe străin îl va atrage, chiar dacă va
purta numele lui Romain Rolland, în primul rând, cu
totul fals, exotismul ţării aşezate la poarta Orientului,
pe când romanul lui Govora nu poate fi pătruns decât
de cei cunoscători cu adevărat, - fără recuzita
şalvarilor şi a giubelei, ai pământului respectiv. Şi-
apoi dintre scriitorii ruşi se poate compara tocmai cu
cei neamintiţi, Anton Cehov cu precădere şi prin
unele rezonanţe, Turgheniev.

Ştiind că are în manuscris volumul II al romanului,

am insistat să mi-l dea să-l citesc, ceea ce, mai pe
urmă, am făcut-o parcurgând cu interes deosebit
paginile a două caete umplute cu un scris, de caligraf,
îngrijit. Faptul că nu m'am despărţit de ele până nu
am ajuns la ultima lor filă, vorbeşte de la sine pentru
înfăptuirea lucrului artistic, într'o formă bine
închegată. Am rămas convins precum sunt şi astăzi,
că mă aflu în faţa unei opere de certă valoare şi
frumuseţe, prima ei cinstire impunând scoaterea din
temniţa caetelor, în spre lumina tiparului.

Când le-am avut bătute la maşină, am reluat cu o mai

mare plăcere lectura romanului, întâlnirea cu
personagiile lui constituia o revedere cu prieteni dragi
şi buni, unii ce făceau parte de mult din fiinţa mea.

Prima ne întâmpină miraculoasa Tamara Cornaiev.

Fata blonă, cu ochii albaştrii, este fiică rusului alb
Cornaiev, colonel în armata lui Denikin. Pierzându-şi
în revoluţie tata şi fraţii, Tamara trăieşte mai mult
decât modest cu mama ei, care nici nu vorbeşte
româneşte. Datorită greutăţilor materiale este obligată
să se retragă din liceu, întrerupându-şi studiile
începute. De timpuriu confruntată cu problemele
vieţii cele aspre, pare mai matură cu mult decât anii
ce-i are: Tamara corespunde tipului de adolescentă
serioasă, rusoaica, dar orice altceva decât eroina lui
Gib Mihăescu, aceasta din urmă mai mult o statuie
onirică, un fel de sărut senzual al lui Rodin, născut
din dorinţele, pofte neîmplinite, ale trupului. Pentru
Tamara pasiunea înseamnă cu totul altăceva decât un
delir al cărnii, ea întrupează temeinicia adevăratei
legături "noi când iubim sacrificăm totul, familia,
onoarea, viaţa", deci nu departe de perceptele biblice
ale nunţii ca taină mistică, săvârşită pe textul unei
Cântări a Cântărilor.

O scrisoare primită de la viitorul ei iubit, o tulbură,

precum nufărul căzut în ape, la fel şi nuvela a cărei
eroină se ghiceşte. De-aici până la vizita lui în barcă,
pe Nistrul revărsat în jurul casei sale, deschide un
drum urcând spre vatra-altar a marei iubiri. Sunt
motive multe de a cădea într'o romanţiozitate ieftină
şi dulceagă dar aşa ceva este cu tot dinandinsul
înconjurată. Felul cum creşte luminată, ca o floare a
soarelui, dragoste în sufletul femeii tinere, ne este
zugrăvit cu darul unei introspecţii exacte, sentimentul
fiind cercetat prin oglinda inimii, ceea ce permite
autorului să exclame ca şi Flaubert: "Mme Bovary
adică Tamara sunt eu".
Nu ne vine în minte o adolescentă asemănătoare,
personaj al literaturii române. Tinerele lui Ionel
Teodoreanu de exemplu nu sunt fiinţe umane ci mai
mult metafore, iar cele ale Hortensiei Papadat-
Bengescu radiografii pur şi simplu ale psihicului, fişe
sau foi de observaţi, întocmite cu teste mecanizate.

Tamara Cornaiev nu-şi găseşte locul decât lângă

unele eroine ale lui Lev Tolstoi, de altfel aşa cum îi
stă bine oricărei rusoaice autentice.

Mihai Livadă, în rolul de iubit, este locotenent în

armata română şi încă unul pătruns de simţul datorei,
mutat din Maramureş după un proces de spionaj, în
orăşelul de pe Nistru, unde se zicea că iubirea
pluteşte ca o otravă în aer. După aventurile cu Ida
Goldenberg şi Lealea Mazilu, Tamara apare în viaţa
lui cu un vis de primăvară, frumoasă şi pură, icoană a
Fecioriei. În fond, fata deşi răspunde sentimentelor
sale, îi cere respect şi seriozitate, ceea ce duce în cele
din urmă la o idilă, fără nimic idilic în ea, iubiţi ajung
să se sărute doar atunci când se vor despărţi după
presimţămintele întemeiate ale, ei, pentru totdeauna.
Deci dragostea se păstrează până la urmă virginală şi
nepătată ceea ce îi împrumută şi mai multă tensiune.

Finalul fără să fie căutat este sublim ca al lui Tristan

şi Isolda. Trimiţând pe agentul U 513 să i-o aducă pe
Tamara din Basarabia ocupată de ruşi, el aşteptând-o
pe celălalt mal al Prutului, femeia se prăpădeşte în
faţa ochilor neputincioşi ai iubitului, fiind târâtă de
câinele grănicerilor ruşi în apele murdare ale râului.

Oare nu mai prezenţă comandantului său, Popescu îl

va împiedeca pe Livadă să nu sară în ajutorul iubitei
sale? Am fi dorit ca să-şi fi unit pentru ultima oară
mâinile, în moarte, dar aceasta poate nu ar fi
corespuns adevărului urmărit până la suferinţă
disperată, la rece însă, de un autor prosector.

Sfârşitul Tamarei în tragismul său, poate fi comparat

cu scufundarea în beznă a lui Radu Comşa din
romanul Intunecare de Cezar Petrescu. Romanul prin
desnodământul respectiv atinge, de bună seamă, un
apogeu simfonic, terminat într'un adagio mai mult
decât sfâşietor, încăodată leitmotivul sună sub
foşnirea aceluiaş tremolo de vioară, exprimând pe
acel "Ci moartea şi iubirea sunt surori" adică două
feţe ale Eternităţii.

Paralel cu destinul eroilor principali se desfăşoară o

serie de întâmplări aparţinând altor personagii.

Aşa este cazul loconentului Dafin, iubitul Verei, ajuns

în faţă comisiei de reformă fiindcă l-a acuzat pe
locotenent-colonelul Marotin de hoţie. Deşi apărat de
Livadă, cauza lui de la început se arată pierdută. De
reţinut, cu această ocazie, descrierea vechiului târg al
Ieşului asupra căreia vom reveni ceva mai încolo.
Sinuciderea lui Dafin chiar în primele pagini ale
romanului, demonstrează că autorul nu este dispus să
respecte neapărat canonele clasice ale povestirii,
fortissimo-ul se declanşează chiar de la început, cum
se poate întâmpla numai la un autor neortodox faţă de
dogmele construirii unui roman.

Pavel Mucenicu judecătorul iubeşte pe Olea

Smântână, dar nu ajunge la ea fiindcă nu-i înţelege
pasiunea; pe această cale deşi într'un rol episodic,
Olea rusoaica, este o copie matură a Tamarei, iubirea
ei fiind definită între aceleaşi limite ale tăriei sale.

Dintre ofiţeri se remarcă în cele dintâi căpitanul

Băltăreţu, cu toate rondurile şi trimiterile de spioni
dincolo pe malul celălalt al Nistrului, la ruşi; trăieşte
departe de oraş în sânul naturii şi al singurătăţii, cu
tristul regret al unei iubiri, cu conştiinţă mai mult
imaginară. Va cădea în mâna ruşilor unde va fi
anchetat pentru activitatea sa de spionaj, mai apoi
reformat din armată din cauză de "laşitate". Îşi va
duce civilia cu demnitate fără să protesteze, ştiind că
totul este inutil. În înţelepciunea lui consideră că
toate relele abătute peste capul oamenilor se datoresc
păcatelor din ei, şi simte simpatie pentru atitudinea
eroică, deşi nu era mai mult decât un provincial
bonom, lipsit de pretenţii. Figura lui Băltăreţu nu se
va şterge uşor din memoria cititoriului, amintindu-i
iar de unii eroi anonimi dar sublimi în felul lor, ai lui
Anton Pavlovici Cehov.

Pe undele altor file smulse din caetul de scriitor al lui

Mihai Livadă suntem purtaţi la familia de răzeşi din
Modova de jos, a cărei descriere pentru pitorescul ei
o vom reda prin citate scoase direct din textul
romanului. Aici am reţine reîntâlnirea cu mormântul
lui Corinel, avută pe aripile timpului mort, stropită cu
polenul de miere al reverberaţiei mult mai spontane
decât analiza proustiană condusă de filozofia lui
Bergson, din această cauză suvenirul poate fi în
aceeaşi măsură şi un vals cântat la pian. Şi se ajunge
la concluzia că neăndoios Corinel reprezintă şi cadra
de aur a adolescenţei pe veci pierdute.

Dintre toţi ca un alt adevărat erou al romanului se

împune sublocotenentul Adrian Vrajă tânăr sfios ca o
fată mare. Pe furiş spus să nu audă numeni îi
destăinuieşte că ar fi legionar ceea ce de-acuma ne-ar
determina să-i urmărim mai cu atenţie discuţiile
aprinse cu maiorul Popescu. Ultimul cinstit în
credinţele sale, posedă o mentalitate comună, cu mari
speranţe în ajutorul Franţei, Angliei cât şi în domnia
lui Carol al doilea.
Vrajă pleacă de la premiza că Rusia şi bolşevismul
sunt cel mai mari duşmani ai Românilor, prin urmare
alianţa cu Germania ar fi inevitabilă, dacă vroim să
ne salvăm viitorul ca neam. Rând pe rând pe rând,
realităţile din jur i-au dat dreptate deplină lui Vrajă,
astfel că la un moment dat maiorul Popescu se trezi
comentând părerile lui Vrajă combătute de el mai
devreme.

Una din descrierile zguduitoare ale romanului o

formează moartea lui Vrajă. Mişcat de cedarea fără
rezistenţă a Basarabiei, el nu înţelege să se retragă dar
nici să calce ordinul şi să deschidă focul împotriva
invadatorilor. Încercuit de o bandă de bolşevici,
paraşutaţi este împuşcat, nu înainte de a constata că
roboţii ruşi cu automate în mâini sunt femei,
urmaşele degradate ale rusoaicelor lui Tolstoi,
Dostoievski şi a celei visate de câtre Gib Mihăescu.

Jertfa lui Adrian Vrajă are proporţii homerice,

aparţine eroului şi eroismului aşa cum îl teoretiza
bunul Băltăreţu, şi în care credea, cum ştim de acum
şi Govora.

Ca personaje negative dintre toţi se distinge colonelul

Marotin şi subalternii săi. După procesul cu Dafin,
învinuitul de fraudă, Marotin, nu mumai că scapă
basma curată dar superiorii de la Bucureşti îi
răsplătesc venalitatea numindu-l prefect al oraşului
de pe Nistru, punându-i pe umeri şi a treia tresă de
colonel. În funcţia sa administrativă, Marotin se arată
mare meşter în prelucrarea statisticelor şi diagramelor
raportate la centru, fapte ce îi vor aduce premii pe
ţară, nemulţumirea lui fiind mare, pe cât de
impertinentă, că s'a găsit altul mai şmecher în
mânuirea creionului de i-a suflat meritatul loc întăi.
Când va vrea să înfiinţeze o cantină adună pe
bogătaşii evrei storcându-le sumele necesare,
jumătate din ele poposesa în buzunarele lui şi ale
colaboratorilor săi. Inspecţia Ministerului, în faţa
căruia sunt adhoc sechestrate de pe la negustori
principalele alimente de aprovizionare, iese
excelentă, felul cum propune Marotin pe oamenii săi
la decoraţia meritului sanitar este de un comic amar,
satria priveşte un întreg aparat birocratic.

Evenimentele în continuare se precipită, Ruşii ocupă

ţara dintre Prut şi Nistru în vara anului 1939.
Surprinşi de inamicul care nu respecta nici zilele
prevăzute pentru retragere, soldaţii şi ofiţerii români
sunt batjocoriţi pe de o parte de armata de ocupaţie
rusă, pe de altă parte de populaţia civilă evreiască în
primul rând. N. Govora ca martor ocular are curajul
să descrie o realitate aşa cum s'a întâmplat de-aceea
s'ar face o mare nedreptate dacă ar fi învinuit de
antisemitism. Populaţia românească din Moldova
revoltată de respectiva comportare din partea celora
ajutaţi de curând cu expulzarea lor din Polonia de
câtre nemţi, au recurs în compensaţie la anumite
progromuri cu caracter local, stinse în curând din
proprie iniţiativă. Vina principală pentru învrăjbirea
celor două popoare, a revenit elementelor comuniste
evreeşti din Basarabia pe-atunci fascinate încă de
spectrul victorios al comunismului internaţional.

Cazul ofiţerului Epure sinucis şi al multora alţii,

scuipaţi şi huliţi, după ce li s'au rupt gradele de pe
umeri, iar ei aveau ordin să nu reacţioneze în niciun
fel, sunt prea cunoscute şi povestite de toţi ce până
mai ieri le-au trăit, pentru a mai putea fi puse în
discuţie.

Dar autorul nu se opreşte aici, la acest unic aspect,

când nu pregetă să arate cât de departe s'a postat
administraţia românească de ţăranul basarabean şi
interesele sale. De-aceea sub umilinţa batjocorii
suferite, reprezentanţii români rămaşi în locul lui
Marotin pentru a preda prefectura bolşevicilor, ei
înşişi recunosc că pe undeva îşi plătesc păcatele şi
greşelile trecutului. Desigur cea mai strălucită pildă
era chiar Marotin, cel ce a avut grija să se retragă la
timp, grăbindu-se să-şi găsească rosturi pe alte
meleaguri, mai grase.
Chiar Livadă confruntat cu ţăranii destul de
îndiferenţi la ceea ce se petrecea în jurul lor, îşi
impută cu regret că a trăit străin de sat şi oamenii lui,
adevăraţi băştinaşi ai sfântului pământ românesc al
Basarabiei. De altfel pentru a-i consola pe Livadă i-
aşi aminti că întocmai a păţit, şi Lev Tolstoi, prin
eroul său Petru Bezukov, doar între zidurile arzânde
ale Moscovei, l-a descoperit pe marele Platon
Karataev, întruchiparea ţăranului rus.

Este drept că Govora face rechizitoriul dur al clasei

conducătoare politice, principala vinovată pentru
dezastrul armatei române, căreia i-a impus
umilitoarea retragere fără nicio minimă rezistenţă, dar
spre cinstea lui, nu cruţă pe nimeni, deci nu aplică
nedreapta luptă de clasă, baza învăţăturii bolşevice.

Ca şi mulţi intelectuali români, printre ei am văzut că

se înscrie şi Pamfil Şeicaru, Govora a iubit ţăranul
român din care şi el se trăgea, a făcut politică
ţărănistă fără să fie angajat în niciun partid, inclusiv
nici în cel condus de I. Mihalache, şi asta fiindcă
precursorii lui care de mult i-au slujit drept modele,
au fost să-i cităm, pe domnitorul Al.I. Cuza numit de
el "domnul ţăranilor" şi în cele dintâi pe Mihai
Eminescu, fiindcă împărtăşea că ofiţerul nostru ideea
că ţărănimea reprezintă "talpa ţării" româneşti.
În ansamblu romanul deşi condus pe atâtea planuri,
constituie un întreg arhitectural, în structura sa
unitară cu greu ar putea cineva să evidenţieze vreo
fisură cât de mică. Tablourile fidel redate, aproape
cinematografic, evită cu ştiinţă orice poetizare,
referinţa făcându-se direct la actul vital în sine, îl
înteresează doar dezbaterea experienţei trăite, de
unde obiectivarea rigidă şi neîmblânzită de niciun
compromis sentimental.

Se practică un realism rebrenian, cu iz existenţialist

cultivând cu pasiune şi monotonia trenantă a unui
eveniment diurn, cu întoarcerea lui pe o faţă şi alta
cum fac negustorii de blănuri, cu intenţia finală de a
scoate pe masă şi cea mai intimă cută, adică
esenţialui şi particularul, ceea ce ne determină să-l
apropiem de americanul Faulkner şi metoda sa de
creaţie. Dar dacă subliniem tendinţele moderniste din
scrisul lui Govora înţelegem că ele sunt produse ale
înconştientului său, adică vin din intuiţie şi nu dintr'o
înclinare raţională. Adică, lui nu i-ar fi trecut prin
minte să împlinească dorinţa lui Flaubert "să scrie
despre nimic", gând pus în aplicare de un Joyce, de
pildă, chiar dacă până şi scrisul automat suprarealist,
s'a demonstrat a fi o schimonoseală fabricată tot cu
mintea, numai că totul se răstoarnă şi se schimbă
după voinţa tot conştientă a scriitorului. Astfel,
deoarece nu există scris şi vorbire în afara conştiinţei,
ne referim la domeniul creaţiei, opera oricât de aiurită
tot autorul e de vină.

Deci ar fi să ne corectăm, una din sursele scrisului de

romancier a lui Govora, nu e arta modernistă, nici
chiar Faulkner pe care sigur nici nu l-a citit, este
harul de povestitor cu care a înzestrat bunul Dumezeu
poporul român, în deosebi cel moldovean. Aşa cum
marele Sadoveanu a învăţat arta de a scrie de la
mamă-sa analfabeta Porfira Ursachi, din poveştile pe
care i le relata ca dintr'un sac fără fund, ori Vasile
Posteucă din cele auzite de la mama lui ţăranca
Ilenuţa lui Maftei, şi Govora originar din Moldova de
jos, de la Galbeni, a putut să afle de la maică-sa toate
basmele, minuni ale lumii, ori de la Unchieşii din
tabloul lui Şt. Dimitrescu, surprinzându-i pe când se
aflau toţi trei, îmbrăcaţi de sărbătoare, dumineca sau
la alt praznic, în biserică. Nu mai că în Moldova de
jos poveştile nu erau atât de luminoase ca în Moldova
de sus şi Bucovina, adeseori eroii erau prigoniţi de
iele sau de balauri, pricină din care Făt-Frumos ori
Cosânzeana nu se mai întorceau acasă, le rămânea
mormântul printre străini. Atmosfera acestui pământ
o vedem răsfrântă în romanul lui Govora şi cu atât
mai mult în poezia lui de care încă vom vorbi.
Destinul oamenilor nu e atât de norocos şi adeseori
moartea îşi lasă urmele, acolo unde ar trebui să
domnească florile luminii. Ar mai fi de menţionat că
cel mai caracteristic poet al Moldovei de jos - astfel
am spus totul - este Bacovia.

În orice caz, mijloacele manevrate de romancierul

nostru, cu deosebit simţ şi pricepere, asigură baza
edificiului de marmură scumpă, unei cărţi cum este şi
cea prezentă, scrisă în veghea lucrului inspirat.

Cel ce va analiza într'o zi opera lui N. Govora, va

putea constata ceva uimitor: fără să se considere poet
a scris poezii de care ar fi mândru cel mai ales poet
sau romane cum numai cei din primele fotolii de
orchestră ale artei sunt în stare să realizeze. Şi totuşi
el, Govora, este mai bine cunoscut ca şi comentator
de istorie politică şi critic al ei, sarcina primordială a
ziaristului inclusiv polemist, nu neapărat pamfletar.
Oare nu aşa i s'a întâmplat şi lui Machiavelli, om de
stat, creatorul Principelui, reevaluat mai târziu ca
autor al capodoperei, Mandragola?

Romanul "Undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev"

rămâne cu paginile sale de pace, de război şi de
iubire, în dublul Panteon al literaturii şi istoriei
române, povestind veacurilor unele din epopeile
robitei ţări, Basarabia.
Oct. 1980
Prezentarea cărţii destul de rezumativă, cuprinde
iubirea dintre Mihai Livadă şi rusoaica Tamara
Cornaiev, terminată în mod tragic. La fel se descriu
încă multe alte personaje, cartea recomandându-se ca
un întreg, bine cizelat are o indiscutabilă valoare
artistică.

Mai jos voi reda câteva fragmente, citate mai întinse

din carte, făcute cu scopul ca ele să-l apropie pe
cititor de un text încă nepublicat, nu in cele din urmă
să-şi dea seama de stilul autorului şi de reuşitele sale
literare. In acest scop vom selecta descrierile şi
amintirile autorului în legătură chiar de la început cu
dulcele târg al Ieşului, şi apoi cu oamenii şi locurile
sale natale din sudul Moldovei. Vom încheia cu o
parte ceva mai lungă privind finalul romanului, în
acelaşi timp şi apogeul acţiunii, din toate punctele de
vedere un vârf al creaţiei date.

Chiar din capitol I, Mihai Livadă călătoreşte la Iaşi

unde locotenentului Dafin i s'a intentat un proces din
cauză că l-a invinuit pe locotenent-colonelul Marotin
de hoţie. Deşi venit cu treburi importante, el îl apăra
pe locotenentul Dafin, totuşi mai găsise timp să
arunce câteva priviri spre Iaşul cel de altădată:
"La Iaşi sosise la ora trei şi când coborî pe peron lui
Livadă începuse să-i bată inima ca şi când ar merge la
o întâlnire de dragoste. Nu mai fusese la Iaşi de multă
vreme şi oraşul acesta e pentru dânsul leagănul
adolescenţei, oraşul visărilor nebunatice, legate de
vârsta dintre copilărie şi bărbăţie. Fiecare loc din
acest oraş, e legat de o amintire.

Oraşul e tăcut, trecătorii sunt rari, se reduc la câţiva

cheflii întârziaţi, la câteva localuri răbufnesc rar
acorduri de instrumente. Lui Livadă, Iaşi i se pare un
oraş adormit, încremenit, întors cu faţa către trecut.
Străzile sunt murdare, neîngrijite, dar pe ele în orele
acestea târzii, rătăcesc umbrele domnitorilor, ale
domniţelor şi ale boerilor iubitori de glie. Pe aceste
străzi, ratăcesc umbre evocate cândva de bunicui lui.
Are impresia că păşeşte pe urmele paşilor voievodali
ai lui Ştefan cel mare, pe urmele paşilor însângeraţi ai
lăpuşneanului şi Ducăi Vodă sau pe urmele paşilor
nefericiţi ai lui Vodă Cuza. Pe strada Carol amintirile
se grămădesc sfioase. Au trecut atâţia ani de când nu
a mai fost în Iaşi, dar nimic nu s'a schimbat aici.
Castanii sunt tot aşa de stufoşi, casele boiereşti tot
aşa de înveşmântate in taină.

Bătrânul liceu e şi el cufundat în tăcere, dormitoarele

sunt goale, elevii sunt plecaţi în vacanţă. Livadă îşi
sprijină capul de zăbrele. Din stradă descoperă
ferestrele claselor sau dormitoarelor prin care a
trecut. Într'acele de sus era în clasa a şasea. Când era
de planton se gândea la Antonia, becul din stradă era
clătinat de vânt, când se ridica, dormitorul era
inundat de o lumină galbenă înghetaţă de frig, iar
când revenea, dormitorul era din nou confundat în
întuneric."

O impresionantă descriere a Iaşului, în acelaşi timp

străzile pe care mai calcă domnii şi domniţele
vremilor trecute dar şi liceul unde fostul elev îşi
recunoaşte fostele clase şi dormitoare şi îi venea în
minte becul luminat galben bătut de vânt, când se
ridica dormitorul era inundat de lumină, când cobora
era cufundat din nou în întunerec. Se pare că în Iaşi
toate au rămas neschimbate.

Drept urmare, va explica lui Dafin ce-i aia Trei

Sarmale, şi o face cu aerul că stăpâneşte ca un mag
multele taine ale oraşului: "Cine n'a văzut Trei
Sarmale, nu poate spune că a văzut Iaşul. Vedeţi
oraşul acesta are specificul lui. Nimic din ce este în
Iaşi, nu are corespondent în alte oraşe ale ţării. Poate
că ar putea fi asemănat cu Heidelbergul, ceea ce este
Heidelbergul pentru Germania, este Iaşul pentru Ţara
noastră. Atâtea biserici străvechi, ai căror ctitori îşi au
locul lor în zbuciumata istorie a Ţarii noastre, atâtea
muzee, şcoli, facultăţi, spitale, biblioteci, toate legate
de un nume care a reprezentat ceva în trecutul
neamului. Din nefericire timpul nu ne va permite să
vedem nimic. Şi fiindcă numai diseară vom fi liberi,
vom vedea atunci o altă faţetă a Iaşului; vom merge
la Trei Sarmale. Şi fiindcă Dafin e curios să ştie ce-i
cu aceste sarmale, Livadă se grăbeşte să-l
lămurească. - Domnule locotenent, Trei Sarmale, e
un restaurant sau mai degrabă o grădină de vară. Se
află la marginea oraşului, spre Socola. O grădină ca
toate grădinile, veţi putea spune şi totuşi nu este aşa.
Grădina aceasta e sălbatecă. Mâna omului nu a
intervenit să facă nicio alee, să pună nicio lopată de
nisip, să netezească terenul, sau să tundă iarba. Totul
este aşa cum a lăsat natură. Mesele sunt aşezate pe
sub pomi, în mod neregulat, cu florile şi ierburile în
preajmă, crescute în dezordine cu crengile aplecate
până în pahare. In seara aceasta cred că va fi şi mai
frumos, căci mirosul florilor de tei trebuie să fie o
poezie. Printre aceste mese se strecoară muzicanţi,
care vin să-ţi cânte la ureche, cântece de inimă
albastră. În seara aceasta vom bea un cotnar, dar nu
unul ajuns poate botezat pe malul Nistrului, ci aici la
Iaşi, aproape de izvorul lui. Şi fără îndoială ne vom
distra de minune, mai ales când vom ieşi învingători,
căci nu putem ieşi decât învingători, nu-i aşa
domnule locotenent?"

Nu poate fi uitat nici drumul pelerinului, cel de

inimă: “Paşi le rătăcesc acuma pe aleele Copoului, pe
sub teii în floare şi ajung la teiul lui Eminescu, tei sub
care-i plăcea poetului mort nebun, să viseze.
Eminescu a iubit mult teiul şi parfumul florilor lui. În
mai multe poezii, el numeşte teiul "sfânt": De-
asupră-mi teiul sfânt / Să-şi scuture floarea, spune el
în poezia / Mai am un singur dor.”

Mihai Livadă subliniază faptul că marele poet român

numeşte teiul "sfânt" ceea ce aduce lămuriri şi asupra
versurilor "Reverse dulci scântei / Atotştiutoarea"
atribuit de I. Dodu Bălan lunii de pe cer, ori noi nu-i
dăm dreptate, scopul său era să înlăture orice efect
mistic din versurilor respective. Şi în cazul că teiul
este sfânt, ca în versiunea I-a şi mai ales a doua De-oi
adormi, teiul sfânt îşi scutură floarea de-asupra
poetului, săvârşeşte un ritual fără rost dacă am
considera acel "Reverse dulci scântei / Atotştiutoarea
/ " ca o simplă proprietate a lunii, ca element astral,
printre stele. Ori pentru a percepe cu adevărat, în
toată profunzimea pe acel "tei sfânt" va trebui să-l
depăşim prin "Atotştiutoarea" şi să-i dăm al doilea
înţeles metaforic aşa cum o face chiar poetul în
Luceafărul când spune că fata de împărat e mândra în
toate cele "Cum e Fecioara între sfinţi, / Şi luna între
stele". Într'o altă versiune a Lucefărului poetul scrie
"Cum e Maria printre sfinţi", de unde putem deduce
că Atotştiutoarea se referă în cazul dat la Fecioara
Maria, simbolul transcendent al lunii, depăşind-o ca
simplu astru ceresc, respectivele scântei izvorăsc din
nestematele ce-i împodobesc coroana de pe creştet.
De altfel în varianta a treia din care versurile
respective sunt puse pe mormântul poetului, cuvântul
"sfânt" e scos, lăsând deschis misterul izvorului ce
reversă dulcile scântei. Din contră în versiunea 2-a,
strofa e cât se poate de clară:

Să treacă lin prin vânt

Atotştiutoarea,
De-asupră-mi teiul sfânt
Să-şi scurure floarea.

De-altfel, marele poet ştiind că în poezie totul e

sugestie nu cunoaştere pură, restul de mister
constituie de cele mai multe ori esenţa unei plăsmuiri
lirice, astfel că şi în Mai am un singur dor nu-şi duce
explicarea până la capăt, îl lasă pe cititor s'o simtă,
ori în acest sens nici un iubitor al versurilor
eminesciene, citind fragmentul din Mai am un singur
dor de pe crucea sa, nu a pus la îndoială că prin
Atotştiutoarea autorul s'a gândit la Fecioara Maria,
prin lumina ei s'a preasfinţit şi "teiul sfânt"
scuturându-şi deasupră lui floarea. Deci, Dodo Bălan
căuta să demitizeze şi chiar să profaneze viziunea ce-
o transmite Mihai Eminescu prin limbajul simţirii
sale celor ce-l citesc, cu inima.

Prin Mai am un singur dor de Eminescu şi prin

cântecul popular Mioriţa, ni se descrie dragostea
românului faţă de natură, de unde se şi spune "codrul,
frate cu românul" în ea îşi duc viaţa şi îşi are trăirile
cele mai autentice, dar nu numai atât, elementele
naturii îi asigură chiar şi moartea ca pe un ritual de
nunţă cosmică, Dumnezeu revelându-se în sânul el
sofianic, sub forma transcendentului care coboară.

Acest sentiment atât de autohton îi aflăm exteriorizat

şi în romanul lui Govora, îl vom reda întocmai în
paginile următoare: "Livadă e obosit, Băltăreţu
observă şi de-aceea se grăbeşte să termine Cotnarul".
Bidiviule, observ că eşti obosit. Ţi-aşi face o
propunere. N'ai fi dispus să mergi mâine seara pe
frontieră? Acuma e frumos prin hăţişurile de la malul
Nistrului. Eu m'am obişnuit cu el. Te simţi acolo
singur, sub cer şi sub stele, în mijlocul naturii
fermecătoare, pe malul unei ape leneşe obosite, o apă
de unde începe o lume necunoscută, o taină. Ai de
multe ori împresia că eşti izolat de lume, că te
pândeşte o primejdie, că o barcă va spinteca apele
Nistrului, şi că mâni vrăjmaşe te vo răpi, ca să te ducă
în necunoscut. Vino, dacă nu ai altceva mai bun de
făcut ...".

"E o seară liniştită, călduţă, molcomă, de sfârşit de

Iunie. Nu au început căldurile cele mari, dar în
curând ele se vor deslănţui sufocante nemiloase,
venind dinspre stepele ruseşti, ca şi crivăţul aprig din
timpul iernii. Deocamdată însă, e încă o vreme
minunată, o seară în care e bine să stai sub un copac,
cu faţa către cer, cu mâinile sub cap şi să auzi
aproape, şuşoşitul apelor Nistrului, cântând o melodie
molatică, melodie pe care bătrânul fluviu o şopteşte
de veacuri. Livadă simte cum alături, Serghei şi cu
ajutoarele lui pregătesc mâncarea, borşul de crap,
cega prăjită, şi somnul cu mujdei de usturoiu şi cu
mămăliguţă, iar un altul sub supravegherea lui
Băltăreţu, pune vinul la ghiaţă, căci bătrânul s'a
îngrijit de toate.

Serghei a făcut din crengi tăiate cu cuţitul un

prepeleac din care atârnă ceaunul în care a aruncat un
pumn de făină şi unul de sare, iar alături peştele
sfârâie pe jar, un miros care-i gâdilă nările lui Livadă.
Toţi sunt ocupaţi, aleargă încoace şi încolo ca şi
soldaţii, şi toţi o fac cu dragoste, căci ştiu că bătrânul
va avea grijă de ei, şi le va uda şi lor peştele prăjit cu
un pahar de ţuică, şi unul sau chiar mai multe de vin
şi vor avea şi ei ocazia în seara aceasta să fumeze o
ţigară bună, parfumată .... .

S'a înserat şi pescarii au făcut un foc mare, care îşi

înalţă flăcările galbene, pâlpâitoare către cer,
proectând umbrele celor din jurul lui, pe hăţişurile
negre. Privighetorile şi-au început concertul, un
concert neverosimil, aşa de multe sunt păsările
acestea pe aici şi aşa de fermecătoare sunt trilurile lor
... .

Odată cu saramura de somn cu mămăliguţă, începe

vinul să aibă căutare. - Hei prietene, nu am cotnar,
dar am câteva sticle de Şaba, care cred că vor fi
apreciate cum trebuie. Adevărată doctorie, doctorie
pentru durerile sufletului, pentru bolile inimii, pentru
dragoste.

Băltăreţu priveşte cu coada ochiului la Livadă, ca să

vadă cum reacţionează, dar când vede că acesta îşi
bea paharul în linişte, că nu tresare măcar, se bucură
şi-şi spune că desigur convalascenţa este pe sfârşite.
După ce au mâncat şi peştele prăjit, soldaţii şi ceilalţi
pescari pleacă la culcare, şi lângă dânşii rămâne
numai Serghei, care să aibă grijă de foc, pentru ca să
fugă ţânţarii. S'au întins amândoi pe iarbă, sătui, bine
dispuşi şi fumează. Livadă îl priveşte pe furiş pe
Băltăreţu şi se întreabă ce fel de om e acesta, care
trăieşte de 20 de ani numai prin hăţişuri de frontieră,
numai pe maluri de ape, printre soldaţi şi pescari, fără
să simtă nevoia ca să deschidă un ziar, sa citească o
carte, o poezie.

Ce s'o fi petrecând în capul acestui om, ce gânduri îl

frământă, şi ce dramă i-a răsturnat viaţa de demult, de
s'a resemnat s'o trăiască, să ducă o viaţă stranie,
înfăşurată în taină?
... .

Tăcerea s'a întins peste fire ca un linţoliu, numai

greerii şi privighetorile, cântă, cântă mereu. Şi din
când în când, câte un foc de puşcă sfâşie pânza grea a
tăcerii, dincolo, peste Nistru ...".

Povestea lui Băltăreţu, de dragoste, nu e prea

înteresantă, dar o reproduc pentru a risipi orice
curiozitate din partea celor ce ar fi găsit vreo taină în
comportarea acestui domn:

"Povestea căpitanului Băltăreţu se înfiripează, începe

să se depene, molcomă la lumina tremurătoare a
focului păzit de Serghei, şi întovărăşit de trilurile
privighetorilor, care se pare că în noaptea asta au
înebunit".

"Eu n'am iubit decât odată în viaţă, amice, Ştiu că

n'am făcut bine, dar ce pot face, fiecare îşi poartă
paşii, după cum îi este destinul şi firea. Firea mea a
fost cam păcătoasă. Mi s'a legat inima de o femeie,
aceea m'a înşelat, pe alta n'am mai putut iubi. Eram
sublocotenent de grăniceri la Turtucaia. Pe atunci
eram şi eu svelt, aveam şi eu o chică de haiduc, nu
bulevard de la frunte până la ceafă ca acuma, şi
călăream ca un smeu. Inima mi s'a legat de fata unui
notar, dintr'un sat de pe frontieră. Fata era
bulgăroaică şi era frumoasă, sau cel puţin aşa mi se
părea mie. E destul că o iubeam, şi hotărâsem să ne
căsătorim. Pentru ca s'o văd făceam noaptea 30 de
kilometri călare de la reşedinţa plutonului până la
satul ei. Într'o iarnă am fost detaşat la regiment pentru
o luna de zile. Luna aceea a fost un chin pentru mine.
Când s'a terminat, am plecat cu primul tren, m'a
apucat un viscol, trenul s'a înzăpezit şi însfârşit,
tocmai după trei zile am ajuns acasă. Era un ger şi un
întunerec ca smoala. Am dat ordin să mi se
pregătească calul. Toţi m'au sfătuit să mă liniştesc, să
aştept până a doua zi, dar ţi-ai găsit să te înţeleagă
sublocotenentul Băltăreţu. Mi-am luat o puşcă în
spate şi am plecat. Am rătăcit drumul, am orbecăit
prin întuneric, calul se înfunda în zăpadă până la
burtă şi la satul iubitei nu am ajuns decât a doua zi la
prânz. Am sărit repede din şea şi am intrat în curte,
tremurând de emoţie. Dar nu a mai ieşit ea, cum se
întâmpla înainte, să mă întâmpine. A ieşit tatăl ei,
jenat, încurcat, bâlbâindu-se. Nu pricepeam ce-mi
spune. Când am priceput, am crezut că se cufundă
pământul cu mine. Iubita mea se logodise chiar în
noaptea aceea cu un tânăr din neamul ei ...".

" - Iată, dragul meu, în ce constă taina mea, taină

care le-a dat mult de lucru cucoanelor prin târgurile
de margine prin care am umblat. E simplă, cum
simplă a fost şi viaţa mea. De atunci nu mai pot avea
încredere în nicio femeie, şi de-aceea nu am mai stat
de vorbă cu nici una. Femeile sunt nişte păpuşi fără
suflet."

Mihai Livadă avea închise într'un scrin multe caete

cu încercări literare mai vechi, printre acestea unul de
poezii şi unul mai gros pe care îl deschide şi citeşte
"Ape tulburi" roman de Mihai Livadă în care s'a
ocupat cu locurile sale natale şi cu oamenii familiei
lui, în câteva episoade scrise, mai mult decât
interesante: "Locurile acelea din ţinutul Moldovei de
jos, nu pot primi decât o caracterizare: banale,
dezolant de banale. Ochiul întâlneşte dealuri moi,
acoperite de vii, pomi şi cereale toate lucrate în mod
superficial, de nişte ţărani înapoiaţi şi nepricepuţi.
Nimic nu poate să constituie o atracţie pentru
vizitatori streini şi nimeni nu şi-a pierdut de altfel
timpul, prin aceste ţinuturi."

În apropierea satului Polocin se află un deal cu

numele Cetăţuia, în legătură cu el circulă legenda că
numele i-ar veni de la o cetate dacă sau romană, s'au
făcut cercetări în vederea descoperirii în pântecele
dealului a unor obiecte care ar putea înteresa pe
istorici dar totul s'a rezumat la nişte zvonuri vagi ca şi
legendele mai vechi despre existenţa unei cetăţi dace
sau romane. După această scurtă digresiune să ne
întoarcem la textul propriu zis al romanului:
"Pământul este neproductiv şi în anii secetoşi sau cu
ploaie puţină, semănăturile se chircesc, izlazurile
rămân pe ele numai cu mărăcini şi roadele culese la
sfârşit, nu scot nici sămânţa învestită. Malurile
râpoase se găsesc pretutindeni, ceea ce face aspectul
şi mai trist. Totuşi, satele care se întind pe aceste
dealuri sunt destul de mari şi bogate. Cel mai mare şi
mai bogat e Polocinul, despre care s'a mai pomenit,
vin apoi, Brăhăseştii, Galbenii şi Nărteştii. Înaintea
războiului mondial toate aceste sate erau sărace, dar
locuitorii erau mândri şi colţoşi, deoarece satele erau
răzeşeşti, păstrătoare a unor tradiţii de libertate, care
tot după legende, s'ar fi întins până în timpurile lui
Ştefan cel mare ... Se spunea anume că în taşca de
piele de bou a lui Nicolae Lazăr din Polocin, s'ar găşi
un act scris în slavoneşte şi că în acel act se vorbeşte
de un domnitor cu numele Ştefan, care ar fi dat
Polocinenilor o sfoară de moşie ca urmare a unei
comportăti vitejeşti, în vremuri de izbelişte. Tot în
acel act s'ar spune că numele satului se trage de la
primul om care şi -a stabilit aşezarea pe aceste locuri
şi care s'ar fi numit Poloacă sau Poleacă, ceea ce-i
face pe unii să creadă că ar fi fost de origine
poloneză. Dar nimeni n'ar putea spune ceva precis,
deoarece singurul om din sat care desluşeşte buchile
slavoneşti scrise de mână, este posesorul acelui act,
bătrânul Nicolae Lazăr, dar acesta păstrează actele ca
un avar, şi nu le-ar încredinţa cu nici un preţ unor
cercetători străini, chiar dacă s'ar găsi cineva ca să-şi
piardă timpul cu asemenea nimicuri ... După războiul
mondial, lucrurile s'au schimbat. Latifundiarii care-şi
aveau proprietăţile pe acele locuri, ca Tufan, Plagino
sau Crisoveloni, şi-au scos moşiile în vânzare, înainte
de a fi expropriaţi. Crisoveloni şi Plagino şi-au mai
păstrat o parte din moşii şi conacurile, dar Tufan şi-a
vândut totul. Ţăranii nepricepuţi au dărâmat conacul
şi-au secat iazul, aşa că singurele locuri care pe acele
vremuri prezentau o oază de frumuseţe şi interes,
astăzi sunt doar dărâmături de ziduri înverzite de
muşchi, printre care şi-au făcut cuiburi cucuvelele.
Dacă ar trece pe acolo un străin iubitor de trecut, s'ar
opri desigur înfiorat văzând acele ziduri, şi s'ar gândi
poate că între ele s'au desfăşurat drame sau s'au
consumat fericiri, că au visat sau suferit, femei şi
bărbaţi că au fost botezuri şi nunţi, că au cântat
muzici şi că veselia şi tristeţea s'au alternat, ca în
toate locurile şi în toate timpurile, dar probabil că
până acuma, pe nici un om cu asemenea idealuri, nu
l-au purtat paşii pe aici ... ..

Imediat după războiu, în Polocin se găseau ţărani care

aveau 55 de hectare, mulţi între 30-40 hectare, cea
mai mare parte între 10-20 şi nici într'un caz nu se
găsea nimeni care să aibe sub 5 hectare de pământ ...
Ca urmare a acestei îmbogăţiri, casele Polocinenilor
s'au mai înălţat şi înfrumuseţat, fetele vin la horă cu
ciorapi de mătase, pantofi de lac şi paltoane de blană,
dar toate sunt numai stări de suprafaţă. Ţăranii
mănâncă tot mămăligă şi borş de fasole la o masă cu
trei picioare, nu ştiu să întrebuinţeze cuţitul şi
furculiţa, iar moda fetelor care vor să imite pe
orăşence este cel puţin cu câteva sezoane dacă nu cu
câţiva ani în urmă.

Apele care străbat aceste ţinuturi sunt mici şi

neînsemnate, şi Zeletinul şi Berheciul, în timpul
verilor secetoase, seacă complet, ceea ce face ca
aspectul ţinutului să fie şi mai jalnic, în loc să fie
înfrumuseţat. Bârladul, destul de nenorocit şi el,
curge mai departe spre Est, aşa că singurele ape de pe
aici sunt aceste pâraie, Zeletinul şi Berheciul.
Zeletinul izvorăşte din nordul judeţului, are un curs
mai lung şi aproape rectiliniu, după toate legile
geografice, Berheciul care este mai scurt şi-şi
îndreaptă albia pentru a-şi vărsa apele puţine în
Zeletin, este un afluent, totuşi sătenii de prin partea
locului îl condideră afluent pe Zeletin şi apa după
unirea lor, poartă numele de Berheciu ...".

"După Polocin care îşi are blazonul culturii, urmează

Galbenii care deşi este mai mic e însemnat prin
numărul boerinaşilor care se găsesc în cel. Cel mai
bogat nu este Plagino, deşi i-a păstrat o parte din
pământuri şi conacul, ci un altui căruia toţi îi zic
căpitanul Vanghele. Acesta a fost pe vremuri căpitan
de jandarmi iar în timpurile mai apropiate, de mai
multe ori prefectul judeţului. Despre el se spune că ar
avea averea ca urmare a unei lovituri serioase la jocul
de cărţi şi că ar fi cam certat cu morala, căci după ce
şi-a părăsit soţia, a trăit cu cumnată-sa. Dar aceste
chestiuni le colportează ţăranii cu mare fereală,
deoarece Vanghele îşi are renumele de aprig la mânie,
şi fiecare socoate că mai bine să fugi de nebun decât
să-i ieşi în cale.

Un altul, care deşi mai mic, prezibtă pentru toţi cei

din partea locului o importanţă mai mare, e Culai
Livadă. Importanţa lui decurge din faptul că trăieşte
în mijlocul ţăranilor, că e bun cu ei şi că-i ajută în
toate imprejurările, nu numai cu sfatul, ci şi cu fapta.

Culai Livadă originar din Polocin, tatăl lui a fost un

om chiabur care şi-a dat copiii la şcoli şi şi-a măritat
toate fetele la oraş, iar pe una a măritat-o cu un preot
dintr'un sat din apropierea Siretului, lucru care îşi are
importanţa lui, dacă ne gândim că acesta s'au
întâmplat înainte de 1900. Bătrânul Livadă nu prea a
avut noroc la băieţi ... Cel mai mare Simion după doi
ani s'a îndrăgosit de o fată din sat, şi nici un
argument, blajin sau condondent, n'a fost în stare să-l
înapoieze la oraş, iar Culai a făcut acelaşi lucru, după
ce învăţase 5 clase de liceu la Bârlad. Culai Livadă
s'a însurat cu o fată din Galbeni, care dacă nu era o
frumuseţe era de viţă boerească, avea 600 de hectare
de pământ, un suflet pâinea lui Dumnezeu şi o
pricepere neîntrecută în conducerea gospodăriei.
Culai Livadă însă în tinereţea lui a fost o frumuseţe
masculină demnă de invidiat.

Amândoi au trăit o viaţă frumoasă, o viaţă de belşug,

şi deşi Culai a călcat pe alături de multe ori, nevastă-
sa lui, Smărăndiţa a ştiut să tacă şi să se prefacă a nu
şti nimica, lucru care s'a dovedit a fi foarte înţelept
...".

Soţii Livadă au avut cinci copii, trei băeţi şi 2 fete, îl

vom urma pe autor, numai în pasagiile, în care se
ocupă cu cele două fete, în mod principal cu cea
mică, numită Corinel-Corina: Dacă băieţii şi-au luat
sarcina de a-i produce numai nemulţumiri, fetele au
fost cum le-a dorit inima lui de părinte. Cea mai
mare, Suzeta, e licenţiată în litere şi filozofie, nu e o
frumuseţe deosebită, dar are nu aer de distincţie rar
întâlnită, ca şi cum ar fi moştenitoarea unui sânge
nobiliar, iar inteligenţa îi este de-adreptul
neliniştitoare. Despre Suzeta Livadă se poate spune,
cu drept cuvânt că a făcut epocă la liceul de fete din
Bârlad.
Cea mai mică, Corina-Corinel cum le place tuturor
să-i spună - se deosebeşte fundamental de sora ei.
Dacă Suzeta e o fire voluntară, făcută parcă nu mai să
comande şi să aştepte devotamente, Corinel e o fire
cu totul opusă, ea e făcută să fie devotată, să fie
ocrotită. E de o gingăşie rar întâlnită, e ca o floare
sortită parcă numai să se ataşeze, ca iedera care simte
nevoia să se agaţe de cineva mai puternic. Pentru
aceste motive poate, sufletul de părinte al lui Culai
Livadă, e mai aplecat cu duioşie, câtre fata mai mică,
deci către Corinel.

"Ne aflam în luna Iulie a anului 1930.

Vara la Galbeni, şi mai ales în gospodăria lui Culai

Livadă, este cum nu se poate mai frumos. Totul în
casa şi curtea lui, respiră seninătate, voie bună, calm.
Casa deşi e veche, are un aspect plăcut şi odihnitor,
de jur împrejur e o prispă largă, cu stâlpi, pe care viţa
de vie se urcă până sus pe acoperiş, iar în faţă este un
cerdac în care se găsesc întotdeauna câteva fotolii
vechi de răchită şi un chaise-longue. Acesta e locul
preferat al Corinei, care s'a nimerit a fi o fire aplecată
spre visare. Interiorul e şi el împodobit cu mobilă
veche, divanuri largi şi moi, scaune şi fotolii grele,
oglinzi mari şi tablouri, care dacă nu prezintă o
valoare, touşi sunt cu grijă şi cu gust alese.
În faţa casei sunt doi cireşi care îşi întind crengile
până la ferestre. Tot acolo e şi grădina cu flori, în
mijlocul căreia este un chioşc, împodobit şi el în
verdele viţei de vie. Grădina cu flori e ocupaţia şi
pasiunea zilelor de vacanţă a lui Corinel, după cum
grădina de pomi care este în spatele casei, e pasiunea
lui Culai Livadă. In faţă dincolo de grădina de flori e
curtea, o curte largă cât un teren de footbal şi în fund
de tot încep dependinţele, hambare, grajduri pentru
vite, remize pentru trăsuri, căruţe şi unelte agricole,
pivniţe de vinuri şi celalalte, toate acestea ţinute într'o
perfect stare de ordine şi curăţenie.

De-obicei vacanţale la Galbeni, se petrec după un

tipic, care rar sufere modificări. Jean şi fetele, căci
Şerban şi Iacob sunt fiecare la casele lor, se scoală
obişnuit la ora 9, după care trec în cerdac unde li se
serveşte gustarea de dimineaţă. Gustarea e bogată şi
de la ea nu poate lipsi nimeni, nici chiar Culai Livadă
care s'a sculat de la 4 dimineaţa şi a alergat călare pe
câmp pentru a supraveghea lucrul ... După gustare
pleacă din nou la câmp, coana Smărăndiţa la
bucătărie pentru ca împreună cu lelea Mariţa să
pregătească masa de prânz, iar copiii fiecare cu
îndeletnicirile lui; Jean la revistele lui matematice
pentru a rezolva nişte probleme, Suzeta în iatacul ei
pentru a scrie sau a citi, iar Corinel în chaise-longue,
cu o carte sau un lucru de mână ... Masa de prânz are
loc cu acelaşi ceremonial, după care copiii se culcă
pentru ca la 5 să ia o gustare. Pe la 6 când vremea
începe să se răcorească, câte trei pleacă la plimbare.
Plimbarea are loc la vie, dar mai cu seamă la şosea,
până la han la Tănăsoaie, după ce trec peste podul
Zeletinului.

După masa de seară stau cu toţii în ceardac, unde

Culai Livadă şi cu Jean citesc ziarele sau discută
politică, Suzeta lucrează sau citeşte o carte, iar
Corinel în serile clare, admiră luna care răsare roşie
după dealul Călimănesei. Dar de obiceiu casele lui
Culai Livadă sunt în toate vacanţele pline de
musafiri.

Livadă se opreşte şi închide ochii. În mijlocul

familiei Culai Livadă care e unichul lui, şi mai ales în
tovărăşia lui Corinel, şi-a petrecut toate vacanţele.
Amintirea lui Corinel îi face să-i sângereze inima.
Corinel, prietena lui şi fata către care inima de părinte
a lui Culai Livadă se simţea mai aplecat, doarme de
câţiva ani în cimitirul satului. In clasa 6-a de liceu s'a
îndrăgositit de Florin Diaconu din Polocin, legionar,
şeful gărzii de fier din judeţ. Culai Livadă a
întrebuinţat toate mijloacele pentru a scoate din inima
fetiţei lui această dragoste neprotrivită, dar se vede că
în contra dragostei nu te poţi pune. Corinel a purtat
dragostea aceasta nepersmisă în inima ei, până când
s'a dus la universitate. Atunci, nu numai că a
continuat-o, dar a devenit şi ea legionară. Iar când a
fost ucis I.G. Duca primul ministru, Corinel a fost şi
ea arestată şi patru luni de regim de închisoare i-au
fost fatale. Acolo a contractat o tuberculoză, care
după un an a răpus-o. Moartea lui Corinel a fost
primul doliu care a închis casa patriarhală a lui Culai
Livadă şi va rămâne un ghimpe în inima bătrânului,
până când va închide ochii. Moartea lui Corinel a fost
pentru Mihai Livadă o lovitură grea. Totuşi constată
cu regret că a uitat-o de mult pe fetiţa acea blândă şi
visătoare, cu care stătea ceasuri întregi ca să-şi
povestească reciproc în ceardacul de la Galbeni,
iubirile care le încercau inimile de adolescenţi."

Numele pe care şi-l dase în manuscris de Valeriu, îl

arătase un copil cu o fire extrem de voluntară, astfel
că primea adeseori corecţii din partea părinţilor dar
mai ales a lui Neculai Lazăr, bunicul său cel ce ţinea
tăinuit actul slavonesc prin care Ştefan cel Mare i-ar
împroprietărit ca ţărani liberi (răzeşi) pe locuitorii
ţinutului respectiv.

Bun la învăţătură, Valeriu câştigase dragostea

bătrânului, gata să-şi dea nepotul la liceu apoi şi la
universitate, cu condiţia să se întoarcă iar la brazdă,
"să nu te faci surtucar să sugi la vaca statului, ci să te
faci plugar ca şi mine, şi tatăl tău ca întreaga
generaţie de robitori ai pământului din care ne
tragem.

Am zice că ura pentru surtucarii, sugători la vaca

statului, a reuşit s'o transmită şi nepotului său, chiar
dacă nu s'a întors decât cu sufletul la brazdă, a luptat
pentru drepturile ţăranilor ca "talpă a Ţării", şi cu
această ocazie aflăm cine a fost îndrumătorul în viaţă
a copilului Valeriu alias N.Şt. Govora: Neculai Lazăr
făcuse şcoala în jurul anului 1850, aşa cum se făcea
în acele vremuri, în tinda bisericii, şi cu varga de
gutui în cui. Aceasta era singura metodă pedagogică a
vremii. Dar după terminarea şcolii, citise mereu,
Biblia o ştia aproape pe dinafară, Vieţile Sfinţilor
aşişderea, precum şi Alexandria şi alte cărţi, care
apăreau atunci. Fusese un însetat de dreptate. Acolo
unde afla că s'a comis o nedreptate, se găsea prezent
şi Neculai Lazăr şi ca un procuror cerea să se facă
justiţie. Dar Neculai avusese şi o altă patimă: femeile.
Cu Biblia într'o mână şi cu pravilele în alta, Neculai
Lazăr care în tinereţile lui fusese un bărbat frumos,
trecuse din braţele unei femei în ale alteia."

De la acest Neculai Lazăr, bunicul său, Govora a

moştenit dragostea sa pentru Istoria românilor în
general şi faţă de Vodă Cuza în special: "Dar Vodă
Cuza a trebuit să ia calea pribegiei. Cei răi, ajutaţi de
trădarea de la curte, l-au urcat într'o caleaşcă şi l-au
trecut graniţa. Uzurpatorii au ţesut apoi o legendă
care avea de scop să le acopere mârşăvia spunând că
Ţara are nevoie de un domnitor străin, pentru a
înlătura certurile pentru domnie. Parcă un străin ar
putea să-şi plece mai înţelegătoare urechea la durerile
Ţării, decât sângele din sângelele nostru, şi os din
osul nostru, verde, de român. În Ţară nu i-au revenit
decât oasele. A fost înmormântat la Ruginoasa şi mult
popor a alergat atunci pentru a-şi pleca genunchii şi
inima în faţa sfintelor lui oseminte. Dragul bunicului,
printre ei am fost şi eu. Să ştii măi băiete de la mine
că atunci când se naşte un om cinstit în Ţara
românească, sar hoţii să-l omoare. În istoria
zbuciumată a Ţării noastre, mulţi oameni au pătimit,
mulţi au murit şi mulţi au luat calea plină de amar a
pribegiei. Nu au fost primii şi nici ultimii, dreptatea
cere întotdeauna sânge şi lacrimi."

Livadâ obţinu de la colonel permisia ca de sărbătorile

Crăciunului să-şi vadă părinţii de care însă s'a
înstrăinat complet: "Când era adolescent, toate
vacanţele şi le petrecea acasă la Galbeni şi la Corinel.
Şi pe acele vremi, era convins că niciodată nu-i va
putea nimeni smulge din inimă aceste locuri, în care
i-au îmbobocit primele visuri, în care a scris primele
versuri pentru ochii negri ai Antoniei, după cum era
convins că nu va exista nici o vacanţă care să şi-o
petreacă în altă parte ... iar acum au trecut doi ani de
când n-am mai fost acasă."

Părinţii l-au primit cu lacrimi de bucurie dar el şi dă

seama că se simte străin între ai lui, că nu mai are
nimic să le spună bătrânilor: "Intrat în camera lui,
camera în care mamă-sa nu a schimbat nimic, îşi
găseşte fotografiile şi tablourile de liceu, cu colegii şi
profesorii de-atunci, cărţile şi caietele şi încercările
de versificare de când era în primele clase ale
liceului, toate păstrate cu sfinţenie într'un cufăr.
Livadă le priveşte, dar nici acestea nu-i mai pot spune
nimic. - M'am înstrăinat completamente, îşi spune el,
pe când se desbrăcă să se culce.

Camera e plină de parfumul gutuilor care atârnă

legate de plafon, aşa cum obişnuiesc să facă ţăranii
de pe partea locului. Mihai întinde mână şi ia una şi
carnea gustoasă şi parfumată a gutuiei îl întoarce cu
anii înapoi, când le culegea coapte din pomi sau când
mamă sa păstra cu străşnicie fructele cireşului din
grădină, până când venea el în vacanţă. Sentimentul
acesta de înstrăinare, de desrădăcinare stăruie în
suflet ca o leşie."

A doua zi Mihai se hotărăşte să meargă la Galbeni

unde şi-a trăit adolescenţa, unde a murit Corinel şi a
fost îndrăgostit de Antonia. La Galbeni nu găseşte
decât pe lelea Mariţa, ceilalţi era plecaţi la Podu
Turcului să se plimbe cu sania şi cum îşi aminteşte de
Corinel se hotărăşte să se ducă la cimitir: "Cimitirul
satului e îngropat în zăpadă, în ziua aceasta de
sărbătoare, în cetatea morţilor tăcerea e mai grea ca
niciodată. Cruci negre şi strâmbe, putrezite de ploi şi
zăpezi, ies din zăpadă ca nişte braţe descărnate. In
mijlocul lor se ridica o cruse albâ de marimoră,
crucea care-i străjuieşte somnul fetiţei, cu ochi blânzi
şi destin tragic. Livadă se opreşte înaintea ei copleşit.
Din fotografia de pe marmură, Corinel îi zâmbeşte şi
ochii lui se umplu de lacrimii ... - Ce stupidă e viaţa
aceasta îşi spune el, nici nu am intrat bine în ea şi
drumul începe să fie presărat cu cruci. Şi crucile se
vor înmulţi mereu, până când la capătul acestui drum,
va fi împlântată şi crucea mea.

Şi genunchii se pleacă încetişor şi ating pământul. Îşi

scoate şapca şi cu capul gol, în tăcerea morţilor,
Mihai îşi simte inima caldă, scăldată într'o apă curată,
cristalină. Şi de data aceasta nu se mai simte străin,
s'a regăsit, şi-a regăsit adolescenţă şi visurile, lângă
marmura albă a unei cruci. Intr'un târziu se scoală, îşi
pune şapca pe cap, mai priveşte odată lung la
fotografia lui Corinel, şi în drumul câtre casă se
simte împăct, mulţumit, ca în urma împlinirii unei
datorii.
Se lasă înserarea, zările încep să se înece în cenuşa
apusului."
În sfârşit se aud la poartă zurgălăii săniilor celor
sosiţi de la plimbare, numai că apar patru sănii, în a
patra se afla Antonia cu copilul, părinţii ei şi bătrânul
Văleanu, întâlnit la Podu Turcului în drum spre
Galbeni. Masa întinsă în casa lui Culai Livadă e ca'n
fiecare Crăciun îmbelşugată, în maniera unui autor
englez, Govora numeşte felurile de mâncare, aceleaşi
ca la Crăciunuile de altădată, de demult: Cârnaţi,
şuncă, cartaboşi, fripturi şi nelipsitele sărmăluţe,
"vinul este totaşa de bun, paharele pline mereu, ceva
lipseşte. Lipseşte Corinel şi elanurile de atunsi."

Atmosfera ne este descrisă cu totul plastic: "Masa e

liniştită, pe feţele tuturor e o veselie forţată.
Zâmbetele înfloresc numai pe buze, nu şi în inimă."

În acelaşi timp, Mihai Livadă privind la Antonia se

întreabă: "De ce o fi divorţat? Şi ce suferinţe au trecut
peste inima fetei cu ochii negri, de au îmbătrânit-o
atât?".

De fapt împreună cu fata de altădată, a îmbătrânit

chiar trecutul adolescenţei sale petrecută la Galbeni.
Se impune să redăm finalul acestei inevitabile
despărţiri, simţită de fiecare om, dar numai unii au
privilegiul de a-şi exterioriza sentimentul nostalgic,
dar amar ca fierea: "Pe acele vremuri nimeni nu
stătea locului, perechile se învârteau în ritmul
tangourilor molatece sau a valsurilor visătoare. Lui
Livadă îi plăcea să danseze toate valsurile cu
Antonia, care era o dansatoare minunată. Îi
examinează talia îngroşată, sânii măriţi şi nu-şi mai
poate închipui că femeia din faţa lui, ar mai putea să
danseze un vals, aşa cum îl dansa adolescenta
sprintenă, cu sânii ca două mere coapte. S'au
schimbat vremurile, ne-am schimbat noi? Se întreabă
Mihai. - Probabil şi una şi alta, îşi dă el răspunsul.

Şi la ora 12 toţi dau semne de oboseală şi în curând

cu toţii se îndreaptă către camerile lor. De camera
Antoniei îl desparte numai un perete. Şi totuşi, lui
Livadă i se pare că îl despart şiraguri de munţi şi văi,
de păduri sau stepe nesfârşite. Între ei nu este numai
un perete, ci o viaţă care s'a consumat, care nu se mai
poate întoarce.

A doua zi revine la Polocin, iar seara motivează că îi

expiră concediul, şi revine în oraşul de pe malul
Nistrului, mai nemulţumit şi mai stingher ca în
momentul plecării.

- Era mai bine dacă nu mă duceam, îşi spuse el,

privind pe fereastra acceleratului, care îl trece Prutul
în Basarabia."
Antonia, fosta lui iubită, pe lângă fiinţa ei fizică,
reprezenta simbolul a tot ce Mihai urma să
părăsească pentru totdeauna: vremuri, oameni, cu o
parte din tinereţile sale, depărtată de inima lui,
întretimp schimbată şi ea.

Iată scena cutremurătoare a morţii subloconentului

Adrian Vrajă:
" - E o oroare războiul aceasta! suspină el.

Şi privirile aleargă de-alungul tarlalelor de grâu, care

se leagănă ca nişte valuri, la suflarea unui vântişor,
care s'a stârnit în faptul înserării. Şi iar îi vine în
minte pierderea Basarabiei şi inima i se strânge iarăşi
ca străpunsă de un pumnal.

- Ce de gânduri contradictorii, îmi răscolesc creerul,

gândeşte Vrajă.

Şi îşi spune atunci, că pentru lanurile acestea de grâu,

pentru dealurile cu morile de vânt pe creste, pentru
Basarabia, nu este decât o singură cale, aceeda de a
muri. A luat un fir de iarbă pe car e îl striveşte între
dinţi şi îşi lipeşte urechea de pământ, pentru a-i simţi
răsuflarea, pământul acesta al Basarabiei, care mâine
va fi cotropit. Îşi scoate porţigaretul şi-şi aprinde o
ţigară. Soarele a trecut jumătate după orizont. Înainte
de a se duce la culcare, mai aruncă o privire roşie,
obosită. Greerii încep să-şi acordeze instrumentele.
Un popândău a ieşit din grău, s'a oprit pe marginea
drumului, se ridică în picioare, le aruncă o privire
mirată, şi apoi trece de partea cealaltă în fugă. Vrejă îi
priveşte absent.

Dar tăcerea e rănită de un zgomot surd de motoare.

Privirile tuturor se ridică neliniştite spre cer.
- Avioane, domnule sublocotenent, strigă sergentul
Udrea.

Vrajă le priveşte şi el cu interes. Soldaţii încep să le

numere ... 1, 2, 3, .... 9, 10.
- O escadrilă, spune Vrajă. Unde vor fi mergând?

Dar din pântecele lor au început să se desprindă nişte

umbre mari, albe care lucesc în lumina bolnavă a
apusului.
- Paraşutişti, spune Vrajă înfricoşat.

Sergentul Udrea şi cu ceilalţi se uită întrebători spre

el. Umbrele albe se leagănă în văzduh, plutesc
graţioase şi apoi se depun pe pământ. Din ele se
desprind umbre, care se grupează şi apoi se depun în
drum. Câţiva au căzut la vreo 300 de metri de ei.
Vrajă ar fi putut să deschidă focul, dar se gândeşte că
sacrificiul ar fi inutil. Câmpul în dreapta şi în stânga e
plin de paraşutişti. Sunt înconjuraţi. Nu mai e nimic
de făcut. Şi imaginea fugară a Duniei, îşi flutură
iarăşi privirile întrebătoare pe dinaintea ochilor lui.
Vrajă e liniştit, de o linişte neverosimilă. Nu se
întreabă ce se întâmplă şi ce va urma. Ca şi ceilalţi
priveşte la umbrele cenuşii, care se îndreaptă spre ei,
precum şi la umbrelele care se mai leagănă în
văzduh. Prin grâu înaintează vreo zece paraşutişti, cu
pistoalele mitralieră întinse. Au fost descoperiţi.
Înapoi la 300 de metri o puşcă mitralieră e pusă în
bătaie.

- Ce facem domnule sublo-otenent? Întreabă

sergentul Udrea, cu degetul pe trăgaci şi tâmplele
zvâcnind. Tragem?

- Nu Udrea, e zadarnic. Suntem înconjuraţi. Şi apoi,

ordinul guvernului nostru ne interzice de a trage.

Vrajă îşi simte gura uscată. Paraşutiştii au ajuns la

100 de metri.
- Predaiti, ţipă unul.
Vrajă tresare. Vovea care a strigat, e a unei femei.
Rusoaice! mutmură el.

Şi privirile lui caută lacome să descopere pe

rusoaicele lui Dostoievski şi Tolstoi sau pe rusoaica
lui Gib Mihăescu. Dar Vrajă rămâne dezamăgit.
Rusoaicele din faţa lui, cu pistoalele mitralieră
întinse, cu privirile aspre, sălbăticite, cu părul
încâlcit, cu obrajii murdăriţi de praf, cu haine cazone
nu au nimic din rusoaicele pe care le descoperisem în
romane, în nopţile lungi de lectură, pe patul tare al
internatului de la Iaşi.
- Predaiti, mai strigă una când ajunge la cinci metri.

Adrian Vrajă nu face nici o mişcare, o priveşte ca

hipnotizat, pe ea şi pistolul mitralieră îndreptat spre
el. Când ajunge la doi metri, rusoaica se repede la
epoleţii lui. Vrajă se simte cutremurat de un fior.
Mâna i se îndreptă cu iuţeala fulgerului spre tocul
pistolului. Dar nu face mişcarea, decât până la
jumătate. La gura pistolului mitralieră, în apusul
înserării s'a aprins o lumină. un răpăit scurt şi Adrian
Vrajă se prăbuşeşte în grâu. Sângele începe să
gâlgâie, se înroşeşte covorul galben al grâului.
Privirile i se împăinjenesc.

- Oare a ajuns pianul la Prut? îi străbate moale un

gând creerul, se mai strânge odată ca un ghem şi apoi
rămâne înţepenit."

Urmează finalul cu moartea tragică a Tamarei, fiica

generalului alb Kornaiev omul lui Denikin şi tânăra
iubită a lui Mihai Livadă. Desigur acest sfârşitul e
imaginat de scriitorul nostru, dar el ne defineşte
puternica lui sensibilitate, manifestată atunci când
constată că ţăranii neştiutori au distrus după război
conacurile boereşti, poate singurele frumuseţi ale
regiunii ce ar fi putut interesa pe un om îndrăgostit de
trecutul locurilor, dar ei le-au transformat în
dărâmături de ziduri înverzite de muşchi printre care
şi-au făcut cuiburi cucuvelele.

Tamara este tipul rusoaicelor de altădată descrise de

Tolstoi şi Dostoievski şi mai mult de imaginaţia lui
Gib Mihăescu, şi autorul prin eroul lui
sublocotenentul Adrian Vrajă suferă când le
descoperă abrutizate în paraşutiste sovietice, lipsite
de cea mai elementară feminitate. Este o aluzie clară
la noua femeie sovietică şi probabil la acest tip vor
ajunge şi societăţile apusene, după ce vor face drumul
lung şi "democratic" al idealului feminist care
pretinde egalitate cu bărbatul, deci distrugerea acelui
farmec propriu sexului slab definit de Goethe, bine se
ştie, ca "etern femeninul".

Fără îndoială Govora este idealistul ce respectă

valorile trecutului respingând pe nietzschenianul
"Umwertung aller Werte" (reevaluarea tuturor
valorilor) şi nu e niciun secret i se alătură în această
acţiune şi Marin Preda când prin filozoful V. Petrini
din Cel mai iubit dintre pământeni recomanda
întoarcerea la marile valori, se înţelege, ale trecutului.
Este de adăogat că prin ideea sa filozoful german
propune o schimbare a tuturor valorilor ca de pildă
distanţarea de morala creştină, dar în acelaşi timp
bazat pe fenomenul eternei reîntoarceri consideră că
revenirea la practica dionisiacului sub forma sa
apolinică, s'ar putea regenera spiritul decăzut al
culturii apusene, deci printr'o întoarcere tot la unele
principii ale trecutului descoperite de el în "Naşterea
tragediei din spiritul muzicii."

E o dramă a lui Govora că cei ce i-au fost

contemporani nu au înţeles că sub atacurile sale îşi
ascundea marea sensibilitate, îi era teamă că odată
descoperită să nu fie lovit în ea ca într'un alt călcât al
lui Achile, din această cauză se manifestă pe căi
ocolite, în mod principal într'un roman, nepublicat
până astăzi, şi parcă nici n'ar fi vrut să se realizeze
vreodată. Aşa se face că după ce mi-a dat manuscrisul
romanului de faţă nu m'a întrebat odată de soarta lui,
parcă ar fi fost mulţumit că stă la secret în fundul
unui sertar.

Dar, după ce ne-am convins că aşa ca bunicului său,

Niculae Lazăr, i-au plăcut şi nepotului mult prea mult
femeile, vine să ne arate că totul n'a fost mai mult
decât o mască, iar să-şi ascundă vulnerabilitatea, şi
aici ne aminteşte de Maupassant, acesta în Bel Ami
se descrie ca un don-juan pentru a-şi tăinui
sentimentul absolut pentru o mare iubire mortală cum
ne-o înfăţişează în "Fort comme la mort" (tare ca
moartea) subiectul fiind tot dragostea.

În acelaşi fel, după ce a avut parte de amorul

nenumărator femei, Mihai Livadă se îndrăgosteşte de
o adolescentă, elevă încă, şi este de adăogat că
ritualul urmează pe cel al Primei iubiri, întâi se
recunosc de la distanţă, apoi urmează scrisorile iar
revederile, inclusiv cele întâmplate după trecerea
Nistrului cu barca, au avut, loc în prezenţa mamei,
care nu vorbea româneşte, soţia generalului Kornaiev
-, şi a căpitanului Băltăreţu, încât au ajuns să se
sărute şi atuncia cu patimă, doar după ce anexarea
Basarabiei de bolşevici, îi despărţea, credea Tamara
pentru veşnicie.

Neîndoios, Mihai Livadă personajul principal din

romanul "Undeva pe Nistru, Tamara Kornaiev" ca şi
Toma Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu, erau
adepţii ideali ai iubirii cereşti, ca şi reprezentanţii lor
din viaţa reală, N.Şt. Govora şi Pamfil Şeicaru, din
acest motiv primul mă asigura referitor la romanul
Gorila că întocmai aşa ar fi procedat "Tata Pamfil" ca
şi Toma Pahonţu ceea ce mai mult ca sigur că a aflat-
o chiar din gura celui discutat.

Iată însuşiri comune şi paralele la cei doi, Govora şi

Pamfil Şeicaru, baza prieteniei şi colaborării dintre ei,
amândoi cultivau un idealism practic, totuşi cu
excepţia iubirii pe care o vroiau de natură cerească,
nu altfel ca Dante ridicând-o pe Beatrice în paradisul
divin, sau Petrarca cel ce după moarte o confundă pe
Laura cu Fecioara Maria.

În lumina acestor idei, considerând că am câştigat

mai multe inimi care să stea în cultul desinteresat al
romanului lui Govora, a cărui valoare ar merita să
vadă lumina tiparului, închei prezentarea sa cu finalul
de care de la început am vorbit:

"Şi clipele încep să se scurgă dureroase. Aşteptarea

aceasta i se pare insuportabilă, simte nevoia să-şi
ducă mâna la frunte şi să şi-o ude cu apă. Limba îi
este uscată, ochii îi ard. Şi-aminteşte că Tamara îi
spuse că-l va săruta când va avea presimţirea că nu
are să-l mai vadă niciodată în viaţă. Şi l-a sărutat la
plecare, atunci când regimentul se pusese în mişcare,
când mulţimea i-a petrecut pe soldaţi până la
marginea oraşului."

Să recunoaştem, încordarea nervilor stă sub o

tensiune maximă, parcă ar fi gata să se rupă, de unde
nu mai ajută decât credinţa în ajutorul lui Dumnezeu:

"Nu cumva aceasta a fost o presimţire? Nu cumva

presimţirile se îndeplinesc în noaptea aceasta? Şi
gândul i se îndreptă către singura forţă care-l poate
ajuta în asemenea momente groaznice, la Dumnezeu.
In asemenea clipe când între cer şi pământ constaţi că
eşti singur şi neputincios, sufletul aleargă la
Dumnezeu, la Dumnezeul acela pe care în momentele
de fericire îl uiţi cu totul.
- Doamne Dumnezeule al îndurării, ajută-mă, şoptesc
buzele lui uscate.

Şi aminteşte că avusese o copilărie credincioasă, că

bunicul lui, revoluţionarul cărturar îi crescuse în
credinţa creştină, că atunci crezuse fierbinte, dar că
pe urmă viaţa tumultuoasă pe care o trăise, îi
îndepărtase de la izvoarele credinţei veşnice. Şi cu
aceste clipe de aşteptare sufletul i se moaie şi se
întoarce umilit de unde a plecat, la Dumnezeul
bunicului, al părinţilor şi al copilăriei.
- Doamne Dumnezeule al îndurărilor, ajută-mă."

Candoarea cu care se adresează bunului Dumnezeu îi

este şi Lui dragă doar în aceste clipe tare grele pentru
el său Livadă s'a întors la nevinovăţia copilului nutrit
de Dumnezeul naiv al bunicului, al părinţilor ţărani şi
al copilăriei trăită lângă ei.

De-acum orice dialog, înclusiv interior al lui Mihai

Livadă încetează, atenţia autorului se îndreaptă spre
scenâ cea mai importantă, reamintindu-ne că marile
tragedii se petrec în tăceri absolute, totul e regizat de
minune, parcă asistăror la ultimele secvenţe din Ion
de Rebreanu. Să recunoaştem şi măiestria autorului
nostru:
"Dinspre Coştulenii basarabeni nu mai vine nici un
semnal, luminos, nici un zgomot, ci numai tăcere şi
întunerec.

Livadă îşi aude bătăile inimii. Se apropie ziua, s'a

lăsat frig aspru "picioarele i-au amorţit, nu şi le mai
simte, parcă ar fi două bucăţi de lemn. Maiorul se
ridică în picioare îşi freacă mâinile, îşi bate pulpele,
iar locotenentul sta nemişcat, cu ochii ficşi, măriţi.
Intunerecul a început să se destrame în făşii, crestele
de de-asupra Coştiulenilor au început să se
desemneze ca o linie neagră de cărbune. Lui Livadă îi
este frică să mai gândească, să se mai întrebe ceva. A
început să se deseneze şi linia tufişurilor, crengile
copacilor se zăresc câte puţin, înecate într'o ceaţă
cenuşie, lăptoasă.

De pe malul Prutului şi până la linia tufişurilor sunt

vreo 200 de metri de teren liber, acoperit de ochiuri
de apă murdară. Şi apele Prutului se învolburează
mâloase la picioarele lor. Şi din tufişuri apar două
umbre.

- Vin, domnule locotenent, spune alături caporalul

Lincu, aşezându-se pe burtă lângă puşca mitralieră.

Lui Livadă i s'au împăienjenit privirile de lacrimi.

Inima a început să-i bată accelerat, mâna care duce
binoclul la ochi tremură. Nu mai este nici o îndoială,
e ea, e Tamara, o cunoaşte după paltonul, căciuliţa şi
manşonul gri, haine pe care le avusee şi în toamna
trecută, când îi pândea trecerea pe sub ferestrele
liceului de fete din oraşul de pe malul Nistrului.
Iar lângă ea, e el, U 513.
- Noi când iubim, ne sacrificăm totul, familia, viaţa, îi
spusese Tamara.
Şi iată că a venit.

Livadă face semn barcagiului, care se ridică şi ajutat

de soldaţi, începe să împingă barca în spre apă.
Maiorul Popescu priveşte fără să priceapă nimic.
Intreabă pe Livadă dar acesta tremură ca o frunză
bătută de vânt, şi chiar dacă ar vrea, nu mai e capabil
să răspundă.

Dar în faţa celor care vin, dintr'o groapă se ridică

două umbre cenuşii. E un soldat şi un ofiţer bolşevic.
Ochii lui Livadă se închid. Soldatul are puşca
îndreptată către cei doi, ofiţerul ţine mâinile în
buzunare. Nu e nimic de făcut, a trage înseamnează a
împuşca şi pe Tamara. Probabil îi s'a ordonat să ridice
mâinile în sus, căci U 513 stă cu mâinile ridicate.
Dar Tamara nu scoate mâna goală din manson. Odată
cu dânsa scoate şi un pistol. Şase bufnituri scurte
rănesc tăcerea. Tamara a tras câte trei gloanţe în
fiecare, întâiu în soldatul care ţinea puşca întinsă spre
ea, şi apoi în ofiţerul care nu a mai avut timpul să
scoată mâna din buzunar. Toate acestea s'au petrecut
cu iuţeala fulgerului, căci U 513 nu a avut timpul să
se desmeticească şi a rămas încă cu mâinile ridicate
în sus, Tamara a aruncat manşonul şi aleargă cu
pistolul în mână, către Prut. Livadă s'a ridicat în
picioare şi rusoaica l-a văzut.

Mişa! Mişa! strigă ea alergând prin băltoace, cu

picioarele înfundându-se în pământul moale umflat
de apă ca un burete.

- Tamara! murmură buzele mirate ale maiorului

Mitică Popescu.

Tamara a lunecat, a căzut în genunchi, dar s'a ridicat

şi a început din nou să alerge.
- Mişa! Mişa!
Dar în urma ei a zvâcnit un câine lup. A ajuns-o şi o
apucă de şold dar Tamara se degajează isbindu-l cu
tocul pistolului în cap. Nu mai are gloanţe, toate le-a
tras în grănicerii roşii. Şi iar începe pă alerge.
- Mişa! Mişa! strigă ea disperată.
Câinele zăpăcit pentru o clipă, se repede iar în
urmărirea ei. Nici acuma nu poate fi întrebuinţată
puşca mitralieră.

Pe malul Prutului, Tamara se apropie o clipă gâfâind

şi strigă din nou, un strigăt de biruinţă.
- Mişa! Mişa.

Dar câinele a ajuns-o, şi o luptă teribilă începe.

Câinele i se repede la piept, Tamara îi izbeşte iar cu
tocul pistolului, acesta o slăbeşte o clipă, dar malul
slăbit de ape se prăbuşeşte cu amândoi.

Tamara mai ridică odată mâinile spre malul

românesc, mai vrea să strige dar valorile învolburate
o atrag către mijloc, o răstoarnă şi o înghit.

Barcagiul nu mai poate să-i aducă lui Livadă decât

căciuliţa cenuşie care plutea pe valurile mâloase, ca o
jucărie stricată."

Studiind de-aproape organizarea trecerii Tamarei

peste graniţa rusească de pe Prut la români unde o
aştepta Livadă, ar fi o mare eroare să-i atribuim
acestuia vreo vină, să-i imputăm o pasivitate din care
în împrejurările date nu era cazul să iasă. Pentru
mulţi, locotenentul ar fi trebuit să uite de condiţia sa
de soldat şi să treacă Prutul înot pentru a-şi salva
iubita, aflată în pericol şi dacă asta nu ar fi fost
posibil, să moară îmbrăţişaţi ca doi mari îndrăgostiţi,
ciuruiţi de gloanţele ruşilor.

Urmărind încăodată derularea evenimentelor vom

avea şi răspunsurile potrivite. Totul a pornit de la
prinderea unui spion pe Prut, care vorbea perfect
româneşte şi pe care Livadă îl cunoştea din timpul
când se afla în oraşul de pe Nistru, şi i-a trecut râul
împreună cu Bălţăreţu în vizită la Tamara şi mama ei.
Cum după cedarea Basarabiei mulţi au schimbat de
direcţie nu s'a mulţumit că vorbea perfect româneşte
şi se prezenta cu numele de spionul român U 513, dar
i-a telefonat căpitanului Andrei de la Iaşi care i-a
confirmat că-l are sub comanda sa ca spion.

Primind această siguranţă lui Livadă îi veni ideea de

a aranja cu respectivul spion român, trecerea Tamarei
peste graniţa sovietică, răstimp în care acesta i-a dat
cele mai înteresante informaţii, numai cu scopul de a-
l convinge pe ofiţer de curajul şi dibăcia lui. Deci,
ajung la înteţelegerea că în 30 de zile sau niciodată va
pune la cale evadarea Tamarei, şi subliniază că fiind
iarnă zăpada şi viscolul sunt cei mai buni aliaţi ai
trecerii peste Prut. Dacă mai reţinem că spionul lucra
în schimbul unei sume respectabile de bani, era la
urma urmelor samsar, fără nicio morală propriuzisă,
dacă ruşii puteau să plătească mai mult sau eventual
aveau mijloace evidente să-l forţeze să intre şi în
serviciul lor. Fără să mai lungesc discuţia, pentru
mine spionul U 513 făcea jocul bolşevicilor deci a
reprezentat motivul principal în defecţiunea planului
pus la cale cu Livadă. În primul rând a întârziat până
la 20 Februarie, când au trecut 25 zile şi vremea s'a
schimbat, începând o moină cu ceaţă groasă care a
mâncat zăpada. Ghiaţa Prutului a început să se
topească, de pe creste plecau şuvoaie de apă iar şesul
Jijiei şi Prutului au fost masiv invadate, oricât malul
rus era mai înalt nu era scutit de băltoacele de apă,
care-l transformau într'o masă slinoasă de noroi.

Deci trecerea se organizase într'o vreme când

cunoscătorii susţineau că traversarea Prutului nu se
putea realiza. Livadă a comandat o barcă şi la punctul
de trecere stabilit a pus câţiva soldaţi cu o puşcă
mitralieră.

Însfârşit în ziua operaţiei, spionul U 513 şi Tamara au

trecut peste posturile de control sovietice şi au fost
văzuţi de români ieşind din linia hăţişurilor, pe un
teren deschis aflat la o distanţă de 200 metri de malul
Prutului. La scurt timp au fost întâmpinaţi de un
ofiţer şi soldat, ruşi, pe care Tamara cu pistolul ce-l
avea în manşonul ei îi împuşcă. Din acest moment
spionul U 513 dispare, dar nu fără urme, ci pune pe
urmele Tamarei un câine lup, dintre cei dresaţi
formidabil de grănicerii ruşi. Oare nu era de datoria
lui să o conducă pe femeie până la malul Prutului
unde îl aştepta o barcă? Ori aşaceva nu avea rost s-o
facă deoarece ştia că trecerea în condiţiile date nu
mai poate avea loc. Deci, credem că defecţiunea
spionului "român" e mai mult decât evidentă,
probabil nici comandantul său de la Iaşi nu ştia prea
bine cu ce se ocupa subalternul său în Basarabia.

Cât priveşte pasivitatea lui Livadă trebuie să ţinem

seama că între el şi Tamara existau peste 500 de metri
şi mai mult, ce nu puteau fi străbătuţi în mai puţin de
treisferturi de oră, având în vedere şi pământurile
inundate. Mai mult, ajunsă la mal, Tamara scoate un
ţipăt de izbândă, când iar e atacată de câinele lup, şi
intervine accidentul surpării malului în care cad
amândoi în Prut, apele îrivolburate ale râului o poartă
pe iubita lui Livadă spre mijlocul vadului, o răstoarnă
şi o înghit. Când ar mai fi avut timp Livadă să-i sară
în ajutor?

Faptul că N.Şt. Govora n'a mai recurs la un epilog se

explică de la sine: Şi Livadă şi Tamara erau atât de
îndrăgostiţi încât nu şi-au dat seama de pericolul
care-i ameninţa. Şi aşa cum îi era felul, cum îi stă
bine unui om de onoare şi-a asumat întreaga
răspundere faţă de pierderea Tamarei, chiar dacă
defecţiunea era a spionului U 513, el ca autorul
principal al planului de a o trece pe Tamara peste
Prut, împarte şi neiertata greşală de a de fi încrezut
într'un simplu telefon şi să nu se fi înteresat mai
aproape de activitatea acestui om. În fond şi el s'a
grăbit mânat de dorinţa arzătoare de a o avea pe
Tamara lângă el, n'a vrut să vadă că ceea ce urmează
să întreprindă depinde de voinţa şi mai ales cinstea
unui al treilea semen, total neverificat şi această
nemotivată încredere îl va duce la dezastrul ce a
costat viaţa unei fiinţe nevinovate.

E drept că de multe ori îşi spunea: "E o crimă ceea ce

fac, conchidea el, şi liniştea nu şi-o putea găsi decât
în băutură. Bea într'una până când se ameţea, ca să
poată adormi.

Acolo şezum şi plânsem poezii de N.Şt. Govora

Ed. Carpaţii, Madrid, 1954

Volumul face parte dintr'o trilogie, alături de Acolo

şezum şi plânsem, mai semnează tot cu poezii
originale, V. Posteucă sub titlul Icoane de dor şi
Nicolae Novac prin Catapetesme - poeme -. Cartea e
întitulată "Poema fără ţară" şi cum am scris-o, la
începutul acestui medalion, e prefaţată de Aron
Cotruş cu trei desene, portrete ale autorilor de Eugen
Drăguţescu.

În "Câteva cuvinte către cetitor", Aron Cotruş mai

adaogă câteva impresionante rânduri, valabile pentru
poeţii prezentaţi: "Toţi trei au sângerat pentru patrie
şi rănile sunt, poate, singurele medalii, pe care le ţin
ascunse ca pe nişte comori, spre a nu aţâţa pizma
altora. Toţi trei au fost aruncaţi de furtună peste ţări şi
mări, şi-şi poartă astăzi cântecul printre străini, fără
surle şi fără grabă pe linia mare şi dreaptă a poeziei
noastre celei mai vii şi mai autentice. Sbuciumul
neamului este întradevăr năvalnic în strofele lor.
Literaturile străine n'au reuşit să le desechilibreze şi
întunece felul românesc de a scrie.

Le-ar fi, desigur, ruşine de părinţi şi de neamuri să se

întoarcă într'o zi acasă în vestminte de paiaţe,
măimuţărind pe cei întâlniţi la întâmplare pe
drumurile străinătăţii pe unde i-a purtat volbura
destinului.

Astâmpărându-şi setea la limpezile izvoare ale

tradiţiei, ei nu s'au închis în turnul de fildeş al
propriei lor desfătări şi zădărnicii. Iată, cetitorule, pe
aceşti trei doinaşi ai neamului nostru care îţi bat la
poartă împreună cu mine. Ei vin, bucuroşi de vorbă,
şi-ţi treacă pragul, când te întorci de la lucru, de la
birou, din păduri, din fabrici ori de la muncile
câmpului. Vei găsi în cântecul lor: mângăiere,
încredere în Dumnezeu şi în ziua de mâine; răbdare
de neclintit şi poate, îndemnul de a pune din nou
mâna pe armă, când vor răsuna iarăşi, ca din fund de
pământ, goarnele româneşti ale răfuielilor celor mari,
cu cei care ne calcă astăzi neamul în picioare şi-i
smulg pita de la gură. Ei îţi aduc la vremelnica ta
vatră, în depărtările cele mai nebănuite, pământul
nostru românesc în rotunjimea lui dacică, aşa cum
este el scris în inimile şi în gândurile noastre cele mai
curate. Primeşte-i cu toată inima, pe aceşti soli de
bine, cari îţi bat la poartă cu traista lor de jucării şi de
comori cu oripi. Cuvintele lor vor adia ca de dincolo
de lume, peste bruşul de pâine al îndelungatei şi
amarei tale desţărări, şi roua lacrimilor, care alină
durerile omului, te va face să vezi tot mai des în
visuri, Ţara, aşa precum ne-a scris-o soartea în
neînţeleasa carte a vieţii; de la Nistru pân' la Tisa, ca
în cântecul de foc al lui Mihai Eminescu."

Deoarece Aron Cotruş a scris foarte puţin în proză,

graiul său predilect era poezia, prefaţa respectivă o
putem considera propriul său program de creaţie, din
această cauză subliniază faptul că va veni la poarta
cititorului, împreună cu cei trei doinaşi ai neamului,
şi el. Adică, aşa ca cei trei, a căutat o viaţă întreagă să
păstreze echilibrul şi lumina felului românesc de a
scrie, astâmpărându-şi setea la limpezile izvoare ale
tradiţiei, în fruntea căreia e citat Mihai Eminescu cu
un gând din cântecul său de foc, Doina.
Dacă mai adăogăm faptul că în relaţia dată poetul
Aron Cotruş a slujit drept model fiecăruia dintre cei
trei, avem o dreaptă şi clară mărturisire a Poetului, că
nu s'a lăsat influenţat niciodată de glasul literaturilor
străine, aşadar nici de expresionimul german sub
tutela căruia, ca într'un pat al lui Procrust, l-au aşezat
cu forţa, criticii comunişti români în fruntea cărora se
afla chiar nepotul său, Ovidiu Cotruş.

Bazaţi chiar pe cuvintele lui Aron Cotruş, publicate în

paginile de faţă, putem difinitiv înlătura surogatul
expresionismului german prin care comuniştii au
căutat să înlocuiască tradiţionalismul şi dorul
nestrămutat al lui Aron Cotruş de a cultiva felul
românesc de a scrie, nelăsându-se corupt de
influenţele literaturilor străine. Pe această cale, să mai
amintim că având în vedere că majoritatea poeţilor şi
scriitorilor germani expresionişti nutreau idei
comuniste, dacă nu erau membrii acestui partid, în
mod indirect marele poet al exilului nostru
anticomunist era introdus în curtea comuniştilor,
sugerându-se o atare simpatie, ceea ce însemna o
adevărată infamie.

De altfel, din rândurile de faţă se poate deduce că

dorinţa poetului de a se întoarce în România era una
platonică, atâta timp cât exista robia comunistă ea ne
se putea realiza aşa cum ne-o prezintă recent, cu
multă perseverenţă Al. Ruja, prin urmare s'ar putea
ajunge la absurda concluzie că marele Aron Cotruş ar
fi putut sta la masa tratativelor cu cei ce smulgeau
pita de la gure românului, ori de o asemena trădare
poetul Aron Cotruş nu ar fi fost capabil s'o
înfăptuiască nici chiar noaptea în somn.

Iată şi finalul respectivei prefeţe scrise de Aron

Cotruş:
"Cântă şi tu cetitorule, cântă cu ei laolaltă, pentruca
să poţi înfrunta cu mai multă putere această lungă şi
amarnică străinie!

Că nu-i pe pământ mângăiere mare decât aceea de a

tresări auzind pe meleaguri străine cântece în graiul
pe care ai început să-l înveţi încă din leagăn şi în
strofele cărora desluşeşti parcă toate freamătele şi
sufletul ţării în care ai copilărit."
Madrid la 1 Octombrie 1953 Aron Cotruş

Govora în persoană mi-a dat următoarele informaţii

în legătură cu volumul de poezii "Acolo şezum şi
plânsem", scurte dar mai mult decât lămuritoare: "Să
revin asupra recenziei tale asupra "poeziilor" mele.
Eu uitasem că am scris "versuri". Când ţi-am trimis
cartea şi nu mi-ai scris nimic sau aproape nimic
despre aceste poezii, am crezut că nu ţi-au plăcut. Dar
nu numai că nu m'am supărat, dar nici nu m'am
întristat. Crede-mă. Pentru mine poeziile erau
considerate un păcat, nu de tinereţe ci de desnădejde.
Închipueşte-ţi, au fost scrise imediat după prăbuşire,
când îmi găseam refugiul numai în nostalgia celor ce
au fost şi nu vedeam nici o posibilitate de a reîncepe
lupta." Semnată N.Şt. Govora şi Eugenia Beldie,
Madrid, 14 Decembrie 1979.

Respectând părerile autorului exprimate după

publicarea recenziei mele, considerând că ele în parte
le cuprinde, nici nu se putea altfel, am să reproduc
articolul meu despre poeziile din volumul "Acolo
şezum şi plânsem" căruia i-am pus drept Motto
câteva versuri din excepţionala poemă Crăciun 1951,
dedicată viorelei, fiica maestrului Pamfil Şeicaru:

N.Şt. Govora
Acolo şezum şi plânsem

Mie Moş Crăciun îţi cer,

Să-mi aduci un colţ de cer ...

Moş Crăciun şi de-ai putea

Încă aşi mai vrea ceva.
Şi te rog, te rog în şoapte
Cel puţin pentru o noapte,
Pentru noaptea de Crăciun
 Moşule cu zâmbet bun,
Ca'n poveşti, pe-un nor de pară,
Adă-ne, întreaga Ţară.
(Crăciun 1951)

Ajungându-mi ca din întâmplare aceste versuri sub

priviri, scântei de stele căzătoare foşnind sub cratere
lunare, mi-am amintit că pentru autorul lor am câteva
pagini ascunse într'unul din credenţele conştiinţei
mele; scrin cioplit în lemn de nuc cu figurine de
Venere şi Adonişi file feracate între coperte de argint
şi copcii de olmaz bătute în rame de eben furate din
grădinile cu crini ale frumoasei regine Saba.

Se va înţelege că nu am putut evita să nu îcalţ

pantofii cei cu tocuri înalţi, lugere de nuferi pătate cu
mărgele de perle, coturnii Visului, atunci când eram
gata să demonstrez una din cele mai statornice
convingeri ale vieţii mele şi anume că poezia este
drumul suind cel mai direct la inima omului, ar fi un
fel de oglindă a ei, arătând-o în copie inversă, dar
aceeaşi, deci poezia este un fel de răşină
chihlimbarie, scursă printre noi, din scoarţele crestate
ale arborlilor nevăzuţi din Suflet.

Şi când se va constata că reflecţiile mele se referă la

N.Şt. Govora, cunoscut prin spiritul său de temut
polemic, sunt sigur, voi atrage de la început atenţia,
basmul celor una mie şi une de nopţi devine subit o
scenă de păpuşi-feţe fard şi mască, trupuri furate de
costumuei - înterprete ale Realităţii.

Dacă vom urmări scrisul său de astăzi, vom descoperi

că N.Şt. govora mânuitor al hiperbolei, deci al
exegerării şi caricaturii specifice genului, nu
împlineşte crezul lui Titu Maiorescu, descălecat din
dascălii ardeleni, deci pus în primul rând să facă
ordine didactică şi să înveţe, cât nici pe cel de pe
Bărăganul muntenesc urmârind să-şi desfiinţeze
adversarul cum se întâmplă cu articolele unui Tudor
Arghezi şi uneori ale lui Pamfil Şeicaru. Ci dacă
lăsăm la o parte exemplul lui N. Iorga pentru unii
încă dureros, polemica lui Govora se apropie de cea a
lui Eminescu, pornit şi el nu rar, spre invectivă dar
are pana muiată depotrivă în otravă şi în sânge, deci
dospită de suferinţa bănuită în durerea de fiecare zi a
omului. Înteresant, dacă e adevărat că pamfletul este
un gen literar, nimeni nici chiar Govora nu şi-a dat
seama că ar fi trebuit să fie analizat şi din acest punt
de vedere.

Dar trecând pe lângă toate acestea, sufletul adevărat

al semenului nostru Govora, îl vom găsi autentic
axprimat în volumul de versuri "Acolo şezum şi
plânsem".
Născut în ţinutul Tecuciului, va fi cântăreţul unei
provincii uitate, mâncată de rugină şi tristeţe, deci
una corespunzând matricei creatorare a Moldovei de
Jos al cărali spirit îl găsim materialisat în arta marelui
Bacovia. Înrudirea cu versul bacovian ne este direct
sugerată atunci când ni se povesteşte de parcuri sau
lumini mâncate de ftizie, de cerul de plumb moldav
sau chiar de vraja versului bacovian.

Numai că N.Şt. Govora este bacovian doar ca

temperament, evită de la distanţă ca pe un tuşit de
ofticos, nevroza acestuia, dată de altfel de o
sensibilitate morbidă vibrând la oricare atingere ce
exteriorul, ca şi corzile unei lire ţinute în vănt, versul
lui Bacovia frecvent devine în acest mod o crispare,
nu mai mult decât un monocord sau mai simpflicat,
un monosilab.

N.Şt. Govora rămâne în domeniul portativelor amare

dar nu bolnave, se simte întrupând pe un erou din
Întunecarea lui Cezar Petrescu şi îl inspiră acel Acolo
şezum şi plânsem. Apoi îl mai vedem oprindu-se
lângă vechea caterincă a lui Demostene Botez, în
umbra unor motete de Cincinat Pavlescu sau mai des
pe mediterana porturilor şi piramidelor minulesciene,
chiar în titluri enunţate ca: Acord minor, Cântec din
port, Ora regretelor şi altele.
Practicând o poezie simbolistă şi voit vetustă dar
nicidecum demodată, s'ar putea ca N.Şt. Govora să fi
recurs la un truvc literar, urmărind să evoce cât mai
potrivit nu numai o epocă dar şi poezia ei cea mai
fidelă, să-i zicem a unei belle epoque.

Nimeni nu va putea contesta de-acum reuşita şi

frumuseţea acestor versuri rămase de-atunci în
suspensie, autorul declarându-se ulterior inapt să mai
practice ritualurile sfinţite pe altarele de ambră ale lui
Apolo, aparţinând Poeziei.

Şi dacă vom accepta aserţiunea lui Rilke din

rândurile adresate unui tânăr confrate că poet este
acela ce nu-şi poate întoarce nicicând faţa de la darul
său de a scrie poezie, atunci Govora nu este poet ci
numai un autor de versuri de o remarcabilă
frumuseţe. Ştiindu-se că în această categorie întră şi
Rimbaud, până la 21 de ani mare poet, apoi având
orice altă preocupare, Govora poate fi tare mulţumit,
de ceea ce a dat şi cât, până acuma.

După aşa o lungă introducere să ne oprim o leacă şi

asupra poeziilor lui, să le facem o scurtă prezentare.

Volumuol este împărţit în 6 părţi: Lacrimi pe zidurile

Ierusalimului, Avânturi, Blazare, Acorduri minore,
Febre şi Finish, ultima formată dintr'o singură poezie
- Melancolie.

Desigur, părţile sunt ale unei simfonii, dar una de

Bruckner, unde predomină adagio-ul, cu un scurt
scherzo nelipsind nici rondoul sau carola cea antică.

În Lacrimi pe zidurile Ierusalimului, încă din prima

poezie adresată Mamei intrăm în melopeia cu litaniile
dorului, tânguiri după ceva iremediabil pierdut,
gândul fiind la o fată din satul moldav, în timp se el
simte "că o rugină roade vremea din trup":

Să nu mă aştepte, aşteptările dor,

Ca frunzele toamna, iubirile mor.
Nu mai tu cu credinţă, aşteaptă-mă, mamă,
Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă.

Curând aflăm că "fata de departe" este blondă, o

vedenie între părcălabii lui Ştefan, de pe vremuri de
bejenie, astfel că se reconstituie un tablou de istorie
românească, având un nobil iz academic, parc'ar fi o
baladă de Alecsandri sau o lucrare de Aman.

În fond lacrimile, fiecare e o amintire, noaptea

parfumată de April, readucându-l la copilui de
odinioară, când merge spre biserica străbună "cu
bunicul de mână": Clopotele băteau de denie
întroducând deodată cadenţe poeşti: "O, clopotele
acestea sonore, clopotele. / Care fac să-şi înteţească
în mine durerile, ropotele / Clopotele pe care furat de
al vieţii tumult / M'am desvătat să le mai înţeleg, să le
mai ascult.

Mişcătoare, lăsându-ne deschise cu ea şi ultimele

taine ale inimii sale, ne apare Scrisoare tatălui meu,
de astă dată strănepotul rătăcitor al răzeşilor din
Făget, nu e dacât simţire şi nostalgie, vibraţie în
eterul distilat al sentimentelor:

O, de-ai şti tată bun ce bine, ce bine e-aşa

Şi ce caldă şi-odihnitoare e această mână a ta.

Mi-ai plimba-o pe fruntea fiebinte şi m'ai mângăia

Tată bun, tată bun, de-ai şti de cât timp nu m'a
mângăiat cineva.

M'ai strânge la piept şi m'ai legăna pe genunchi, ca în

copilăria îndepărtată,
M'ai ierta şi privirea nu ţi-ar mai fi aşa de întunecată.

Prezentul aparţine exilaţilor cu zilele petrecute într'o

tavernă din port, cu o ultimă strofă, plină de albă
nostalgie:

Exilaţii vin în taverna din port în fiecare seară,

Anii îşi vântură peste ei anotimpurile calde sau
 îngheţate.
În fumul acru şi apăsător de ţigară,
Coboară peste ei, cerul şi stelele Patriei îndepărtate.

Sau alteori, tot ca exilat, se adresează fetiţei Ioana,

care sigur va ajunge să vadă Canaanul căci es s'a
născut departe de Ţara după care oftează el şi bunicul
său ca după un alt pământ al Făgă duinţei unde cresc
livezile de caişi, cireşi şi gutui, şi cad iarna zăpezile:

Tu, Ioana vei ajunge să vezi Canaanul şi pentru noi.

Să vezi cireşii şi caişii, să vezi colinele şi livezile.
Şi mai ales, da Ioana, mai ales pentru noi,
Vei ajunge să vezi nesfârşite şi albe, zăpezile.

Solemnă şi hieratică, înălţată pe podiumurile luminii

îi apare Patria în care dârzi stau ţăranii încovouaţi pe
coarnele plugurilor, cum au făcut-o părinţii, bunicii şi
strămoşii lor, Dacii şi Romanii; astfel începe imnul
dedicat muncitorilor pământului, pe care Govora i-a
iubit din toată inima nu altfel decât alţi mari fii de
aleasă obârşi ai neamului, îi ştie şi îi cinsteşte fiecare
adevărat român, în fruntea lor să-i pun pe Mihai
Eminescu şi Nicolae Iorga. De bună seama, poezia
întitulată Glia, constituie una din capodoperele
poetice ale lui N.Şt. Govora. Voi cita ultimele două
versuri, pentru o bună cunoaştere şi nobilă preţuire:
 Patrie, Patrie, cât este de scumpă această glie a ta,
N'o pot înţelege decât cei cari, ca şi mine, azi nu o
pot săruta.

Notele în continuare nu devin alămuri răsunătoare aşa

cum multe poezii patriotice pot să ajungă şi cum ne-
am aştepta poate, ci din contră Patria ne este evocată
din lanţuri, amintindu-ne de starea noastră de robi sau
exilaţi, deci Patria este preamărită cu lacrimile
vărsate pe zidurile distruse ale Ierusalimului, cum se
întâmplă în corul Nabuco de Verdi, aşa dar executat
de oameni doborâţi sub greutatea vieţii şi a pustiului
(Rătăcim):

Aşteptăm, aşteptăm, o scrisoare, un rând

Ce nu vine şi n'are să vină curând.
Ne-au uitat toţi, şi mamă şi soră şi frate,
Şi ne-au uitat, iubirile toate.

Sufletul poetului în "Noapte de Crăciun" esta un

beduin rătăcit în deşert, pradă Fetei Morgane,
visează, la sărbatoarea de altadată:

De gâtul fierbinte-al cămilei, îmi lipesc obrazul livid.

În Ţara mea îndepărtată, în nopţile - acestea albastre,
Copiii colindă la geamuri ... Şi pleoapele grele
se'nchid.
O, Doamne! Unde-s zăpezile albe, zăpezile noastre?
Ducăndu-l aleanul din primăvara veşnică a Sudului
cu lămâi şi portocali, poetul fără să-şi dea seama
retrăieşte acel etern "Mais ou sont les neiges d'autan"
al lui Fr. Villon din celebra sa Ballade des dames du
temps jadis sau jocurile nostalgice ale lui P. Gauguin
din Tahiti, reînviind pe pânză, din ochii suvenirilor,
irarna normandă.

Şi mai trebuie să mărturisim aici că poetul este un

imagist înzestrat cu forţa contrapunctului reuşind să
conducă elementele unui repertoriu, ce păreau cele
mai multe piese de muzeu, reînvie actele de pe
avantscenă, fără să ni se poată şterge impresia că
artistul principal îşi ascunde sub iruri şi sulimanuri
adevăratul său chip, ferindu-se să se privească în
oglindă pentru a nu se vedea schimbat, se înţelege
fizic faţă de ce-a fost când lumea îl considera tânăr:

Iar în clipele când nostalgia ne transformă patul în

muşuroi de furnici
Şi ne doare gândul că îmbătrânim, putrezim pe aici,
Înţelegem cât de mărunte neînsemnate ne erau
tristeţile,
Când soarele adolescenţei ne încălzea dimineţile.

Dar îmbătrânirea poetului e de altă natură decât cea

obişnuită, fiindcă el poartă în suflet o tristeţe bolnavă
şi această stare se datorează vieţii sale de exilat,
pentru care nu se face, pentru simţirea lui, niciodată
primăvară:

Spre Răsărit, au plecat încărcate, două vapoare

Am privit lung după ele, cum erau înghiţite de ape.
Apoi am plecat capul. Mă dureau ochii de soare
Şi imagini moarte de mult, au înviat sub pleoape.

În portul mediteranian, îmi port tristeţea bolnavă,

Sub cerul aceste de sticlă, inima vibrează ca o vioară.
O, nu iubito, fără florile însângerate de vişin din
grădina moldavă
Şi fata cu ochii încărcaţi de vis, pentru mine nu poate
fi primăvară.

Lirismul lui Govora ca şi a lui Octavian Goga posedă

un inefabil din care percepem o armonie cu un efect
de legănare, posibil a fi de natură mioritică deci
izvorăşte din apele limpezi ale spiritualităţii specific
româneşti.

De fapt, poetul este un chinuit, luptă cu marea trecere

numită Uitare ca Iorgovan cu balaurul din valea
Cernei: (Înţelepciune)

Ea îmi spune că uitarea cerne petale însângerate de

cais
 Peste amintirea prietenilor de luptă şi de vis.
Şi mă învaţă să-ţi cer să mă înfăşuri şi pe mine'n
uitare
De ce oare iubito, înţelepciunea aceasta aşa de aprig
mă doare?

Ca un adevărat leitmotiv berliozian, de data aceasta

senin de tot, se arată împăcat că va muri printre
străini, mângâindu-l gândul că o va face alăturide
bunicul Ioanei şi aceasta nu va uita că departe florile
se vor scutura peste mormintele lor uitate:

Voiu rămâne cu bunicul în insula aceasta, să

tăifăsium despre Ţară,
Şi să plângem că am pierit ca Iudeii, înainte de a
ajunge în Canaan.
Niciodată nu vom mai mai vedea cum se leagănă un
lan de secară,
Şi nici cum tremură toamna sub ploi cenuşii, uscat,
un hlujan ...

Şi când îintr;o înserare vei privi cu fruntea lipită de

geam,
Cum leneş, cerul Pariei îşi cerne albe, ninsorile.
Să te gândeşti că într'o insulă cu lămâi şi migdali, se
desprind de pe ram,
Şi peste morminte uitate, se scutură, florile.
(Înserare la Palma de Mallorca)
Interesant cum dorul poetului este al unui ţăran sau al
unui om trăit o viaţă la ţară, regretul său este acela de
a nu mai vedea niciodată cum se leagănă un lan de
secară, sau cum tremură în ploi cenuşii un hlujan
uscat. Autorul se pricepe să-şi determine cosmosul
său propriu în mediul rural, cum Teocrit şi-l fixa în
cel păstoresc, fără nicio exepţie.

În ce priveşte strofa ultimă a poemului exepţional

"înserare la Palma de Mallorca" dedicat Ioanei,
nepoata maestrului Pamfil Şeicaru, ideea este că în
timp ce ea privi în Patrie ninsorile albe să se
gândească la faptul că cei doi se află pe o insulă cu
lămâi şi migdali ale căror flori se vor scutura şi peste
mormintele lor, uitate, de fapt o amăgire fiindcă ele
vor fi tot mai părăsite.

Partea doua, Avânturi ar constitui fortissimoul

simfonic al volumului, cu versuri dedicate unui erou
căzut la Nalcik cât şi altor camarazi, morţi în
"dreptul, sfânt război" "Pentru istorie, pentru gloria
Neamului nepieritoare / Peste veac pentru generaţiile
viitoare/". Nu lipseşte nici sufletul altui prieten, unul
ce s'a bătut vitejeşte în Rusia, nici spiritul domnului
Tudor, alături de Chineaţă şi fraţii săi, ţăranii, "Răvaş
fratelui Chineaţă" a fost dedicat dlui Pamfil Şeicaru.
Numai că trebuie iar să relevăm că şi aici spiritul de
fond al actului nu aparţine unui ins cu împărtăşire
luminioasă în casă ci aceluiaşi posedat de nelinişti şi
de fantome: "mă doare, mă sfârtecă, mă macină
nostalgia".

Cercetat de Erinii ca un personaj de tragedie antică,

nu poate scăpa de obsesia marei călătorii, de
singurătatea ei:

O! Nu mi-e frică de moarte, de gloanţe, de sânge,

Dar mi-e teamă că nimeni în urmă - mi n'o plânge.
Şi mi-e teamă că fata cu gura ca macii, din ţara
aceea'n Apus,
Mă va uita chiar din clipa în care, în marea călătorie-
oi fi dus.

În teama că nimeni în urma lui n'o plânge, nu e vorba

de a-l contrazice pe marele nostru Eminescu, de altfel
urmărit de aceeaşi temere pe care o depăşeşte, numai
că şi de data aceasta, el ar vrea să fie înmormântat ca
la el acasă, să-l plângă tot satul, aşa cum se cuvine
unui om de omenie, după obiceiul pomenit într'o
minunată poezie a lui Octavian Goga. Sentimentul e
de teamă, mult mai apropiat de grija lui Heidegger
decât de angoasa lui Sartre, de altfel în acelaşi sens
atitudinea fetei cu gura de maci din Apus, nu e deloc
surprinzătoare, de unde nostalgia după fata blondă,
moldovă apare mai mult decât întemeiată. E drept că
teama, fie şi numai ca grijă, dacă persistă, poate fi ea
însăşi supărătoare.

Referinţa la Eminescu, prin acel "Dar mi-e teamă că

nimeni în urmă-mi n'o plânge" ne duce la constaterea
că de multe ori fie şi prin opoziţie, ceea ce am
semnalat încă de la început, N.Şt. Govora practică un
fel de colaj artistic, punând una lângă altele, expresii
de-acum consacrate, încearcă apoi să dea o nouă
sinteză, ceea ce după părerea noastră umiliă,
formează chiar originalitatea talentului său, demnă de
a fi scoasă în evidenţă, în faţa acelora care la o
analiză superficială ar susţine tocmai contrariul.

Nu ne va mira că după un fortissimo oarecum

înăbuşit vom trece la "Blazare" poate cel mai autentic
ca expresie şi formă.

Dintre multe necunoscute rasună una pusă unui

oracol al destinului: Gânduri la mormântul lui Crişu
Axente, pe care merită să o redăm în întregime:

Moartea şi-a fâlfâit aripa neagră peste noi,

Copii blestemaţi ai acestui secol smintit.
Te-ai scuturat fără să fi avut timpul să fi rodit,
Ca florile peste care au căzut neguri şi ploi.
Nici o femeie nu te urmează acum când urci ultima
treaptă,
Femeile care te-au iubit, te-au uitat demult sau au
murit.
Numai acolo departe în oraşul între zarzări pitit,
O mamă se roagă pentru tine în fiecare zi şi aşteaptă.

Prietenii ţi-au îmbrăcat coşciugul în cele trei culori

La piept ţi-au pus o şuvţă de păr pe care au decolorat-
o anii.
Imaginea Ţării în care înfloresc magheranii,
Îţi înfăşoară trupul trudit de lagăre şi de închisori.

De-acuma cobori cu voluptate în marile linişti,

Nu-ţi va fi nici foame, nici dor şi nici sete de
dreptate.
Anii îşi vor purta nepăsarea peste morminte uitate,
Cum îşi poartă toamna norii, peste umbrele groase pe
mirişti.

În toate minţile o întrebare otrăvită se toarce,

Când peste cosciug încep să cadă bulgării de pământ.
E întrebarea ce în primăvara iberică vine pe aripi de
vânt:
Câţi oare, câţi dintre noi s'or întoarce?

Şi când peste câteva ore, peste oraşul străin se

vântură sara,
 Copiii secolului smintit îşi lasă capul pe mâni.
Peste câteva zile, peste câteva săptămâni,
Moartea va avea o recoltă bogată: pribegii mor
primăvara.
(Blazare)

Din această pavană pentru un tânăr mort să reţinem

elementele de repertoriu sătesc: comparaţia cu florile
peste care au căzut neguri şi ploi, sau cum îşi poarta
norii, umbrele groase pe mirişti. Să recunoaştem
autorul se pricepe să dea viaţă bocetului cu ritm de
dans lent pe care compozitorul Ravel l-a dedicat unei
tinere moarte.

Este inspirat şi înflorit imnul pribegilor acei ce mor

primăvara, la cei vii "sub tâmple carii desnădejdii ne
sapă", deoarece amintirile sunt hulubi obosiţi "vai de
acela ce nu are Ţară" totul precipitat într'o strofă
memorabilă scrisă pe marmura inimii:

Speranţele nu deschid către noi nici o fereastră

Trăim doar cu trecutul şi cu amintirile
Străine ni-s toate aici, străine strălucirile
Stelelor, cerul şi marea albastră.
(Desnădejde)

Poetul nostru, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului,

şi-a luat zborul spre culmile marilor înălţimi unde-i
Parnasul, nu numai al celor aleşi dar şi izvorul
Hypokrene din care bea jăratecul albelor înspiraţii,
Pegasul, cel înaripat, solul zeilor din Olimp.

Crăciunul anului 1951 dedicat Viorelei, fiica

mastrului, se termină cu o rugă a omului matur rostită
pentru o simţire de copil, o repetăm:

Pentru noaptea de Crăciun,

Moşule cu zâmbet bun,
Ca'n poveşti, pe-un nor de pară,
Adă-ne întreaga Ţară.

Chinuit de nostalgie motivul revine aproape ca o

obsesie a unei finnţe damnate:

Dar sufletul ca un hulub se roteşte,

Prin spaţii cu stele încremenite de ger.
În căutarea copilăriei şi adolescenţei, sub al Patriei
cer,
Cu-al meu rătăcind obosit, se'ntâlneşte.
(Reverie)

Acorduri minore sunt versurile de Iubire pornite de la

arpegii bacoviene precum:

Coboară înserarea pe oraş,

Şi plânge'n mine dorul pătimaş.
 Un vag parfum uitat de lacrimioară,
M'apasă ca o piatră funerară.

Şi totu-i putred, veşted şi pustiu

Odaia seamănă cu un sicriu.
Iubita a plecat şi nu mai vine
Şi troieneşte noaptea peste mine.
(Împăcare)

Şi de la cele de romanţă:

Nu ştiu sub care cer, nu ştiu sub care stele,

Îmi voi purta de-acuma, visurile mele.
Ce ştiu e că sub orice cer, sub orice stea,
Va fi mereu cu mine, amintirea ta.

O să foşnească'n mine amintirea, Doamnă,

Cum frunzele foşnesc în serile de toamnă.
Parfumul ei de floare ce încet ce stinge,
M'o'nvălui în vrajă, când la fereastr'o ninge.
(Plecare)

Până la cantilena minulesciană:

Dar primavara trece şi vara va trece şi ea,

Surâsul gurii de mac s'a stins cum se stinge o stea.
Floare de mac, floare de mac, e plin de poeme,
caietul,
 Floare de mac, floare de mac, ce triste e şi singur,
poetul!

Norii poartă în înalturi pachete albe de scamă,

Frunzele castanilor îi cad pe umeri, ca nişte bănuţi
ruginiţi de aramă.
Surâsul fetei a înflorit pentru altul, ca o floare de mac
într'o sară.
Şi de atunci pentru poet, niciodată, n'a mai fost
primavară.
(Floare de mac)

În "Toreadorul", cu darul de imagist ce-l

caracterizează, ni-l poartă pe dinainte pe Gonzales,
toreadorul, cu iubita lui senora Conchita, după ce el
moare în arenă, iese la plimbare la braţ cu Don Pedro,
adversarul lui, eroi de dramă mută şi perenă
preocupând şi pe Minulescu de pildă în Ultima oră:

Apele ochilor i se tulbură, în colţul buzelor a înflorit

o corolă de mac,
Totul în jurul lui a'nceput să se legene, ca'ntr'un
imens, ca într'un straniu hamac.
În nisipul arenei o mână pioasă a aprins o albă
lumănare.
La braţul lui Don Pedro senora Conchita a ieşit la
plimbare.
Fiecare Poezie se citeşte cu multă participaţie, reuşita
fiind una de necontestat. Să mai cităm versurile finale
a poemului intitulat Auto-satiră:

Vom ieşi amândoi seara târziu

Voiu ridica gulerul la pardesiu.
Şi-am să ridic obrjii la cer,
Să mi-i biciuie ploaia cu ace de fier ...
vom rătăci aşa ore întregi în ceaţă şi ploaie.
Şi când ne vom întoarce în sărăcăcioasa noastră
odaie,
Voiu sorbi voluptatea amară din paharul singurătăţii.
Şi ca şi altădată voiu fericit,
De a fi urât, înjurat şi lovit.

"Scrisoare iubitei", Lui Ş., "anunţă începutul ciclului

Febre: de data asta suntem puşi în faţa unei trăiri atât
de aparte încât aceasta nu mai poate fi normală ci
aparţine halucinaţiilor date de o stare febrilă, delir,
coşmare:

Sub ploaia cenuşie, sub cerul de plumb,

Tremurăm ca un lan de hlujani de porumb,
Pe străzi întortochiate, pe bulevarde străine,
Ca un câine fără stăpân, după noi, trecutul se ţine.

Dacă am fi amândoi, am sta la fereastră

Am sfâşia pânza norilor şi am vedea Dunărea noastră.
 În ochii tăi adânci şi rotunzi ca un ban.
Aşi vedea cum se coc şi putrezesc miriştile pe
Bărăgan.

Mai accentuate, ca scrise cu majuscule, meduze şi

trupuri de coral aruncate pe ţărmii stacojii, apar unele
versuri ca:

Destinele noastre se aseamănă

Suntem două frunze îngălbenite care se leagănă ...

De când eram doi copii cu şuviţele blonde

Ne-au însemnat ursitele, să fim două firi vagabonde.
Să nu prindem neci într'un loc rădăcini.
Cărările să ne fie semănate cu spini.
Şi la vârsta la care fiecare se strânge în bârlogul lui,
Să mâncăm pâinea amară a exilului ...

Nu, nu nimica în lume să ne despartă nu poate,

Zilele ce ne-au rămas, le vom trăi împreună pe toate.
La o margine de oraş, într'un cimitir străin,
Ni se vor sparge vieţile, cum se sparge o cupă de vin.
Şi peste destinele ce şi atunci au să se asemene,
În toamne târzii, frunzele au să se legene.
(Frunze de toamnă)

Şi continuă în Cântec din port:

 Ţi-aminteşti? În oraşul medieval mergeai cu paşi
mărunţei pe bulevardul acela imaculatul,
Ca să nu luneci pe zăpada îngheţată îmi strângeai
nervoasă, încheieturile mânilor.
Cine oare la ora aceasta solitară îţi sparge cupele
sânilor,
Şi-ţi culege sărutul gemut, de pe gura caldă şi roşie ca
păcatul?

Când tărziu, portul va răspândi miresme putrede de

budoar de curtezană,
Obosită amintirea va flutura sfâşiată ca o flamură.
Luna se va odihni în palmier pe o ramură,
Şi imaginea trupului tău mângăiat de altul, mă va
durea ascuţit ca o rană.

Şi în "Agonie", febrele îl vor vorbi de ziua în care

iubirea lui bolnavă va muri, purtând cu ea consecinţe
grave de tot, ce nu vor mai vindeca pierderile
substanţei sufleteşti:

Şi când vânturi de toamnă vor bate prin zarzări, prin

nuci
În inimă ca'ntr'un cimitir s'or înşirui alte, mereu alte
cruci.
O, crucile acestea putrede ale visurilor, de-ai şti cum
apasă, cum dor!
Niciodată nu te-a durut agonia trandafirilor, ce'n vază
 se usucă şi mor?

De altfel agonia florilor va fi şi a viselor, încât nu se

va mai scrie nici un poem mai mult, foile caetelor vor
rămâne albe, pentru ca în cimitirul inimii să
domnească liniştea, sigur cel ce a fost poet nu mai
putea duce greutăţile tuturor desnădejdilor şi
suferinţelor de unde a preferat să se oprească acolo
unde limitele sale umane i-o cereau:

Din ziua în care iubirea aceasta bolnav'o muri.

Foile caietului vor rămâne albe, niciun poem nu s'o
scri.
Nici un vis n'are să-şi mai desfacă aripile, să mă
atingă pe pleoape.
Şi'n Cimitirul înimii va stăpâni liniştea, ca un
pescăruş pe nesfârşite întinsuri de ape.

Se înţelege că Iubirea lui bolnavă nu era alta decât

Poezia şi rămâne să se vadă dacă odată ce o va lăsa să
moară îşi va fi vindecat şi rănile sufletului pricinuite
de amarul exilului.

Ori pote pescăruşul de pe întinsuri de ape nu era

decât peştele de aur al lui Paul Klee, aşa dar un vis
înlocuitor al altuia.

Încet se înfiripă la "ora regretelor" viziunea

despărţirii văzută cu ochelari expresionişti, deci prin
geamuri aburite, cum stă bine unor ferestre ale
Himerei, ţintuită ca Prometeu de coloanele
pământului:

Apoi,
Ca o lespede grea,
Noaptea va cădea peste pustiul din noi.
Într'un turn undeva,
Un orologiu va bate orele, rar,
Şi în tăcerea ce ne va îngropa ca o nea,
Ca prin vis îţi voiu auzi paşii îndepărtându-se pe
trotuar.

Şi eu am rămas mai departe,

Singur pe banca de sub castan,
În urechi ca un cântec de moarte,
Îmi va suna poemul bacovian ...

În clipele acelea solemne şi grave,

Vom simţi cum se accelerează bătăile bietelor,
Inimi bolnave.
Şi-am înţeles atunci amândoi,
Că orologiul a bătut pentru noi,
Ora regretelor.

Urmând şerpuitor un fum al amăgirilor sub orizontul

toamnei se aud cum, "Sub paşii bolnavi troznesc
visurile moarte" pe când "Plânge cerul, pentru toate
iubirile neîmplinite, pentru toate iubirile defuncte",
cadrul de la început devine pictural ca în tabloul
Anemonelor lui Şt. Luchian "Crizantemele albe îşi
dau sufletul în vaza albastră".

Ceea ce încă este necesar de reţinut e faptul că poetul

trezit parcă din Febre, începe să se caute pe sine
însuşi, să se depărteze de ceea ce a fost, deci să se
auto-nege, conesiderându-se într'al doilea exil.

Aşa vom fi pregătiţi de Finish, în poezia Melancolie

singura, autorul îşi ucide în mod hamletian pe poetul
din el, demonstrând că nu i-a adus nicio mângăiere,
din contră e mai confuz decât în ziua când a început
să scrie pentru volumul de faţă. Deci jocul de-a
rimele nu i-a tămăduit nici una din rănile cele mai
uşoare.

Nimic nu poate defini starea poetului mai bine decât

acele câteva cuvinte scrise de traducătorul
Psalmistului în limba românească Dosoftei, ele
definind durerea sufletească, în sine ea , îl copleşeşte
pe om, îl apleacă asupra fântânii care e inima lui
chinuită: "Acolo şezum şi plânsem", rugându-ne:

Melancolie
 Melancolie, melancolie,
Viaţă, pribeagă, pustie!
Gândurile nu se mai leagă,
Versurile nu se mai încheagă,
Elanurile s'au frânt, au murit,
Telegarii visului au obosit.

Nu mai ştiu, nu mai ştiu,

Mai trăiesc, mai sunt viu?
Mai sunt pe lume viori,
Păduri şi privighetori?
Sau poate acestea nu au existat, nu au fost,
Sunt cuvinte fără conţinut, fără rost.

Cine, cine,
Îmi aleargă prin sânge, prin vine
Şi-mi spune ca m'a iubit o fată,
Acolo în Patria îndepărtată.
Că m'am zbuciumat, că am scris,
Pentru mine, pentru lume şi pentru vis?

Ce minciuni, ce minciuni!
Nu sunt oare la casa de smintiţi, de nebuni?
Dacă au fost, unde sunt,
Când melancolia plouă pe suflet mărunt?
De ce nu vine fata cu obraz de mărgean,
Să-mi fie îndemn, să-mi fie alean?
 Nu vine, nu vine,
Câinii tristeţei muşcă din mine.
Gândurile-s confuze, nu se mai leagă,
Viaţă pustie, pribeagă!
Tăcerea în juru-mi creşte, enorm
O, cum aşi vrea, cum aşi vrea, să adorm!

Este o despărţire de trecutul său, atunci când se

asigură că "fata blondă, mlădioasă ca lujerul crinului,
cu gura parfumată şi roşie ca o muşcată" n'a fost o
fiinţă anumită ci mai, mult o statuie a ei, Tinereţea
lui. Acesteia, mai bine spus pe mormântul ei, a pus
N.Şt. Govora, ca pe o cunună cu crizanteme albe,
volumul său de versuri, Acolo şezum şi plânsem. La
plecare după cum se spovedeşte, a încuiat poarta de
fier a cavoului, aruncând apoi, cheia în hăurile nopţii,
pentru totdeauna.

Rămâne de văzut dacă într'o zi, cuprins de dorul celor

ce nu mai sunt, nu va încerca, la masa spiritului ocult,
un nou dialog cu ei pe calea de fum şi mireazmă de
cer, a Poeziei.

Vor înflori atunci pe colinele din eul său creator iarăşi

livezile de cireşi, caişi şi gutui, acompaniate de
acelaşi refren vilonian, cântat pe viorile inimilor:
mais ou sont les neiges d'autan?
Nov. 1979
 Recitind volumul de poezii "Acolo şezum şi
plânsem" de N.Şt. Govora

Fără îndoială, un volum de poezii scris de un poet

autentic nu poate fi tratat ca un obiect de consum şi
după prima lectură să fie aruncat la coş. Ci, cu fiecare
întâlnire, fiindcă ne poate oferi frumuseţi şi preţuri
noi, de multe ori unui exget nu-i ajunge o viaţă chiar
lungă pentru a spune că însfârşit cunoaşte marea
poezie, de pildă, a lui Mihai Eminescu.

Desigur prin poemele sale, ziditoare de suflet,

Govora incită mereu pe cititor să revie la
excepţionalele sale creaţii, cu scopul de a descoperi
ceva inedit şi aşezat cu o treaptă mai sus pe drumul
absolutului ideal.

Astăzi, cum poetul Govora nu mai e printre noi,

având contact numai cu spiritul său creator, îmi dau
seama că a avut dreptate când şi-a definit poeziile
drept un păcat, produse de trăirile a tot ceea ce a fost,
cu precădere în copilăria, adolescentă şi prima sa
maturitate ca ofiţer, locotenent al armatei române.

Mai precis spus, exilul îndepărtâdu-l de Patria şi

oamenii de lângă inima sa, a însemnat pentru el o
nouă experienţă existenţială, pe care a fost obligat să
o urmeze deci cu multe suferinţe proprii, astfel că a
fost forţat să-şi răscoleasc toate problemele
fundamentale privitoare la destinul său pământesc şi
deodată acesta să-i apară în altă lumină cu un alt sens
axiologic al vieţii.

Autorul american Thornton Wilder, în piesa sa Micul

nostru oraş, reprezentată în 1938 tratează o problemă
ce ar putea tocmai să ne întereseze. În primele două
acte, e vorba de o familie onorabilă şi se poate spune
chiar fericită, eroina principală dna Emily nu se simte
prea satisfăcută de traiul dus în micul ei orăşel,
oamenii indispunând-o prin mediocritatea lor. Se
întâmplă ca la sfârşitul actului al doilea să moară în
urma unei naşteri. De aici şi conflictul piesei. Lui
Emmily ajunsă în lumea morţilor, i se permite să se
întoarcâ pe pământ şi să-şi retrăiescă cea de-a 21-a
aniversare a naşterii sale. Cu această ocazie reia toate
scenele de odinioară dar dând o deosebită atenţie
fiecărui amănunt care lua o altă demnitate, judecat
fiind din puntul de vedere că viaţa este un dat care nu
se mai repetă deci trăitea fiecăruia îi provoca o
bucurie şi dădea un nou sens existenţei sale. La
sfârşitul zilei când se întoarce în lumea morţilor e
contrariată că oamenii nu dau importanţa cuveniţa
fiecărei clipe trăite deci le scapă adevăratul scop al
vieţii. Poate nu mai sfinţii şi poeţii trăiesc din acest
punct de vedere, cu adevărat.

Personal, cred că de fapt poeţii şi scriitorii revin atât

de des la trecutul lor tocmai fiindcă l-au trăit în fugă
şi chiar inconştient, puţin atenţi la fenomenul trecerii
sale, astfel că prin opera lor caută să îi dea un rost şi
o importanţă pe care nu i-au dat-o la timpul său.

Cel puţin aşa poate fi considerată acţiunea poetică a

lui Govora, prin suferinţele şi singurăţile sale din
exil, el descoperă adevăratul sens al trecutului său,
legat de o Patrie şi un popor, toate raportate la un
mediu şi o ambianţă ce îi este străină. Cu siguranţă au
dreptate autorii care susţin că omul îşi are rădăcinile
înfipte într'un pământ anumit numai că situaţia este
acuma schimbată deoarece exilul nu permite o
întâlnire normală între om şi ţara sa natală. Prin
această prăpasite, ce-l desparte de Ţara unde a văzut
lumina zilei, lucrurile se complică, deoarece prin
conştiinţa celui exilat evenimentele trecutului îşi
recâştigă demnitatea ce nu li s'a conferit niciodată, şi
exact ca eroina autorului american, devin importante
şi cele mai mici amănunte, cum s'ar spune trecutul şi-
a dobândit o memorie a lui pe care cel înteresant o
consideră noua lui existenţă, cel puţin cum o
demonstrează şi cazul lui Govora după un timp mai
lung de acomodare, care a durat aproape zece ani. Cu
această ocazie, trăind mai mult în ţară, visul şi
transfigurarea realităţii înlocuiese cu adevărat
prezentul care nu-i decât al unui amarnic exil.
Desigur, dacă exilatul are talent face uz de harul său,
în proză sau în poezie, cum se pot da nenumărate
exemple, în această privinţă Govora nu-i o exepţie.
Dar dacă am compara de pildă exilul lui V. Hugo cu
al său, ne-am da seama că al ultimului este din cale
afară de neomenos, barbar, aşa cum era şi
comunismul instalat la putere în România, cu ajutorul
armatelor sovietice. Dar chiar dacă nu era în intenţia
sa, cum îi numea Aron Cotruş prin poeziile sale
reprezenta un doinaş al poporului român, în primul
rând, exilul şi adevărurile lui erau şi ale celorlalţi
români, fraţii lui desţăraţi. Dar lucrurile nu se opresc
aici. Deşi ideile poetului nostru sunt exprimate
deschis şi sunt uşor de înţeles, ele parcă tocmai din
această cauză ne impresionează, nu rar ne cutremură
şi acest efect se datorează faptului că prin poeziile
sale ne aproprie, citindu-le, de origini adică de
esenţele sufleteşti ale poporului român, întruchipate,
cum o susţine de strămoşii noştrii Daci şi romani apoi
de părinţii părinţilor noştri, urmaşii lor direcţi fiind
lucrătorii pământului Patriei, ţăranii. Aşa cum com
mai arăta şi am arăta şi am arătat-o, Govora este un
ţărănist, nu numai prin tradiţionalismul său, subliniat
şi de Aron Cotruş, dar prin însăşi arta sa poetică se
referă constant la concepţia şi modul de a fi al
ţăranului, în el trăieşte fiul sătenilor din Moldova de
jos, tot restul suprapus de educaţia primită, e
subordonat singurului efect pozitiv, cel se stă în
suljba ridicării nivelului de trai şi de cultură a
ţăranului român, fără să fie înscris în vreun partid
politic.

Pe aceeşi linie s'a desvoltat şi acţiunea romanului

undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev, unde totodată a
trebuit să dea şi câteva date mai personale despre el,
ceea ce în poezie putea fi evitat.

Rezumând ideile noastre, putem arăta că ceea ce

Govora a realizat prin poezia sa din exil, ca limbaj se
înţelege specific artei poetice, i-a reuşit lui M.
Vulcănescu în filozofie. Se ştie că Dimensiunea
existenţei româneşti, ca studiu fenomenologic, adică
bazele spiritualităţii specifice româneşti le-a descris
din testele aplicate de echipele studenţeşti conduse de
M. Vulcănescu la iniţiativa prof. Gusti, la sate, deci
indirect s'a demonstrat că noi simţim şi gândim aşa ca
ţăranul român, ori altfel spus concepţia ţărănească
determină spiritualitatea poporului nostru.

Desigur poetul Govora recurge la preferinţele

sentimentului, şi la metodele lui de abordare fie şi a
ideii, se simte atras de natură la fel ca Ciobanul din
Mioriţa şi Mihai Eminescu din Mai am un singur dor,
dar la acesta din urmă dragostea mare rămâne pentru
natură, ea l-a dus la credinţă că în sânul ei se află
paradisul ceresc pe pământ, în contrast considera
oraşul ca distrugător al sufletului uman, prima
corespondea naturii eterne pe când al doilea
trecătorului impersonal.

Pe Govora îl înteresează nu partea de ritual şi de

ideal, ci caută să descrie natura cu ochii omului de la
ţară, observând legănarea holdelor de secară,
galbenul cămpului cu grîu, florile din grădina
moldavă şi încă multe alte aspecte, impresionante
pentru ţăran în primul rând.

Ceea ce am numit în studiui meu anterior, tendinţa lui

Govora spre "collage", de fapt nu aparţine intenţiei
neapărate a autorului, o dau noţiunile, în sine vechi
cât lumea cărora Govora le-a o conferit o profundă
originalitate.

Referinţele mai des la Bacovia şi uneori la cântecele

sale funerare, trebiuesc înterpretate ca un semn de
admiraţie adus celui mai mare poet al Moldivei de
jos, şi totodată printre cei ai literaturii române, în
orice caz nu deranjează atâta timp cât autorul nostru
brodează pe firul de aur, sau cum o scrie chiar
Bacovia de "sineală, de aur, de sânge" o bogăţie de
idei şi metafore sau alte figuri de stil care-i
garantează originalitea, fără să aibe cumva în întenţie
să-l concureze pe colosul coloşilor, Bacovia.

Se ştie câţi imitatori a avut marele Eminescu, dar nici

unul nu şi-a fâcut un nume, pe când Govora îi învită
la Bacovia în atelierul său de lucru, dându-i cinstea
pe care o merită un maestru inegalabil în arta sa, fără
ca acest lucru să împiedece pe un alt confrate al lui să
nu exerseze major pe corzile albe ale lirei lui Apolo.

În consecinţă, în primul studiu publicat aici în

legătură cu poezia lui Govora, consider că am prins
nenumărate instantanee valabile în sine, dar care nu
au reuşit să atingă superbia ansamblului, poate şi din
cauză că nu am avut un spaţiu prea mult la dispoziţie,
a trebuit să mă acomodez cerinţelor altora.

Din acest motiv am să încerc să împlinesc acest

deziderat în capitolul întitulat "Recitind volumul de
poezii "Acolo şezum şi plânsem" de N.Şt. Govora. În
acest studiu voi reproduce mai multe poezii de
Govora în întregime tocmai pentru ca astfel să se
ajungă mult mai uşor la ceea ce noi numim unitatea
operei sale poetice, pe care o considerăm un model
de poezie românească ce nu poate să fie ignorată,
astăzi în ţară.

Primele revizuiri conferite trecutului din partea

exilului, privesc pe părinţii poetului de care în
romanul său Mihai Livadă, la un moment dat, se
considera total înstrăinat.

Iată prima poezie din ciclul "Lacrimi pe zidurile

Ierusalimului":

Mamei

Mamă, zadarnic numeri zilele şi săptămânile

Şi tremurând, îţi pui la ochi streaşină mânile.
Se vor coace, se vor trece cireşele din grădină,
Fără ca feciorul de departe să vină.

Să nu te înşeli de ţi-o cânta cocoşul în prag,

Nici anul acesta nu vine feciorul pribeag.
Un sbucium lăuntric îl răsuceşte, îl poartă,
Pe'ntinsuri de apă stătută şi moartă.

O! De n'ar fi dorul, de n'ar fi depărtările

N'ar fi aşa de apasătoare tăcerile.
De n'ar fi o fată în satul moldav,
Nu mi-aşi simţi sufletul stingher şi bolnav.

Nădejdile toate, se destramă, se rup,

Ci o rugină roade vremea din trup.
În părul din tâmple şi-a înfipt vrăjmăşia,
Şi mi-a ucis adolescenţa, copilăria.
 Fetei cu ochii albaştri, mamă să-şi spui
Să-şi lege destinul de altul, sunt tineri destui',
Cuminţi care nu s'au înfrăţit cu depărtările
Şi nu vântură zănateci, ţările, zările.

Să nu mă aştepte, aşteptările dor,

Ca frunzele toamna, iubirile mor.
Numai tu cu credinţă aşteapta-mă mamă,
Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă.

Tema poeziei este cât se poate de simplă, se

adresează mamei sale căreia îi dă sfatul să nu-l mai
aştepte numărând zilele şi săptămănile, zadarnic îşi
pune mâinile streaşină la ochi tremurând, feciorul de
departe n'are să vină.

Să ne se amăgească nici când cocoşul o să-i cânte în

prag, semn din bătrâni, că va primi oaspeţi, acesta nu
va fi feciorul pe care un sbucium lăuntric îi poartă
"pe întinsuri de apă, stătuţă şi moartă", de fapt
însuşirile amarnicului exil prin care îi este scris să
treacă.

Urmează o frumoasă definiţie a dorului, deoarece

dacă n'ar fi el nu ar exista nici depărtările şi n'ar fi
atât de apăsătoare tăcerile, şi nu l-ar duce gândul la o
fată din satul moldav şi nu şi-ar simţi sufletul atât de
stingher şi bolnav. Işi descrie starea prin care toate
nădejdile se destramă, în timp ce în părul de la tâmple
vremea roade ca o rugină din trup şi vrajmăşiile i-au
ucis copilăria şi adolescenţa. Deci, să-i spună fetei cu
ochii albaştri să-şi lege destinul de altul căci sunt
tineri destui cuminţi, care nu s'au înfrăţit cu
depărtările şi nu vântură zănateci, ţările, zările. Fata
să nu-l aştepte, aşteptările dor pe când ca frunzele
toamnei, iubirile ajung să moară.

Domneşte sentimentul de desnădejde al tânărului

desrădăcinat de ai săi, de un exil fără vreo perspectivă
de a se încheia, în timp ce dorul şi depărtările fac mai
apasătoare tăcerile. O roagă pe iubită să renunţe la
dragostea lui, oricum iubirile mor. Atmosfera este
mai mult decât dureroasă, lacrimile vărsate pe
zidurile Ierusalimului simbolizează locurile sale
natale, locurile unde locuieşte mama lui, ele se
transformă într'un plâns jalnic, cu atât mai mult cu cât
nu există nicio şansă de ieşire din respectivul cerc
infernal. Nu mai cine a mâncat din pita muiată în
fiere a exilului poate cu adevărat să perceapă notele
profunde ale unei atari jelanii, în cursul căreia
sufletul se transformă în instrumentul recitării
monotone, împrumutând ritmul doliului perpetu, fără
termen de rezolvare finală.

Şi totuşi un licăr de lumină ne aduc ultimele două

versuri, care bine se observă contrazic versurile de la
început de data aceasta îndemnând pe mama lui la
aşteptare, după cum urmează: "Numai tu cu credinţă
aşteaptă-mă mamă / Cireşul din grădina copilăriei,
mă cheamă". Ar corespunde aceste cuvinte unei
speranţe ascunse a fiinţei sale, e posibil, dar credem
că autorul în primul rând se referă la un vis, şi
susţinem asta deoarece ştim din romanul său că
mama lui Livadă avea grijă să păstreze cireşul din
grădină plin de roade pentru fiul ei, ori acum poetul
ne mărturiseşte că aşa făcea de fapt buna lui, mamă.
Ceea ce înseamnă că în amintirile sale, măcar în ele,
o vede pe mama lui aşteptindu-l în timp ce cireşul din
grădină îl cheamă, în ce împrejurări, nu mai e nevoie
s'o comentăm.

În ce priveşte forma poeziei, care în general se va

repeta, ca batăile unui metronom, se renunţă, la orice
ritm cunoscut, s'a încetaţenit noţiunea de ritm
interior, în schimb rimele două câte două sunt
respectate, nu rar ultimele cadenţe corespund unui
dactil ca depărtările, zările, saptamânile / mânile,
alternând fie cu o rimă iambică, să-i spui / destui, sau
troheică, mamă / cheamă, ele prin tăria lor accentuată
relevă importanţa ultimelor două versuri, prin ele
visul din grădina copilăriei îndulceşte disperarea
autorului, în cazul dat cel puţin, opreşte plănsul,
inflorind în ochi un surâs, momentan, vindecător.
În cele anterioare am reprodus un fragment din
"Scrisoare tatălui meu" în continuare o să-l ducem
până la capăt:

Ştiu, la Făget, printre pruni, printre nuci şi printre

cireşi,
Au robotit cu sudoare, generaţii de aşpri, de aprigi
răzeşi.
Şi'n nopţi înstelate albastre, umbrele lor
Îşi caută neîmpăcate nepotul, strănepotul rătăcitor.

Sub nucul cel mare, văratec ţin sfat,

Pufăiesc din lulele şi-şi blestemă urmaşul înstrăinat.
Din lanţul acesta senin, de negru pământ
scormonitori
Ce chemări otrăvite l-au smuls şi ţi l-au aruncat în
vâltori?

Şi atuncia abia, inima începe să înţeleagă,

Ce blestem neîmpăcat, destinul mi-l leagă.
Şi fruntea grea ca o lespede, se lasă pe mână,
La ora cand pacea pluteşte ca un abur, peste fire,
stăpână.

Poezia "Denie" este dedicată de copilul de odinioară

bunicului său, ţăranul Naculai Lazăr, în romanul său
Undeva pe Nistru, adevăratul său tutore spiritual:
 În noaptea parfumată de April,
Mi-e sufletul moale, cuvios de copil.
Şi cu paşi mărunţei, cu bunicul de mână
Mă'ndrept către biserica noastră străbună.

Tămâia îşi înalţă fumul la cer,

In atmosfera grea de credinţă şi de mister.
Şi inimile se simt pătrunse de sfinţenie,
Când bat clopotele, clopotele de denie.

O, clopotele acestea sonore, clopotele,

Care fac să-şi înteţească în mine durerile, ropotele.
Clopotele pe care, furat de al vieţii tumult,
M'am desvăţat sa le mai înţeleg, să le mai ascult.

Ele bat în noaptea aceasta şi pe aici,

Când către biserici se îndreaptă cu paşi mărunţei, alţi
copii, alţi bunici.
Şi când pe mine mă roade ca un burghiu primăvara,
Căci mi-am pierdut şi bunicul şi credinţa şi Ţara.

Cu siguranţă, reîntors pe drumul amintirilor, cu

adevărat dintr'un fel de ţară a morţilor, poetul nostru
primind un alt cântar interior al faptelor şi clipitelor,
dă masura supremei demnităţi atât celor doi părinţi
cât şi bunicului, căci ei reprezintă pentru el Ţara şi tot
ce-l leagă de pământul roditor inclusiv în suflete,
altarul străbunilor părinţilor şi fraţilor săi de neam.
Să reţinem faptul că formal fiecare strofă e ruptă în
două prin punerea exactă a punctului după al doilea
vers, şi această ordine e păstrată la toate poeziile
alcătuite din câte patru versuri. Poetul parcă ar
împrumuta acest semn ortografic adâncimile
luminioase ale eului său creator, jucând rolul
coarnelor puse de Michelangelo pe fruntea lui Moise,
acestea arătau sfinţenia personajului biblic, întocmai
cum poetul nostru a ţinut să ne aducă la cunoştiinţă
faptul că el le-a luat din locurile cele mai sfinte ale
conştiinţei sale, acolo unde omul poate ajunge doar
odată în viaţă, când e supus unei majore inspiraţii de
origine sacră.

În "Marea călătorie" Govora îşi scrie propriul său

"Mai am un singur dor" fără să abordeze ritualul
acestei unice creaţii înrudite cu Mioriţa populară, el
îşi scrie testamentul într'o formă personală cum a
făcut-o şi Tudor Arghezi in neuitata lui poezie. De-a
v'aţi ascuns:

Marea călătorie

Ştiu într'o noapte de vără, fulgerat voi cădea.

Pe cerul de sineală va tremura ca o lumânare o stea.
Mâinile vor scormoni înfiorate în lut,
Ca o apă va gâlgăi sângele, din trupul căzut.
 Vântul îmi va aduc pe aripi, miresme de acasă,
Şi grâul va fi moale ca un covor de mătasă.
În juru-mi macii vor fi roşii, ca o gură de fată,
Ce mia-a zâmbit undeva, într'o ţara îndepărtată.

Când peste pleoape, moartea se va lăsa ca o ceaţă,

Spicele verzi ale grâului, îmi vor luneca peste faţă,
Şi'n pragul marei calătorii, în fulgerarea clipitei,
Am să zâmbesc căci voi crede, că e mâna iubitei.

O! Nu mi-e frică de moarte, de gloanţe, de sânge

Dar mi-e teamă că nimeni în urmă-mi n'o plânge.
Şi mi-e teamă că fata cu gura ca macii din ţara aceia
din Apus,
Mă va uita chiar din clipa în care, în marea călătorie-
oi fi dus.

Din prima strofă aflăm că va cădea într'o noapte de

vară fulgerat, pe cerul de sineală va tremura ca o
lumânare, o stea, ştiindu-se că la noi e obiceiul să se
pună o lumânare în mâna celui ce se pregăteşte de
ultimul său drum. După sângele ce-i gâlgăie din
trupul căzut am crede că lovit în luptă se pregăteşte
să treacă printr'o moarte aşa cum se cuvine unui ofiţer
de carieră, convins de menirea lui pe acest pământ.
Evenimentul se petrece printre străini, de-oarece
vântul îi aduce pe aripile lui miresme e de acasă şi ce
înseamnă acest lucru ni-l explică mai departe chiar
poetul: va simţi grâul moale ca un covor de mătasă şi
în juru-i macii vor fi roşii, amintindu-i de gura unei
fete ce i-a zâmbit într'o ţară în depărtată. Iar când
moartea i se va lăsa peste pleoapele lui ca o ceaţă,
spice verzi îi vor aluneca pe faţă, astfel că în pragul
marei călătorii o să zâmbească şi va crede că e mâna
iubitei.

Deşi nu o spune direct, poetul nostru îşi doreşte să

moară acasă la el în sat, fiindcă între străini nimeni
nu-i va pune, în ceasul său din urmă, în mâni o
lumânare după obiceiul nostru din bătrâni. Îi vor lipsi
miresmele de-acasă, grâul moale ca un covor de
mătasă şi macii roşii din jurul său, co o gură de fată
ce i-a zâmbit odată şi alte spice verzi de grâu în
pragul marei că torii îi vor aluneca peste faţă şi el le
va considera drept mâna iubitei. Descrierea se referă
la moartea eroului printre străini, de unde dorul său
după mediul său ţărănesc alcătuit din grâul moale şi
de macii roşi, care lipsind, insclusiv mâna iubitei
alunecând mangaietor pe faţa lui, se va desfaşura
într'un rit ce-i va peoetlui veşnica lui singurătate.

Şi ultima strofă lămureşte lucrurile, am mai

comentat-o în cele anterioare: Nu-i este frică de
moarte, de gloanţe, de sânge, dar îi este teamă că
nimeni în urmă nu-l va plânge iar fata cu gura ca
macii din ţara aceia'n Apus îl va uita din clipa în care
în marea călatorie va fi dus. Cu siguranţă, luând in
considerare toate aspectele prezentate, poetul nostru
suferă la gândul că ar putea să moară şi să nu i se facă
slujba şi toate ceremoniile, aşa ca acasă în satul lui,
cum sunt cunoscute şi aplicate din moşi-strămoşi. Nu
e chiar o coincidenţă că poporul român este
tradiţionalist nu numai în pozie şi artă dar şi în religia
lui ortodoxă, în care adevărurile divine se transmit în
scris prin Biblie şi prin viu grai, cu ajutorul Tradţiei
patristice, de unde şi caracterul oral, transmis de la
autor la cititor, mult mai practicat în culturile
răsăritene, ortodoxe decât într'alta parte. La catolici
există o atitudine ambiguă, reprezentată în primul
rând de Papi, faţă de Tradiţie pe când protestanţii îi
contestă orice valabilitate.

Ar mai fi de adăogat că sentimentele exprimate de

Govora în poezia sa Marea călătorie nu constituie o
exceţie, la mulţi exilaţi teama dde a muri şi a fi
înmormântaţi nu după obiceiurile noastre strămoşeşti,
am auzit-o clar formulată, fără ca ei să fi avut ocazia
să citească poeziile lui N.Şt. Govora. În legătură că
acest autor mai putem stabili două adevăruri. Se ştie
că spiritialitatea unui român e determinată de
memoria sa genetică (Jung) deci se manifestă în mod
înconştient fără să justifice cumva existenţa
inconştientului ca teritoriu anatomic îndependent,
totuşi chiar şi cei fără credintă procedează după
modelul de gândire ortodox. Îl putem da de exemplu
chiar pe poetul nostru care deşi mărturiseşte că şi-a
pierdut credinţă odată cu Ţara, cu toate acestea ţine să
fie îngropat după cele mai autentice cutume ortodoxe,
ceea ce ne aminteşte de Misa unui ateu de H. de
Balzac.

În al doilea rând se poate demonstra că deşi poeziile

lui sunt profund lirice, prin sunceritatea sentimentelor
sale reuşeşte să le exprime şi pe ale fraţilor din exil
cu condiţia ca aceştia să-şi iubească Ţara şi să simtă
ca pe o nemarginită durere despărţirea de pământului
lor natal. Adică li se pretinde să cinsteasca noţiunea
sfântă de "exilat".

Şi ceea ce aş mai vrea să spun o las în sarcina

poetului nostru cu al său cuvânt adresat unui prieten
exilat, în poezia "Adună-ţi sufletul, camarade", cu un
mişcător motto cu versuri semnate de G. Tutoveanu.
(Acest poet omagiat la moartea sa de T. Arghezi şi
printre manuscrisele lui Pamfil Şeicaru se află
portretul său a căutat să dea Bârladului o strălucire
aparte, culturală, se înţelege, obligându-ne să nu
uităm că că prin acest oraş, au trecut un Vlahuţă, un
Emil Gârleanu, dar el însuşi Tutoveanu era o chezăşie
că ar putea reuşi în misiunea pe care şi-o asumase.
Dar primul, dintre cei cunoscuţi, emeritul G.
Călinescu i-a desfiinţat pur şi simplu poezia, dreptate
avea Pamfil Şeicaru era mult prea "naţionalistă". T.
Arghezi îi mustră pe intelectualii români, tocmai în
legătură cu G. Tutoveanu că au memoria prea scurtă.
Dar realitatea e mult mai tristă: marele păcat al
poetului bârlădean a fost acela că nu a locuit în
Bucureşti căci în ţara românească nu mai acestor
fericiţi aleşi au muzelor le este deschis mult visatul
Parnas. Părerea ne este întărită de faptul că Marian
Popa, om supus partiduleţului, că altfel nu ar fi ajuns
autor de Dicţionare de literatura română
contemporană, nu-l trece în cărţulia lui, deci nu a
auzit de el. Dar dl. Marian Popa posedă criterii de
selecţie valabile nu mai pentru unii bucureşteni, ori
având în vedere câtor nulităţi le-a acordat atenţie şi i-
a trecut în Dicţionarul său, credem că l-a apucat un
exces de respect subit şi a hotărât să-l excludă pe
marele poet Ion Pillat ca să facă loc protejaţilor săi.

Adună-ţi sufletul, camarade

Copiii mei, copiii mei,
când mergeţi seara la culcare,
Şi candelele'n tremurare
Vă ning pe creştete văpaia,
Rugaţi-va şi pentru cei
Care-au căzut la Turtucaia.
(G. Tutoveanu)
 Când exilul devine apăsător cenuşiu
Gândiţi-vă la morţii fără cruce, fără sicriu.
Şi când îţi infige cuţitul în voi nostalgia,
Gândiţi-vă la cei care-au căzut în Rusia.

Ştiu, în camerele în care fereastra se deschide ca o

rugăciune spre cer,
Sunt momente în care şi amintirile se estompează şi
pier.
Şi chiar pe Icoana Patriei se aşează o ceaţă, un fum,
În ore târzii, în care nădejdile toate, sunt doar zdrenţe
şi scrum.

Te văd camarade; pumnul ţi-a devenit dur, ca o

cremene, ca un ciocan,
Te-a otrăvit o imagine: soţia culcată cu altul, în
salonaş, pe divan.
Trupul ţi s'a strâns ca un arc şi viaţa devine-o povară.
O, în asemenea clipe, de-ai avea cel puţin o ţigară!

Ninge! Pe geamul de la mansardă zăpada creşte

mereu,
Începi să te îndoieşti că mai există undeva,
Dumnezeu.
Şi eşti sătul de viaţă, de toate c'ai vrea,
Să dispari, cum de pe firmament dispare în goluri, o
stea.
 Ştiu camarade, sunt clipe în care pribegia te frânge,
Speranţa, ca o candelă în care s'a terminat uleiul, se
stânge.
Gândeşte-te atuncia cum urlă crivăţul pe coline, pe
văi
Şi cum troieneşte pe mormintele camarazilor tăi.

Adună-ţi sufletul risipit şi inima ca pasăre învinsă,

rănită.
Sufletul acesta al tău, e explosiv, dinamită.
În tine e nădejdea celor căzuţi şi a celor din Patria în
care bântuieşte urgia,
În tine şi în cei care s'au bătut vitejeşte'n Rusia.

Poate condus şi de versurile lui G. Tutoveanu poetul

devine vraciul propriilor sale răni dar şi a camarazilor
aflaţi cu el, în exil, cărora le aminteşte că atunci când
traiul lor devine apasător şi cenuşiu şi când le infige
cuţitul nostalgia, să se gândească la morţii fără cruce,
fără sicriu, la cei căzuţi în Rusia. El înţelege că de
multe ori pribegia îi frânge şi speranţa se stinge ca şi
în candele când se termină uleiul dar să se gândească
arunci cum urlă crivăţul în văi şi cum troieneşte
mormintele camarazilor săi.

Deşi se ocupă şi de grijile de fiecare zi până la urmă

ajunge la concluzia că morţii trăiesc prin noi, aşa cum
şi inversul e adevărat, că noi în cea mai bună parte
trăim prin morţi.
Îndemnul poetului e acela că nădejdea celor căzuţi şi
a celor din Patria unde bântuieşte urgie, este în ei, cei
ce-au luptat viteşeşte în Rusia.

Numai astfel se pot învinge momentele în care şi

amintirile se estompează, iar pe Icoana Patriei, se
aşează ceaţă şi fum cât nădejdile toate sunt zdrenţe şi
scrum.

Poate să ajungă să se îndoiască de existenţa lui

Dumnezeu, chiar să fie sătul de viaţă încât ar dori să
dispară cum de pe firmament, în goluri o stea, totuşi
ceva trebuie să fie mai presus de toate acestea şi
anume speranţele acelora ce au căzut ca şi ale celor
ce suferă în patria unde bântuie urgia, în ei ca şi în
toţi care s'au luptat vitejeşte in Rusia.

Credem, că N.Şt. Govora nu şi-a trădat niciodată

idealul de luptă şi nici toate credinţele strâns legate
de el.

Ravaş fratelui Chineaţă

Dlui Pamfil Şeicaru

Era plină de grâu şi de secară, Ţara,

Şi tu frate Chineaţă, adesea te culcai flămând, sara.
Din făina de grâu, doară de sărbători îţi făcea nevasta
 o burcă.
Totuşi, foarte rar, te-ai încruntat, ai tras o sudalmă şi
au pus mâna pe furcă.

Te sculai de cu noapte, când holdele erau pline de

rouă,
Dar din rodul muncii tale, tu nu luai nici una din
două.
Sau alţii, totdeauna alţii, care trăgeau foloasele,
Şi tu bietul de tine, te alegeai cu ponoasele.

Ca ţiganul cu scânteia, te învăţaseşi cu răul,

Treceau anii şi dacă se schimba ceva, era doar călăul.
Numai când la hotare năvaleau ca lăcustele,
duşmanii,
Şi-aminteau boierii că cei mulţi şi bravi, erau fraţii tăi
Chineaţă: ţăranii.

Un timp ale tale au fost toate, pământul, plugul,

boruna,
Şi erai fericit, căci în totdeauna, tu şi pământul ai fost
una.
Dar liniştea nu avea să fie lungă,
S'a răsturnat, lumea şi într'o noapte iar a bătut
clopotu'n dungă.

Tu ţi-ai făcut cruce, te-ai încruntat şi ai sărutat pe

Ilinca,
 Şi apoi până departe la Volga ţi-ai purtat raniţa şi
opinca.
Te-ai bătut ca un brav, cum ştii să te baţi, frate
Chineaţă,
Dar ca şi altadată, boerii te-au vândut într'o
dimineaţă.

Şi'n batătură la tine, ca la el acasă, venit-a duşmanul

Ţi-au batjucorit nevasta şi fata, ţi-au luat plugul, boii,
sumanul.
Dar tu ai răbdat, ai strâns pumnii şi ţi-ai înghiţit de
obidă, scuipatul,
Şi de data aceasta ne tu, ci altul era vinovatul.

Dar oricum, stăpânii dinainte îţi dijmuiau grâul,

mălaiul.
Păgânii de azi vor ca să-ţi ia sufletul, graiul.
Şi-au hotărât să-ţi fure pamântul, iar tu să rămâi bou
de povară,
Iar Ţara, biata noastră Ţară nu mai e Ţară.

Nu mai e timp de aşteptat, nădejdea-i la tine: departe

s'aude zgomot de armă,
Se hâţână lumea asta nedreaptă, în curând ai să vezi
că se darmă.
Ia seama frate Chineaţă, socotelile pagânilor se
încurcă.
Încruntă-te, trage-i o sudalmă şi pune mâna pe furcă.
Poezia "Răvaş fratelui Chineaţă" e dedicată lui
Pamfil Şeicaru nu numai deoarece, cum spunea în
poezia "Înserare la Palma de Mallorca" împreună
tăifăsuiau despre Ţară şi plângeau că vor pieri ca
Iudeii, înainte de a ajunge în Canaan, dar în acei ani
duceau o luptă dreaptă împotriva trădătorilor de ţară
de la 23 August 1944, apărând interesele singurei
clase ce merită consideraţia neamului, ţărănimea,
talpa ţării numită de Mihai Eminescu. Ţăranismul
amândorura, după cum de nenumărate ori am arătat-
o, era unul bazat pe rădăcinile proprii ţăraneşti din
care-şi trăgeau seva vieţii şi tot ce aveau mai bun
într'a lor fiinţă.

În poezia prezentă autorul face un istoric al cărui

personaj principal era fratele Chineaţă. Deşi Ţara era
plină de grâu şi secară, adesea el se culca flămând,
din rodul muncii sale alţii trăgeau folosale pe când el
se alegea numai cu ponoasele. De câte ori navăleau la
hotare duşmanii ca lăcustele, boerii îşi aminteau că
cei mulţi şi bravi erau fraţii lui Chineaţă: ţăranii.
Însfârşit a ajuns să fie mai fericit căci întotdeauna el
şi pământul a fost una, numai că liniştea nu a durat,
lumea s'a răsturnat, astfel că ţăranul şi-a luat raniţa şi
opinca şi după ce-a sărutat-o pe Ilinca a ajuns până la
Volga, unde s'a bătut cum numai el ştia sa se bată.
După ce, ca şi altădată boierii l-au trădat iar,
duşmanul după ce i-au batjocorit nevasta şi fata, i-a
luat boii şi plugul şi sumanul. Dar oricum stăpânii de
dinainte îi dijmuiau grâul şi mălaiul, pagânii de azi
vor să-i ieie sufletul şi graiul: "Şi-au hotărât să-ţi fure
pământul, iar tu să rămâi bou de povară / Iar Ţară,
biata noastră Ţară, nu mai e Ţară".

În ultima strofă îl avertizează pe Chineaţă că nu mai e

timp de aşteptat, departe se aude zgomot de armă,
lumea nedreaptă curând se va dărâma încât şi lui nu-i
rămâne decât să se încrunte, să injure şi să pună mâna
pe furcă, deci să participe la apropiata încleştare.

Desigur tonul şi mai ales îndemnul la luptă ne apar

nepotrivite şi pentru a-l inţelege va trebui să
recurgem la unele date istorice. Volumul de poezii, a
apărut în anul 1954, deci răvaşul a fost scris mai
înainte, într'o epocă ce coincidea cu războiul rece,
declanşat cu precădere între Statele Unite şi Uniunea
Sovietică, rezolvareanu era decât declanşarea celui de
al treilea război mondial. În această conjunctură
exilul românesc e zguduit de un eveniment cu totul
senzaţional şi anume o mână de români exilaţi,
propun americanilor să-i paraşuteze în România
comunistă, fenomen ce întărea atmosfera încordată a
vremii. Aşa dar nu au fost trimişi de nimeni a fost
libera lor alegere, deci singuri responsabili de ce erau
gata să facă. Fără îndoială având în vedere situaţia
din ţară total dominată de o terorare, incredibilă, era
un act sinucigaş, mai ales că cei din ţară se pare că au
fost anunţaţi de venirea paraşutiştilor de cineva aflat
chiar la sediul comandamentului american. Cei
paraşutaţi, în două echipe nutreau speranţa că vor
putea mobiliza masele, primind totodată şi ajutorul
cuvenit american. Rezultatul a fost dezastruos:
majoritatea au fost prinşi de comunişti chiar la
aterizare, fratele lui Golea, Ion, student în medicină a
ajuns să împartă manifeste participanţilor la
Congresul mondial al tineretului ţinut la Bucureşti,
dar a fost arestat chiar în timp ce împărţea
manifestele respective. Toţi au fost executaţi după o
judecată sumară, scăpând doar Filon Verca, probabil
fiindcă fiind paraşutat în ţara lui de baştină Banatul,
oamenii au fost mai solidari şi în loc să se grăbească
să-l denunţe l-au ajutat să treacă graniţa, de unde a
ajuns la Paris unde mai trăieşte şi azi, întretimp a
scris pe larg despre evenimentul respectiv, acolo sunt
daţi nominal toţi componenţii celor două echipe,
paraşutate în 1953 în ţară.

De-acum vom înţelege tonul amar din Ruga lui

Govora din care reproducem trei strofe:

Dar acuma nu mai putem ne-a ajuns cuţitul la os

Peste noi a venit un popor care nu mai vrea să plece,
nu mai poate fi scos.
 Ne fură holdele, ne ridică vitele, ne seacă petrolul,
bogăţiile toate,
Şi toate acestea le face în numele cuvântului sfânt:
Libertate ...

Iar dacă la Tine nu mai poate găsi milă poporul

acesta, zămislit din legende şi din minuni,
Sfârşeşte cu noi, trimite Tu cete, trimite Tu legiuni
De îngeri. Şi ce n'au putut face duşmanii cu arcul, cu
puşca şi cu tunul,
S'o facă îngerii Tăi, să ne ucidă, să ne stârpească până
la unul.

Sau Doamne, mută-ne în altă parte a pământului

Să nu mai fim la răscrucea furtunilor, să nu mai fim
în drumurile vântului.
Şi odată măcar fii îndurător cu noi, mută-ne cu totul
cu părinţi, cu iubite, cu fraţi,
Şi mută-ne şi leagănul zămislirii, mută-ne şi Dunărea,
şi împăduriţii Carpaţi.

***

Atunci când ulterior mi s'a vorbit, în exil, de

paraşutarea celor două echipe, cunoscând prea bine
situaţia din ţară, nu am rămas deloc entuziasmat de
această acţiune, dezastrul expediţiei putea fi prevăzut
matematic.
Totuşi nu se poate constesta faptul că deşi
componenţii celor două echipe, numai fiindcă au fost
legionari, nu şi-au iubit din toată inima Ţara, dându-
şi pentru ea, darul cel mai scump căpătat numai odată
de la Dumnezeu, Viaţa.

În ce-l priveşte pe maestrul Pamfil Şeicaru în anii lui

1950, cum scria în lucrările sale, era pentru o
insurecţie armată în România, nu exista nicio
deosebire între ideile lui şi cele ale lui Govora
exprimate în "Răvaş fratelui Chineaţă". Cu anii,
îmbătrânind, marele ziarist şi-a schimbat atitudinea
devenind mai înţelept, era de părere că pentru
poporul rimân insurecţia, după modelul ungar sau
ceh, ar aduce după sine, jertfe de vieţi inutile, prin
urmare îi recomandă să aştepte liniştit căderea
imperiului sovietic, ajunsă la scadenţă ca în in 1918
imperiul habsburgic austro-ungar, şi nu se poate
spune că nu a avut dreptate, chiar dacă fenomenul a
avut loc la aproape zece ani după moartea sa.

Nu mai că la sfărşitul vieţii marele ziarist a trecut

prin nişte contradicţii greu de înţeles. Ca naţionalist îl
admira la superlativ pe E. Lovinescu cel ce-a
contestat valorile fundamentale ale poporului român,
şi se arăta adeptul catolicismului, văzând în Papa
polonez pe adevăratul salvator al omenirii din robia
comunistă. Şi toate acestea le făcea, în timp ce din
inconştientul său creator, Pamfil Şeicaru recomanda
ca românii să aştepte cu răbdare prâbuşirea puterii
sovietice, atitudine specific ortodoxă, opusă
activismului apusean fie catolic, fie protestant.

Pentru a încheia ciclul poeziilor prezentate, voi reda

poezia Desrădăcinare, încă o realizare ce poate fi
considerată o bijuterie exprimată în nestematele
cuvintelor, demnă de a figura în orice antologie
închinată marei şi unicei Poezii româneşti unde îşi au
locul cele mai multe creaţii din volumul "Acolo
şezum şi plânsem" de N.Şt. Govora:

Motto:
Fr. Nietzsche

Bald wird es schneien,

Weh dem, der keine Heimat hat

(Curând o să ningă,
Vai, de acela, ce nu are ţară.)

Dezrădăcinare

Ca planta la care i-ai smuls rădăcina

Ne doare lumina, ne doare rugina.
 Şi ploaia îngână un cântec de moarte
Departe ni-i gândul, departe.

Suntem ca nisipuri etern mişcătoare

Mânate de vânturi, bătute de soare.
Ca renii în turme, sub a Nordului stea,
Nu ne putem fixa, nu ne putem aşeza.

Abia'nfiripate, iubirile mor

Căci moartea stă'n ele ca viermele 'n măr.
Ca ancora vasul trecutul ne ţine,
Mai trece o toamnă, o iarnă mai vine.

Ne doare, de doare, căci frântă ni-i spada,

În curând are sa cadă zăpada.
Încetul se stinge a dorului pară,
Şi vai de acela ce nu are Ţară.

***

După lectura volumului de poezii "Acolo şezum şi

plânsem" al lui Govoara îmi exprimam ideea că poate
într'o zi, poetul îşi va relua din nou dialogul cu "fiinţa
de fum şi mireasmă" a Poeziei. Şi la urmă puneam
sub semnul întrebării, dacă nu cumva atunci vor
reînflori pe amintirile lui, iarăşi, livezile de cireşi,
caişi, gutui din tinereţea sa, acompaniate de acelaşi
refren villonian, cântat pe flautele inimilor: "Mais ou
sont les neiges d'autan".

Astăzi pot să dau un răspuns precis: Govora nu s'a

mai întors la Poezia şi amntirile ei, ci a înţeles să-şi
dea un desnodământ existenţial nu mai prin el
considera că va pune capăt dorului ce îi ardea în
inimă, de-atâtea timp. Astfel într'o zi, după Dec. 1989
îi spune soţiei sale Eugenia şi puţinilor prieteni ci-i
mai avea, că a hotărât să se întoarcă în Ţara
copilăriei, adolescenţei şi tinereţilor sale, din satul
Galbeni de lângă Tecuci. Nevasta lui care a suferit
sub comunişti o aşteptare de 33 de ani până a primit
paşaportul prin care putea să-şi vadă soţul ce locuia la
Madrid, auzindu-l pe Govora cu ideia de a se
reîntoarce în România desigur şi-a amintit de
neumăratele chinuri suferite până a părăsit infernul
comunist, ori cum era informată că în ţară nu s'a prea
schimbat nimic, a considerat intenţia soţului ei de a
se întoarce în ţară drept o nebunie, pe care, în niciun
caz, ea nu vroia s'o mai trăiască. Să mai adăogăm
faptul că în ultimul timp, au ajuns ambii soţi să
primească un ajutor social prin care, însfârşit îşi
aveau asigurate bătrâneţile, care le-au bătut deja la
poarta casei, nu chiar de ieri. În acest fel Govora a
plecat singur, fără să mai privească la cei lăsaţi în
urma sa. Cu mult înainte îmi scrisese de intenţia sa
vagă de a se întoarce acasă şi eu care vizitasem ţara
după "eliberare" l-am asigurat că tot comuniştii sunt
la putere nu mai că ei se numesc oamenii lui Iliescu,
în loc de Ceauşescu, dar mare deosebire nu prea este.
Se înţelege că eu am încercat să-i scot din cap atare
gânduri şi se vede că Govora nu a fost prea sincer cu
mine, în sensul că lui deja ideea îi era mult prea
avansată de cum îmi scrisese, de unde nu mi-a mai
răspuns, de-altfel cunoscându-i tăria de caracter, nu
mai mă expuneam să-mi bat gura degeaba, nimeni
nu-l mai putea întoarce din drumul său.

Aşa se face că numai peste ani buni am aflat de la o

cunoştiinţă comună că Govora plecase în ţară şi că
nimeni nu ştie unde se găseşte, probabil să fi murit.
Trebuie să adaog că Govora suferise cu ani înainte,
pe când maestrul trăia, deci cam prin 1980 un mic
atac cerebral după care rămăsese cu modificări
afazice, avea tulburări accentuate, mai probabil de
scris (alexie) fiind total lucid cu memorie perfectă,
dar înafară de iscălitura lui, îmi scria soţia lui la
maşină de unde îşi adăoga şi numele de Eugenia
Beldie, numele adevărat al soţului ei. Scriu toate
acestea, că plecând în România la neamurile lui,
Govora nu mai avea posibilitatea să scrie, cum
probabil nici nu ar fi făcut-o. Odată plecat, era bun
plecat, a trecut prin atâtea în viaţă încât nimic nu-l
mai inspăimânta.

Este deci inutil să ne punem întrebarea, în fond plină

de preţiozitate, dacă prietenul nostru a găsit în ţară
ceea ce visa, ori a trecut prin ultima mare desamăgire
a vieţii lui? Dar ar fi nedrept şi greşit să judecăm
lucrurile în acest mod. Personal cred că trebuie să
ţinem seama de romancierul şi poetul Govora, opere
în care şi-a exprimat sufletul cu totală sinceritate, nu-l
mai înteresa succesul lor, scriindu-le şi-a făcut datoria
faţă de el însuşi, a contribuit la cunoaşterea sinelui
său, fără niciun efect în reconstruirea ce-a desăvârşit-
o prin scrisul său. Desigur, mi-a arătat o deosebită
încredere încredinţându-mi manuscrisului, dar pe de
altă parte ştia că nu pot să mi-l însuşesc, atât poartă
pecetea personalităţii sale şi în acest sens avea mai
mult decât dreptate.

Numai plecând de la romanul său şi poeziile lui îl

putem înţelege destinul şi credinţele, şi îi putem
descoperi unitatea întregii sale creaţii, dar recitind pe
"Acolo şezum şi plânsem" cu principalele pagini din
"Undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev", nu ni le
valorificăm pe deplin decât dacă ţinem seama până la
capăt de aventura sa existenţială; numai prin ea se
completează în întregul el ceea ce urma să se
împlinească, dreptul său de mărturisire literară
depăşea conţinutul unei simple opere beletristice ,
căci es nu distrează, mai degrabă descrie hiperbola
unui extaz tragic în esenţa lui profundă. Govora pe
ultimul său drum vroia să-şi caute un loc în cimitir
lângă ai lui, şi mai ales îl atrăgea peste vreme
mormântul lui Corinel, moartă atât de tânără, pe care
continua să o iubească ca pe fetiţa romantică de la
Galbeni căreia îi plăcea să viseze şi să admire în
tovărăşia lui, in serile de vară, luna care înroşea
însângerată dealurile Călimănesei.

Şi deodată, în tăcerea morţilor, Govora îşi simte şi pe

mai departe inima caldă, scăldată într'o apă curată,
cristalină. Şi nu se mai simte străin, şi-a regăsit
adolescenţa şi vatra visurilor sub marmura albă a unei
cruci. După unele zvonuri se spune că însfârşit
Govora a murit, ca sfinţii, inconjurat de nimbul păcii
eterne, astăzi de odihneşte între ai săi în cimitirul
satului Galbeni. Pronia cerească i-a satisfăcut toate
dorinţele, la înmormântarea lui s'au săvârşit toate
obiceiurile ştiute din bătrâni, în urma lui a plâns tot
satul cum se cuvine când e petrecut la groapă un om
de omenie.

Acesta a fost poetul, romancierul, ziaristul,

polemistul şi pamfletarul N.Şt. Govora dar înainte de
toate, eroul unei existenţe nu de fiecare zi. Dacă
poporul român ar poseda astăzi astfel de oameni,
lângă ei i-aşi orândui pe Pamfil Şeicaru şi Ion
Emilian, co toţi cei ce s'au bătut vitejeşte în Rusia,
Ţara noastră ar avea o cu totul altă soartă, mai
înălţată, mai lângă Dumnezeu.
Unitatea operei lui Govora e dată de spiritul
romanului său, incununat de laurii poeziei simţite ca
pe un cântec de înger, exilat din paradisul condiţiei
sale umane, remarcabilă şi prin fiinţarea existenţei
lui, prin care tot ce a fost imaginat pe carările
visurilor s'a transfigurat şi s'a împlinit aevea:
rădăcinile din Fiinţa sa înfipte în pământul lui natal l-
au readus, ca prin minune, acasă, simţind miresmele
cerului aburind din huma veşniciei, pe când cu
moartea, spicele verzi ale grâului îi vor aluneca peste
faţă şi el va crede că este mâna iubitei, toate aceste
vedenii nasc din inima inimii pământului, vatră şi
altar cu tainele fraţilor tăi, Glia Patriei, giulgiul
luminii, unde înfloresc chiar şi spinii: "Mai albi decât
sunt numai crinii".

Să ne despărţim de poeziile lui Govora rostindu-i

mirabila creaţie întitulată Glia, una din podoabele
tradiţionalismului nostru poetic, posibil să fie
alăturată poeziilor, Cântecul Potirului de N. Crainic
sau Intoarcerea lui Ulise de Radu Gyr:

Patrie, Patrie, în glia scumpă a ta,

Plugurile rastoarnă brazdă adâncă şi grea.
Dârzi, stau încovoiaţi pe coarnele lor, ţăranii,
Cum au făcut-o părinţii, bunicii şi strămoşii lor, Dacii
şi Romanii.
 Întotdeauna au stat neclintiţi în faţa furtunii,
Ca şi fraţii lor din codri, gorunii.
Duşmanii au venit, au plecat sau şi-au găsit aicea
mormântul.
Dar ţăranii au rămas, căci îi legau plăvanii, plugurile
şi pământul.
Dar ţăranii au rămas, căci îi legau plăvanii, plugurile
şi pământul.

Unii dintre năvălitori au fost aşa de negri la suflet,

aşa de câinoşi.
Veneau din Răsărit şi Miazănoapte, din codri
întunecoşi -
Că luau tot ce găseau, treceau totul prin flacări şi
sânge,
Şi nu lăsau ţăranilor decât ochii pentru a plânge.

Dar au plecat şi aceştia, iar pe urmele lor,

În glia ta Patrie, plugul a pornit harnic, răscolitor.
O, de-aş putea de-aşi putea,
În urma plugurilor aşi îngenunchia!

Şi-un bulgăre aşi lua din brazda neagră şi udă,

Brazdă grea, rasturnată, cu sudoare şi trudă.
Şi l-aşi săruta ca pe o moaşte, ca pe-o icoană.
Apoi l-aşi pune pe inimă, cum pui leacul pe rană.
Patrie, Patrie, cât este de scumpă această gle a ta,
N'o pot înţelege decât cei cari, ca şi mine, nu o pot
săruta.

***