Sfantul Augustin se situeaza in istoria gandirii filosofice in primul rand ca un

apologet al crestinismului, la care a ajuns dupa multe rataciri si cai indoielnice.

Desi a fost botezat la nastere, intrucat mama sa a fost crestina, lui i-au trebuit
multi ani sa-si gaseasca calea proprie si implinirea spirituala. Intreaga gandire
augustiniana este ca o punte intre gandirea filosofilor antici si noua viziune
asupra existentei adusa o data cu venirea lui Hristos.
Cat despre influentele filosofiei antice asupra lui Augustin, profesorul
Constantin C. Pavel spunea ca “Nu se poate sustine […] ca ar fi devenit
neoplatonic pur, ci se poate spune cel mult ca in acest timp, era un crestin
neoplatonic. Cu vremea, spiritul sau va evolua spre o purificare a
neoplatonismului de tot ceea ce nu convenea crestinismului si va ajunge pana la
o completa independenta intelectuala, ba chiar pana la considerarea
neoplatonismului ca un auxiliar perimat si depasit”.
In demersul sau filosofic, Augustin are meritul de a reconsidera filosofia
antica, pentru care este considerat un adevarat salvator, dupa ce fusese
suspectata de catre crestini si chiar cazuse in dizgratie. Gandirea sa este o
sinteza maiastra de elemente filosofice transmise unei lumi noi.
Ca si pentru Platon care pune Statul sub ocrotirea principiului divin (Legile
V), prima virtute sociala este dreptatea, dar la Augustin aceasta este intregita cu
virtutea iubirii lui Dumnezeu si a aproapelui. La ambii, morala trebuie sa
fundamenteze politica.
Nourrisson crede ca Augustin a conceput mareata opozitie a celor doua cetati
din “De civitate Dei” dupa modelul celor doua feluri de cetate de care vorbeste
Platon in “Republica”: una plina de lipsuri, iar alta cu modelul in cer.

Caderea cetatii eterne, la 24 august 410, sub atacurile gotilor lui Alaric, a
provocat o discutie asupra providentei divine in istorie si o dezbatere pe tema
prabusirii Imperiului Roman datorita crestinismului. Impotriva acestor dispute
Augustin a scris “Cetatea lui Dumnezeu”. Titlul este inspirat din Psaltire si a
fost ales pentru contrastul sensibil cu “Republica” lui Platon si “Republica” lui
Cicero. Scrierea celor douazeci si doua de carti ale lucrarii a durat 13 ani. Unele
pasaje din “Cetatea lui Dumnezeu” lasa impresia ca Augustin a discreditat
complet Imperiul Roman si toate institutiile politice, socotindu-le organizatii
insetate de putere, create de cei influenti pentru a domina si a oprima in
faradelege. Paginile sumbre ale lui Sallustiu referitoare la luptele de
exterminare ale istoriei republicane l-au influentat pe Augustin. El sanctioneaza
sentinta sarcastica a lui Sallustiu potrivit careia societatea romana se
caracterizeaza prin belsugul privat si mizeria publica. El preia de la Cicero
ideea ca orice societate organizata trebuie sa aiba un sistem de legi si trebuie
mentinuta laolalta de interese reciproce si interdependente. Dar istoria romana
nu a incetat sa fie un sir de cuceriri agresive. “Daca dispare spiritul de dreptate,
ce altceva sunt regatele decat niste puteri talharesti care se bizuie numai pe
razboaie talharesti?” se intreaba Augustin in “De civitate Dei”. Ridica
problema daca un imparat poate infaptui dreptatea intr-o era crestina. Se pare
ca este de acord cu posibilitate existentei “imperiului crestin” avand drept
argument faptul ca Sfantul Pavel a oferit un sprijin autoritar in evaluarea
favorabila a guvernarii, numind-o instrument providential al ordinii – daca nu
duce in paradis, cel putin blocheaza drumul spre iad.
In carte a nouasprezecea a lucrarii “Cetatea lui Dumnezeu” analizeaza
similitudinea dintre marile cetati pamantesti si cele ceresti. Cetatea
pamanteasca este diferita de cea cereasca asa cum Babilonul este diferit de
Ierusalim. La un pol se afla organizarea sociala menita sa aduca puterea,
bunastarea, confortul, chestiuni diferite de celalalt pol, adica cetatea cereasca.
Cu toate ca diferenta este apocaliptica, totusi ambele cetati se ocupa de doua
lucruri pe care le au in comun, dreptatea si pacea, desi uneori prin aceste
cuvinte nu se intelege acelasi lucru. Valorile cetatii lui Dumnezeu sunt cautate
in aceasta lume prin mijlocirea Bisericii.
Cetatea lui Dumnezeu este destinata saracilor.
Intelectualii pagani sustineau ca aplicarea Predicii de pe Munte in realitatea
lumii imperiale ar fi dus la caderea Imperiului. Replica lui Augustin este ca
pedeapsa dupa fapta nu reprezinta o cale prin care societatea functioneaza.
Principiile lui Hristos sunt legate de fericirea si linistea lumii laice. Intr-un fel
de anticipatie politica, Augustin spune ca lumea ar fi mai buna daca marele si
mandrul Imperiu s-ar imparti intr-un numar de state mai mici, lucru care s-a si
intamplat mai tarziu. El spune ca in Imparatia lui Dumnezeu este loc atat pentru
goti, cat si pentru romani.
Limbajul lui Augustin i-a iritat pe aplogetii Imperiului. El spune ca imperiile
apar si dispar. Nu crede ca Imperiul Roman este condamnat, cum decalarau
pesimistii. Roma va cadea o data cu romanii. Oamenii din vremea sa blestemau
timpurile in care traiau, “dar faptul ca timpurile sunt bune sau rele depinde de
calitatea morala a vietii personale si sociale, adica de noi” spune Augustin.
Stabileste astfel o relatie directa intre conditia morala a individului si starea
societatii. El mai observa ca fiecare generatie socoteste ca vremurile in care
traieste sunt deosebit de amare.
Augustin nu a definit pacea, nici pe cea dorita de Biserica, nici pe cea dorita
de Imperiu in termeni politici. Spunea doar ca o guvernare puternica poate
asigura oamenilor pacea si evitarea tulburarilor sociale. Avea un respect
deosebit fata de dreptul roman, pe care il considera indispensabil pentru
coeziunea societatii. Legea si guvernarea sunt necesare din cauza pervertirii,
lacomiei si decaderii antisociale a omului. Decaderea este atat de profunda,
incat solutia ultima este harul mantuitor al lui Dumnezeu. Termenul pacii este
acea dreptate care ii da fiecaruia ce i se cuvine. Dar adevarata pace si adevarata
dreptate se afla dincolo de aceasta lume (asa cum la Platon, formele pure sunt
dincolo de lumea sensibila). Guvernarea este mai eficienta in eradicarea
viciului, decat in stimularea virtutii. Responsabilitatile guvernantilor trebuie sa
vizeze protectia subiectilor, ordinea publica, confortul fizic si prosperitatea si
chiar asupra felului in care se distreaza oamenii, mai spunea Augustin.
Pe langa aceste lucruri era nevoie de o responsabilitate fata de virtutea civica,
idee comuna si gandirii stoice. De fiecare data cand a scris despre problemele
politice, Augustin a avut in vedere faptul ca sistemul politic trebuie sa se
intemeieze pe prezumtia ca lacomia omeneasca va duce la un haos imens daca
nu exista restrictii si sanctiuni. Autoritatea guvernarii nu trebuie sa se
intemeieze numai pe forta, ci si pe o baza morala. Pentru Augustin, guvernarea
era o exemplificare a principiului providential al ordinii impuse asupra fortelor
subminatoare dezlantuite prin Cadere. In acest sens, ordinea nu poate sa
anihileze un lucru gresit, ci doar sa adapteze raul scopurilor dezinteresate si
bune. Considera ca dominatia unui om asupra celuilalt poate fi un abuz, dar
este raul cel mai mic dintre cele doua, alternativa fiind anarhia si “fiecare
pentru sine”. Ura sclavia.
Ordinea era atat de importanta, incat chiar un imparat rauvoitor, dar legitim,
trebuia ascultat. Cel care il urmeaza pe Hristos, trebuie sa-si supuna trupul
vointei cezarului, iar mintea si sufletul vointei lui Dumnezeu. Desi crestinul
este precum “un calator aflat intr-o tara straina” el trebuie sa se implice in viata
politica, depasind nivelul simplului consimtamant pasiv. Societatea are nevoie
de oameni integri in serviciul public, in comert, care sa faca fata coruptiei si
amenintarilor celor puternici si bogati.
Augustin se opunea torturii si pedepsei capitale, conceptie aproape universala
Bisericii. In ceea ce priveste serviciul militar obligatoriu, Augustin a oscilat.
Razboiul nu era o metoda potrivita de a aplanare a conflictelor si impartasea
speranta ca in era crestina, razboiul putea fi oprit. Recunostea, insa ca vor
exista agresiuni si sustinea ca razboaiele trebuie duse numai in legitima aparare,
stabilind chiar si anumite reguli de purtare a razboiului.
In finalul lucrarii “Cetatea lui Dumnezeu”, Augustin a expus doctrina crestina
privitoare la Adevarurile Ultime: cetatea pamanteasca si cetatea cereasca isi
ating apogeul in iad, respectiv, in rai. “Cetatea lui Dumnezeu” nu poate fi
tratata drept o expunere despre teoria politica sau o filosofie a istoriei care
intentioneaza sa descopere un model divin in cursul evenimentelor. In multe
locuri ale lucrarii, argumentul urmareste sa arate cat de dificila este
descoperirea unui astfel de model. In istoria omenirii, marile puteri apar si
dispar, iar cauzele nu sunt deloc limpezi. Imposibilitatea de a putea prezice atat
moartea cat si deciziile vointei umane inseamna ca multe lucruri nu sunt sigure.
Augustin ofera mai multa speranta individului, decat institutiilor societatii, mult
mai inclinate sa devina vehiculele egotismului de grup. In orice caz, nici un
platonician nu avea sentimentul istoriei, in sensul de proces suficient in sine si
independent, cu cauze si efect proprii remarcabile, cu scopuri inerente miscarii
cauzale.

La conceperea materialului au fost consultate urmatoarele lucrari:

-Constantin C. Pavel, “Introducere in gandirea Preafericitului Augustin”,
Editura Anastasia, Bucuresti, 1998.
- Henry Chadwick, “Augustin”, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.