Dumitru Popescu

Studii. Primii ani

Popescu a absolvit facultatea de ştiinţe economice în 1951.[1]

Debutează ca jurnalist în timpul studenţiei (în 1950), la revista Contemporanul. În 1956, cu

ocazia pregătirii congresului Uniunii Tineretului Muncitor, Nicolae Ceauşescu îl invită pe
Dumitru Popescu (deşi cei doi nu se cunoscuseră anterior) să ocupe funcţia de redactor-şef al
ziarului Scînteia tineretului – va rămâne aici până în 1960. Vreme de doi ani este director general
al Agerpres.[1] După o pauză de trei ani, va reveni în jurnalism în 1965, de data aceasta ca
redactor-şef la Scînteia, unde lucrează până în 1968.[2]

Activitatea politică

Dumitru Popescu în anii şaizeci.

Popescu se înscrie în Partidul Comunist Român în 1953.[2] În 1962 devine vicepreşedinte al

Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (altfel spus, ministru adjunct al Culturii), funcţie pe
care o va avea până în 1965. În acelaşi an devine membru al Comitetului Central al P.C.R. şi
rămâne aici până la căderea regimului politic (1989).[1] Din 1968, este secretar al Comitetului
Central, iar un an mai târziu devine membru al CPEx (Comitetul Politic Executiv) al Comitetului
Central.[2]

În anii optzeci (din 1981), devine rectorul Academiei de învăţămînt social-politic „Ştefan
Gheorghiu” din Bucureşti, universitate exclusiv specializată în recrutarea cadrelor Partidului
Comunist Român.

Popescu despre Ceauşescu

Dumitru Popescu a jucat un rol semnificativ în construirea cultului personalităţii lui Nicolae
Ceauşescu, preşedintele României socialiste.[3] La capătul vizitei sale în China şi Coreea (1971),
Ceauşescu s-a plâns de proasta documentaţie oferită de membrii delegaţiei (între care, şi Ion
Iliescu); prin urmare, sarcina i-a revenit lui Popescu, acest moment fiind unul decisiv pentru
relaţia dintre cei doi.[1] În discursurile sale, Popescu va aduce comparaţii între Ceauşescu şi
Pericle, Napoleon Bonaparte sau Abraham Lincoln. Poetul şi jurnalistul Ioan T. Morar face o
paralelă între influenţa exercitată de Popescu asupra imaginii publice a lui Ceauşescu şi
propaganda condusă de ministrul Joseph Goebbels în favoarea lui Adolf Hitler.[3]
Cunoscându-l îndeaproape pe Ceauşescu, Popescu îl prezintă în interviurile acordate mai târziu
ca pe un om care povestea puţine despre sine, dispreţuind „manierele de seducţie, plasându-le în
afara rigorilor politicii şi a comportamentului militantului comunist. Miza pe autoritatea
funcţiei sale, pe datoria subordonaţilor de a se conforma şi pe împrejurarea că strategia sa era
de natură să mobilizeze singură.”[1] Popescu aminteşte evoluţia spectaculoasă a gândirii lui
Ceauşescu de la nivelul educaţiei modeste însuşite, îndeosebi ca urmare a discuţiilor purtate cu
persoane publice (şefi de stat, oameni de cultură). Totodată, este confirmată agravarea sănătăţii
mintale a lui Ceauşescu în anii 1980, preschimbarea strategiilor sale în câteva obsesii şi
transferul unei părţi însemnate a autorităţii proprii în favoarea soţiei sale, Elena Ceauşescu.

„Dumnezeu“

Dumitru Popescu este adesea evocat sub numele Popescu-Dumnezeu; nu se cunoaşte cu

certitudine originea poreclei, dar există mai multe presupuneri. Unele păreri justifică numele prin
severitatea politicianului faţă de subalternii săi.[1] Ioan T. Morar vorbeşte despre o şedinţă de
partid cu ziarişii din presa centrală, susţinută la Casa Scânteii, unde se pare că Popescu ar fi

Lucrări literare
Popescu este autorul unui număr mare de volume în proză, poezie şi eseuri. După căderea
regimului socialist, a scris mai ales memorialistică.[1] Mai jos sunt citate doar câteva titluri:

 Am fost şi eu cioplitor de himere

 Cronos autodevorându-se
 Elefanţii de porţelan
 Panorama răsturnată a mirajului politic

Viaţa personală
Cenzurarea imaginilor cu animale din desenele animate transmise la finele anilor optzeci în
emisiunea televizată Gala desenului animat a fost cerută de acelaşi Dumitru Popescu. Fără a fi
confirmat de către acesta, un zvon din epocă vorbea despre faptul că avusese un copil care s-a
născut cu malformaţii grave, motiv pentru care căuta să evite în chip radical imaginile legate de
copii sau animale.[4]

Popescu este pensionar şi locuieşte în Bucureşti, într-un apartament din şoseaua Iancului. Pentru
a scrie, vara pleacă la casa de vacanţă, aflată într-un sat din judeţul Teleorman.[1]