BOIERUL

Cele mai frumoase şi simţite povestiri despre animalele dragi nouă se

scriu după trecerea lor în nefiinţă. Probabil numai atunci realizăm ce am
pierdut şi încercăm să exprimăm ce nu am reuşit sau nu am băgat prea mult
în seamă cât au trăit.
Boierul este numele unui motan. De rasă
europeană, mare, puternic, inteligent, un pic cam
bădăran, de profesie... vagabond tomberonist.
În urmă cu vreo şapte ani, deschizând uşa
apartamentului într-o seară când Mitzi, felina
casei, stătea atentă la uşă, dând semnale că
dincolo era ceva, am zărit un motan mare, alb cu
câteva pete negre, care se uita cu mult interes
spre noi, dar nu îndrăznea să intre. M-am dat de-
o parte şi am lăsat animalele să comunice între
ele. După numai două minute de semnale numai
de ei ştiute, motanul a intrat în apartament. Am închis uşa în urma lui. A
avut o reacţie de teamă, dar de îndată ce l-am mângâiat s-a liniştit. L-am dus
în bucătărie, i-am pus să mănânce ce am crezut de cuviinţă, a mâncat tot ce
era cu carne, dar şi brânză, şi pâine şi a lipăit cu mare poftă lapte cât i-a fost
necesar. Când şi-a potolit foamea, s-a postat în mijlocul bucătăriei şi mă
urmărea cu privirea. L-am mângâiat, m-a răsplătit cu torsul lui zgomotos,
apoi a căutat ieşirea şi, când am deschis uşa, s-a dus uşurel pe scări în jos.
În zilele următoare a venit din nou, pe seară, locuim la etajul întâi şi
probabil aştepta să se liniştească circulaţia pe scări ca să-şi ia inima în dinţi
pentru a veni la uşa noastră. Seri la rând i-am deschis uşa şi l-am hrănit. Nu
cerea decât un pic de mâncare şi un pic de dragoste. I-am dat şi un nume,
Boierul, mi s-a părut mie că are aere de mare boier de ţară. Nu ştiu dacă el
pricepea că are nume sau simţea nevoia să aibă unul, dar nouă ni se părea că
este esenţial să aibă.
Peste vreo trei săptămâni a îndrăznit să intre în camera de zi, unde a
simţit el că lumea se mai uită la un televizor şi nu e circulaţie mare. L-am
lăsat. S-a urcat pe canapea şi şi-a stabilit un loc al lui, la margine, probabil
ca să nu deranjeze prea mult. Stătea ce stătea, dormea bine, un ceas, două,
poate trei, apoi deodată se ridica şi se ducea la uşă. Dacă era închisă, trăgea
cu gheara lui puternică de partea de jos. Era imposibil să nu-i auzi cererea. Îi
deschideam şi se ducea afară.
Mai târziu am aflat de prin vecini că se mai ducea şi la alte uşi, unde,
rareori, primea câte ceva de mâncare, dar nicăieri băgat în casă, ci la uşa de
la intrarea în apartament. Am început să-l zărim noaptea printre blocuri,
alergând după mâţe şi certându-se cu alţi motani. Dacă îl strigam de pe
balcon, răspundea cu nişte semnale scurte şi intra în scara blocului, ştiind că
i se va deschide uşa la noi.
Uneori venea murdar, nu ne plăcea, intra pe la subsol şi mai cădea în
mizerii, şi puţea ca naiba, dar el tot frumos şi drăgăstos era pentru noi. Îl
mai ştergeam din când în când, promiţându-i o baie sănătoasă când urma să
se facă mai cald.
Simţea nevoia de companie, se ţinea după noi acolo unde mergeam
prin apartament, nu cerea niciodată ceva, căci avea şi un glas cam slab (însă
când se certa cu un mascul de talia lui se auzea de la cinci blocuri!), dar
primea mai tot ce i se oferea.
Copiii de pe scară ştiau că îl primeam în apartament şi de câte ori îl
găseau la uşă, băteau ca disperaţii până deschideam. Şi întotdeauna îl
primeam cu drag.
În primăvară avea un obicei nou. Este neliniştit, mânca repede ceea ce
i se oferea, apoi se agita un pic, ba pe balcon, ba prin baie, până am văzut ce
făcea: îşi punea semnele de mascul prin locuri numai de el ştiute, locuri pe
care Mitzi le studia mai târziu cu mare atenţie, de parcă citea ba o
telegramă, ba o scrisoare de amor. Am început să-l urmăresc când venea în
casă şi, de îndată ce-l simţeam în căutarea unui loc unde să mai pună vreo
"telegramă", mă răsteam la el şi căuta imediat ieşirea.
Au trecut anii, a mai îmbătrânit şi el, dar venea mereu pe la noi, când
te aşteptai mai puţin. Avea un "sector" de activitate de vreo două hectare, era
mare şef pe tarlaua lui, îl vedeam adesea şi pe la tomberon – obiceiurile din
prima parte a vieţii sunt adânc înrădăcinate, se întâmpla să plece de la noi cu
burta plină şi peste un sfert de oră îl găseam pe gunoaie.
În toţi aceşti ani de când îl cunoşteam, o singură dată l-am văzut
bolnav. Trei zile la rând a venit în apartament, n-a vrut să mănânce nimic,
doar stătea lângă noi în pat, cu ochii închişi, şi arăta că suferă. I-am
administrat medicaţie prescrisă de medic fără să-l vadă (la ghearele pe care
le avea, nimeni nu îndrăznea să-l ia în braţe) şi ne-am rugat pentru sănătatea
lui. Atunci a fost prima dată când, fără să-i ceară cineva, a căutat apropierea
unui om şi s-a aşezat în poala primei persoane pe care a găsit-o şezând. Nu
ştiu ce l-a ajutat atunci mai mult, medicamentele, dragostea şi mângâierile
oferite sau poate rugăciunile. Oricum, după trei zile era acelaşi pisoi pe
care-l cunoscusem, vioi, vesel şi mare mâncău.
Au trecut anii. Ne obişnuisem cu el, venea, mânca ce găsea, de nu îi
puneam noi ceva special pentru el, iar dacă nu era nimic pe farfuria pisicilor,
aştepta răbdător, până venea careva sau până pricepea că nu vine nimeni.
Atunci pleca spre una din încăperi, se urca în pat şi se culca. Ştia el că mai
târziu va "prinde" ceva de mâncare. Dar de cele mai multe ori, dacă mânca
(ce mănâncă de obicei pisicile), aştepta neclintit până pricepea lumea că îi
trebuie şi lapte. Era fericit când i se dădea lapte călduţ. Avea o aspiraţie de
viteză mare la "pompă". Dacă nu-i ajungea, ne dădea de înţeles.
În primăvara aceasta dădea semne că a îmbătrânit. Chiar dacă îşi
controla cu mare atenţie teritoriul, ducând şi bătălii pentru impresionarea
dulcineelor din zonă, se vedea că pierduse locul întâi.
Şi într-o zi a venit cu o falcă umflată. Mai venise cu ceva răni, chiar
urâte, am sperat că era ceva trecător, dar n-a fost. L-am dus la doctor, ne-a
dat şanse reduse pentru el, l-a ajutat cu ce a putut câteva zile. Toată ziua
bolea în casă, pe pat, nu mai mânca şi nici apă nu mai bea. Nu s-a plâns, nu
a zis nimic, era poate mulţumit că stătea cu noi, la căldură şi în linişte. Dar
atmosfera era încărcată. Celelalte pisici simţeau ceva, veneau şi îl miroseau
pe îndelete şi nu mai plecau de lângă el.
Infecţia s-a generalizat şi era de aşteptat un blocaj de rinichi. Într-o
dimineaţă, devreme, s-a dat jos din pat şi a gemut de două ori şi dus a fost.
Abia atunci am înţeles că am pierdut un prieten. Pe sicriaş aşa i-am
scris: "Boierul – un prieten". L-am îngropat într-un mal, la poalele unui
zăvoi, să stea la soare să se încălzească.
Povestirea are un final trist, dar de-a lungul vieţii sale, Boierul ne-a
oferit atâtea bucurii că nu mai contează un astfel de final.

Valeriu CIUCULIN
Slatina, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5

A murit pe 4 aprilie 2006, la ora 5,15 dimineaţa, după o boală de 10 zile. A

murit în casă, nu s-a jelit, nu a plâns... L-am jelit în schimb noi, oamenii.