Viziuni şi abordări noi în psihologia dezvoltării

În ultimii ani ai secolului XX în Psihologia dezvoltării se punea accentul pe formarea

serviciului psihologic, îndreptat spre acordarea ajutorului practic multidirecţional copiilor,
părinţilor, profesorilor şi altor persoane legate de problemele dezvoltării, educaţiei şi instruirii
copiilor. Ca rezultat în această sferă s-a produs un progres, care poate fi caracterizat ca un pas
important în domeniul psihologiei, satisfăcînd cerinţele practicii reale. Un exemplu poate fi apariţia
şi formarea ca disciplină aplicată individuală – Psihologia aplicată a instruirii (Dubrovina, 1991;
Psihologia aplicată... 1997).
Însă încercările de a folosi Psihologia Dezvoltării ca bază ştiinţifică pentru organizarea
unei largi practici de consultaţie s-a lovit de unele greutăţi. Apelarea nemijlocită a psihologilor la
problemele practice ale copiilor – în toată diversitatea lor şi complexitatea concretă – n-a putut să
nu găsească neajunsuri în cunoştinţele existente. Şi dacă la începutul anilor 1970-1980 greutăţile
se simţeau mai întîi de toate în instrumentariul de diagnosticare şi lucrul de corecţie, atunci în
măsura elaborării şi acumulării intensive a mijloacelor metodice corespunzătoare tot mai evidentă
devenea existenţa insuficienţei propriei baze teoretice.
Astfel din punct de vedere a Psihologiei dezvoltării voi menţiona doar unele aspecte ale
acestei probleme. Se simte foarte mult, după părerea mea, lipsa unei periodizări detaliate privind
dezvoltarea copilului – a unui model sistemic, care să dea nu numai un tablou general al
consecutivităţii stadiilor ontogenetice (această sarcină fiind rezolvată de periodizarea lui Vîgotski,
Elconin, ş.a.), dar şi o prezentare mai desfăşurată a etapelor normative importante, la fel
dinamica şi interdependenţa liniilor de bază a formării personalităţii copilului. Însă într-o mai mare
măsură cele spuse se atribuie la necesitatea reflectării varietăţii enorme, diversităţii şi specificul
formelor dezvoltării individuale în ontogeneză.
Într-adevăr, în decursul multor ani obiectivul de bază în Psihologia dezvoltării se
considera stabilirea legităţilor generale ale ontogenezei. În centrul atenţiei a fost studierea
caracteristicilor perioadelor de vîrstă şi mecanismelor de trecere, existente la majoritatea copiilor,
ce se dezvoltă normal. Totodată şi în psihologia de peste hotare şi la noi concentrarea
cercetărilor în căutarea legităţilor era însoţită, după propria lor declaraţie, la abaterea conştientă
de la variaţiile individuale a acelor forme concrete, în care de fapt şi pot să se realizeze orice
legături naturale, fireşti conform legilor (Kagan, 1984; Scaar 1992). Utilizînd categoriile filosofice
„general-specific-unic”, putem spune că în analiza ştiinţifică a mersului dezvoltării a dominat polul
„universalului”. Printre altele, jumătate de secol în urmă aşa o stare a disciplinei ştiinţifice se
aprecia ca ceva temporar: „strict spunînd, nici un domeniu al psihologiei nu trebuie să se abată
de la întrebarea despre diferenţele individuale; aşa o distragere este posibilă ca o autolimitare
temporară, naturală în orice cercetare ştiinţifică (Teplov, 1985).
Cu toate astea, datorită unor anumite cauze „ autolimitarea temporară” în domeniul
psihologiei dezvoltării s-a prelungit, fiind susţinută şi de introducerea activă în viaţă a consultaţiei
psihologice. Este interesant faptul că analizînd starea psihologiei dezvoltării în ultima şi marea sa
lucrare teoretică, V.V. Davîdov recunoaşte, subliniind „o oarecare unilateralitate” în psihologie, în
legătură cu faptul că noi „nu luăm în considerare variantele individuale de dezvoltare”(1996).
După toate acestea astăzi în prim plan apar întrebări despre mecanismele şi condiţiile
formării celor mai importante diferenţe psihologice în copilărie, despre dinamica schimbării
particularităţilor induviduale în timp – stabilitatea şi flexibilitatea lor, caracterul stabil sau trecător.
Cu toate că aceste întrebări au o importanţă teoretică independentă în psihologia dezvoltării
(Ragan 1984), totuşi ele obţin ceva specific în situaţiile consultării psihologice, deoarece orice
încercare de diagnosticare (mai mult ca atît încercarea de prognozare) are nevoie nu numai de
logica generală de dezvoltare, dar şi de multe particularităţi concrete specifice copilului sau
preadolescentului. Nu e secret, că în timpul de faţă prognozarea dezvoltării care în esenţă are un
caracter convenţional, cu mai multe variante posibile de dezvoltare în dependenţă de caracterul
condiţiilor ce se vor forma, într-o mare măsură se determină de experienţa practică şi intuiţia
psihologului, deoarece fundamentul necesar, pentru ea în forma unui tablou de variante concrete
ale dezvoltării copilului în ontogeneză real lipseşte (mai concret, ea este schiţată doar în unele
domenii). Cu toate acestea astăzi psihologii în multe cazuri nu au repere sigure (mai întîi de toate
consistente, dar nu „normative” cantitative în diferite tipuri de teste) pentru aprecierea etapelor
„intermediare” de formare a neoformaţiunilor importante în limitele unei sau altei perioade de
dezvoltare. Schema existentă de periodizare conţine în sine destule „pete albe”, care psihologii
practicieni deseori sunt nevoiţi , cu mai mult sau mai puţin succes, să le depăşească cu
experienţa şi intuiţia sa. De fapt practica consultaţiei psihologice pe vîrste s-a ciocnit de problema
îmbinării tratării nomotetice şi ideografice, cu toată complexitatea ei, cu părere de rău nereflectată
în limitele psihologiei noastre de dezvoltare (în psihologia de peste hotare problema această este
activ discutată şi analizată – Ter Laack, 1996).
În aşa mod, actualitatea studierii diferenţilor individual-psihologice în ontogeneză este
dictată, mai întîi de toate, de necesităţile interioare ale activităţii multor psihologi, care lucrează
în şcoli şi centre consultative, grădiniţe şi spitale. În acelaşi timp, calitatea nesatisfăcătoare a
problemei apariţiei şi dinamicii diferenţilor individuale în limitele psihologiei dezvoltării se simte şi
în psihologia generală şi în cea pedagogică (Asmolov, 1990). Ea reţine şi cercetările în domeniul
psihologiei genetice. (Mariutina, 1990).
Toate acestea ne impun să anlizăm mai concret şi problema ontogenezei diferenţelor
individuale în timpul de faţă şi posibilele perspective de cercetare a ei.
Trebuie de subliniat, că necătînd la lipsa de atenţie în aspectul diferenţial al dezvoltării,
putem găsi multe exemple de cercetări ale particularităţilor individuale ale copiilor. În lucrările
clasice ale lui D.B. Elconin (1967), L.L. Bojovici (1997) şi colaboratorii ei; M.I. Lisina (1974), I.V.
Dubrovina (1975). N.S. Leitas (1971) şi a multor altor psihologi, problema „corelaţiei dintre
particularităţile individuale şi de vîrstă a fost pusă ca una dintre cele mai principale în înţelegerea
dezvoltării copilului. Cercetările concrete în această direcţie, efectuate în anii 1960-1990, au atins
aşa sfere de dezvoltare ca activitatea de cunoaştere şi comunicare, precum şi unele laturi ale
dezvoltării personalităţii copiilor. Cu puţin înainte s-a început studierea dezvoltării gîndirii şi
personalităţii, a grupelor de copii cu probleme (de exemplu, copiilor cu probleme în instruire.
(Slavina 1958, 1966). Chiar şi în aşa probleme atenţia psihologilor era concentrată spre găsirea
caracteristicilor generale de vîrstă.
Atenţia psihologilor la particularităţile individuale a început să crească în anii 1980-1990.
În timpul de faţă se poate constata cum sub influienţa practicii pedagogice şi consultative pe prim
plan apare obiectivul: înţelegerea individualităţii copilului, direcţiei lui unicale de dezvoltare. De la
început această tendinţă a fost orientată spre copiii problematici – copiii neglijaţi pedagogic, cu
nereuşită şcolară, cu accentuări de caracter, cu comportament delicvent etc. Mai tîrziu ea a
început să se extindă şi la dezvoltarea normală, care după cum ştim nu exclude greutăţi şi
probleme.
Înseamnă oare aceasta , că problema ontogenezei diferenţelor individuale îşi găseşte
rezolvare? Necătînd la activizarea cercetărilor, multe probleme se păstrează şi astăzi. Una dintre
cele mai importante, după părerea noastră, constă în lărgirea cercetărilor asupra diferenţelor
individuale şi de grup deseori dictată exclusiv de scopurile practice (în special de probleme
concrete, care apar în practica de consultaţie), iar rezultatele cercetărilor sunt în esenţă doar
descrieri empirice ale unor sau altor calităţi psihologice. Particularităţile individuale se cercetează
ca simptomocomplexe, relativ de sine stătătoare, iar corelaţia lor cu particularităţile de vîrstă
practic nu apare. Ca rezultat, datele obţinute rămîn în mare măsură fragmentare, şi nu se
încadrează în tabloul general al dezvoltării, fapt necesar în calitate de bază conceptuală pentru
activitatea practică a psihologilor. Cu toate acestea întrebările despre o metodologie unică de
cercetare a diferenţelor individuale ca manifestare a legităţilor de dezvoltare rămîn deschise. În
legătură cu aceasta trebuie să menţionăm, că principiile psihologiei diferenţiale clasice dau
anumite repere pentru construirea cercetărilor ontogenezei diferenţelor individuale, dar, fireşte nu
pot să dea o temelie cu conţinut bogat pentru analizarea variantelor de dezvoltare pe vîrste.
Obiectivul de bază a abordării ştiinţifice nu e numai în a descrie empiric fenomenele (diferenţele
individuale în acest caz), dar şi de a le putea exprima în sistemul adecvat de noţiuni.
Dispune oare psihologia dezvoltării de aşa un sistem de noţiuni? În ce mod se pune
astăzi problema corelaţiei dintre particularităţile individuale şi de vîrstă în dezvoltarea psihică?
Răspunsul la prima întrebare este puţin probabil să fie pozitiv. Noi deseori nu avem la
dispoziţia noastră termeni adecvaţi chiar şi pentru marcarea mulţimii de forme şi tipuri de
dezvoltare. Există discuţii privind faptul că dezvoltarea decurge în mai multe variante, la fel au
loc neînţelegeri în utilizarea formulărilor contradictorii. De exemplu, se utilizează activ aşa
expresii contradictorii ca: „abateri nepatologice ale dezvoltării” sau „devierea formării
personalităţii”, fiind înţelese ca „diferite tipuri de dezvoltare problematică, care nu atinge gradul
patologiei”. Şi aici dezvoltarea se determină prin două negaţii – nici ca normă şi nici ca patologie.
Determinarea prin negaţie cu toate că este corectă, nu este suficientă, deoarece însăşi norma
include în sine o mulţime de variaţii şi forme de dezvoltare diferite calitativ.
Formulările propuse sunt de un caracter mai degrabă orientativ-aplicativ, decît de
conţinut şi cred că servesc drept manifestare a calităţii insuficiente de cercetare a însăşi bazei de
noţiuni în psihologia de dezvoltare diferenţială.
Ni se pare mai adecvat termenul „varianţă de dezvoltare”, cu toate că nu elimină toate
greutăţile şi care poate fi completat cu noţiuni corespunzătoare, ca de exemplu: „varianţă
normativă”, „subnormativă” sau „suboptimală”, „problematică”, „varianţă complicată” etc. Dar
trebuie să mai notăm odată că greutăţile cu termenologia sunt doar o reflectare, rezultatul
gradului insuficient de cercetare teoretică a problemelor, care apar la cercetarea particularităţilor
individuale ale dezvoltării copiilor. Este necesar un model teoretic, care să dea cheia căutării şi
oglindirii mulţimii de variante şi forme concrete, în care real se întruchipează legile dezvoltării pe
vîrstă. Dar cum să trecem real de la recunoaşterea adevărului la descoperirea relaţiilor dintre
„individual” şi „de vîrstă”, dacă caracteristicele de personalitate la diferite etape de vîrstă există
legitim în forma variantelor individuale de dezvoltare ?
Reieşind din metodologia abordării sistemice şi bazîndu-ne pe noţiunea de vîrstă
psihologică ca unitate de analiză a ontogenezei (Vîgotski, 1984) este logic să primim în calitate
de moment iniţial schema periodizării dezvoltării elaborată în psihologia ex-sovetică, pentru că în
ea sunt marcate momentele de bază ale dezvoltării – neoformaţiuni psihologice de vîrstă cu
scopul determinării acelor forme calitativ specifice, în care ele apar. Cu alte cuvinte esenţa
abordării se bazează pe aceea că neoformaţiunile de vîrstă se formează tipic-individual. Anume
determinarea unor aşa forme poate, după părerea noastră, să devină acea verigă, care va lega
legităţile abstracte de vîrstă cu specificul dezvoltării în fiecare caz concret, individual. Această
idee ne arată că psihologia dezvoltării va fi incompletă pînă cînd nu vor fi descrise formele,
tipurile, variantele de dezvoltare de bază ale tuturor neoformaţiunilor psihologice importante, iar
pe baza lor şi mulţimea particularităţilor individuale.
Trebuie să conştientizăm clar, că în timpul de faţă între legităţile dezvoltării, reflectate în
periodizare, pe de o parte şi tabloul dezvoltării unui copil concret, pe de altă parte există o
fractură enormă. Această rupere, după cum ne arată experienţa psihologiei diferenţiale,
psihologiei personalităţii precum şi a altor domenii (Corscova, Micadze, Balasova, 1997;
Homscaia şi alţii, 1997), trebuie şă fie „împlută” cu tabloul tipologic al variantelor individuale de
dezvoltare în ontogeneză. E vorba despre formarea unei tipologii a variantelor de bază a
dezvoltării pe vîrste.
Este clar că într-o formă generală ideia analizei tipologice a varietăţii de dezvoltare
individuală în ontogeneză nu este nouă. Aşa o sarcină a fost pusă încă de L.S. Vîgotski, care în
lucrarea sa din 1931 „Diagnosticarea dezvoltării şi clinica pedagogică a copilăriei grele” scria: „În
faţa pedagogiei contemporane apare sarcina următoare – în loc de tipologia statistică, abstractă
să formăm o tipologie dinamică a copilului greu educabil, o tipologie bazată pe studierea formelor
şi mecanismelor reale ale dezvoltării copilului, care pot fi găsite în unele sau altele
„simptomocomplexe” (1983). După Vîgotski, a forma clinica pedagogică, înseamnă să
evidenţieze şi să descrie empiric şi teoretic bogăţia legăturilor cauzal-dinamice, în determinarea
lor condiţional-genetică, tipurile de bază, mecanismele şi formele de dezvoltare a copilului normal
şi anormal (1983).