BĂŞICUŢĂ

Într-o seară, venind de la treabă, am găsit în

casă un pisicel. Gălbui-roşcat, dungat, cu câteva pete
albe, mic, retras şi sperios. Atât de retras, încât a fost
nevoie să-mi fie arătat, altfel nu aflam de existenţa lui.
Se băgase după o măsuţă, în bucătărie, într-un spaţiu
mic, ca să nu poată fi atacat de Mitzi, "şefa clasei",
bătrână şi irascibilă.
Greu l-am făcut să iasă de unde se ascunsese.
Avea vreo patru luni pe atunci, dar nu le arăta. Ştiam
că fusese adus din curtea unui liceu, unde încerca şi el
să ţină pasul cu alte rubedenii de-ale lui, pe la cantina
internatului, sau pe lângă profesori şi elevi, de unde-i mai picau şi lui bucăţele de
la pachete… Dar şi încasase lovituri de la elevi, pentru simplul fapt că se nimerise
în momentul nepotrivit în calea unor "oameni" cărora, probabil, le lua aerul…
Ştiam să ne ocupăm de pisici. Prin apartamentul nostru trecuseră
nenumărate, majoritatea plasate ulterior la familii doritoare. Aşa că eram convinşi
că-l vom da şi pe el pe brazdă şi-l vom plasa mai târziu.
Chiar din seara aceea, mai târziu, am văzut că înţelesese că viaţa lui se
schimbase în bine. L-am lăsat în legea lui şi peste un timp a îndrăznit să iasă din
ascunzătoare, atras mai ales de bunătăţile de pe farfuriuţele de la masa pisicilor,
care erau chiar lângă el. S-a apropiat timid, a mirosit, a privit prevăzător în toate
părţile, să nu vină altă pisică să-şi ceară dreptul de întâietate, după care a început
să mănânce.
Era prin octombrie, o vreme câinească, fusese adus acasă ud şi murdar.
L-am şters bine şi probabil şi căldura apartamentului l-a făcut să iasă la lumină.
După ce-a mâncat cât a crezut el de cuviinţă, şi-a găsit un loc pe un scaun
din bucătărie. Şi ca orice pisoi, şi-a făcut toaleta timp îndelungat, după care s-a
făcut covrig şi s-a aşternut la somn. Ne şi întrebam, oare de când nu se mai
culcase el la căldură, cu burta plină şi fără nici o grijă...
În prima noapte l-am lăsat acolo, la bucătărie. Era mai bine să se
obişnuiască singur cu casa, să-şi ia singur informaţiile, să nu-l obligăm noi la
nimic. Dimineaţa am constatat că descoperise tăviţa cu nisip şi o folosise.
Maidanez, dar instinctele erau foarte puternice. Trebuia să-şi acopere urmele, ca
să nu-l depisteze vreun alt pisoi, mai mare şi mai puternic. Asta e legea la ei.
A doua zi l-am introdus într-una din camere. A rămas într-un colţ, sub un
scaun, mai ales că "şefa clasei" l-a luat imediat în tărbacă, l-a mirosit şi la fâsâit
de i-au mers fulgii, transmiţându-i încă o dată (dacă mai era necesar) că ea e şefă
pe aici şi să nu îndrăznească cumva să-şi ia nasul la purtare. Bietul pisoi, a înţeles
imediat mesajul şi s-a făcut mic sub scaun.
Stând la televizor, l-am luat şi pe el în poală, să se simtă bine.
Şi a priceput imediat că era foarte bine. Ştiam că toţi pisoii care cresc în
apartament simt instinctiv că e bine să stea cât mai apropiat de oamenii din casă,
lângă ei este cald şi se simt în siguranţă.
Mângâindu-l, am constatat că pe burtă avea o băşicuţă, cât unghia mică, un
chist seros, nepericulos. Aşa a fost botezat Băşicuţă. Adică noi l-am botezat, fiind
convinşi că orice fiinţă apropiată trebuie să aibă un nume. El, cred că nu simţea
nevoia unui nume, căci niciodată n-a răspuns când îl strigam astfel.
În cele două zile de sfârşit de săptămână, cât am stat acasă, l-am urmărit şi
l-am ajutat să se simtă cât mai bine. Foarte repede şi-a stabilit două locuri de
dormit, unde a văzut că nu încerca nimeni să-l deranjeze, unul era într-o margine
de pat, gata s-o ia din loc dacă "bătrâna domnişoară" i-ar fi făcut semn că ei nu-i
ajungea tot patul (cu toate că ea nu avea nevoie decât de celălalt capăt al patului),
iar celălalt jos, pe covor, ascuns sub un scaun; acolo chiar că nu-l deranja nimeni.
La început, când îl mângâiam, simţeam toate vertebrele de la şira spinării, o
sinusoidă cu perioada mică şi înălţimea mare. Era slab din lipsă de hrană, dar tot
era un norocos, căci supravieţuise celei mai grele perioade din viaţă, cea de la
început, de când fusese părăsit de mama lui.
În prima săptămână şi-a revenit mult, fiind hrănit bine şi în lipsa stresului
pe care îl avusese înainte de a veni la noi. După două săptămâni, şira spinării nu
se mai simţea. I se lăţise şi spinarea şi parcă ar fi vrut să fie şi el un pisoi ca
oricare altul, adică să se joace cu orice şi oricând, dar când o făcea, nu dura prea
mult şi renunţa repede la joacă. Probabil amintirile vieţii pe care o dusese erau
prea proaspete, nu avea voie, în mintea lui, să-şi consume energia, căci nu se ştia
dacă va mai găsi hrană ca s-o înlocuiască.
La masă venea numai când îl chemam. Rareori făcea ca alţii, să profite de
orice ocazie. Nu refuza aproape nimic, orice era bun pentru el. Dar nu făceam
deosebire, mânca din aceleaşi produse ca ceilalţi. Numai aşa, după vreo lună, s-a
transformat într-un motan ce se pregătea să iasă din adolescenţă, cu blană curată,
sănătos şi puternic.
Din când în când legam un cocoloş de hârtie de o sfoară şi-l întărâtam cu el.
Instinctul de mare vânător i se trezea imediat şi ataca "prada". Apuca ghemotocul
cu ghearele lui ascuţite bine, din aproape orice poziţie, chiar şi din aer, sărea în
sus, dar, inteligent, numai atât cât calcula el că ar putea prinde prada, nu cumva să
facă vreun efort în plus.
Ghearele, ca mai toţi pisoii care ne-au trecut prin casă, şi le ascuţea pe
picioarele unui scaun, picioare care cu timpul căpătaseră o formă de clepsidră
alungită, căci din locul în care ajungeau ei cu ghearele ieşiseră mereu aşchii din
lemn, astfel încât acesta se subţiase vizibil.
Cu vremea, Băşicuţă s-a obişnuit bine cu noi. Ne accepta în peisaj, fără să
ceară ceva, dar nici nu acorda favoruri. Niciodată nu l-am auzit să toarcă,
niciodată n-a mieunat (nu era sigur mut, căci s-a încordat şi el de câteva ori la un
maidanez care mai venea pe la noi să mănânce şi a scos acele "vorbe" care,
traduse, ar fi însemnat "să nu te dai la mine, că sunt şi eu rău"), spre deosebire de
toţi ceilalţi, care îşi cereau cu insistenţă drepturile sau nevoile. Când voia să arate
că e mulţumit, deschidea şi închidea ghearele, împingând cu ele pe suprafaţa pe
care era aşezat, fie că era pătura de pe pat, fie picioarele noastre, când îl ţineam în
poală (şi avea nişte gheare ascuţite...)
Încă de la început îi găsisem un stăpân şi
convenisem să-l ţinem la noi numai atât cât să-l
întremăm, să-l aducem la condiţia normală a unui
motan de vârsta lui. Ziceam că să-l ţinem vreo
lună, apoi îl ducem la noua lui casă. Atât de drag
ne era, că l-am ţinut două luni, şi nu ne mai venea
să-l dăm. Dar întâmplarea a făcut ca în casă să
apară un alt pisoi, mic cât un pumn de copil mic,
pe care Băşicuţă l-a acceptat din primul moment ca
pe unul de-al lui, complet neajutorat. Îl lăsa să doarmă alături, lipit de el, îi făcea
şi toaleta şi nu se supăra niciodată pe el.
A venit însă ziua în care trebuia să-l duc la casa lui, o vilă cu o curte mare,
unde stăpânul era şi vânător şi promitea să-l ţină ca pe un rege. L-am dus, cu
sufletul greu, nu la gândul că îl trimiteam în necunoscut (ne închipuiam că un om
care cerea un pisoi să-l ţină la el în casă şi în curte nu-l cerea numai ca să se afle
în treabă), dar la gândul că nu ne vom mai vedea niciodată. Ne-am despărţit fără o
vorbă, fără un sunet din partea lui, tăcut aşa cum fusese mereu.
Acum e mare şef peste un teritoriu întins, un pisoi frumos, mare, puternic
printre ai lui, şi probabil nu-şi mai aminteşte decât vag ce copilărie amărâtă a
avut.

Valeriu CIUCULIN
Slatina 230122, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5