Tema:Legatura si interactiunea politicii cu alte domenii a vietii sociale.

1.legatura politicii cu economia

2.legatura politicii cu dreptul
3. legatura politicii cu morala
4. legatura politicii cu stiinta
5. legatura politicii cu cultura
6. legatura politicii cu religia

1. Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei

economice n-au
venit dinspre “profesionişti” ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici,
moralişti,
matematicieni, clerici, etc.
Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu
creşterea
complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea
interdependenţelor economice ca
şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un
proces de diviziune a
muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în
creştere de
discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii.
În ultimii 30 de ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte
mult,
cuprinzând o varietate largă de subiecte. Astfel, obiectul economiei
politice cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale – aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării
de căpâtâi a
lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam
mai sus;
b) ştiinţa schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării
preţurilor, ale
diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii
economice;
c) viaţa economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu1 unitatea
de analiză în
economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente,
începând cu
gospodăria individuală până la economia mondială;
d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de
producţie, repartiţie,
schimb şi consum.
Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este
următoarea:
economia politică studiază producţia, distribuţia şi consumul bogăţiei în
societatea umană2.
Ca oricare altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de
cercetare.
Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de
analiză de la
ştiinţele anterior constituite. Economiştii sunt cei care formulează principii,
legi, reguli
economice. Acestea servesc practicienilor, politicienilor, oamenilor de afaceri
la
fundamentarea politicilor economice. Aşadar, există două tipuri de tratare a
activităţii
economice:
1. economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă
comportamentul şi sistemul de operare, fără a face judecăţi. Se descrie ceea
ce
există şi modul cum funcţionează. Exemplu: de ce depinde salariul
muncitorilor
necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va
câştiga? cine va pierde?
2. economia normativă: o abordare a economiei care analizează
rezultatele
comportamentului economic, le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie
anumite moduri de acţiune. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze
preţul
benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte
veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile?

2. Drepturile si libertatile fundamentale

Sunt acele drepturi ale cetatenilor care, considerate esentiale pentru existenta fizica si integritatea
psihica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum si pentru asigurarea
participarii la conducerea statului, sunt prevazute si garantate de Constitutie. Toate aceste
drepturi si libertati fundamentale nu sunt altceva decat niste drepturi subiective.

Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

1. Libertati individuale – care cuprind drepturile si libertatile individuale ce au ca obiect

ocrotirea persoanei umane si a vietii private:

• dreptul la viata, precum si la integritate fizica si psihica,

• libertatea individuala, ce presupune garantia oferita de Constitutie fiecarui cetatean ca

autoritatile publice vor actiona legal in situatiile care presupun privarea de libertate a
persoanelor,
• dreptul de a locui pe teritoriul statului, precum si dreptul la libera circulatie, care asigura
libertatea de miscare a persoanei,
• dreptul al ocrotirea vietii intime, familiale si private, care presupune obligatia
autoritatilor de a respecta si ocroti viata intima, familiala ori privata si de a permite
persoanei de a dispune de ea insasi,
• inviolabilitatea domiciliului si a resedintei, interzice oricarei persoane de a intra in
domiciuliul sau resedinta altei persoane fara acordul acesteia,
• secretul corespondentei si a celorlalte mijloace de comunicare – garanteaza persoanelor
dreptul de a comunica scris sau oral fara ca mijloacele utilizate sa fie interceptate sau
deschise de un tert,
• libertatea constiintei si libertatea religioasa,
• dreptul la informatie – garanteaza accesul persoanei la informatiile de interes public.

1. Drepturile social-economice – sunt acelea care au ca obiect exclusiv asigurarea

dezvoltarii materiale sau culturale a cetatenilor.

• accesul liber la justitie

• dreptul la invatatura,
• dreptul la ocrotirea sanatatii,
• dreptul la un mediu sanatos,
• dreptul la munca si protectia sociala a muncii,
• interzicerea muncii fortate,
• dreptul la greva,
• dreptul de proprietate privata
• libertatea economica,
• dreptul la mostenire,
• dreptul la un nivel de trai decent,
• dreptul la casatorie, la protectie a persoanelor cu handicap,
• dreptul copiilor si al tinerilor la protectie,

1. Drepturile politice – asigura cetatenilor participarea la exercitarea puterii publice:

• dreptul la vot - garanteaza persoanelor posibilitatea de a-si exprima optiunea in cadrul

alegerilor,
• dreptul de a fi ales – presupune capacitatea de a candida pentru ocuparea unei functii sau
demnitati publice,
• dreptul de a fi ales in Parlamentul European,
• dreptul de a vota in cadrul referendumului – presupume existenta unei optiuni cu privire
la o problema care constituie motiv pentru organizarea unui referendum,
• dreptul de initiativa legislativa si de a initia revizuirea Constitutiei.

1. Drepturile social – politice – pot fi exercitate de catre persoane, la alegerea lor, atat in
vederea asigurarii dezvoltarii lor materiale sau culturale, cat si in scopul participarii la
conducerea statului.

• dreptul la azil – drept recunoscut cetatenilor straini si apatrizilor care locuiesc pe

teritoriul tarii, care se refera la protectia generala a persoanei si a averilor,
• dreptul la aparare – presupune posibilitatea oricarei persoane acuzate de incalcarea legii,
de a se apara, de a contesta acuzatiile ce I se aduc, de a prezenta adevarul si de a-si
sustine si dovedi nevinovatia,
• libertatea de exprimare – vizeaza orice modalitate de exprimare a ideilor, gandurilor,
opiniilor, optiunilor, inclusiv prin presa si mass-media. Cenzura este interzisa.
• Libertatea intrunirilor – presupune posibilitatea recunoscuta oamenilor de a se intruni in
reuniuni publice sau private, cu respectarea unor conditii.
• Libertatea de asociere – recunoaste dreptul persoanelor de a constitui sau face parte din
diferite forme de asociere, atata timp cat au caracter public.

1. Egalitatea in drepturi - e o garantie prevazuta de Constitutie, dar care se refera la toate

drepturile si libertatile, fara a se tine cont de nici un fel de discriminare al persoanelor in
 ceea ce priveste rasa, nationalitatea, limba, religia, sexul, opinia, apartenenta politica,
averea etc.
2. Indatoririle fundamentale sunt obligatii ale cetatenilor considerate esentiale pentru
realizarea intereselor generale, inscrise in Constitutie si asigurate prin convingere sau la
nevoie, prin forta de constrangere a statului.

Exista doua categorii de indatoriri fundamentale:

1. indatoriri destinate sa apere statul si societatea:

• obligatia de a respecta Constitutia si legile tarii,

• obligatia de fidelitate,
• obligatia de aparare a patriei,
• obligatia de a contribui prin taxe si impozite la cheltuielile publice.

2. indatoriri destinate sa apere convietuierea pasnica intre cetateni: obligatia cetatenilor

romani, straini si a apatrizilor de a-si exercita drepturile si libertatile cu buna-credinta si
fara a incalca drepturile si libertatile celorlalti.

3. Morala în politică este o temă în acelaşi timp delicată, mereu actuală, banalizată şi…
imposibilă. Imposibilă pentru că, deşi concluziile îi sunt previzibile, acestea nu par a fi vreodată nici
suficiente, nici pe deplin satisfăcătoare. Imposibilă, pentru că, periodic, realitatea produce dovezi în
favoarea faptului că legătura între politică şi morală rămâne la nivelul teoreticului. Şi nici acolo.
Teoretic trebuie să admitem faptul că războiul, fiind o tratare sinceră, făţişă, clară a unui diferend,
se arată a fi mai moral decât politica1. Atunci când acordăm sincerităţii prioritate faţă de celelalte valori
morale, vom recunoaşte că domeniul politicii include jumătăţile de adevăr şi demagogia, subterfugiul
sau chiar minciuna.
Politica şi războiul conţin viziuni diferite în ceea ce priveşte ierarhia valorilor în societate. În
cadrul unui conflict de interese, mai devreme sau mai târziu devine inevitabilă sacrificarea unui tip de
valori, atunci când nu mai există altă cale pentru a face să prevaleze un alt gen de valori. Or, pe acea
inevitabilă dar atât de discutabilă scară sau ierarhie a valorilor, este de presupus că, în acest sens, vor fi
sacrificate valorile mai puţin importante.
Atunci când, în final, se ajunge la această soluţie extremă, războiul, ambele părţi implicate în
conflict preferă concluzia că viaţa omului sau integritatea lui corporală sunt valori inferioare celor
specifice colectivităţii: independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială. Şi, pentru toţi indivizii
organizaţi social în cadrul unui stat, această perspectivă este una normală, întrucât majoritar acceptată
prin votarea unei Constituţii.
În momentul însă când unul dintre noi ajunge să activeze pe plan politic, deprinderile şi reflexele
sale rămân aceleaşi. Facultatea de drept sau cea de politologie, ori o anumită profesie sau funcţie în
domeniul juridic sau în cel politic, nu schimbă educaţia morală şi caracterul individului respectiv. Cine
minţea sau fura înainte de a activa în domeniul politic sau juridic, o va face şi după aceea. Dintr-o dată
însă, minciuna sau furtul său ne va deranja, întrucât ne va privi pe toţi, lovind în interesul fiecăruia.
Brusc căderea morală devine prezentă, ea contează. Şi acum ne indignăm. Constatăm corupţia (adică
furtul şi minciuna) din politică şi tragem concluzia că politicienii sunt imorali. Uitând, desigur, că
imoralitatea, furtul sau minciuna fiecăruia dintre noi, chiar dacă nu sunt vizibile pentru ceilalţi şi nu le
afectează interesele, continuă să existe şi chiar să ne afecteze, pe noi toţi, pe neştiute, în tăcere. Pentru

1
că un politician sau un judecător a fost mai întâi unul dintre noi. Cu aceleaşi reflexe, cu acelaşi caracter.
Ajuns însă într-un loc unde este mai mult de furat, sau unde minciuna îi profită mai mult, continuă să
facă ceea ce era deja obişnuit. Doar că în acel loc minciuna şi furtul său ne deranjează.
Cu alte cuvinte, ceea ce rămâne să primeze, este tot noţiunea de interes. Interesul propriu. Dreptul
sau morala pălesc în faţa puterii absolute a interesului propriu. Şi cât timp acest interes va avea
prioritate şi putere absolută în faţa dreptului şi a moralei, societatea civilă nu va putea funcţiona şi nu va
putea, de fapt, nici să existe, rămânând doar o vorbă pe hârtie.
Astfel că peisajul politic nu poate fi decât impregnat de imoralitate, într-o ţară în care societatea
civilă rămâne încă un deziderat.

4.
Articolul 55. Politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării – prioritate strategică

1. Susţinerea cercetării-dezvoltării, stimularea unui climat inovaţional stabil reprezintă o

prioritate strategică în dezvoltarea social-economică a Republicii Moldova.
2. Politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării, parte componentă a politicii social-economice
a Republicii Moldova, stabileşte obiectivele, principiile şi mecanismul activităţii statului
în această sferă.
3. Statul elaborează, împreună cu comunitatea ştiinţifică, politica în sfera ştiinţei şi inovării
şi o promovează asigurînd baza ei normativă, instituţional-organizatorică şi social-
economică, contribuind prin măsuri şi mijloace la desfăşurarea activităţii în sfera ştiinţei
şi inovării.
4. Statul determină scopul, principiile şi mecanismele activităţii în sfera ştiinţei şi inovării,
modul de atragere a investitorilor, asigurînd baza ei instituţional-organizatorică şi social-
economică.
5. Statul stimulează activitatea în sfera ştiinţei şi inovării, asigură susţinerea ei tehnico-
materială şi financiară, creează condiţii favorabile pentru absorbţia inovaţiilor.
6. Politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării se realizează de comunitatea ştiinţifică în
persoana Academiei de Ştiinţe, în conformitate cu politica economică, financiară şi
tehnico-ştiinţifică.

Articolul 56. Scopul şi sarcinile politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării

(1) Scopul principal al politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării este dezvoltarea social-
economică şi umană stabilă a Republicii Moldova prin stimularea şi valorificarea maximă a
potenţialului ştiinţific, tehnico-ştiinţific şi tehnologic, orientat spre crearea şi comercializarea
produselor, serviciilor, proceselor moderne, ecologic pure, competitive, precum şi spre valorile
unei societăţi democratice, deschise.

(2) Sarcinile politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării sînt:

a. integrarea complexă a cercetărilor fundamentale şi aplicate în activitatea de inovare din

toate sferele vieţii economice, sociale, culturale, politice şi informaţionale a Republicii
Moldova;
b. dezvoltarea şi utilizarea eficientă a potenţialului ştiinţific şi tehnologic;
c. asigurarea reformei structurale progresive a sferei de producere a mărfurilor şi serviciilor,
ridicarea eficienţei şi competitivităţii acestora;
d. protecţia mediului, a monumentelor naturii şi culturii, utilizarea raţională a resurselor
naturale, păstrarea şi dezvoltarea diversităţii biologice şi culturale;
e. protecţia şi dezvoltarea resurselor informaţionale ale ţării;
f. consolidarea interconexiunii dintre ştiinţă şi educaţie.

Articolul 57. Principiile fundamentale ale politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării
Politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării se promovează pe următoarele principii fundamentale:

a. afirmarea ştiinţei şi inovării ca bază a dezvoltării social-economice a Republicii

Moldova;
b. organizarea activităţii pe direcţiile strategice de dezvoltare a sferei ştiinţei şi inovării în
funcţie de priorităţile social-economice, culturale şi educaţionale ale ţării şi de tendinţele
dezvoltării ştiinţei mondiale;
c. caracterul raţional al integrării sferei ştiinţei şi inovării naţionale în circuitul internaţional
şi regional pe principiile cooperării şi specializării;
d. concentrarea mijloacelor alocate de stat şi a altor mijloace pe direcţiile strategice ale
sferei ştiinţei şi inovării;
e. racordarea activităţilor în sfera ştiinţei şi inovării la necesităţile social-economice,
culturale şi educaţionale ale societăţii;
f. evaluarea şi selectarea prin concurs a programelor de stat şi a proiectelor în sfera ştiinţei
şi inovării;
g. valorificarea şi dezvoltarea potenţialului ştiinţific, tehnico-ştiinţific şi tehnologic,
formarea infrastructurii domeniului de inovare şi de transfer tehnologic;
h. transformarea obiectelor proprietăţii intelectuale în produse, servicii, procese competitive
pe piaţa internă şi externă;
i. promovarea unei politici financiare, fiscale şi vamale favorabile pentru inovare şi transfer
tehnologic;
j. asigurarea parteneriatului între ştiinţă, învăţămînt, producţie şi sfera financiară;
k. conformarea activităţii de inovare şi de transfer tehnologic normelor şi principiilor
internaţionale;
l. asigurarea transparenţei în realizarea politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării;
m. acordarea dreptului la risc motivat în activitatea din sfera ştiinţei şi inovării.

Articolul 58. Direcţiile strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării

(1) Politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării prevede concentrarea resurselor şi organizarea
activităţii pe direcţiile strategice ale sferei ştiinţei şi inovării.

(2) Direcţiile strategice ale ştiinţei şi inovării se identifică în funcţie de tendinţele de pe plan
internaţional, de potenţialul naţional, de necesităţile dezvoltării social-economice a ţării.

Articolul 59. Programele de stat în sfera ştiinţei şi inovării

(1) Programul de stat în sfera ştiinţei şi inovării reprezintă un complex de proiecte în această
sferă şi principala formă de promovare a politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării.

(2) Programele de stat în sfera ştiinţei şi inovării se definitivează de Guvern şi de comunitatea

ştiinţifică în persoana Academiei de Ştiinţe, în funcţie de direcţiile strategice ale activităţii din
această sferă. Lista programelor de stat se include în Acordul de parteneriat.

(3) După efectuarea expertizei şi selectarea prin concurs de către Consiliul Suprem pentru Ştiinţă
şi Dezvoltare Tehnologică, în programele de stat din sfera inovaţiilor şi transferului tehnologic se
includ proiectele de inovare şi transfer tehnologic propuse de organizaţiile care practică
activităţile respective.

(4) Programele de stat în sfera ştiinţei şi inovării sînt finanţate de la bugetul de stat integral sau
parţial, conform rezultatelor concursului organizat de Academia de Ştiinţe.
Articolul 63. Garanţiile de stat în sfera ştiinţei şi inovării

Statul, în conformitate cu legislaţia în vigoare, garantează subiectelor din sfera ştiinţei şi inovării
susţinere:

a. a programelor şi a proiectelor din sfera ştiinţei şi inovării orientate spre realizarea politicii
de stat în domeniu;
b. a creării şi dezvoltării infrastructurii sferei ştiinţei şi inovării;
c. a pregătirii, reciclării şi perfecţionării cadrelor;
d. a brevetării în străinătate a invenţiilor şi a modelelor industriale din componenţa
producţiei autohtone exportate sau care urmează a fi exportată;
e. a unor anumite activităţi, prin acordarea de subvenţii;
f. prin garantarea executării obligaţiilor acestora faţă de creditorii şi investitorii autohtoni şi
străini;
g. a creării unor produse autohtone competitive pe piaţa mondială, prin reglementare
tarifară şi netarifară;
h. prin acordarea de înlesniri fiscale şi vamale;
i. prin acordarea dreptului de utilizare a patrimoniului statului, inclusiv a obiectelor
proprietăţii intelectuale;
j. prin asigurarea protecţiei proprietăţii intelectuale;
k. prin asigurarea accesului la informaţii, prin diseminarea acestora în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
l. a colaborării internaţionale în sfera ştiinţei şi inovării.

Articolul 64. Politica de personal în sfera ştiinţei şi inovării

Politica de personal este o componentă strategică a politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării. Ea
prevede creşterea potenţialului ştiinţific şi intelectual al societăţii, dezvoltarea spiritului creator,
propagarea culturii ştiinţifice, creşterea prestigiului muncii în sfera ştiinţei şi inovării, prin
stimularea acesteia în funcţie de rezultatele obţinute, de complexitatea şi de calitatea lucrărilor
executate.

5. Expresia cultură politică a fost introdusă în politologie în ultima jumătate de secol, mai ales în
preocupările cercetătorilor americani. Desigur, au existat termeni generici care acopereau aceeaşi
realitate cu multe secole înainte de apariţia acestei expresii, termeni utilizaţi într-un discurs
enciclopedic, cu o conotaţie contemplativă sau metafizică. Dar de această dată expresia a fost
astfel definită (de pe poziţiile filosofiei pragmatice) încât să poată fi utilizată pentru a compara
sistemele şi regimurile politice contemporane, pentru a desprinde tendinţe, reguli şi mecanisme
de intervenţie în viaţa politică în sensul adâncirii democraţiei, a sporirii eficienţei activităţilor de
guvernare, de gestiune a afacerilor publice. Fiind o componentă a ansamblului culturii unei
societăţi, cultura politică are aceleaşi componente structurale dar care gravitează în jurul
valorilor politice şi care ghidează desfăşurarea acţiunii politice, funcţionarea sistemului politic al
societăţii. Pentru că există o diversitate imensă de colectivităţi umane organizate politic şi o
varietate impresionantă de agenţi politici concreţi, rezultă un pluralism al culturilor politice.
Îndărătul elementelor concrete, specifice ale culturii agenţilor individuali ai practicii politice pot
fi depistate elemente comune, generale şi esenţiale ale culturii politice care sunt corelate
funcţional într-un model. Elementele acestuia sunt:

a) Cognitive, prin care agentul acţiunii reflectă, înţelege, îşi explică faptele politice, universul
politico-social, posibilităţile şi oportunităţile participării sale la practica politică. Cunoştinţele
politice, stocul de informaţie politico-juridică existente în societate şi mai ales în experienţa
agentului acţiunii politice au fost interiorizate sub formă de achiziţii operaţionale constituind atât
o resursă, cât şi un mijloc al practicii politice care fac posibilă o acţiune conştientă, raţională,
responsabilă şi eficientă. Alături de informaţie politică operaţională, în toate culturile
contemporane există şi cunoştinţe, informaţia contemplative, speculative, situate undeva în
fondul pasiv al cunoaşterii şi culturii politice. Nu este exclusă însă posibilitatea actualizării
acestora, a transformării lor în instrumente operaţionale favorabile sporirii raţionaliăţii şi
eficienţei practicii politice în anumite conjucturi sociale.

b) Axiologice, prin care agenţii acţiunii politice (lideri politici, elita politică, partide, grupe de
presiune, electoratul etc.) evaluează corespunzător unui anumit criteriu fapte, proceduri ale
practicii politice, propriile performanţe, le ierarhizează, stabilesc priorităţi de acţiune, determină
utilitatea, sensul acţiunilor, posibilităţile de alianţă politică etc. Toate aceste evaluări sunt
esenţiale pentru programarea acţiunii, pentru elaborarea strategiei şi tacticii dar şi pentru
corelarea “din mers” a propriilor acţiuni, iniţiate şi realizate de un agent politic sau altul.

c) Creative, prin care agenţii acţiunii politice prelucrează datele cognitive, afective,
motivaţionale şi moral-voliţionale pe care le posedă în experienţă, construind, elaborând noi
valori politice, rezolvând probleme aduse la ordinea zilei de fluxurile de evenimente sociale.
Toate acestea implică eforturi creative, de adaptare, de construcţie, de producere a noului; creaţia
de valori politice constituind nucleul culturii politice, factorul care dă măsura succesului în
acţiune şi care predetermină anvergura, importanţa istorică a acţiunii politice întreprinse.

d) Praxiologice, adică cele de întrebuinţare în acţiunea politică a valorilor ca: programe politice,
strategii, tactici, idealuri politice, mijloace şi resurse politice, obiecte supuse transformărilor
(care, aflate în conexiuni cu actele de guvernare, devin politizate), acte de legiferare, decizii,
control etc. Toate componentele practicii politice sunt cuprinse în sfera culturii politice putând fi
evaluate ca valori, pseudovalori şi antivalori. Unele ţin de latura materială, altele de cea
nematerială (ideală) a culturii - fiecare având funcţii specifice, de neînlocuit, în practica politică,
în realizarea obiectivelor politicii în genere.

e) Comunicaţionale, concretizate în transmiterea informaţiei politice între cei doi poli ai vieţii
politice: guvernanţii şi guvernaţii, între societatea politică şi societatea civilă, între elita politică
şi cetăţean. Universul comunicaţional a trecut mult în faţa celorlalte mijloace ale practicii
politice (ca sursă de eficienţă, operativitate şi ca importanţă) în secolul XX. De aici a rezultat un
interes sporit al tuturor guvernelor pentru a-l perfecţiona. Nici o politică nu este posibilă fără
comunicare; cu atât mai mult sistemul politic democratic. Modernizarea sistemelor de
comunicare s-a dovedit a fi necesară şi din nevoia dezvoltării vieţii politice, a realizării
transferului de modele politice prin învăţare, imitaţie, educaţie, prin acţiunea diferiţilor factori de
socializare politică - procese desfăşurate în interiorul aceleiaşi comunităţi umane sau între
colectivităţi diferite.

Cultura politică – parte a culturii de ansamblu a societăţii, a fost şi va rămâne o variabilă

dependentă de progresul general al comunităţilor umane. Ea este supusă transformărilor, implicit
dezvoltării şi modernizării. Într-un astfel de proces istoric ea şi-a demonstrat rolul ambivalent:
cultura politică, dezvoltându-se, pe de o parte favorizează creşterea gradului de liberate umană
iar, pe de altă parte, limitează libertatea oamenilor. Cultura politică măreşte libertatea pentru că
permite elaborarea unor opţiuni mai temeinic fundamentate, permite alegerea în cadrul unei
oferte raţionale de variante acceptabile, favorizează participarea la viaţa politică prin prisma
anticipării efectelor pe termen lung. Totodată, cultura politică eliberează cetăţeanul de efortul de
a reinventa mereu mecanismele participării la viaţa politică, realizării controlului asupra
activităţii organelor de decizie, contestării unor acte politice etc. pentru că acestea pot fi
asigurate prin învăţare socială , prin socializare politică generând timp liber necesar pentru
explorări şi creaţie. În acelaşi timp, dezvoltarea culturii limitează libertatea cetăţeanului pentru
că oamenii nu sunt liberi să facă tot ce vor. Legile, actele normative, ca invenţii ale culturii
juridice, îi împiedică pe cetăţeni să se angajeze în anumite feluri de acţiuni (de exemplu: să
înfiinţeze un partid fascist, să ia cu asalt clădirea primăriei sau a guvernului sau să nu-şi
plătească impozitele) şi le impun să acţioneze într-un anumit fel sau la anumite standarde. Dar
cultura politică limitează inegal (funcţie de apartenenţa la o clasă, nivelul de avere, sex, status
profesional etc.). Diversitatea culturilor politice a le comunităţilor umane vine să demonstreze
puterea de inovaţie a omului, a elitelor politice dar şi flexibilitatea şi variabilitatea instituţiilor,
organizaţiilor politico-juridice. Aşa cum culturile politice ale diferitelor societăţi variază în
spaţiu şi timp, tot astfel segmentele sociale componente ale unei societăţi date pot produce
varietate în structurarea politică, mai cu seamă în epoca modernă şi contemporană, luând naştere
cultura politică a regimului şi cultura politică a opoziţiei, cultura politică a stângii (care se
raportează cu predilecţie la următoarele valori: egalitate, justiţie socială, echitate, solidaritate,
progres, sensul laic al vieţii umane, republicanism, stat puternic, protecţie socială necondiţionată
etc.), cultura politică a dreptei (care se orientează după o altă grilă de valori: primatul individului
în raport cu colectivitatea, drepturile omului, apărarea proprietăţii, ordine socială bazată pe lege,
promovarea elitelor formate în mod firesc, credinţă în Dumnezeu, conservatorism,
anticomunism), cultura politică liberală, democrat-creştină, comunistă, naţionalistă,
conservatoare, ecologistă etc. Pentru a desemnaa această varietate a culturii politice dinăuntrul
unei societăţi a fost introdus termenul de subcultură politică.

Subculturile politice pot avea ca suport o clasă socială, o etnie, o grupare religioasă etc. care,
prin reacţie la procesul de omologare şi generalizare a valorilor politice oficiale, îşi edifică
propriile lor sisteme de valori care reprezintă o sublimare a nevoilor, atitudinilor şi stilului lor de
viaţă la nivelul vieţii comunitare. Subculturile politice rezumă concepţia despre lume şi viaţă a
unor colectivităţi cvasiînchise.

6. Tema relatiei dintre politica si religie nu se confunda cu tema relatiei dintre stat si Biserica.
Relatia dintre stat si Biserica vizeaza mai ales legi, atributii, proceduri, teritorii de activitate care
sunt desemnate prin norme legale, iar tema discutiei de astazi nu este aceasta. Statul este laic.
Aceasta mi se pare o cucerire importanta venita in secolele de afirmare a democratiei si cred ca
asa trebuie sa ramana. Un stat laic nu inseamna, asa cum abuziv confunda unii, un stat ateu.
Diferenta dintre laic si ateu este subliniata mereu cand vorbim despre stat. Democratia este posi-
bila numai intr-un stat laic, dar este imposibila intr-un stat ateu. Dovada din urma este statul
comunist. Acum insa vom vorbi despre politica si religie, mai intai despre felul in care
fenomenul credintei religioase influenteaza fenomenul politic cu tot ce inseamna el. Politica si
religia vorbesc despre paliere diferite ale vietii sociale, dar vorbesc, in ultima instanta, despre
aceeasi fiinta. Cu alte cuvinte, inlauntrul lui zoon politikon palpita viu homo religiosus. Iar re-
flectia si actiunea politica de dreapta isi face o datorie in a tine permanent cont de aceasta
intrepatrundere. Pentru a concentra putin dezbaterea noastra, am sa lansez cateva teme de re-
flectie, cateva intrebari.

In democratiile europene dezvoltate, curentul crestin-democrat este un important vector al

gandirii si actiunii politice. Si in Romania, multe partide se declara crestin-democrate, dar e
foarte greu sa sesizam, in actiunea lor politica, elementele definitorii ale crestin-democratiei. E
posibila crestin-democratia in Romania de azi? Si, mai ales, e compatibila crestin-democratia cu
o societate care, culturalmente, este crestin-ortodoxa?
Din perspectiva electoratului, este sentimentul religios convertibil in optiunea politica? Din
perspectiva elitei politice, are gandirea religioasa vreo influenta asupra gandirii politice? In fine,
din perspectiva Bisericii, stim ca i se recomanda clerului sa fie echidistant in confruntarile
electorale, dar poate Biserica sa ramana echidistanta in confruntarile de idei dintre dreapta si
stanga? Se poate spune ca partidele de dreapta au o mai mica sau mai mare sensibilitate fata de
fenomenul religios decat cele de stanga, si, daca da, de ce? Mai mult, este o datorie a partidelor
de dreapta sa gestioneze cu mai mare aplecare religiosul decat cele de stanga? In fine, in ce
masura credinta religioasa influenteaza decizia politica intr-o democratie de tip european, in care
laicitatea statului, spuneam, este norma de baza?

Biserica nu se amesteca intr-o politica partinica, ea se intalneste cu faptul politic in zona

socialului. Dincolo de faptul ca omul apartine uneia sau alteia dintre orientarile politice, Biserica
a considerat ca ea este asezata sa ofere o serie de valori care sa fie urmate si de omul politic, fara
teama de a-si pierde identitatea sau de a crede ca Biserica este o institutie desueta si care nu are
nimic de spus. Sugerez o intrebare: oare numai politica facuta de partidele de dreapta ar putea sa-
si revendice si dreptul de a fi o politica religioasa? In ceea ce ma priveste, consider ca orice om
poate sa puna in lucrare valorile religioase. Si Biserica trebuie sa se adreseze oricarui om, mai
ales omului politician, cu dorinta de a face ca acesta sa puna in lucrare valorile pe care
Mantuitorul Hristos le-a scos in evidenta.