FUNDAMENTALISMUL ISLAMIC ARGUMENTAT PE BAZA

CORANULUI

Mohammed însuşi este pomenit a fi „un mare luptător şi un comandant

militar dibaci”1, lucru care evident nu se poate afirma despre Iisus sau despre
Buddha. Coranul este plin de versete care incită la luptă, chiar dacă lupta la
care se referea atunci Mohammed era cea împotriva quraishiţilor. Să amintim
câteva dintre aceste versete, lucru care ne va elucida enigma de ce sunt atât
de uşor de fanatizat musulmanii în raport cu celelalte religii contemporane.
-„Luptaţi-vă pentru calea lui Dumnezeu împotriva celor ce voiesc să se
lupte cu voi (…). Omorâţi-i oriunde îi găsiţi şi goniţi-i de acolo, de unde v-au
gonit pe voi, căci ispita este mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor
lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei acolo împotriva voastră; omorâţi-i,
căci aceasta este răsplata celor necredincioşi”(Sura 2, 186 – 187). Evident aici
este vorba de lupta pe care o duceau medinezii împotriva armatei trimise de
către cei din Mekka. În acest context, Mohammed îşi „orientează” viziunile lui
spre antrenarea luptătorilor pentru cauza islamului. Evident în acest caz toate
revelaţiile primite din cer prin arhanghelul Djabrail sunt incitatoare la luptă şi
nu orice fel de luptă, ci una de exterminare totală: „omorâţi-i oriunde îi găsiţi”.
Deci ideea de clemenţă este aproape exclusă. „Ispita este mai rea decât
omorul”, adică nu este important câte vieţi dispar, ci doar dacă flamura
islamului se impune în lume. Iar afirmaţia „omorâţi-i căci aceasta este răsplata
pentru cei necredincioşi” a fost argumentată de multe ori în istoria islamului.
-„Cine vă atacă pe voi, atunci atacaţi-l şi voi pe el, întocmai cum v-a atacat
pe voi” (Sura 2, 190), este o lege a talionului în limbaj islamic. Cu alte cuvinte
nimic nu trebuie să rămână fără răsplată în lumea musulmană. Departe de ei
ideea „dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt”
(Matei 5, 39). Ar fi un semn al slăbiciunii religiei lui Mohammed şi nu al
smereniei, despre care vorbeşte Hristos.
-Expresia „războiul vă este orânduit…” (Sura 2, 212) pare un testament al
Profetului faţă de o nouă religie şi un nou imperiu, care se va clădi pe râuri de
sânge, care vor umezi pământul din India până în Spania şi din Rusia până în
Sudul Africii.
-„Poate că urâţi tocmai ceea ce este bun pentru voi, poate că iubiţi tocmai
ceea ce este rău pentru voi… . Războiul este greu, însă a te abate de la calea
lui Dumnezeu şi a te lepăda de El şi de templul său cel sfânt şi a alunga
poporul său de acolo este păcatul cel mai mare înaintea Domnului. Ispita este
mai grea decât omorul. (…) Cei ce cred şi purced la luptă pentru drumul lui
Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu” (Sura 2, 213-215).
Aceste versete vin tocmai ca o confirmare a celor care ar încerca să-şi
justifice de ce sunt necesare aceste războaie, care, oricum ar fi ele

1
apud. Samuel P. Hungtington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad. Radu Carp, Editura
Antet, Filipeşţtii de Târg, jud. Prahova. p. 393, n. 35.
1
argumentate, aduc suferinţă. Aici apare ideea de determinism divin, deoarece
în ochii lui Allah omul este un neputincios, care nu cunoaşte care ar fi calea
cea bună, ce duce spre Allah2. Ori aici intervine jocul de-a „voinţa lui Allah”,
care îi face pe mulţi lideri religioşi musulmani să argumenteze acţiunile lor
militare prin expresia „aceasta este voia lui Allah”, la care poporul, simplu în
judecata lui, consfinţeşte cele spuse prin strigătul de luptă „Allahu Akhbar”. De
asemenea, expresia „ispita este mai grea decât omorul” este un leit motiv,
care este întâlnit foarte des în cartea Coranului, tocmai pentru a elimina orice
contestare a ideilor para-logice, care pot fi întâlnite în cartea sacră3.
Îndemnuri la luptă poruncite de Allah sunt destul de multe. „Luptaţi-vă
pentru drumul lui Dumnezeu şi să ştiţi că Dumnezeu aude şi vede” (Sura II,
245), cu alte cuvinte cel care nu se luptă pentru calea lui Allah, acesta poate
cădea sub greaua pedeapsă a Lui, căci „Allah pedepseşte groaznic” (Sura III,
9).
De asemenea, ca un testament al musulmanului poate fi considerat şi
versetul 97 din Sura III : „nu muriţi decât fiind musulmani”, deoarece pentru
cei care nu sunt aşa, nu există altă variantă decât iadul („spune celor
necredincioşi: veţi fi biruiţi şi veţi fi adunaţi în iad”, Sura III, 10).
Extremismul islamic poate fi de asemenea argumentat pe un alt verset
coranic, care spune: „nu încheiaţi prietenie cu cei ce nu-s de-ai voştri” (Sura III,
114), evident acest loc dând şansa comentariului de a putea exclude orice ne-
musulman din cercul prietenilor4.
Fanatizarea, care duce până la moarte deliberată pentru cauza islamului,
se poate argumenta pe versetele următoare: „dacă veţi fi omorâţi pentru
drumul lui Dumnezeu sau veţi muri, este iertarea lui Dumnezeu şi îndurarea lui
mai bună decât toate averile pe care le-aţi adunat. Căci dacă veţi muri sau veţi
fi omorâţi, vă veţi aduna la Dumnezeu (Sura III, 151-152). Cu alte cuvinte, toţi
cei morţi pentru cauza Coranului vor avea bucuria fericirii paradisiace5. Deci
moartea pentru Allah înseamnă automat intrarea în rai. Iar raiul este descris
astfel: „cei cuvioşi vor primi de la Domnul lor o grădină pătrunsă de râuri pe
dedesupt; în veci vor fi acolo; şi muieri curate (n.n. adică fecioare spre
desfătare) şi harul lui Dumnezeu, căci Allah priveşte la servii săi” (Sura III, 13,
IV, 60, VII 40-41). Tema recompensei pentru cei care mor pentru calea lui Allah

2
„Allah dă înţelepciune cui voieşte” (Sura 2, 272) explică de fapt determinismul divin absolut. Sunt multe alte
versete care argumentează determinismul islamic: Sura II, 5-9, 14, 99, 208; III, 4, 25; V, 118; VI, 83, 123-125,
etc.
3
În contextul inovaţiilor coranice, care ţin mai puţin de „revelaţia” îngerului Gavriil, cât de informarea proastă
a Profetului asupra Bibliei, putem aminti alte multe texte: Sura V, 19, 50, 76-79, 85, 109-117; VI, 84-86; VII,
134-140. Sau apar în Coran teme care contravin bunului simţ al raportului intra-conjugal, cum ar fi legarea
femeilor rele de gură în cămară şi baterea lor cu biciul (Sura IV 38).
4 Există şi astăzi practica, chiar în ţările care se consideră europenizate, cum ar fi Turcia, ca tatăl să-şi ucidă fiica în cazul în care aceasta s-ar căsători cu un creştin, deoarece se consideră că

aceasta, îmbrăţişând religia soţului, este de fapt moartă pentru credinţa lui Allah.

5 „Să nu crezi că-s morţi cei ce fură omorâţi pe drumul lui Dumnezeu, ci că sunt vii la Domnul lor, unde sunt bine îngrijiţi (…). Ei se bucură de ceea ce le-a dat Domnul lor

ca binefacere, şi se veselesc asupra celor care încă nu au ajuns la ei însă le vor urma (Sura III, 163-164).

2
o găsim şi în alte versete coranice, tocmai pentru a sublinia ideea de jertfă
pentru cauza islamului6.
Ideea de jertfă a vieţii pentru Allah este un gest, pe care îl datorează orice
musulman. „Să se lupte deci în drumul lui Dumnezeu numai aceia care dau în
schimb viaţa lumii de acum pentru lumea de apoi. Iar cel ce se luptă pe
drumul lui Dumnezeu, fie că este omorât, fie că biruieşte, lui îi dăm la sfârşit
răsplată mare” (Sura IV, 76). Chemarea la luptă (jihad) transformă lumea în
două: lumea lui Allah şi lumea lui Satan. „Luptaţi împotriva prietenilor lui
Satan, căci vicleşugul lui Satan este slab” (Sura IV, 78).
Orice încercare de redobândire a identităţii popoarelor supuse de către
adepţii islamului, trebuie să fie înăbuşită încă din faşă. „De câte ori se vor
răscula din nou, să fie zdrobiţi întru aceasta. Dacă însă nu se depărtează de la
voi şi nu vă îmbie cu pace şi ridică mâinile împotriva voastră, prindeţi-i şi
omorâţi-i, oriunde îi găsiţi” (Sura IV,93). Pedepsele celor care nu recunosc
autoritatea islamului pot fi foarte aspre, lucru de care contemporaneitatea nu
este străină, deoarece se cunosc execuţiile în public, pe stadioane, a celor care
nu acceptă islamul în forma lui rigidă sau arderea femeilor pe faţă cu acid,
dacă nu poartă burqa (vălul pe faţă)7, etc.
Dacă la început, pentru motivul luptei de a-i racola împotriva tribului
qurraişiţilor, evreii sau creştini au fost respectaţi, la scurt timp orice apropiere
de ei este condamnată de cartea Coranului: „voi cei ce credeţi, nu lăsaţi pe
creştini să vă fie prieteni, ci numai laolaltă. Cine dintre voi însă şi-i alege ca
prieteni, este ca unul dintre ei iar Dumnezeu nu ocârmuieşte un popor
nelegiuit” (Sura V, 56). Deci chiar dacă este recunoscută inspiraţia Sfintei
Scripturi totuşi faptic, musulmanii trebuie să evite orice legătură cu creştinii
sau cu evreii8.
Mai mult decât atât, toţi cei care nu acceptă inspiraţia Coranului, sunt
consideraţi mai rău decât animalele. „Mai răi decât vitele sunt la Allah cei
surzi şi muţi, care nu voiesc să înţeleagă” (Sura VIII, 22), deoarece „cei care nu
cred se vor aduna în iad” (Sura VIII, 37).
Jihadul, aşa cum este conceput de către fundamentaliştii islamici,
înseamnă de fapt o străduinţă de universalitate a islamului, deşi la origini el
însemna luptă cu păcatul. Deformarea sensului real al jihadului recunoaşte
pretenţia de absolutism a acestei religii. „Luptaţi împotriva lor, zice Profetul,
până nu mai este răscoală şi până va fi la toţi credinţa în Allah” (Sura VIII, 40).
De aceea, misiunea Profetului este de „a-i aţâţa pe cei credincioşi la luptă”
(Sura VIII, 66), deoarece necesitatea de a „misionariza” lumea implică
prinderea şi convertirea captivilor9. Termenul de „a măcelări pe pământ” este o
6 „Să nu crezi că sunt morţi cei ce au fost omorâţi pe drumul lui Dumnezeu, ci sunt vii la Domnul lor, unde sunt bine grijiţi. Ei se bucură de ceea ce le-a dat Domnul lor ca binefacere…” (Sura
III, 163-165).

7 „Partea celor ce se împotrivesc lui Dumnezeu şi trimisului său şi caută să facă stricăciune pe pământ va fi că ei vor fi omorâţi sau vor fi răstigniţi sau li se vor tăia mâinile şi picioarele cruciş

sau vor fi alungaţi din ţară” (Sura V, 37).

8
„O, voi, cei ce credeţi, nu primiţi ca prieteni pe cei ce îşi bat joc şi râd de credinţa voastră, dintre cei care au
primit scriptura dinaintea voastră şi nici pe cei necredincioşi” (Sura V, 62).
9
„Nu s-a întâmplat ca un profet să aibă captivi până ce nu a măcelărit pe pământ” (Sura VIII; 68).
3
justificare a crimelor sângeroase, deoarece profetismul arab implică şi ideea
de crimă, pentru că numai aşa ultimul profet a reuşit să elimine orice
contestatar din cadrul lumii arabe şi să instituie, prin califii săi „bine ghidaţi”
sharia, care astăzi reprezintă punctul de reîntoarcere a lumii islamiste.
Evident sunt foarte multe alte versete coranice, care vorbesc fiecare
despre necesitatea de a lupta împotriva creştinismului şi a altor religii
conlocuitoare, care nu au altă vină decât aceea de a fi contemporane cu
islamismul.
Am dorit să prezint prin aceste citate din cartea Coranului cât de uşor pot
fi fanatizaţi adepţii islamismului, chiar dacă versetele pot fi interpretate şi
altfel. Evident că formaţiunile para-militare de tip terorist au reuşit să
reunească în jurul lor o serie de adepţi, nemulţumiţi de împărţirea nedreaptă a
lumii în „săraci” şi „bogaţi” sau de invazia unei civilizaţii, care nu se potriveşte
cu spiritul musulmanului.
Ca o concluzie la cele analizate, putem spune că islamismul s-a dorit o
reformare a gândirilor religioase, fiind una dintre cele mai raţionaliste religii,
dar a eşuat în această eliminare a unui Dumnezeu-Iubire şi Dumnezeu-Jertfă,
ceea ce a dus la formarea unei ideologii religioase, în care relaţia cu Divinul
este doar una de supunere oarbă. Religia aceasta poate deveni foarte uşor una
fundamentalistă, de vreme ce războiul poate fi atât de uşor de dedus din
cartea Coranului.