POVESTE CU ŢUCARICA

Ştiu bine că nu este indicat să intervii în natură, mai ales când este vorba
de animale sau păsări. Natura are legile ei, dure, dar astea sunt şi ar fi bine să
le respectăm pe cât se poate. Uneori, însă, nu poţi respecta principiul
nonintervenţiei...
Într-o dimineaţă, mergând spre piaţă, am auzit un plânset de pui de
animal. De la mai mult de cincizeci de metri se auzea. N-am desluşit din
prima ce animăluţ o fi fost şi am dat să o iau într-o parte, ca să nu-l mai aud şi
nici să mă intereseze ce-o fi fost. Dar am renunţat, având în minte o imagine a
unui căţeluş lovit sau prins în cine ştie ce. Ia, mai bine să văd despre ce e
vorba.
Apropiindu-mă de locul cu pricina, mi-a devenit clar că era plânset de
pisic, de pisic mic. Se jelea de ţi se rupea inima, şi parcă chiar era prins în
ceva de unde nu putea să iasă. În acelaşi timp cu mine, din partea opusă se
apropia alt bărbat, care avusese aceeaşi impresie, că animalul era la ananghie
şi voia să-l ajute să scape din prinsoare.
Greu am desluşit amândoi un ghemotoc de păr roşcat, într-un tufiş de
gard viu. Era un pisic. Se uita la noi amândoi şi îşi plângea soarta cu o sută de
decibeli... Celălalt bărbat s-a arătat bucuros că nu era vorba despre vreo
capcană şi s-a depărtat. Pisoiul a mai încetat din plâns, dar se uita la mine,
aşteptând. Am întins mâna spre el. S-a dat înapoi, dar nu foarte convins. I-am
vorbit cu voce blândă, până am pus mâna pe el. L-am ridicat şi l-am lipit de
pieptul meu. S-a liniştit imediat. Era fetiţă, şi era plină de purici.
M-am uitat mult timp la ea, gândindu-mă ce să
fac. În jur nu se vedea nici o eventuală pisică
mămică. Era clar că puiul fusese aruncat printre
blocuri, cine ştie din ce motive, nici nu mai conta de
ce, principalul era că fusese părăsit şi că n-ar fi avut
nici o şansă să mai trăiască nici două zile. "Fetiţă, a
mea eşti" am hotărât, şi aşa nu am respectat
principiul nonintervenţiei în natură.
Am făcut imediat planul de bătaie. În primul rând, trebuia s-o ajut să
scape de purici. Am trecut pe la o farmacie veterinară din apropiere, mi-au dat
un praf care s-a dovedit foarte bun, i-am luat şi mâncare pentru juniori şi
m-am înapoiat la firma la care lucram, într-un apartament de la parter. Mi-am
anunţat toţi colegii că vom avea un paznic pisică şi am instalat-o acolo. I-am
improvizat o tăviţă cu nisip, sperând că o va folosi (şi chiar a folosit-o), iar
pentru mâncare am "arestat" imediat o scrumieră mare, pe care am spălat-o şi
dezinfectat-o cu grijă. Când i-am pus din conservă, s-a repezit mieunând de
plăcere, dar am avut surpriza să constat că nu ştia să mănânce din mâncarea
semisolidă. Mai mult terciuia bucăţelele de carne, lingea sucul, dar până la
urmă reuşea să mănânce câte ceva. Nu-i mai duceam grija în privinţa asta, nu
eram obligat s-o hrănesc eu.
Când am sesizat că-i era somn, am instalat-o pe un scaun, pe care am pus
o păturică, şi s-a aşezat mulţumită că scăpase de stresul de dinainte. Nu ştiu
ce-o fi fost în mintea ei, dar se pare că înţelesese că cineva avea grijă de ea şi
nu mai trebuia să fie stresată.
În noaptea aceea am lăsat-o singură în apartament, cu toate uşile
deschise, să meargă ea unde ar fi dorit. Nu ştiam dacă nu era cumva bolnavă, o
noapte de singurătate ne-ar fi spus multe.
A doua zi, deschizând uşa de la intrare cu grijă, ne-a întâmpinat vioaie,
venind din încăperea unde îi amenajasem culcuşul. Era clar, nu părea bolnavă,
ba chiar se simţea foarte bine. Venisem pregătit cu castronele pentru mâncare
şi pentru lapte. Mâncarea tot aşa o presa, dar laptele a ştiut să-l lipăie cu o
viteză fantastică.
Şi a trecut o săptămână. O lăsam seara singură, ziua eram împreună. Dar
n-o puteam lăsa acolo singură sâmbăta şi duminica, aşa că vineri am luat-o
acasă, spre bucuria întregii familii, dar spre disperarea Mitzei, felina casei,
bătrână şi sătulă de câte pisici mai trecuseră pe la noi. Nu ştiu cum de a fost
botezată Ţucarica, dar aşa i-a rămas numele. Mitzi a mirosit-o, a fâsâit-o bine
de tot, atrăgându-i atenţia că nu e bine să facă prea mulţi purici pe acolo, după
care a tratat-o cu indiferenţă.
Ţucarica a studiat pe îndelete apartamentul, a văzut unde e mâncarea şi
nisipul, după care şi-a găsit un scaun în bucătărie ca să doarmă. Trebuia s-o
ajutăm noi să urce pe scaun, căci era prea mică pentru a sări singură. În jos
mai mergea, dar în sus nu.
Apoi lucrurile au mers de la sine, lunea o duceam la firmă şi rămânea
acolo toată săptămâna, vinerea o luam acasă. În maşină stătea destul de
liniştită, uitându-se pe geam afară, spre mirarea multor trecători. La firmă
făcea cam ce dorea ea, stătea la soare pe balcon, îşi găsise un loc şi acolo îi
pusesem o păturică, dormea cât era ziua de lungă, fiind activă probabil
noaptea, când nu o vedeam. Lunile au trecut şi s-a făcut fată mare.
Într-o zi a ieşit afară, a găsit uşa deschisă şi s-a strecurat. Peste câteva
minute am auzit un mieunat strident. Când am deschis uşa, ea era acolo,
înfoiată toată, cu o coadă groasă ca de veveriţă, ridicată în fund şi cu ghearele
desfăcute, ameninţând un ditamai câinele care nu ştiu cum ajunsese acolo.
Câinele ar fi atacat-o, fără îndoială, dar nu prea îndrăznea, văzând-o atât de
zburlită şi de nervoasă. A preferat apoi să plece şi s-o lase în pace.
Când a venit frigul, o luam acasă în fiecare seară, noaptea nu aveam
încălzire la firmă şi mi-era milă de ea s-o las acolo în frig – cu toate că, dacă
ar fi fost maidaneză, ar fi ştiut să se descurce, aşa cum se descurcă şi altele.
Apoi, în iarnă, am luat-o de tot acasă şi am lăsat-o acolo, la căldură.
Cu Mitzi a ajuns la un consens, bătrâna îşi alegea locul preferat, iar
Ţucarica se aşeza şi ea undeva în apropiere, fără să o deranjeze cumva.
Noaptea nu dormea cu noi, nu putea Mitzi să o sufere în apropiere, dar aveam
un scaun lângă capul patului şi se aşeza acolo să doarmă, să fie şi ea pe
aproape de noi.
Cea mai mare plăcere a ei era să se aşeze
în chiuveta de la bucătărie şi să-şi facă toaleta
pe îndelete. Nu ştiu ce-o fi fost în mintea ei de
se urca acolo, probabil era invizibilă în acel
loc şi nu mai trebuia să fie atentă la
eventualele atacuri ale Mitzei. Şi se mai urca
pe un calorifer, ca să aibă căldură de jos, şi acolo îşi petrecea aproape toată
ziua.
Devenise adolescentă. Avea un chip de animal şiret, era foarte activă, şi
mereu se uita pe furiş în toate părţile, gândindu-se probabil ce-ar mai putea ea
să facă, ce-ar mai putea să distrugă...
La ieşirea din adolescenţă a căpătat un obicei deranjant la culme, de care
nu am putut s-o dezvăţăm cu nici un chip. A constatat repede că dacă vrea să
deschidă o uşă era suficient să sară pe clanţă. Dacă nu reuşea din prima, sărea
de mai multe ori, până se deschidea uşa. Dacă la început ne-a uimit şi înveselit
deşteptăciunea ei, curând maniera aceasta de a deschide uşile a început să ne
exaspereze. Era suficient ca cineva să iasă din cameră, pentru ca Ţucarica să
vină şi ea peste câteva secunde, deschizând uşa şi fără s-o mai închidă apoi.
La început am crezut mereu că dorea să mai mănânce ceva, dar nu, ea venea
după cel care ieşea şi îşi făcea apoi de lucru cu încălţările care erau puse în
ordine pe hol, rozându-le sau făcându-le puc de hokey... Noaptea, noi
dormind, dar ea fiind foarte activă, deschidea cu zgomot uşa, trezindu-ne pe
toţi, iar dacă voiam s-o aducem cu forţa înapoi, trebuia să o alergăm minute
bune prin apartament până ceda într-un târziu.
Am găsit o metodă de a o ţine la respect. Când ne culcam, puneam
alături de pat o nuia lungă, peste care ar fi trebuit să treacă pentru a ajunge la
uşă. Îi era frică de nuia, cu toate că n-am atins-o cu ea, doar o ameninţam că-i
măsor spinarea cu ea. Câteva nopţi, metoda a dat rezultate, dar a descoperit
cum se poate strecura pe lângă nuia şi se ducea la uşă şi o deschidea sărind pe
clanţă. Şi îşi perfecţionase metoda de deschidere a uşii, astfel încât s-o
deschidă din prima, căci ştia că va fi certată rău dacă va fi prinsă asupra
faptului. Sărea cu ambele labe din faţă pe clanţă şi se lăsa pe cea care o apăsa.
Cum o fi descoperit asta, nu ştiu, dar reuşise.
 Dacă nuiaua nu mai era bună, am găsit o altă metodă. Seara, la culcare,
puneam la uşă un scaun cu spătar, care ajungea la clanţă şi nu o mai lăsa să fie
apăsată. Ţucarica, inteligentă cum nu se mai văzuse, a înţeles imediat că s-a
terminat cu "exerciţiile" nocturne şi, atâta timp cât scaunul stătea la uşă, n-a
mai încercat să o deschidă. Dormea liniştită toată noaptea pe acel scaun,
făcându-şi probabil planuri pentru viitor...
Din cauza acetor manifestări a primit şi un alt nume, provenit din
jargonul "băieţilor de cartier": Fărâmata. Nu ştiu ce-ar fi putut să însemne, dar
numele acesta avea un parfum deosebit, care o caracteriza pe de-a-ntregul.
În primăvară s-a petrecut acea schimbare în toată fiinţa ei care o îndemna
să caute masculi. Nu prea înţelegea ea ce se întâmpla, dar brusc şi-a manifestat
dorinţa de a ieşi afară.
Am ieşit împreună şi stăteam vreo oră în faţa blocului, unde aveam un
spaţiu verde în care se putea ascunde la nevoie. A studiat cu interes noul
mediu, a mieunat de mai multe ori, a mirosit fiecare smoc de iarbă şi fiecare
tufiş, citind eventuale "mesaje" de la consângenii ei.
La prima manifestare de dragoste, am hotărât că nu era bine să facă pui.
Am tratat-o cu vestita pilulă care o ajuta să treacă mai uşor peste această
perioadă. Dar două zile tot suferea şi ne arăta clar ce ar fi dorit ea. La fel am
tratat-o încă de vreo trei ori.
În tot acest timp începuse să iasă afară, la început însoţită, mai apoi şi
singură. Ne era teamă pentru ea, că s-ar putea pierde, dar mai avusesem un
exemplu de pisic care nu se pierduse, aşa că am acceptat să iasă singură. Mai
rău era că ea nu ştia cum e timpul afară şi, de îndată ce se deschidea uşa de la
intrarea în apartament, o zbughea pe scări în jos, adesea fără să o vedem,
realizam mult mai târziu că nu era prin casă şi eventual îi auzeam mieunatul
pe casa scării.
Cu vremea, ne obişnuisem cu prezenţa ei în casă şi cu obiceiul de a ieşi
singură pe afară, dar asta numai când eram noi acasă, dacă ni se părea că
întârzie prea mult, mai ieşeam pe afară să o căutăm, de obicei nu se ducea prea
departe, era prin preajmă, o găseam şi o chemam în casă şi de cele mai multe
ori era ascultătoare şi venea.
Apoi, într-o bună zi, când am venit acasă de la treabă, n-am mai găsit-o
în apartament. Pur şi simplu nu mai era! De dimineaţă, la plecare, juram că o
lăsasem înăuntru, dar acum nu mai era. Am ieşit s-o caut printre blocuri, pe
unde ştiam eu că se mai ascundea când nu voia s-o aduc acasă, am chemat-o,
am scotocit toate locurile posibile, dar Ţucarica nu era nicăieri. Şi nu am mai
găsit-o niciodată... Nu-mi explic ce anume o făcuse să dispară aşa, definitiv. O
bănuială vagă am, alesese libertatea. Probabil viaţa pe care i-o asiguram noi
nu cadra cu pretenţiile ei, cine ştie.
 Ne-a lăsat un gol mare în suflet, mai ales dacă ne gândeam că ea nu ştia
să se hrănească în natură, mereu masa îi fusese asigurată şi în privinţa asta nu
trebuia să aibă ea grijă. Şi acum, la mulţi ani după ce a dispărut din viaţa
noastră, ne amintim cu drag de figura ei de şmecheră şi de privirile pe care le
arunca în toate părţile, cu gândul la ce-ar mai putea ea să mai facă, unde să
mai sară şi ce să mai doboare...
Aceasta a fost povestea cu Ţucarica, pisica cu mare personalitate.

Valeriu CIUCULIN
Slatina 230122, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5