Sunteți pe pagina 1din 6

Eutanasia in lumina moralei crestine

Cuvantul "eutanasie" este de origine greaca si a fost folosit in Grecia antica, insemnand moarte usoara,
pentru a arata, in primul rand, moartea fara dureri. Prin cuvantul eutanasia se intelege moartea provenita in
liniste, seninatate si fara agonie, suferinta, dureri si alte necazuri ale muribundului. In al doilea rand, mai
inseamna si moartea mareata, adica moartea in favoarea unui scop nobil, avand legatura mai mult cu sacrificiul
de sine insusi. Eutanasia poate sa fie fiziologica, avand o moarte fara dureri si cu o seninatate psihica,
constituind cazul cel mai obisnuit. Intr-adevar, in multe cazuri, muribundul ramane linistit pana in ultima clipa,
nearatand agonia mortii, nefiind chinuit de dureri sau de alte necazuri, dar se stinge, putem zice, linistit, cazand
de la viata la moarte fara sa simta.
Totusi, eutanasia poate fi provocata pentru scopul de a curma o suferinta grea si indelungata, cu metode
stiintifice care aduc moartea, de multe ori fiind fulgeratoare. Acesti muribunzi pot sa sufere de inva liditate, de
boli nevindecabile dar dureroase, de paralizii, de cancer si multe alte boli. Eutanasia scuteste pe cel suferind, pe
cel gasit pe patul de moarte, de o moarte grea si chinuita, garantandu-i o moarte linistita. Aceasta trecere de la
viata la moarte se practica foarte usor de Asclipiu. O injectie de ser in vena sau o mare doza de narcotice poate
avea un efect mortal.
Metoda eutanasiei se practica si de stat pentru diferite scopuri, asa cum este eutanasia sociala sau eugenica
si in cazul condamnarii la moarte a unor detinuti. Problema eutanasiei nu este noua ; se practica din vremuri
antice, sub forme de ucidere a copiilor, de ucidere a parintilor si de sacrificiu de sine insusi.
In ceea ce ne priveste, cercetarea ne-a aratat ca eutanasia se practica de multe popoare primitive care
parasesc pe cei in varsta sau pe cei bolnavi nevindecabili, ingropandu-i de vii sau sugrumandu-i. John Koty, cel
caruia ii datoram multe in ceea ce priveste cercetarea in domeniul eutanasiei la popoarele primitive, isi
formuleaza parerea ca aceasta practica nu constituie o lege generala a comportarii popoarelor primitive, iar
acolo unde se intalneste, are ca stimulent iubire si mila pentru cel suferind. Deci, este vorba de eutanasia care
este prezentata muribunzilor si considerata ca "viata nedemna de a trai".
Totusi, avem si cazuri economice, cand se aplica eutanasia; in societati primitive cand hrana nu era destula
pentru popor, tineri sau batrani, invalizii erau ucisi, dar din cauza situatiei varsarii de sange in trib, acestia erau
parasiti. Niste triburi ale eschimosilor, ale polinidionilor si ale altor popoare mai necivilizate, ucideau pe batranii
invalizi. Probabil, pentru existenta acestui obicei, erau problemele economice, decat motivele sentimentale.
Eutanasia a avut sustinatori, atat in teorie, cat si in fapta, in Grecia Antica. Isiot, in cartile sale cu caracter
didactic si moral, ne spune ca locuitorii de atunci ai planetei au fost fara mila nu numai in fata celor suferinzi de
diferite boli, ci si in fata parintilor lor, care erau batrani. Uciderea celor neputinciosi nu se datora milei sau
compatimirii fata de suferind, ci a fost un epilog tragic al vietii aspre si situatiei economice. Grecii respectau
batranetea si de aceea, in istoria lor, nu se mentioneaza prea multe cazuri de eutanasie. Totusi, mentioneaza de
Strabon un caz curios, cand batranii din insula Cos s-au adunat, incoronati, ca la un simpozion, band cucuta,
ceea ce era considerat bine si legal, deoarece "Cel care nu poate sa traiasca bine, nu trebuie sa traiasca rau"
(Strabon 10, 486).
In Grecia Antica avem si cazuri de ucidere a copiilor. Spartanii au fost duri fata de copiii bolnavi, "crezand"
-asa cum spune Licurg -, ca "pentru un copil a carui sanatate si putere sunt de la nastere subrede, viata este
dezavantajata, atat pentru copii, cat si pentru cetate". Uciderea copiilor se facea numai din motive eugenice.
Tatal era obligat de lege sa aduca copilul sau pentru examinarea lui de catre o comisie publica. Atunci cand
copilul era capabil i se dadea un loc de pamant pentru cultivare, din partea comisiei, iar cand su ferea de o boala
mintala sau trupeasca, il obligau pe tata sa-l aruncein Caiada din Taiget. Si Platon se declara in favoarea
eutanasiei eugenice (Platonos, Politeta, Cartea C, 407 d ; C, 410 a), incat societatea sa se lipseasca de copiii
bolnavi si pentru interesul celui suferind, cat si pentru interesul "cetatii", dar si din mila pentru cei suferinzi.
Aristotel mentioneaza ca, copiii subrezi nu merita sa mai traiasca.
Valerius Maxim istoriseste ca in Masalia a existat un loc unde se pastra o bautura otravitoare pusa la
dispozitia acelora care isi motivau, in fata batranilor orasului, dorinta de a muri linistiti, deoarece se considerau
foarte tristi in aceasta viata.
In epoca romana, practicau eutanasia mai ales filosofii stoici, prin sinucidere, sustinand dreptul fiecarui individ
sa aiba o moarte usoara. Astfel, Zenon s-a sugrumat, Cleante, Caton, Seneca si alti stoici s-au sinucis. Seeley
observa la romani ca "uciderea copiilor practicata de un prieten al familiei a fost considerata o masura de
economie inteleapta".
Acest fenomen nu este intalnit la poporul israelit. Israelitii isi cresteau si educau chiar si copiii orbi, invalizi, ai
caror parinti nu erau in stare sa-i creasca sau erau morti.
Adevaratul merit si valoarea pentru viata omeneasca a fost data de Mantuitorul, dupa care numai Dumnezeu
are dreptul sa ia viata din om pe care i-a daruit-o. Nici in religia descoperita de Dumnezeu, nici in diferitele
legislatii n-au pus in codicele lor clauza eutanasiei.
In Evul mediu, eutanasia a fost considerata un pacat grav si sinuciderea era pedepsita ; dar cei care au fost
turbati au fost sugrumati, ca sa-i elibereze din agonia infricosatoare in care se aflau.

1
Ideea eutanasiei, din motive umanitare, a fost impusa chiar din antichitate de Epictet, Seneca, Plinius cel
Tanar si altii. In vremuri mai noi, a gasit sustinatori infocati pe cei doi ganditori insemnati : Thomas Morus si
Francis Bacon.
Primul este englezul filozof, politician si sociolog Thomas Morus (1478-1535), care, in romanul sau sociologic
"Utopia", se declara in favoarea eutanasiei, spunand ca este logic si necesar sa ajutam pe cei suferinzi de boli
incurabile, punandu-si singuri capat vietii sau cu ajutorul altora, plecand din viata cu suferinte mai suportabile.
Dupa cativa ani aceasta idee a fost sustinuta si de filozoful si politicianul englez Francis Bacon (1561-1625),
care este primul sustinator ca "medicii au obligatia sa foloseasca stiinta lor astfel incat cei muribunzi sa iasa din
viata cat mai usor posibil si fara dureri. Bacon, in special, foloseste termenul de "eutanasia exterioara" cand
este vorba de activitatile medicului, care privesc o moarte usoara, iar termenul de "eutanasia interioara", cand
este vorba sa caracterizeze pregatirea psihica a muribundului pentru infruntarea mortii".
Astfel, Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima data cuvantul "eutanasie" cu sensul de uciderea
celui care este suferind.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, chestiunea eutanasiei a capatat un caracter de masa, incepand sa fie un
subiect mai extins in discutii si cu o abordare publica. Probabil, prima discutie publica, in ceea ce priveste
chestiunea eutanasiei, este considerata, in Anglia, facuta prin intermediul presei, dupa publicarea in februarie
1973 a articolului din "Forthightly Review" in favoarea "eutanasiei" ; "The New Cure for Incurables".
Multi au sustinut ca grabirea mortii unui individ, care dupa parerea medicilor este condamnat sa moara,
reprezinta o eliberare atat pentru cel bolnav, cat si pentru cei ai sai. Dar nu trebuie sa uitam progresul
rapid al stiintei si mai ales al medicinei, care a reusit sa diminueze in totalitate sau partial bolile
nevindecabile sau mortale, care in timpurile trecute erau periculoase pentru omenire. Ca exemplu, ne
referim la insulina, pentru cei diabetici, din care se vindeca nenumarati bolnavi, care erau, in anii
precedenti, condamnati la moarte. De asemenea, nu rare sunt cazurile de insanatosire a bolnavilor ne -
vindecabili pe care stiinta nu le poate explica in mod logic. Astfel deducem ca nu avem dreptul sa
practicam eutanasia, luand viata unui om, lucru pe care numai Dumnezeu il poate face ca Creator si Domn al
ei, iar omul nu trebuie sa intervina in operele Sale. Sociologi si juristi sustin ca legalizarea eutanasiei
poate deveni o arma periculoasa in mainile criminalilor, ridicand astfel procentul criminalitatii, deoarece va fi
folosit de multi inconstienti, in interesul si castigul lor. Astfel, nefiind usor sa se constate daca se face din
motive omenesti sau din motive economice si de interese testamentare sau din motive politice. De
asemenea, nu va fi posibil sa se observe daca se face cu voia silita sau nesilita a bolnavului. In acest caz avem
eutanasia numita sociala sau eugenica. Prin notiunea de eutanasie sociala sau eugenica se face cunoscut, mai
ales "vigurozitatii societatii, in general, scutirea acesteia de cei caracterizati ca "povara a societatii", redusi
mintal, invalizi si neputinciosi, incapabili totalmente pentru munca".
Aceasta notiune "eugenica" a fost consacrata prima data (1869) de antropologul englez Sir Francisc Galton
(1822-1911).
Singurul stat din timpurile moderne, care a legiferat condamnarea alienatilor, neputinciosilor, redusilor mintal
si, in general, persoanelor care constituie o povara pentru societate, este Germania hitlerista. La 1 septembrie
1939 s-a publicat un decret al lui Hitler -care a ramas ascuns -, prin care se dadea dreptul la eliberarea
societatii de cei incapabili de munca si bolnavi. Probabil, in aceasta privinta au avut in vedere atat motive
teoretice, dar mai mult, motive practice. Data aprobarii acestui decret -doua zile inainte de izbucnirea celui de al
doilea razboi mondial -justifica pe deplin aceasta hotarare; Hitler, pregatindu-se pentru razboi a avut grija sa
faca o purificare a societatii nemtesti de elementele pe care le considera pasive pentru razboi. Au fost ucisi, prin
aplicarea eutanasiei active, mii de sugari, nou-nascuti si copii care sufereau de invaliditate, precum si 70-80 de
mii de majori alienati mintal. Aplicarea eutanasiei active de catre Hitler s-a facut prin otravire cu pantopon.
De mentionat este ca orice act de a atenta la viata celuilalt constituie o crima, iar in cazul nostru este o
ucidere.
Diferenta de baza dintre eutanasie si sinucidere consta in faptul ca eutanasia este mai mult "obiectiv" fondata
decat sinuciderea. Sinuciderile sunt "rezultatele slabiciunii caracterului individului pentru acomodarea lui in
grelele situatii si lipsurilor vietii", iar aceasta nu este un mod de rezolvare a problemelor personale ale celor care
se sinucid. Fata de societate, "sinuciderea este o crima, deoarece cel sinucis se rupe violent de familie, de
societatea sa, de stat si de biserica fata de care, daca ar fi ramas in viata, era obligat sa devina util".
Crestinismul condamna sinuciderea pentru ca "trupul credinciosului in Hristos poseda o insemnatate
deosebita, fiind dupa Noul Testament, nu numai salasul sufletului nemuritor si in serviciul lui, ci si "madularul
trupului lui Hristos" (I Cor. 6, 15, 12, 27 ; Efes. 5, 30), iar omul intreg, cel alcatuit din trup si suflet, are o
valoare incomparabila, deoarece este "templu al Dumnezeului celui viu" (IICor. 6, 16), iar "duhul lui Dumnezeu
locuieste in voi" (I Cor. 3, 16). Aici se observa ca din punct de vedere moral crestin, sinuciderea este
condamnata dublu : in primul rand, lipsa de respect si razvratirea fata de Dumnezeu, iar in al doilea rand este
caracterizat ca o stricare a templului lui Dumnezeu, precum si condamnata ca un pacat de moarte, asa cum zice
Sf. Apostol Pavel : "De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el"(I Cor. 3, 17).

2
In cazul eutanasiei, dorinta de a pune capat vietii omului nu provine de la vreo oarecare dificultate a vietii, ci
de la o situatie dramatica in care omul isi vede existenta sa slabita, iar fundamentul sau organic sa se
prabuseasca, fiind consecinta bolii sale nevindecabile care 1-a lovit. Aici, omul a intrat in procesul mortii,
neexistand posibilitatea evitarii.
Exista mare deosebire intre eutanasia si asa-zisa "viata nedemna de a trai". In ultima notiune intra, in mod
special, nou-nascutii sau copiii care s-au nascut cu malformatii trupesti si mintale, cei suferinzi din cauza ranirii
creierului cu consecinta slabirii sau suspendarea multor functiuni de baza si, in sfarsit, oameni care din cauza
batranetii s-au ramolit. In aceste cazuri nu este permis sa se foloseasca notiunea de eutanasie, deoarece nu
este vorba despre oameni care se gasesc in procesul mortii. Dimpotriva, in aceste cazuri este vorba despre viata
omeneasca in care poate exista o mica perspectiva si care, in orice caz nimeni n-are dreptul sa caracterizeze
viata lipsita de valoare si sens. Cu atat mai putin nu o poate condamna oricine, ori pentru motive eugenice, ori
pentru motive economice, ori pentru diferite alte motive. Noi, oamenii, trebuie sa-i aparam cu duhul iubirii
crestinesti pe acesti oameni si sa-i ajutam cu orice pret.
Cu aceste lamuriri, putem afirma ca eutanasia capata un alt sens, in zilele noastre, decat acela pe care l-a
avut la inceputul aparitiei ei, adica o moarte buna, linistita si fara dureri, dar cu consimtamantul muribundului.
Ramane insa ideea ca "este datoria umana de a usura agonia celor cuprinsi de suferinte cumplite in clipa mortii.
Deci este vorba : a) -totdeauna de oamenii care se gasesc in procesul mortii ; b) -acesti oameni sufera de
dureri ; c) -aplicarea eutanasiei inseamna ajutor si usurare de procesul chinuitor al mortii".
Toate cazurile aplicarii eutanasiei pot fi incadrate in trei grupe : 1). Eutanasia pura, prin care se intelege
transpunerea in stare de insensibilitate a unui individ, aflat in fata mortii, administrandu-i narcotice, substante
soporifice si altele fara intentia uciderii nemijlocite, dar cu probabilitate destul de accentuata sa produca efect
mortal. In cazuri de acestea ar fi vorba mai mult de o usurare pentru clipa mortii sigure. 2). Eutanasia in sens
restrans, prin care se intelege administrarea unei substante provocatoare de moarte celor grav bolnavi si anume
la cerere proprie. Aici ar fi vorba de un ajutor dat pentru a putea muri mai repede.
3). Eutanasia in sens larg, prin care se intelege inlaturarea in forma nedureroasa a acelora pentru care viata
proprie n-ar mai avea nici un sens si valoare si care, in plus, ar fi numai o sarcina pentru cei din jurul lor, de
pilda, alienatii, cretinii, schiopii suta la suta si cei care prezinta o primejdie pentru vigoarea unui neam.
Eutanasia se distinge in : eutanasia activa sau directa si eutanasia pasiva sau indirecta.
Prin notiunea de eutanasie activa intelegem interventia activa in procesul mortii cu intentia sa provocam mai
repede moartea muribundului, adica celui suferind grav, care cu absoluta convingere a intrat in procesul mortii,
fara cea mai mica perspectiva de insanatosire. Deci este vorba de o moarte timpurie, acceptata de buna voie de
catre om, care se afla in procesul mortii, cu ajutorul cunostintelor si metodelor medicale.
Prin eutanasia pasiva intelegem intreruperea de buna voie sau nefolosirea unei actiuni terapeutice, a carei
aplicare ar avea ca urmare prelungirea vietii bolnavului, care este irevocabil condamnat. Prin intreruperea sau
nepracticarea unei actiuni terapeutice, in aceste cazuri, boala fatala este lasata sa avanseze, fara sa i se aplice
vreun impediment.
Eutuanasia a gasit multi sustinatori care, asa cum observa Sicard, sunt, probabil, ideologi sau utopisti. Dintre
medici, putini la numar se declara in favoarea eutanasiei. Totusi trebuie sa deosebim doua grupe intre cei care
impartasesc moartea usoara :
a) Unii prezinta moartea usoara acelor oameni pentru care viata este un chin si o greutate si
care din acest motiv sunt primii care practica sinuciderea ; deoarece nu este usor sa acceptam ca un
bolnav cand nu este in totalitate neputincios, incredinteaza altora grija terminarii vietii sale, cand
poate singur sa o faca.
b) A doua grupa, care infrunta aceasta problema, declara ca agonia mortii este o suferinta groaznica si ca
este drept sa o stingem la toti care sunt recunoscuti ca bolnavi nevindecabili. Doua sunt argumentele de baza
care iau apararea eutanasiei : a) -mila pentru cei muribunzi, care au chinuri trupesti si in generalcelor care sunt
bolnavi nevindecabil ; b) -"dreptul fiecaruia sa-si puna capat vietii si sa ceara sfarsirea ei".
In ceea ce priveste primul argument acceptam ca "aceasta stare jalnica, de multe ori mai groaznica celei
prezentate a celui care se indreapta spre o moarte sigura si fara aparenta salvarii, naste de multe ori in bolnav
repulsie fata de viata si, probabil, dorinta de a-si pune capat zilelor, iar celor din familia lui si din cadrul medical
se naste si creste foarte repede mila pentru ingrozitoarea situatie". De aceea, scopul eutanatistilor "ar fi numai
inlaturarea vietii fara sens si a chinurilor mortii, inlesnind o moarte linistita cu aparenta de binefacere... avand
un continut nobil exprimat prin termenul umanitate. Eutanasia fiind o forma de exprimare a milei si iubirii
crestine fata de aproapele suferind, deci o argumentare de cel mai inalt grad moral".
Caracteristica in cazul nostru, este declaratia posesorilor Premiului Nobel : Jacques Monod, Linus Pauling,
George Thomson, din anul 1974 care s-au adaugat eutanasiei. Intre altele, in declaratia lor mentioneaza : "...
Apelam la opinia publica luminata sa depaseasca tabu-urile traditionale si sa adopte o atitudine de simpatie fata
de suferinta inutila din ceasurile mortii.
Nu acceptam teoriile care sustin ca durerea omeneasca este inevitabila si nimic nu poate fi pentru
imbunatatirea soartei omenesti.

3
Insistam ca este imoral sa rabdam, sa acceptam sau sa-i impunem bolnavului sa suporte durerea.
Credem in valoarea demnitatii individului. Aceasta inseamna ca, comportamentul sau trebuie sa fie respectat
si ca individul trebuie sa se gandeasca la soarta sa. Nici o etica nu poate interzice, in mod cate goric, individului
sa puna capat vietii sale, daca boala de care sufera nu e posibil sa se vindece eu metodele terapeutice
cunoscute.
Eutanasia inseamna "moarte buna". Si poate fi determinata ca "o metoda sau o fapta cu care se pune capat
suferintei prin moarte sau se provoaca moarte fara dureri". Cu alte cuvinte, inseamna moarte "dulce" si
"usoara" pentru cei care sufera de o boala nevindecabila sau au boli organice iremediabile.
Este dur, barbarie sa fie lasata o persoana in viata, impotriva vointei sale, tagaduindu-i atat de mult dorita
eliberare, cand viata sa a pierdut orice demnitate, frumusete, sens si orice perspectiva. Suferinta fara motiv
este un rau, pentru care noi suntem datori sa o scoatem din societatea civilizata".
Dar nu e solutia indicata moartea bolnavului. Astazi, stiinta a descoperit multe medicamente contra durerilor,
calmandu-l pe cel suferind, de multe ori scapandu-l de ele. Bineinteles, nu s-a gasit inca cel mai potrivit
medicament indicat pentru dureri, astfel lasand o posibilitate de ridicare a chestiunii eutanasiei.
Oare se cunosc mijloacele terapeutice care vor exista maine? In afara de acestea, stiinta, inca si in prezent,
nu poate pune exact diagnosticul si cu atat mai mult sa prognozeze ceva infailibil. Dese sunt cazurile bolnavilor
care au fost condamnati la moarte, dar care, totusi au trait. Deci, nu ne putem baza pe un diagnostic ca fiind
ceva absolut si sa aplicam eutanasia, deoarece in aceste cazuri va fi o crima stiintifica. De asemenea, este
foarte trist si deceptionant faptul ca in epoca noastra se observa o mare indiferenta a oamenilor fata de cei care
sufera boli nevindecabile si care creeaza o stare de decadere psihico-trupeasca, chiar daca "mila este prima
miscare a inimii omenesti la privirea suferintelor si chinurilor altora". Pe baza acestui sentiment de compatimire
se sustine intreaga constructie omeneasca si prevederile sociale ale popoarelor civilizate. Filantropia este o fapta
nobila a solidaritatii omenesti, mai ales fata de cel suferind sub diferite aspecte ale mahnirii, durerii si
necazurilor, si de oriunde din alta parte. Omul, in loc sa lupte pentru legalizarea eutanasiei, va trebui sa lupte
pentru imbunatatirea propriilor conditii de viata, ajutand sufleteste si material pe cel suferind. Va trebui, de
asemenea, sa lupte pentru cultivarea duhovniceasca a semenilor sai incat sa rabde cu perseverenta bolile,
schimband astfel, mila celorlalti in adevarata admiratie. Cu alte cuvinte, sa fie apreciata corect insemnatatea
durerii omenesti. Dar aceasta reusita se poate realiza numai atunci cand omul crede in Hristos, Care este
daruitor al vietii noastre. Suferinta, potrivit invataturii crestine, nu este de neinvins. "Este rodul rautatii care
izvoraste de la incorecta folosire a libertatii". Astfel, "daca omul continua sa traiasca liber, este, prin urmare,
obligat sa rabde suferinta", pe care "o transforma si o foloseste pentru desavarsirea sa".
Crestinismul da adevarata valoare a acestei virtuti -suferinta -intrucat el nu cere stingerea vietii, ci surplusul
de viata spirituala prin suferinta si sacrificiu.
In cea de a XVII-a Epistola (407), Sfantul Ioan Hrisostom scria catre Olympiada : "nu cunoasteti cata rasplata
aduce boala in inima celui care o accepta multumit si slavindu-L pe Dumnezeu ?... Olympiada, nimic nu este
egal cu rabdarea bolii din punct de vedere al desavarsirii duhovnicesti, deoarece, in special, aceasta este regina
virtutilor si cea mai valoroasa coroana a crestinilor ?... Cu cat suferintele sunt mai grele, cu atat roadele sunt
mai bogate... Aceasta virtute a rabdarii bolilor trupesti este atat de valoroasa incat, cei care o au, daca au
savarsit pacate mari, ii salveaza de greutatea lor, iar daca au multe virtuti si sunt drepti, le creste mult credinta
si increderea in Dumnezeu, care nu este un lucru mic...". Sfantul Apostol Pavel scrie catre Timotei, care era
bolnav si avea un trup foarte slabit : "Foloseste putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni" (I
Tim. 5, 23). Sfantul Apostol Pavel, care si mortii ii invia, nu 1-a vindecat, dar l-a lasat sa se arda in focul bolii
sale ca sa adune si de la aceasta multe bogatii curate de la Dumnezeu...".
Tot in Epistola a XVII-a, Sf. Ioan Hrisostom spune Olympiadei : "Deci si voi daca ramaneti inchisi in casa
voastra si tintuiti la pat din cauza bolii, sa nu credeti ca viata voastra este inutila. Mahnirile voastre sunt mai
grele decat ale acelora care sunt tarati de catre calai si care sunt sfasiati, primind ultima pedeapsa -moartea
-deoarece voi aveti un calau ingrozitor si in permanenta alaturi de voi, adica, boala voastra atat de chinuitoare.
Deci, sa nu va doriti moartea si sa nu fiti neglijenti sa va supuneti terapiei, deoarece aceasta nu este intelept ;
lucrul care se poate vedea la Sf. Apostol Pavel atunci cand il indemna pe Timotei sa-si ingrijeasca trupul".
Crestinul, cand este grav bolnav, isi gaseste refugiu in iubirea si providenta lui Dumnezeu, dar nu uita sa
ceara si ajutorul stiintei. Nici indiferenta, nici fatalismul, nici panica si nici deznadejdea n-au loc in viata
crestinului. Astfel, accepta cu rabdare boala sa, incercand sa castige un folos duhovnicesc, pentru ca boala este
o invatatura de mare valoare.
Crestinismul cunoaste scripturile, care spun : "... Eu mor si inviez, Eu ranesc si tamaduiesc si nimeni nu poate
scapa din mana Mea" (Deut 32, 39), si ca viata sa este plina de mahniri, asa cum a adeverit Hristos spunand:
"...In lume necazuri veti avea; dar indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 37). Mai cunoaste "...ca prin
multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu" (Fapte XIV, 22).
Rezumand cele de pana acum, putem afirma ca suferintele, durerile si incercarile, in general, sunt date
omului sau permise de Dumnezeu pentru urmatoarele scopuri binefacatoare :
1) ca o incercare a omului : "Ca pe aur in topitorie, asa i-a lamurit" (Intelep. lui Solomon 3, 6) ;

4
2) pentru cainta : "Doamne, pe Tine Te-au cautat si in vreme de restriste..." (Isaia 26, 16) ;
3) pentru umilinta : "Si pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un
ghimpe in trup, un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc" (II Cor. 12, 7) ;
4) pentru dovada simpatiei si iubirii din partea celor care nu sufera, pentru cei care sufera ;
5) pentru cinste si slava celor care rabda si lupta pana la sfarsit : "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca
a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 10) ;
6) pentru aratarea atotputerniciei lui Dumnezeu (Vezi cazul orbului din nastere) ;
7) pentru pedeapsa. De exemplu, plagile trimise de Dumnezeu lui Faraon ;

si pentru alte multe scopuri.


In consecinta, credinciosul trebuie sa rabde cele date de Dumnezeu prin cainta, deoarece, dupa invatatura
crestina, nu exista pacat care nu poate fi iertat de El.
Incredintandu-ne in mila si iubirea lui Dumnezeu, ajungem la concluzia ca niciodata n-avem dreptul sa
intervenim cu brutalitate in scoaterea vietii celui suferind, avand ca pretext mila sau compatimirea lui. Exemplu
ne-a dat insusi Mantuitorul "tamaduind toata boala si toata neputinta in popor" (Matei IV, 23) si "umbland toata
viata Sa, facand bine si vindecand pe toti" (Fapte 10, 38).
Grija permanenta a Mantuitorului fata de cei obiditi si bolnavi, vindecarea bolnavilor si invierea din morti a lui
Lazar, sunt argumente impotriva si nu pentru eutanasie. Pe bolnavul care zacea si suferea de 38 de ani,
Mantuitorul il intreaba : "Vrei sa fii sanatos ?" si il vindeca, nu-l ucide pentru a-l scapa de suferinte, asa cum ar
fi trebuit sa faca dupa conceptiile eutanasistilor.
Dupa morala propovaduita de Mantuitorul lumii, nici cele mai grele suferinte nu indreptatesc distrugerea vietii,
caci orice clipa a ei, daca pare fara sens pentru viata pamanteasca, pretuieste mult, chiar foarte mult, sub
aspectul moral pentru viata de dincolo, putand prilejui crestinului cainta pentru pacatele sale. De aceea, si
Mantuitorul pretinde sa ne ducem cu rabdare crucea vietii, adica sa suportam orice suferinta cu deplina
incredere in milostivirea divina. Iisus Hristos, pe langa poruncile catre ucenicii Sai, a lasat-o si pe aceea :
"Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi..." (Matei X, 8). Cu aceasta porunca
suntem obligati sa ajutam si noi pe aproapele nostru.
Venind cu cel de al doilea argument, adica al "dreptului" fiecarui individ de a-si pune capat vietii sale si de a
cere terminarea ei, aparatorii eutanasiei sustin ca omul este o persoana libera si domn al vietii sale, avand inca
si "dreptul" de a alege insasi moartea sa, adica "dreptul de alegere intre viata si moarte". Dar acest "drept" al
omului nu este posibil de acceptat in conceptia crestinului. "Omul nu este creator al eului sau si al libertatii sale.
Existenta si libertatea omului se leaga de parintii sai, de aproapele lui, de mediul inconjurator si, in sfarsit, de
Dumnezeu". Deci, libertatea omului nu este absoluta. "In primul rand, trebuie subliniat faptul ca nici un om nu
intra cu voia lui in viata. Venirea pe lume a fiecaruia este rezultatul folosirii uneia dintre libertatile altor oameni".
Dar si continuarea vietii nu depinde absolut de el, deoarece multi factori exteriori exercita in el o influenta
directa si indirecta.
"Libertatea absoluta se poate face posibila numai cu referinta religioasa, adica numai cu depasirea
relativitatii...". Astfel, "libertatea vine ca un dar al iubirii lui Dumnezeu catre om si ca rod al raspunsului omului
pentru iubirea lui Dumnezeu". Crestinul ramane si se desavarseste in libertate, cand ramane in Hristos, cand
traieste cu Duhul lui Hristos ; dar, precum observa cuviosul Isaac Sirul, "nu exista libertate desavarsita in acest
veac imperfect" (Isaac Sirul, Cuv. 65, Ed. 1. Spetsieri, p. 261). Cunoscut se face ca omul capata absoluta
libertate numai atunci cand se elibereaza de lume si se uneste cu Dumnezeu. In afara de acestea, "cei doi poli",
asa cum ne spune profesorul Bonis, in jurul carora se invarteste toata teologia, ca stiinta, este viata si moartea.
Ambii sunt "Legi ale naturii, in afara vointei omenesti". Este cunoscut aforismul : "Cel care se opune "Legii
naturii" se opune lui Dumnezeu -Creatorul legilor naturale".
Viata, dupa invatatura crestina, nu este o creatura omeneasca, ci un dar al lui Dumnezeu. Crestinul
recunoaste ca s-a creat de Dumnezeu si pentru El, "dupa chipul si asemanarea Lui" si ca viata sa este sfanta si
inviolabila. "Caci nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Ca daca traim, pentru
Domnul traim si daca murim, pentru Domnul murim. Deci, si daca traim si daca murim, ai Domnului suntem"
(Rom. 14, 7-8). Ceea ce inseamna ca nu ne apartinem noua, ci Domnului, Care are absoluta suveranitate
asupra vietii noastre.
"Reinnoirea in Hristos nu se limiteaza in duhul sau sufletul omului, ci se refera la intreaga existenta a sa.
Harul lui Dumnezeu ii sfinteste pe oameni in intreg duhul, "sufletul si trupul" lor (I Tes. 5, 23). Trupul nu se
gaseste in afara sferei reinnoirii Harului lui Dumnezeu, deoarece "trupul omenesc este templu al Duhului Sfant"
(I Cor. 6, 19). De aceea, dispretul trupului nu are loc in crestinism".
Viata omului este totodata mijloc si scop pentru desavarsirea sa.
Este mijloc, deoarece este punct de pornire al vietii morale si stadiu al activitatii de crestere morala.
Este scop, pentru ca are destinatie sa se reinnoiasca in invierea comuna si sa participe la fericirea viitoare.
Omul ca fiu al lui Dumnezeu si "fiu al imparatiei Sale" (Matei 8. 12) are datoria sa slujeasca viata sa, umbland
cu vrednicie dupa chemarea cu care a fost chemat (Efss. 4, 1), "pana ce Hristos va lua chip" in el (Gal. 4, 19).

5
"Crestinul care filosofeste Taina mortii intelege mai adanc valoarea vietii pamantesti. El se convinge ca
prezenta viata, daca este traita corect duce "la castigarea vietii viitoare" (P.G. 53, 319). Inca mai invata ca
Domnul a venit pe pamant nu ca sa ne omoare si sa ne scoata din aceasta viata, ci sa ne lase in lume si sa ne
pregateasca astfel incat sa devenim vrednici de viata cereasca. Daca viata paman teasca ar fi fost ceva rau,
atunci ar fi trebuit sa premiem pe ucigasi, pentru ca omorandu-ne, ar face o binefacere.
"Asa cum originea vietii se reduce la voia libera a lui Dumnezeu, la fel si continuarea ei. Astfel, omul nu poate
dispune de ea, dupa bunul plac, fara a pacatui. Dumnezeu, chemandu-l pe om ia existenta, nu-l pune in fata
alegerii : sa primeasca sau sa refuze darul vietii Aceasta ii este data si trebuie sa o utilizeze potrivit poruncilor
divine. Omul nu-i proprietarul absolut al vietii, aceasta nefiind, in ultima analiza, opera sa, ci a lui Dumnezeu".
Cel care scoate viata unui om, distruge, asa cum am vazut, cel mai insemnat bun omenesc, care nu mai
poate fi readus. Astfel, comite o dubla crima : fata de Dumnezeu, in primul rand, deoarece distruge o persoana
care constituie "chipul" Lui si pe care El a creat-o pentru un scop inalt. In al doilea rand, incalca una dintre
poruncile Decalogului : "Sa nu ucizi" (Iesire 20, 13) cu care Sfanta Scriptura declara insemnatatea vietii.
In ceea ce priveste chestiunea eutanasiei, se mai pune o piedica de netrecut, aceea a exprimarii dorintei
bolnavului de a pune capat vietii sale. Aceasta dorinta este o exprimare adevarata ? Doreste cu adevarat
moartea sa cel care exprima aceasta dorinta ? Este, intr-adevar, o dorinta pornita din vointa sa
libera ? Sau alti factori exteriori sau interiori il obliga sa ia aceasta hotarare ?
Sa presupunem ca un individ, care sufera de o boala nevindecabila si dureroasa doreste o moarte fara
chinuri, consimtind, astfel, in fata martorilor. Dar se pun intrebarile : Este intotdeauna cel bolnav stapan al
gandirii si dorintei sale ? Consimtamantul sau de a muri fara chinuri este rezultatul gandirii sale logice,
sanatoase si a liberei alegeri si vointe ? Boala sa n-a avut nici o influenta in evolutia normala a gan dirii sale ?
Este imposibil, ca cel suferind sa fie in stransa legatura psihica cu viata si lumea ?
Dar si in cazul in care bolnavul se gaseste in depline facultati mintale si consimte pentru aplicarea eutanasiei,
se ridica iarasi intrebarea : poate aceasta dorinta sa constituie o cerere de baza pentru aplicarea eutanasiei ?
Bonhoeffer spune ca "nu poate fi vorba aici de o cerere de baza, deoarece trebuie sa se ia in consideratie
insasi viata bolnavului care are pretentiile sale proprii si care nu coincid cu cererea acestuia de aplicare a
eutanasiei. Asa cum ne este cunoscut, viata este impotriva mortii. Medicul nu este obligat sa se conformeze
cererii bolnavului de a muri, ci cererii de a trai".
Toti sunt de acord ca este foarte dificil sa inteleaga cineva sensul adevarat al cerintelor spuse de oamenii care
parcurg drumul catre moarte. "Exprimarea dorintei pentru moartea celor suferinzi, provine de la o frica
momentana si de la o neputinta de infruntare a durerilor sau de la o decadere psihologica sau, inca, de la o
anomalie provenita din cauza chinurilor bolii ; mai poate proveni de la intelegerea obligatiilor economice fata de
familie si fata de cei din jurul lor". Nu este cunoscut ca dupa o oarecare calmare a durerilor, dorinta bolnavului
de a muri inceteaza. Aplicarea eutanasiei, dupa dorinta bolnavului, nu este posibila.

Extras din articolul "Eutanasia in lumina morale crestine"

S-ar putea să vă placă și