Dominanta lirică a operei lui Antim Ivireanul

Prof. Mirela Olălău

Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu” Alba Iulia

Antim Ivireanul este unul dintre cei mai de seamă mitropoliţi munteni, prin munca sa în cultura
religioasă a neamului, prin cuvântările pline de suflul moral şi prin strălucirea pe care a dat-o scaunului
mitropoliei din Bucureşti.
Biografia lui este greu de conturat, mai ales în ceea ce priveşte perioada dinaintea sosirii sale în
Ţara Românească. Se pare ca s-a născut în Iviria, Georgia de azi, de unde şi numele. Alţi cercetători
sunt de părere că numele şi l-ar fi luat de la mănăstirea Ivir, din muntele Athos.
Însă aceste lucruri sunt mai puţin semnificative pentru conturarea personalităţii sale. Ceea ce
face obiectul articolului de faţă nu este biografia sa, ci opera sa, prin intermediul căreia a contribuit la
dezvoltarea literaturii româneşti, aşa cum vom vedea în continuare.
De-a lungul celor douăzeci şi şase de ani cât a trăit pe pământ românesc, a desfăşurat o
activitate complexă: meşter tipograf, orator de mare talent, mitropolit sârguincios, patriot, dar şi om
politic.
Opera sa este constituită din scrieri originale tipărite în timpul vieţii, inclusiv prefeţele şi
dedicaţiile unor cărţi imprimate de el, şi din scrieri rămase în manuscris, publicate mult după moartea
sa.1
Lucrările tipărite în timpul vieţii sunt trei broşuri, alcătuite ca îndreptare pentru preoţii mireni, a
căror ignoranţă l-a amărât toată viaţa.
Cea mai veche este Învăţătura pe scurt pentru taina pocăinţii, 1705, în care spune că: „omul
păcătuieşte pentru că nu ştie să citească, de aceea nu se poate înţelepţi din cărţile bisericii şi din sfânta
Scriptură, singurele care-l pot împiedica de la păcat. În acest fel el se aseamănă dobitoacelor şi orbilor.”
O altă broşură este Învăţătura bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru
învăţătura preoţilor, 1710, în prefaţa căreia îşi va exprima amărăciunea provocată de lipsa de cultură a
preoţilor şi pentru ignoranţa lor în practica bisericească.

1
***Istoria literaturii române, vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 493.
 A treia broşură, Capete de poruncă, 1714, cuprinde dispoziţii adresate clerului în legătură cu
serviciul religios, cu viaţa lor particulară, şi indicaţii cu caracter juridic referitoare la rostul preoţilor,
acela de îndrumători ai satelor.
Prima broşură anticipează elocinţa Didahiilor, mai ales prin felul în care îi mustră pe
credincioşi şi pe clerici pentru păcatele lor: „şi de se va întâmpla şi va muri ticălosul şi neisprăvitul om
nespovedit şi nepocăit, merge în focul cel veşnic întru întunerecul cel den afară, în viarmăle cel
neadormit, în scrâşnirea dinţilor, în mâna diavolului şi se lipseşte de slava lui Dumnezeu, de bucuria
îngerilor, den frumuseţea râului, den desfătarea sfinţilor, den fericita viaţă.”2
Opera manuscrisă a mitropolitului Antim Ivireanul are o valoare culturală incontestabilă:
Didahiile, Chipurile Vechiului şi Noului Testament şi Aşezământul Mănăstirii Antim.
Chipurile Vechiului şi Noului Testament este cea mai veche, 1 iulie, 1709, fiind închinată
domnitorului Constantin Brâncoveanu, căruia îi scrie o dedicaţie plină de laude, pentru „multele sale
faceri de bine”. Între acestea, cele 18 versuri la stema ţării reflectă un adevărat talent artistic:
„Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţă
Şi în fiinţă le-au dus cu multa biruinţă;
Şi după aceea au zidit, luând pământ şi tină
Pre omul cel dintâi, Adam, cel fără cuvânt de vină.
După asemănarea Sa făcu-i închipuire
Suflând asupra feţii lui şi duh de vieţuire.
Adăugând din coasta lui face cu socotinţă,
Pre Eva, fiindu-i ajutoriu spre bună lăcuinţă.
Şi dintr-aceştia amândoi, mulţi oameni se născură,
Precum se vede luminat de-a rândul în Scriptură;
Oameni aleşi şi minunaţi, vestiţi în fapte bune,
Trăind în blagocestie precum Scriptura spune,
Şi de la aceştia de la toţi luă asemănare
Şi iubitorul de Hristos, întru credinţă tare,
Prealuminatul Constantin, din viţă Basarabă,
Stăpânul Ţării Romaneşti, mulţi ani viaţă să aibă,
Care de la sine aduna florile bunătăţii
Şi cu credinţă defăima căile strâmbătăţii.

2
Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii, apud Istoria literaturii române, p. 493.

2
 Observăm aici grija faţă de textul poetic, versurile sunt scrise în ritm trohaic, nefiind împărţite
în strofe, evidenţiază caracterul de poem închinat domnitorului.
Rima împerecheată dă versurilor armonie şi frumuseţe. Din punct de vedere stilistic, poemul
conţine nenumărate procedee artistice, inversiuni: „Făcut-au Domnul Dumnezeu”, epitete perifrastice:
„cel fără cuvânt de vină”, epitete duble: „aleşi şi minunaţi”, metafore: „iubitorul de Hristos, întru
credinţă tare”, epitet în inversiune: „Prealuminatul Constantin”.
Această imagine versificată a Genezei, în care Domnul Dumnezeu le-a făcut toate din nefiinţă o
găsim şi în Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, /Pe când
totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... / Când pătruns de
sine însuşi odihnea cel nepătruns.”
Aşezământul Mănăstirii Antim, 24 aprilie 1713, a fost copiat după data de 15 martie 1715, şi
cuprinde obligaţiile pe care, după moartea sa, urmau să le aibă chivernisitori mănăstirii, tocmai de
aceea seamănă cu un testament. Dispoziţiunile testamentare se referă la ajutorarea săracilor şi a
străinilor, dar conţine şi învăţături, astfel stă la baza organizării Şcolii de la Biserica Tuturor Sfinţilor,
hramul Mănăstirii Antim, care s-a dezvoltat după moartea mitropolitului.
Cu toate că opera nu are calităţi literare deosebite ea reflectă spiritul precis a lui Antim, într-o
limba curată românească.
Didahiile reprezintă scrierea de mare valoare literară şi artistică a mitropolitului. Ele depăşesc
prin expresivitate, vigoare şi lirism tot ce se scrisese şi se tipărise în româneşte până la acea dată.
Primul manuscris al Didahiilor a fost descoperit de episcopul Melhisedec, în anul 1871, în
biblioteca episcopului de Buzău, Dionisie. Manuscrisul a fost dăruit Academiei Române şi apoi
publicat de Ioan Bianu sub titlul Predice făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanul, Mitropolitul
Ungro-Vlahiei (1709-1716).
Textul original a fost publicat de Petre Haneş în 1915, sub titlul Antim Ivireanul, Predici, cu o
prefaţă şi indici de cuvinte.3
S-au păstrat 28 de predici ţinute de Antim în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu şi a lui
Ştefan Cantacuzino, la diverse manifestări religioase: Duminica Floriilor, Schimbarea la faţă,
Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, a Sf. Nicolae, Crăciun, Bobotează, o predică este consacrată
pocăinţei şi şapte predicii ocazionale.
Influenţa predicilor asupra procesului de dezvoltare a limbii române literare a fost redusă pentru
că ele nu au văzut lumina tiparului, ci au circulat prin manuscrise.

3
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 410.

3
 Pe lângă valoarea literară, predicile constituie şi un interesant izvor de informare socială şi
politică privind Ţara Românească din primele decenii ale sec al XVIII-lea.
Cuvântarea pe care Antim Ivireanul a rostit-o la urcarea în scaunul Mitropoliei este un model de
umilinţa creştinească. În această cuvântare evocă icoana Mântuitorului şi aminteşte ascultătorilor că
Dumnezeu nu a trimis fulgerele mâniei sau îngerii Săi ca să întoarcă lumea de la calea răutăţilor, ci a
ales oamenii simpli: păstori sau pescari. Apostolii lui Isus Hristos au fost pescari. El spune că
Dumnezeu l-a ales datorită bunătăţii Sale şi nu s-a uitat la prostia şi neştiinţa lui: „Pentru aceea, dară nu
este minune, iubiţii mei ascultători şi cinstiţi şi de bun neam boier de m-au rânduit şi pre mine
Dumnezeu şi m-au pus, om mic fiind şi smerit, pastor mare”; „.… N-au căutat Dumnezeu la micşorarea
şi netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia şi străinătatea mea, n-au socotita prostia si neştiinţa mea, ci
au căutat la bogăţia şi noianul bunătăţii Sale. Şi au acoperit de către oamenii şi fărădelegile mele, cari
sunt mai multe decât perii capului meu şi decât nisipul mării, şi m-au înălţat, nevrednic fiind, la această
stepană (treaptă) şi mare vrednicie a arhieriei şi m-au trimes la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte
sufletesc, rugător către Dumnezeu pentru sănătatea şi spăşenia dumneavoastră şi a cinstitelor caselor
dumneavoastră, purtătorul de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuinţei şi să vă fiu de mângâiere la
scârbele robiei celei vaviloneşti a lumii acesteia”.4
Didahiile sale, dar mai ales aceasta cuvântare scot în evidenţă smerenia lui Antim Ivireanul, dar
şi dragostea creştinească neţărmurită cu care încerca să înfrâneze răul şi să promoveze binele. Valoarea
literară a acestora constă în claritatea planului, în precizia ideii şi a formei şi în vioiciunea stilului, dar
mai ales în strânsa lor legătură cu societatea timpului.
În Didahiile sale este reflectat cu succes genul oratoriei religioase cultivată în toate bisericile
Răsăritului şi Occidentului, ajungându-se la imagini şi formule consacrate ca: „şi când ieşim de la
biserică, sa nu ieşim deşerţi, ci să facem cum face ariciul care, după ce merge la vie, întâi se satură el
de strugurii şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos şi se tăvăleşte pe jos, de se înfig în ghimpii lui şi
duce şi fiilor”, imagine ce poate veni de la Ioan Damasceanul5.
În predicile sale, Antim se ridica cu adâncă indignare asupra obişnuinţei oamenilor de a înjura
de lege şi de cruce, subliniind că prin aceasta ne batjocorim noi înşine legea. Un fragment de o mare
valoare literară este acela în care descrie corabia care purta pe apostoli şi pe Mântuitor, în timpul unei
furtuni: „mi se pare ca şi când aş vedea înaintea ochilor mei chipul ei: de toate părţile să se afle vânturi
mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri, şi, deşi toată marea să spumege de mânie şi
pretutindenea să se înalţe valurile ca nişte munţi. Mi se pare că văz corabia apostolilor că se luptă cu

4
***Istoria literaturii române, , Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 494 .
5
Nicolae Cartojan, op. cit., p. 410.

4
multă sălbăticie în turburarea mării: de o parte, o bat valurile, de altă parte o bat vânturile şi o tulbură;
de o parte, o ridică spre ceriu, de alta parte o pogoară la iad”.
Se observă în acest fragment un tablou descriptiv plin de plasticitate prin gradaţie şi
comparaţie, reflectând gândirea artistică a autorului prin rezonanţele melodice produse de simetria
părţilor.
Acest zbucium al corăbiei devine termen de comparaţie pentru lume, iar mulţimea metaforelor
scoate în evidenţă stilul artistic şi gândirea plastică a autorului: „Lumea aceasta este ca o mare ce se
turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte; corăbiile, între valuri sunt împărăţiile,
crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici sunt cei
ce călătoresc şi se află în nevoie. Vânturile cele mari ce umplu marea sunt nevoile ce ne supără
totdeauna, valurile ce luptă cu corabia sunt nenorocirile ce se întâmplă toate zilele, norii ce negresc
văzduhul, fulgerele ce orbesc ochii, tunetele ce ne înfricoşează toată inima, sunt întâmplările cele de
multe feluri, neaşteptate pagube, înfricoşările vrăşmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din
afară, jafurile, robiile cele grele şi nesuferite.”
Această imagine a furtunii pe mare o regăsim şi la Mihai Eminescu, precum şi simbolul lunii ca
stăpână a mării: „Lună, tu, stăpân-a mării, peste-a lumii boltă luneci “ (Scrisoarea I) .
După cum s-a observat, predicile sale conţin numeroase elemente artistice, semn al unei minţi
luminate şi al unei inimi calde. Tablourile descriptive realizate artistic cu ajutorul figurilor de stil:
metafore, comparaţii, epitete, repetiţii, inversiuni, alegorii, reflectă o bună cunoaştere atât a limbii
române, cât şi a poeziei greceşti. O parte dintre poeţii şi filosofii greci sunt pomeniţi în scrierile sale:
Anaxagoras, Aristotel, Democrit, Anaximandru, Socrate, Hesiod etc.
Pe lângă procedeele repetiţiei şi a inversiunii folosite cu scopul de a obţine efecte imediate
asupra ascultătorilor, Antim Ivireanu recurge la parafrază, dar şi la ironie, de aceea poate fi considerat
un precursor al pamfletului în literatura română: „a cincia a poruncă zice să nu ucidem, iar noi, de nu
putem ucide cu băţul sau cu sabia, ucidem cu limba şi de nu putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne
omorâm înşine pre noi, cu faptele cele rele… A noua poruncă, să nu pohtim muiarea vecinului nostru,
iar noi mijlocim ca să ştie şi el de acest lucru: iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el. A zecea
poruncă zice să nu pohtim verice lucru străin, iar noi luăm tot, să nu aibă cu ce se hrăni.
Simbolistica mării şi a vântului este folosită foarte des în predicile sale, în antiteză cu pacea
oferită de Hristos, cum este cazul celei de-a doua predici din Schimbarea la faţă: „Hristos zice: pacea
Mea o dau vouă, iar noi nu dea Dumnezeu să avem pace între noi, ci ne tulburăm pururea, pentru
fieştece, ca valurile mării când le suflă vântul”.

5
 Cuvântările sale arată faptul că Antim Ivireanul era un bun cunoscător al literaturii omiletice,
tocmai de aceea, trăind într-o epocă de plină dezvoltare a predicii în limba greacă, el a deprins şi a
dezvoltat procedeele artistice ale întocmirii discursurilor. Modul de adresare reiese din primele
propoziţii, mai ales, când urmăreşte să capteze atenţia ascultătorilor prin: Feţii mei iubiţi, Iubiţii mei
ascultătorii, care, deşi nu figurează la începutul predicilor, reflectă modestia oratorului.
Introducerile în subiect sunt scurte şi cuprind comentarii în jurul unor maxime sau realităţi ale
vieţii de toate zilele.
Cuprinsul predicii este perfect delimitat de introducere şi încheiere şi bine argumentat cu texte
biblice şi scrieri ale marilor teologi.
Încheierile sunt domoale, calme, chiar dacă pe parcursul predicii, oratorul s-a dovedit sever şi
neînduplecat cu ascultătorii.
Procedeele stilistice, imaginile plastice şi mai ales frumuseţea limbii în care îmbracă ideile din
predicile sale, îl situează printre marii scriitorii ai literaturii noastre medievale.
În consecinţă, recomandăm cu cordialitate lecturarea scrierilor sale, ca mijloc de îmbogăţire a
simţirii şi ca bucurie a descoperirii acestui arhiereu-scriitor.

Bibliografie:
1. ***Istoria literaturii române, , Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pp. 488-503 .
2. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 410-
415.