Sunteți pe pagina 1din 9

FERICIRILE - PREDICA DE PE MUNTE

238. Ce sunt Fericirile?


Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa
asculte de cele 10 porunci.
Potrivit cuvintelor Mantuitorului: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii;
n-am venit sa stric, ci sa implinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de
crestini, intocmai.
Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri, prin
care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in
chip de opriri sau porunci, ci in chip de „fericiri”, fiindca ele se potrivesc deplin cu
smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat
de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem
indemnati singuri sa le indeplinim. In acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea
Noului Testament „Legea cea desavarsita a libertatii” (Iacov 1, 25).
Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea arata ca acestea sunt
strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a fi desavarsit, iar cel ce
cucereste desavarsirea morala dobandeste prin aceasta si fericirea.
De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau indemnul si
apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii.
Pe scurt, prin „Fericiri” se inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie sa mearga
pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin care putem dobandi
fericirea.

239. Care este fericirea intai si ce inteles are?


„Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste
cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a
intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este „saracia cu duhul”.
Dar ce inseamna „saracia cu duhul”?
Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur648 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G.,
LVII, col. 224. Sfantul Chiril al Alexandriei, Comentar la …, Migne, P. G., LXXII, col. 589;
Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 189), cuvintele «saraci cu duhul»
inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de
sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei
neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care
cunosc si urmeaza pe Hristos sunt „invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si „fii ai luminii...
nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la
Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca,
isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de
bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza
sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi
umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice.
Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se
straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.
Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru
mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup,
sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui
Dumnezeu.
Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care,
prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai
in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.
Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o
viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata
crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea.
Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin
aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.

240. Care este fericirea a doua si ce inteles are?


„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plansul, ca si rasul, poate
avea diferite cauze. intelesul lui depinde deci de cauza din care porneste. Astfel este o
mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun pacat savarsit si plansul
unui hot, de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau pentru ca a fost prins si
pedepsit.
De aceea, din aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar putea
dobandi mangaierea. Aici este vorba numai de cei ce plang din pricina ca se intristeaza
si le pare rau pentru pacatele savarsite649 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la
Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mahnit pe Dumnezeu si pe aproapele lor,
ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel rastignit de-a dreapta Mantuitorului.
Aceasta este intristarea despre care Sfantul Apostol Pavel scrie: „Intristarea, cea dupa
Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce
moarte” (II Cor. 7, 10). Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru,
aratand ca ea este pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre
lamurirea credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru
1,6-7).
Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si
frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea
cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara
randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata. Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru
pacatele celor ce locuiau in Ierusalim, Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau
sa se pocaiasca (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).
Darul lacrimilor aducatoare de bucurie 1-au avut, de asemenea, toti sfintii.
Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange, pentru ca intristarea pentru
pacate sa nu duca la deznadejde.
Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea
harica, adica, pentru viata de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate,
iar pentru viata viitoare, imparatia cerurilor, adica bucuria650 (Sfantul Ioan Gura de Aur,
Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne,
P. G., CXXIII, col. 188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 192).
Despre aceasta rasplata vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, cand
infatiseaza rasplata celor ce au ramas credinciosi si statornici in necazul cel mare si pe
care „Mielul, Cel ce sta in mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele
apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor” (Apoc. 7, 14-17).

241. Care este a treia fericire si ce inteles are?


„Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul” (Matei 5, 5).
Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita
si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de
nimic.
Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmand
indemnul Sfantului Apostol Pavel: „Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare
dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6). Omul bland da
cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu
osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla
ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se
razbuna pentru jigniri.
Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si
suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta
deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: „Binecuvantati pe
cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si
va prigonesc” (Matei 5, 44).
Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a
patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun.

242. Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?


Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni pamantul. intr-adevar, este firesc ca
aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe suparari, necazuri si tulburari pe
care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar iubirea celor din jur, o buna
inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga mania si ura indreptata impotriva lor.
Rasplata ii vine celui bland chiar din practicarea blandetii. Fiind impacat cu Dumnezeu,
cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina.
Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si
smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare.

243. Care este a patra fericire si ce inteles are?


„Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura” (Matei 5,
6).
Cuvantul «dreptate» are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand «cucernicie»,
ca la Sfantul Ioan Gura de Aur,651 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227)
«virtutea in general», ca la Sfantul Chiril al Alexandriei652 (Comentar la Luca, Migne, P.
G., LXXII, col. 592), «toata virtutea» cum spunea Zigaben653 (Comentar la Matei,
Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica
sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt
deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta
dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat
dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au
parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta
spiritualitate.
Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea
desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe
deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: „Si oricine a lasat case,
sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele
Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29).
„A fi flamand si insetat de dreptate” mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate
puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru
semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a
puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem
nadejde tare ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia
staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare.
Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este
asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai.
In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si
Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant
cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia
se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a
judecatorilor nedrepti, Isaia striga: „... Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati
odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate
orfanului, ajutati pe vaduva” (1, 16-17).
Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, „ceruri noi si
pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei
indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata
plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca.

244. Care este a cincea fericire si ce inteles are?


„Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si
se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie.
Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a
aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor
deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40).
Dar, «chipurile de a milui - cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur - sunt felurite si porunca
aceasta este intinsa»654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

245. Care sunt faptele milosteniei trupesti?


Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin
munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru
acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele
mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea,
fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita
spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se
spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea,
invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu
farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in
mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti
sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si
altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale,
facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele
trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea
mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si
cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata.
Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce
osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

246. Care sunt faptele milosteniei sufletesti?


Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu
duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al
prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: „Fratii mei, daca
vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe
pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de
pacate” (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la
vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si
cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4,
3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a
nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48;
Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci „de
saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

247. Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?


Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie
izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a
daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care
puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul
facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de
iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol
Pavel: „De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am
arama sunatoare si chimval rasunator... Si de as imparti toata avutia mea si de as da
trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3).
In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si
rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4).
In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire
(Luca 10, 36-37).
In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata
nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de
mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: „daca cineva nu vrea sa lucreze,
acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de
milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de
lene.

248. Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?


Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune
Sfantul Apostol Iacov: „Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila
biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: „dragostea
acopera multime de pacate” (Petru 4, 8).
Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele
Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi
mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

249. Care este a sasea fericire si ce inteles are?


„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat poate
vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata, neacoperita de ceata
pacatului, poate vedea pe Dumnezeu.
Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan 1,
47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte,
izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si
gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina
dumnezeiasca si desavarsire. Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta
viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: „Cele
nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui
putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de aparare” (Rom. 1, 20).
Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste «vazatori de Dumnezeu».
Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol
Pavel: „vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13,
12).
De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de
Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si
indeosebi a pacatului desfrinarii655 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei,
Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi si: Teofilact, Comentar la Matei, P. G., CXXIII, col.
188). Iar castitatea se pastreaza prin cumpatare si post: „Luati seama la voi insiva - ne
porunceste Mantuitorul - sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si
de grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa...Privegheati,
dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa
vina si sa Stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36).
Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada pe
Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.).
Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la
indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei,
adica a intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama
in Vechiul Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului
omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala
Vechiului Testament.
In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se
inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul:
„Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase,
hule” (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si
care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: „Ati auzit ca s-a
zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va
spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 21-22).
Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea
ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.
250. Care este a saptea fericire si ce inteles are?
„Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).
Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social pentru
oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui om si inalta
popoarele, aducandu-le propasire si fericire.
Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o
imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: „Slava
intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14).
Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste,
dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de
care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste
Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: „Pace va las voua, pacea Mea o dau voua” (Ioan
14, 27).
Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce
savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste
toti oamenii sa se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filip. 4,
7).
Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea
propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de
aproapele.
Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta
invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile
si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni.
Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si
vointa sufletului656 (Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196),
aducand acea impacare a omului cu sine insusi.
Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor
impiedica razboaiele intre oameni.
Facatorii de pace indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui
Dumnezeu, Care a venit in lume sa impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea,
Dumnezeu le fagaduieste numele haric de „fii ai lui Dumnezeu”, insotit, fireste, de
fericirea vrednica de acest nume.
Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in epistola catre evrei:
„ Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr.
12, 14).

251. Care este a opta fericire si ce inteles are?


„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 10).
Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul „dreptate” are si aici intelesul de
dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care bineinteles este
cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii657 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la
Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228).
Vechiul Testament ne vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor
impotriva pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata
morala.
Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii.
Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Sai
ca vor fi prigoniti, ca si El: „Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte
decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu
sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15,
18-19).
Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a fagaduit
Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei lumi noi sa fie
acolo unde este si El: „Parinte - S-a rugat Mantuitorul - voiesc ca unde sunt Eu, sa fie
impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea” (Ioan 17, 24).

252. Care este fericirea cea noua si ce inteles are?


„Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva
voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in
ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12).
Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari,
prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in
lume.
Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane
proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela,
fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat
cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din
tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru
credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: „Nu va temeti de cei ce
ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si
trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici
una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii
capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat
pasarile” (Matei 10, 28-31).
Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si
viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si
mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos. De
aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de
infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta.
Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca
Sfantul Apostol Petru, care spune: „... intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos,
bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti
ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se
odihneste peste voi” (I Petru 4, 13-14).
Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor,
sa vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua
Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:
Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste
saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de
tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si
plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la
parerea ca esti mai bun decat altii.
Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara,
si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi,
devenind milostivi.
Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor si trufia
vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.
Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de
ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Ne mai
impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o
viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru
Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care
ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.

253. Este nevoie sa mergem intotdeauna de la o fericire la alta, numai in ordinea


aratata?
Nu toate virtutile din Fericiri sunt legate unele de altele in asa fel incat sa nu poata fi
infaptuite una fara cealalta. Asa, de pilda, milostenia si marturisirea credintei trebuie
savarsite in orice prilej nimerit din viata.

254. Ce alte conditii trebuie indeplinite pentru insusirea virtutilor din cele noua Fericiri?
Prima conditie este ca cineva sa-si insuseasca judecata duhovniceasca, ceea ce este
tot una cu intelepciunea, pe care o aflam in cartile Sfintilor Parinti, in scrierile
duhovnicesti si in sfaturile parintilor duhovnicesti. Crestinii sunt datori sa se conduca
dupa intelepciunea Evangheliei.
A doua conditie este fatarnicia. Fatarnicul, gandindu-se numai la rasplata si negandindu-
se la dobandirea virtutii, nu foloseste nimic. El nu poate fi fericit niciodata.
A treia si ultima conditie este nadejdea statornica in Dumnezeu, prin care crestinul se
intareste in lupta impotriva grijilor pamantesti. Avand nadejde nestramutata in
Dumnezeu - Care, dupa invatatura Bisericii noastre, este izvorul binelui si al sfinteniei -
credinciosul paseste din virtute in virtute, straduindu-se sa se arate folositor atat pentru
sine, cat si pentru obstea din care face parte. El nadajduieste in triumful binelui asupra
raului, in triumful vietii asupra mortii si in triumful pacii asupra razboiului, cunoscand ca
Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a venit in lume pentru ca lumea „viata sa aiba
si din belsug sa aiba” (Ioan 10, 10).

SFARSIT SI LUI DUMNEZEU LAUDA !

S-ar putea să vă placă și