Franz Kafka, Scrieri postume şi fagmente II, Rao, Bucureşti, 1998.

p. 289

Iţi tragi suflarea.

Posibilitatea sufocă.

Un ţinut hibernal. De-abia l-am recunoscut.

Coloana rămâne în picioare. Luna ce zboară dincolo de nori.

Cântam la pian. Miniaturi vechi, din tinereţe. N-am depăşit niciodată ceea ce am învăţat atunci.

Din vale se apropiau urcând doi soldaţi

O întunecare ici, alta colo şi ceea ce îşi face loc cu greu printre ele ste lumina palidă.

- N-ai întâlnit-o pe cea mică în pădure ?

- Ai lăsat-o să meargă singură ?
- N-am avut timp.

Ce pregătiţi să moară zăceau pe jos, sprijinindu-se de mobile ; clănţăneau din dinţi, pipăiau peretele fără
să se clintească din loc.

Te ascult. Ah, nu ascult

Sunt cam cinci ani de când ne-am întâlnit la Dresda pe strada…

*

Alb imaculat, alb imaculat

Teatrul este gol. E dimineaţă. Ieri seară, sufleurul

p.290

Dând să sară departe, aproape căzu.

*Trezindu-mă, îmi văzui braţul stâng vopsit şi cioplit crunt, ca o jucărie de lemn sau ca un fetiş

Baricadează poarta !