Apa este un element fara de care oamenii, plantele, animalele, n-ar putea

trai. De multe ori, noi, oamenii risipim apa, fara sa intelegem importanta ei
in existenta noastra si a celorlalte vietuitoare. Fermierii care practica
agricultura ecologica privesc apa ca pe o resursa vitala pentru dezvoltarea
vietii pe pamant. Ei o privesc ca pe o resursa care trebuie protejată şi
dezvoltată printr-o administrare atentă. Agricultura ecologica ajuta la
conservarea resurselor de apa si la mentinerea unei calitati superioare a
acestor resurse.

Acolo unde este posibil, fermierii din sistemul ecologic caută să reţină
resursele naturale de apă, cum sunt cursurile apelor şi mlaştinile şi în acelaşi
timp, să reducă pierderile de apă prin:

-Îmbunătăţirea structurii solului şi a capacităţii de reţinere a apei prin

practici cum sunt rotaţia culturilor, selecţia corespunzătoare a plantelor şi
folosirea îngrăşămintelor ecologice;

-Plantarea şi păstrarea gardurilor vii, a păşunilor şi a vegetaţiei naturale

pentru a reduce eroziunea solului.

Fermierii din sistemul ecologic sunt de părere că reducerea pierderilor de

apă şi îmbunătăţirea calităţii solului, in ansamblu, ajută, de asemenea, la
reducerea nevoii de irigaţie a culturilor în zonele secetoase. În zonele în care
salinitatea este o problemă potenţială, păstrarea mai multor copaci şi a
vegetaţiei naturale cu rădăcini mai adânci ajută la menţinerea la adâncime a
apei freatice şi evită scoaterea la suprafaţă a sărurilor.

În acelaşi timp, sistemele de agricultură ecologică ajută la menţinerea – sau

chiar îmbunătăţirea – calităţii apei prin reducerea cantităţii de chimicale
folosite în agricultură, care se pot scurge în lacuri, râuri, pâraie şi alte de
cursuri de apă.

Agricultura ecologică restricţionează folosirea fertilizatorilor sintetici şi a

pesticidelor, la fel ca şi creşterea animalelor pe bază de hormoni şi
antibiotice, prin aceasta reducând riscul ca aceste chimicale să ajungă în
lacuri, râuri şi alte cursuri de apă. Riscul eutroficării este şi el scăzut, adică
al creşterii excesive a algelor cauzată de scurgerea nutrienţilor în aceste
cursuri de apă, fapt ce duce la reducerea conţinutului de oxigen şi la
periclitarea sănătăţii plantelor şi animalelor acvatice.

De noi depinde sa “ajutam” natura sa redevina ca altadata. Trebuie doar sa

constientizam ca mediul in care traim este “bolnav”, pentru a putea sa-l
“vindecam”. O cauza importanta a acestei imbolnaviri suntem tot noi,
oamenii, care nu ne dam seama cat de importanta este apa, si celelalte
elemente naturale, pentru viata noastra. De aceea spun ca “remediul”
pentru salvarea mediului inconjuratori este la noi.

Apa se polueaza atunci cand aruncam deseuri!!!.

Apa se mai polueaza si din cauza transportului maritin!!!.
Apa este foarte importanta deoarece fara ea oamenii si celelalte vietuitoare nu ar putea
trai!!!
Apa este un factor indisponibil vietii!!!
Apa este un produs alimentar.
Apa este folositoare petru a bea, pentru a face mancare etc.
Asa se polueaza apa!!!

Poluarea apei este procesul prin care apa devine murdara si nepotabila din cauza
deseurior!!!
Daca nu s-ar lua masuri impotriva poluarii apei oamenii nu ar putea trai. Apa este cel
mai important aliment mineral.Daca poluarea apei nu s-ar opri s-ar ajunge la: moartea
animalelor si la distrugerea intregii naturi. Mai ales vietuitoarele marine nu ar mai
exista.Apa are mai multe intrebuintari :pentru baut, la mancaruri,etc. Apa se poate folosi
in stare naturala s-au imbunatatita cu minerale pentru a-i imbunatati
caracteristicile.Cauzele poluarii sunt fabricile si rezidurilor lasate de oamenii care nu
sunt interesati de mediul inconjurator.

Circuitul apei in natura este drumul parcurs de apa in natura , schimbandu-si starea de agregare si
trecand prin urmatoarele momente importante:

1.Evaporarea apelor oceanului si precipitatiile de pe ocean.Cea mai mare parte a apei evaporate di
ocean se intoarce inapoi in apa oceanului prin intermediul precipitatiilor.Restul ajunge deasupra
uscatului.Prin urmare , cantitatea de precipitatii cazuta pe ocean este mai mica decat cea evaporata.
2.Deplasarea vaporilor de apa dinspre ocean pe uscat. O parte a apei din ocean este transportata de
catre vant deasupra continentelor.
3.Evaporarea apelor continentale si precipitatiile de pe uscat.Vaporii de apa se formeaza , de asemenea ,
prin evaporarea apelor , raurilor si ale lacurilor , dar si ca urmare a respiratiei vietuitoarelor.Lor li se
adauga vapori de apa adusi de vant dinspre ocean .Astfel , pe uscat , cantitatea de precipitatii eswte mai
mare decat cantitatea apei evaporate.Surplusul provine din vaporii de apa adusi de vanturi de deasupra
oceanelor.
4.Intoarcerea apei in ocean prin rauri si scurgere subterana.Apa ajunsa pe uscat prin intermediul vantului
se intoarce inapoi in ocean , incheind circuitul.
Circitul apei in natura se reia continu.
Circuitul apei in natura.

Circuitul apei în natură (denumit uneori şi ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de circulaţie continuă a ap

cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mişcare de radiaţia solară şi de gravitaţie. În cursul parcurgerii

acestui circuit, apa îşi schimbă starea de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă.
Apa se mişcă dintr-un element component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite

procese fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporaţia, transpiraţia, infiltraţia şi scurgerea. Ştiinţele care

se ocupă cu studiul mişcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia şi meteorologia.Circuitul apei în natură a fost

descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria omenirii. Chiar Biblia face referire de mai multe ori la acest circuit,

în special în legătură cu potopul. Următorul citat este tradus din textul sanscrit al cărţii indiene Manusmrti, carte cu o

origine de cel puţin 2500-3000 de ani: “Apa se ridică la cer sub formă de vapori; din cer coboară sub formă de ploaie,

din ploaie se nasc plantele, şi din plante, animalele” (Manusmriti - Cartea III, sloka 76).Aparitia ploii provoaca un

sentiment tonic, care da multumirea lucrului implinit si siguranta zilei de maine printr-o recolta bogata pe care numai

o ploaie cazuta la timp o poate asigura. Fara ploaie vegetatia se ofileste, pamantul se usuca si crapa, iar animalele si

oamenii su-ferind de sete lancezesc si in final mor. Iata de ce, in comunitatile primitive, magicienii triburilor din diferite

parti ale lumii, dar mai ales din regiunile aride si semi-aride, acei care se obligau, pentru binele tribului, "sa asigure”

caderea ploilor la timpul potrivit erau conside-rati oameni foarte importanti. Metodele prin care acestia incercau

sa-si aduca sarcina la indeplinire se bazeaza pe principiul magiei homeopatice sau imitative. Astfel, daca doreau

sa aduca ploaie, simulau stropire sau imitau norii, iar daca voiau sa o opreasca recurgeau la imi-tarea caldurii sau

a focului. Aceste practici si obiceiuri, din diferite parti ale lumii sunt foarte frumos descrise in primul volum

din “Creanga de aur” a cunoscutului savant englez J. G. Frazer. Din cate prezinta autorul citat, aceste practici nu

sunt specifice numai popoarelor din Africa si Australia unde soarele este necrutator. Ele se intalnesc aproape la toate

popoarele lumii, inclusiv la cele civili-zate din Europa.

Solul poate fi poluat :

-direct prin deversari de deseuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din îngrasaminte si pesticide

aruncate pe terenurile agricole ;

-indirect, prin depunerea agentilor poluanti ejectati initial în atmosfera, apa ploilor contaminate cu

agenti poluanti "spalati" din atmosfera contaminata, transportul agentilor poluanti de catre vânt de pe un

loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.

În ceea ce priveste poluarea prin intermediul agentilor poluanti din atmosfera, se observa anumite

particularitati. Spre exemplu, ca regula generala, solurile cele mai contaminate se vor afla in preajma

surselor de poluare. Pe masura, însa, ce înaltimea cosurilor de evacuare a gazelor contaminate creste, contam
terenului din imediata apropiere a sursei de poluare va scadea ca nivel de contaminare dar regiunea contamin
extinde în suprafata.

Nivelul contaminarii solului depinde si de regimul ploilor.Acestea spala în general atmosfera de agentii

poluanti si îi depun pe sol, dar în acelasi timp spala si solul, ajutând la vehicularea agentilor poluanti spre emis
totusi amintit ca ploile favorizeaza si contaminarea în adâncime a solului.

Într-o oarecare masura poluarea solului depinde si de vegetatia care îl acopera, precum si de natura

însasi a solului. Lucrul acesta este foarte important pentru urmarirea persistentei pesticidelor si

îngrasamintelor artificiale pe terenurile agricole. Interesul econamic si de protejare a mediului

cere ca atât ingrasamintele cât si pesticidele sa ramâna cât mai bine fixate în sol. În realitate,

o parte din ele este luata de vânt, alta este spalata de ploi, iar restul se descompune în timp,

datorita oxidarii în aer sau actiunii enzimelor secretate de bacteriile din sol. În tabelul urmator sunt

prezentate unele date în legatura cu persistenta în sol a unor insecticide comune.

Întrucât deplasarea pesticidelor si a îngrasamintelor din locul pe care au fost administrate mediului

constituie un risc grav de poluare a mediului, s-au încercat metode pentru marirea persistentei lor

prin aditivi chimici. Spre exemplu persistenta heptaclorului în sol a fost marita:

- cu 18% prin adaus de ulei lubrefiant mineral

- cu 52% prin adaus de rasina de Piccopale ;

- cu 30% prin adaus de polistiren alchilat ;

- cu 29% prin adaus de plastifiant aromatic.

- Cu 21% prin adaus de fractiuni grele aromatice din petrol.

Experienta a aratat ca persistenta pesticidelor mai depinde si de natura solului : ea este mai mica în solurile cu
anorganic mai bogat (nisipuri, argile) decât în substante organice.
Poluarea apelor si efectele poluarii apelor

Multa vreme am crezut – sau in orice caz am actionat ca si cum am fi crezut - ca apa, prin imensitatea

volumului ei, “digera” tot ce putem sa arucam in ea ; cu alte cuvinte, intinderile de apa ar fi o imensa lada

de gunoi pe care o stiam purificatoare. Au fost necesari 50 de ani – in cursul carora am aruncat in mare

mai multe deseuri de toate felurile decat in cursul celor 20 de secole precedente – pentru ca aceasta iluzie

sa se spulbere.
A trebuit sa se produca o serie de catastrofe pana sa descoperim greseala pe care am facut-o. Savantii

cunosteau primejdia, dar avertismentele lor au trecut, de cele mai multe ori, neluate in seama. Astazi

suntem aproape neputinciosi in fata anumitelor fenomene de impurificare.

Poluarea se produce atunci cand, in urma introducerii unor substante determinate – solide, lichide,

gazoase, radioactive – apele sufera modificari fizice, chimice sau biologice, susceptibile de a le face

improprii sau periculoase pentru sanatatea publica, pentru viata acvatica, pentru pescuitul industrial,

pentru industrie si turism.

In natura apa se gaseste in stare solida,lichida si gazoasa.

Circuitul apei in natura este procesul de circulatie continua a apei in cadrul hidrosferei Pamantului.Acest
proces este pus in miscare de radiatia solara si de gravitatie.In cursul parcurgerii acestui circuit,apa isi
schimba starea de agregare fiind succesiv in stare solida,lichida sau gazoasa.Apa se misa dintr-un
element component al circuitului in altul,de exemplu dintr-un rau sau intr-un ocean,prin diferite procese
fizice,dintre care cele mai insemnate sun evaporatia,transpiratia,infiltratia si scurgerea.Stiintele care se
ocupa cu studiul miscarii apei in cadrul acestui circuit sunt hidrologia si meteorologia.
Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria omenirii. Chiar Biblia
face referire de mai multe ori la acest circuit, în special în legătură cu potopul. Următorul citat este tradus
din textul sanscrit al cărţii indiene Manusmrti, carte cu o origine de cel puţin 2500-3000 de ani: “Apa se
ridică la cer sub formă de vapori; din cer coboară sub formă de ploaie, din ploaie se nasc plantele, şi din
plante, animalele” (Manusmriti - Cartea III, sloka 76).
Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei şi a mecanismului care îl determină sunt demne de
menţionat.
Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de ştiinţa contemporană. Se pare că
acestă teorie a fost enunţată de filozoful grec din Colofon. Studiind diferite fosile, Xenofan a dedus că
într-un trecut îndepărtat, apele au acoperit în întregime uscatul, ipoteză care ulterior a fost numită
Neptunism. Astfel el a conceput şi teoria unui ciclu al solului, în cursul căruia pământul ar fi erodat şi
antrenat spre oceane, pentru ca după dispariţia completă a uscatului, el să se regenereze. Cu privire la
ciclul apei, el a constatat că mările constituie originea norilor, din care se produce apa de ploaie care în
cele din urmă ajunge tot în oceane. Din moment ce apa era la originea întregului proces, el a emis
ipoteza că soarele şi stelele ar fi fost generate tot de aceşti nori. În sfârşit, după el, curcubeele nu ar fi
altceva decât un tip special de nor. Deşi ciclul solului nu a fost confirmat ulterior şi teoriile sale asupra
norilor sunt inexacte, descrierea ciclului apei este în general corectă şi rolul esenţial pe care îl au
oceanele a fost corect
Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene şi susţinea că pământul pluteşte
pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa mării subterane, pe care pluteşte pământul, se ridică prin
pământ, printr-un fel de infiltraţie inversă. De la suprafaţa pământului, apa se evaporă în atmosferă şi se
reîntoarce în mare prin precipitaţii. Teoria menţine ideea unui ciclu, însă sensul de mişcare este invers.
Teoria a fost susţinută ulterior de Thales din Milet şi de Platon.
Teoria a fost întâi susţinută de Anaximene din Milet şi postula că aerul este materia iniţială care, prin
concentrare, se transformă în apă şi pietre, iar prin diluare se transformă în foc.Diogene din Apollonia a
dus mai departe teoria, considerând că prin procesul de concentrare a aerului se produce şi nămolul din
care se naşte viaţa. El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul cărora se naşte o succesiune infinită de
lumi. Pornind de la aceste ipoteze,Aristotel a emis teoria că apa ar fi produsă din aer, printr-un proces de
condensare,care ar duce la precipitaţiile care cad pe sol şi alimentează râurile care se scurg în mare.
Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte a ciclul apei aşa cum este văzut în prezent şi nu cuprindea
evaporaţia care alimentează apa din atmosferă. O asemenea întoarcere nu era necesară, deoarece,
conform teoriei lui Diogene, ciclul se închidea când tot nămolul produs prin condensare era spălat în
mare şi era generată o nouă lume, geneză care nu ar mai fi părut posibilă în cazul existenţei unui ciclu
închis al apei. Teoria lui Aristotel a fost considerată valabilă de oamenii de ştiinţă până în secolul XVII.

Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei. Moleculele de apă se
mişcă în mod continuu de la un compartiment sau rezervor al hidrosferei la altul, prin diferite procese
fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:

o Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafaţa oceanelor şi a altor
corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de agregare a
apei, din stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui proces o constituie
energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în atmosferă prin transpiraţia
solului, plantelor şi, în mult mai mică măsură, cea a animalelor, numit evapotranspiratia .
Aproximativ 90% din apa din atmosferă provine din evaporaţie şi numai 10% din
evapotranspiraţie.
• Advectia este procesul de transfer a unei proprietăţi atmosferice prin mişcarea orizontală a masei
de aer. În cazul circuitului apei este vorba despre procesul de mişcare a apei în stare solidă,
lichidă sau gazoasă prin atmosferă. Fără advecţie, apa evaporată de pe suprafaţa oceanelor nu
s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului unde să producă precipitaţii.
• Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături lichide de
apă, formând nori sau ceata.

• scurgerea de suprafaţă este scurgerea care are lor pe suprafaţa solului, având de obicei loc în
straturi subţiri sau în şuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
• scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa provenind din
scurgerea de suprafaţă, formând pâraie, râuri şi fluvii;
• scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafaţa solului, fie prin stratele freatice,
fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane se reîntoarce la suprafaţă fie
prin izvoare, fie prin infiltraţie în râuri, oceane sau alte rezervoare de suprafaţă.
• Capilaritatea:

În principiu, apa se evaporă de la suprafaţa oceanelor, formează nori din care apa cade sub formă de
precipitaţii pe pământ şi apoi se scurge înapoi în oceane. Totuşi moleculele de apă nu îşi efectuează în
mod necesar mişcarea în această ordine. Înainte de a se reîntoarce în ocean, o moleculă de apă poate
să fi fost evaporată, condensată, precipitată şi scursă de repetate rânduri sau poate să fi urmat o cale mai
scurtă şi să fi fost precipitată direct în ocean, fără a mai parcurge celelalte componente ale ciclului.
Bilanţul hidric global
Cantităţi de apă transportate anual
în cadrul circuitului apei||~ Fluxul de apă ||~ Cantitate medie
transportată anual
(mii km³/an) ||
Precipitaţii pe suprafaţa uscatului 107
Evapotranspiraţie de pe suprafaţa uscatului 071
Scurgere de suprafaţă şi subterană 036
Precipitaţii pe suprafaţa oceanelor 398
Evaporaţie de pe suprafaţa oceanelor 434
Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne constantă. De
asemenea, ca medie în timp, se menţine constantă cantitatea de apă înmagazinată în fiecare din
rezervoarele circuitului. Acest principiu se numeşte legea conservării masei.
Tabelul alăturat arată cantităţile de apă care cad sub formă de precipitaţii sau care se ridică prin
evaporaţie de pe suprafaţa uscatului sau a oceanelor. De asemenea, se arată cantităţile de apă care se
scurg de pe sol spre oceane. Din tabel se poate constata că totalul precipitaţiilor pe suprafaţa uscatului
este egal cu suma dintre cantitatea de apă evaporată de pe suprafaţa uscatului şi cantitatea de apă
scursă spre oceane. Similar, cantitatea totală de apă pierdută de oceane prin evaporaţie este egală cu
suma dintre cantitatea de apă care se scurge în oceane de pe suprafaţa uscatului şi cea care provine din
precipitaţiile pe suprafaţa oceanelor. În sfârşit, cantitatea totală de apă care intră în atmosferă prin
evaporaţia de pe suprafaţa uscatului şi a oceanelor este egală cu cantitatea de apă eliminată din
atmosferă prin precipitaţii. Se poate constata că masa totală de apă care se află în mişcare este, în
medie, de 505 km³/an.

Rezervoare
Volume de apă acumulate
în rezervoarele circuitului natural al apei||~ Rezervor ||~ Volumul de apă
(milioane km³) ||~ Procent
din total ||
Oceane 1370 97,25
Calote glaciare şi gheţari 0029 02,05
Apă subterană 0009,5 00,68
Lacuri 0000,125 00,01
Umiditate în sol 0000,065 00,005
Atmosferă 0000,013 00,01
Cursuri de apă 0000,0017 00,001
Biosferă 0000,0006 00,00004

Durate de înmagazinare
Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl petrece într-un anumit
rezervor din cadrul circuitului din momentul în care intră în rezervorul respectiv până când îl părăseşte.
Timpul efectiv de înmagazinare al moleculelor de apă variază însă în limite foarte largi, unele molecule
petrec în rezervor un timp mult mai scurt şi altele un timp considerabil mai mare. Durata de înmagazinare
se numeşte uneori şi durată de staţionare sau timp de staţionare; acest termen poate însă da naştere la
confuzii, deoarece în niciunul din rezervoare moleculele nu sunt în stare staţionară, ci se află în continuă
mişcare, luând parte la diferite procese dinamice în cadrul fiecărui rezervor.
Durata medie de înmagazinare a apei în diferite rezervoare||~ Rezervor ||~ Durată medie
de înmagazinare a apei ||
Oceane 3.200 ani
Gheţari 20 – 100 ani
Strat sezonier de zăpadă 2 – 6 luni
Umiditate în sol 1 – 2 luni
Apă subterană de mică adâncime 100 – 200 ani
Apă subterană de mare adâncime 10.000 ani
Lacuri 50 – 100 ani
Râuri 2 – 6 ani
Atmosferă 9 zile
În tabelul alăturat sunt prezentate duratele de înmagazinare ale apei în diferite rezervoare din cadrul
circuitului natural. Se poate constata că aceste durate variază în foarte mare măsură de la un rezervor la
altul. De exemplu, umiditatea de la suprafaţa solului se menţine în sol relativ scurt timp, în medie
aproximativ 1 – 2 luni, deoarece apa este răspândită într-un strat subţire şi migrează uşor fie spre
atmosferă prin evaporaţie şi transpiraţie, fie se scurge spre râuri sau strate de adâncime. Apa de foarte
mare adâncime se mişcă însă mult mai încet, putând fi înmagazinată pe durate de peste 10.000 ani. Apa
subterană de vechime deosebit de mare se numeşte apă fosilă. Din cauza modificărilor care au loc în
scoarţa pamântească şi a celor climatice, este posibil ca pe perioade atât de îndelungate să se producă
schimbări ale condiţiilor de curgere, care ar putea împiedica reîmprospătarea unor rezerve subterane
sau, invers, să ducă la apariţia unor rezervoare subterane care nu existau înainte. În atmosferă apa care
intră prin evaporaţie este înmagazinată pe perioade scurte, de ordinul câtorva zile, înainte de a se
reîntoarce pe suprafaţa solului sau a oceanelor sub formă de precipitaţii.
Metoda bazată pe conservarea masei porneşte de la ipoteza constanţei cantităţii de apă a fiecărui
rezervor. Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă din împărţirea volumului rezervorului
prin debitul de apă care alimentează sau care este evacuat din rezervor, aceste debite trebuind să fie
egale între ele pentru a respecta principiul conservării masei. În principiu, această durată ar reprezenta
timpul care ar fi necesar pentru umplerea rezervorului, dacă acesta ar fi gol şi nu s-ar evacua nicio
cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli în întregime dacă ar dispărea complet afluxurile de
apă.
Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mişcare a apei care este aplicabilă în special pentru apele
subterane, cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în prezent utilizându-se
izotopi radioactivi.
Metoda bazată pe conservarea masei porneşte de la ipoteza constanţei cantităţii de apă a fiecărui
rezervor. Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă din împărţirea volumului rezervorului
prin debitul de apă care alimentează sau care este evacuat din rezervor, aceste debite trebuind să fie
egale între ele pentru a respecta principiul conservării masei. În principiu, această durată ar reprezenta
timpul care ar fi necesar pentru umplerea rezervorului, dacă acesta ar fi gol şi nu s-ar evacua nicio
cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli în întregime dacă ar dispărea complet afluxurile de
apă.
Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mişcare a apei care este aplicabilă în special pentru apele
subterane, cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în prezent utilizându-se
izotopi radioactivi.
În unele părţi ale circuitului natural, apa antrenează anumite substanţe care însă nu iau parte la întreg
ciclul.
Deoarece apa evaporată nu conţine materiale solide dizolvate, conţinutul în săruri al mărilor interioare şi
cel al oceanului planetar creşte în mod continuu.
Exisă situaţii în care apa subterană are o mişcare ascendentă, prin capilaritate. În asemenea cazuri, ea
va antrena şi diferitele săruri dizolvate. Odată ajunsă la suprafaţa solului, apa se va evapora, dar sărurile
aduse de apă se vor depune la suprafaţa solului ducând progresiv la o acumulare de săruri. Terenurile pe
care se produc asemenea acumulări de sare care se numesc terenuri saraturate sau saraturi

Circuitul natural al apei este afectat de anumite procese geologice. El nu a fost identic cu cel din diferite
ere geologice. Modificările geologice ale circuitului apei se produc relativ lent.
Acţiuni antropogene de diferite genuri, cum ar fi emisia de gaze în atmosferă, despăduririle, extragerile de
apă din cursuri de apă sau strate subterane şi altele pot însă influenţa circuitul apei atât la scară locală
cât şi la scară planetară. Disciplina care se ocupă cu studiul influenţei activităţilor umane asupra ciclului
natural al apei şi a măsurilor necesare pentru a nu produce o desechilibrare a acestui ciclu se numeste
gospodarirea apelor.
Apa partial potabila

Omul poate rezista mai mult de o luna fara

hrana, dar lipsa de lichide ii este fatala
dupa numai 4-5 zile. In Sahara,
deshidratarea organismului determina un
sindrom complex care afecteaza toate
organele si, dupa maximum trei zile,
provoaca moartea. Pe de alta parte, bolile
cauzate de proasta calitate a apei (le
mentionam pe cele mai „faimoase“:
poliomielita, holera, hepatita de tip A,
giardiaza, salmoneloza, febra tifoida) au
drept consecinta moartea a circa... doua
milioane de copii anual. Iata cateva
considerente in virtutea carora v-am
pregatit un mic serial referitor la calitatile
necesare ale „lichidului vital“ si pericolele
care ne pandesc in lipsa unor masuri
preventive de decontaminare.

Unii sociologi si antropologi afirma ca

succesul civilizatiei contemporane este
strans legat de evolutia conceptului de
igiena, mai exact de imbunatatirea
conditiilor de transport si utilizare a apei.
Totusi, aceasta problema revine in
constiinta omului modern nu doar ca subiect de meditatie, ci si ca una de supravietuire a
speciei. Criza din ultimele decenii in ceea ce priveste resursele si calitatea apei a atins nu
numai zonele sarace, ci si tarile dezvoltate cu dificultati ecologice.

Imbolnavire - cauza: APA!

Cu mai putin de 30 de ani in urma, doar jumatate din populatia globului dispunea de surse
de apa curata si 35% de conditii igienice de baza. Progresele tehnologice, ieftinirea
instalatiilor si programele guvernamentale sau ale organizatiilor internationale au
imbunatatit situatia. Spre sfarsitul mileniului trecut, statisticile aratau ca 82% din populatia
urbana si 70% din cea rurala beneficiau de apa curenta. Nu aceeasi schimbare s-a petrecut
in domeniul igienico-sanitar, ramas mult in urma in ceea ce priveste colectarea si evacuarea
deseurilor si a apei uzate. Din aceasta cauza, bolile specifice au ramas la fel de frecvente,
periodic aparand epidemii care fac mii de victime. Faptul ca o serie de epidemii sunt
provocate de conditiile transportului si depozitarii
apei a fost descoperit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cand un doctor din Londra a
demonstrat legatura dintre o fantana insalubra si holera izbucnita in 1849 (110.000 de
victime). Autoritatile au demarat atunci primele lucrari de canalizare, astfel incat studiile
constatau cu optimism cum patologiile hidrice infectioase devin tot mai rare. Iluzia unui
succes de proportii a persistat pana la mijlocul secolului trecut. Reducerea fondurilor si
descoperirea de noi boli transmise prin apa au creat o noua stare de criza astfel ca, in
prezent, circa 25.000 de oameni se imbolnavesc zilnic. Cea mai intalnita modalitate de
raspandirea este prin consumul efectiv de apa „potabila“ fara utilizarea unei instalatii
suplimentare de filtrare. Unele maladii se transmit prin spalare, existand chiar si cazuri de
imbolnavire prin inhalarea vaporilor. In acest sens, gasim in arhivele medicinei un
eveniment straniu din 1976 cand, in Philadelphia (SUA), au murit 34 de oameni din cauza...
instalatiei de aer conditionat, adevaratul „vinovat“ fiind apa infestata din aparat.

4500 de copii mor zilnic din cauza lipsei apei potabile si a lipsei de ingrijiri medicale
APA ÎN ORGANISMUL OMULUI
Info,
Comentează
cuprins

Apa, din punct de vedere chimic, are o structură simplă, fiind formată din doi atomi
de hidrogen şi un atom de oxigen. Cu toate că molecula de apă este atâta de
banală, acolo unde ea lipseşte, viaţa nu poate exista.

Fără apă nu se poate realiza formarea, difuzia, transformarea, transportul,

activarea, dezactivarea, combinarea şi recombinarea atomilor, sarcinilor (ionilor) şi a
moleculelor, care alcătuiesc substanţe mai mult sau mai puţin complexe. Cele mai
importante reacţii biochimice (reacţiile de oxidoreducere, de hidratare, hidroliză, etc.)
dar şi fizice (dizolvarea, procesele de membrană, presiunea, etc.) nu se pot
desfăşura fără apă.
Se cunoaşte faptul că pierderile masive de apă (deshidratările) conduc la
întreruperea fluxurilor energetice şi metabolice, ceea ce înseamnă că omul îşi
atenuează până la dispariţie capacităţile bioelectrice şi catalitice specifice materiei
vii.

Rolul apei în organismul uman

Numeroase procese vitale se desfăşoară graţie apei, această substanţă fiind de

neînlocuit. Astfel, apa participă la:
- realizarea corespunzătoare a absorbţiei şi a digestiei,
- dizolvarea şi transportul unor substanţe (minerale, săruri, ioni, compuşi organici,
etc.),
 - biodegradarea şi evacuarea unor substanţe toxice sau nespecifice
- realizarea echilibrului acido-bazic şi a osmozei,
- reglarea temperaturii corpului,
- respiraţia şi nutriţia celulară,
- realizarea unui mediu de reacţie pentru numeroase proces biochimice (hidroliză,
hidratare, oxido-reducere, etc.),
- asigurarea continuă a schimburilor de substanţe dintre mediul extern şi cel intern.

Cantitatea de apă din corpul uman

Din masa corporală a omului, mai mult de jumătate îi revine apei. Cantitatea de
apă conţinută de organism diferă în funcţie de vârstă, aşa cum se poate observa în
tabelul de mai jos.

CANTITATEA DE APĂ DIN CORP

Vârstă (%)
Fetus la 3
94
luni
Nou născuţi 80
Adulţi 65
Bătrâni 50
Repartiţia apei în corpul uman

Localizarea apei în organismul omului nu este uniformă, după cum se poate vedea
în tabelul de mai jos.

% din
apa
LOCALIZARE DENUMIRE ROL, OBSERVAŢII
totală din
organism
Menţine viaţa.
Creează mediul necesar desfăşurării
reacţiilor biochimice. Furnizează cationul H(+)
În întreg
Apa totală 100 şi anionul OH(-) care participă la menţinerea
corpul uman
echilibrului acido-bazic.
Favorizează disocierea tuturor ionilor.
Este dizolvantul universal.
Apa vitală,
În interiorul Menţine activitatea organelor. Intră în
apa 58
celulelor constituţia celulelor şi ţesuturilor.
intracelulară
În afara Apa 2 Se află în stomac, intestine vezică biliară şi
celulelor (apa transcelulară urinară, în alte organe cisternă sau în cavităţi.
extracelulară) În tubul digestiv, apa uşurează absorbţia
substanţelor organice şi anorganice.
Prin ea se elimină toxinele şi excesele
(urină).
Mai are rol de rezervor şi de amortizor de
şoc.
 Reprezintă apa din sânge şi limfă.
Apa Rolul principal este acela de transport, dar
8
plasmatică mai contribuie la dizolvarea şi difuzia a
numeroase substanţe.
Este localizată în spaţiul dintre celule şi
Apa
32 îndeplineşte funcţia de aprovizionare a
interstiţială
celulelor.

Bilanţul apei

Bilanţul apei, la nivelul organismului omului, este spectaculos. Apa pătrunde în

organism din lichidele ingerate, din alimente şi din oxidarea alimentelor. Din tubul
digestiv, apa se distribuie întregului organism. În corp au loc numeroase procese de
absorbţie şi resorbţie, astfel încât apa "se mişcă", realizând un trafic intens,
continuu.
Analizând tabele de mai jos, putem observa, de pildă, că prin tubul digestiv trec
zilnic 11 litrii de apă, iar prin rinichi, 170. Majoritatea datelor din tabele, sunt după
Gavril Niac, 2004

MIŞCĂRI INTERNE
INTRĂRI
Intrări Ieşiri Resorbţii
Apa din Sistem, organ
(L\zi) (L\zi) (L\zi)
lichidele 50%
Tub digestiv 11* 0,1 10,9
ingerate
Plămâni 1 0,6 0,4**
Apa din
30% Rinichi 170 1,5 168,5***
alimente
Piele 1,5 0,5 1**
Apa
provenită
20% *În tubul digestiv intră aproximativ 11 litri de apă. Din această
din oxidarea
cantitate, apa exogenă reprezintă 2,5 l, restul provenind din
alimentelor
secreţiile digestive (bilă 2,2 l, suc gastric 2,5l, salivă1,5l, secreţii
intestinale 3l, etc.)
IEŞIRI
**Resorbţia pulmonară şi cea cutanată se face fără restituirea
Urină 67%
apei organismului, fiind practic o retenţie.
Transpiraţie 12%
***Resorbţia renală se realizează cu ajutorul unor proteine
Fecale 3%
tubulare; aquaporine, care separă ureea de restul lichidului ce va
Expiraţie 18%
fi restituit "circuitului".
22 martie – Ziua Mondială a Apei
i

Ce este mai important pentru viitorul umanităţii – şi pentru viaţă în general – decât apa? Apa
abundă în natură şi umanitatea a trăit mai mult de 10 mii de ani fără să-şi pună întrebări
asupra sa.

O extragem, o folosim, o aruncăm de cele mai multe ori înapoi în râuri şi oceane, dar ne-am
putea afla foarte curând în situaţia în care să nu mai avem destulă apă potabilă, care
reprezintă doar 1% din apa disponibilă pe planetă.

În timp ce America Latină pare a avea apă din abundenţă, în alte părţi situaţia e diferită.
Europa se apropie de limitele sale, iar lipsa apei este deja o problemă presantă în Africa, Asia
Centrală şi în China.
În fiecare an, la data de 22 martie, se celebrează ,,Ziua Mondială a Apei”, iniţiativă adoptată
de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, ce a avut loc în anul 1992, la Rio
de Janeiro, în contextul în care Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat intervalul 2005-2015
ca fiind Deceniul Internaţional al Naţiunilor Unite în lupta ,,Apă pentru viaţă”.
Anul acesta, tema Zilei Mondiale a Apei este intitulată ,,Ape curate pentru o lume
sănătoasă” şi are drept principal scop să atragă atenţia asupra importanţei calităţii apei.
Ecosistemele sănătoase sunt susţinute de o bună calitate a apei, ceea ce duce la o
îmbunătăţire a vieţii umane. Dimpotrivă o proastă calitate a apei afectează mediul
înconjurător şi starea de sănătate a populaţiei.