DISCIPLINA: PSIHOLOGIA ADOLESCENȚILOR, TINERILOR ȘI ADULȚILOR

TEMA 2 - CARACTERISTICI GENERALE ALE VÂRSTEI ADOLESCENȚEI

Disciplina psihologia adolescentului şi adultului oferă date, concepte, idei,

explicaţii cu privire la evoluţia psihică a individului, odata cu incheierea copilăriei
acestuia si până la sfârşitul vieţii. Psihologia adolescentului şi adultului poate fi definită
ca fiind acea ştiinţă care cercetează legile şi condiţiile de dezvoltare, maturizare şi chiar
de involuţie (de regresie) a psihicului uman, în perioada cuprinsă între vârsta adolescenței
și până la sfârşitul vieţii unei persoane.
Metodele de cercetare sunt cele indicate în psihologia copilului, modul de aplicare
al acestora având totuși, un anumit specific:
• în utilizarea metodei observaţiei spre exemplu, prezenţa observatorului și
evidențierea misiunii acestuia pot influenţa puternic conduitele adolescenţilor, în
condițiile conştiinţei de sine intensificate, a acestora. Odată cu depășirea vârstei
copilăriei, poate fi utilizată şi autoobservaţia, autoanaliza, introspecția, etc.
• metoda experimentală poate fi aplicata într-o organizare mai complexă decât în
copilărie, cu menționarea scopurilor experimentelor și cu respectarea normelor etice și
deontologice;
• metoda anchetei pe bază de chestionar poate fi larg aplicată începând cu perioada
adolescenţei, putând fi utilizată și autoadministrarea probelor;
• analiza produselor activităţii are, deasemenea la aceste vârste, un mai larg teren
de aplicare.
• testele ce pot fi aplicate începând cu vârsta adolescenței, sunt mai variate şi mai
complexe.
Psihologia adolescentului şi adultului are strânse legături teoretice şi metodologice
în primul rând cu psihologia copilului, cu psihologia genetică şi cu biopsihologia şi de
asemenea, cu toate disciplinele fundamentale şi aplicative ale acestui domeniu al
cunoaşterii.

Definiţii ale adolescenţei

Despre adolescenţă s-a scris foarte mult, fără a se găsi însă explicaţii satisfăcătoare
pentru toate întrebările şi problemele caracteristice acestei vârste. Adolescenţa este cu
siguranţă o etapă a schimbărilor, iar parcurgerea lucrărilor care abordează această
problematică arată că nici o altă vârstă nu a fost caracterizată prin atâtea atribute, epitete şi
metafore.
J.J.Rousseau numeşte această etapă „vârsta raţiunii” dar şi „revoluţie furtunoasă”, „a
doua naştere”; pentru Stanley Hall este „furtună şi stress”, pentru Schopenhauer este
„vremea neliniştii” iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm Universul prea în
serios”. În alte texte vom găsi metafore precum: „vârsta de aur”, „vârsta ingrată”, „vârsta
marilor elanuri”, „vârsta dramei”, „vârsta crizelor”, „a anxietăţii”, „a nesiguranţei”, „a
insatisfacţiei”, „vârsta integrării sociale”, „vârsta contestaţiei”, „vârsta marginalităţii”, „a
subculturii” etc.
Așadar, adolescenţa poate fi privită din unghiuri extrem de diverse, iar interpretările
condiţionărilor şi transformărilor care intervin în această perioadă sunt complexe.
Adolescenţa este privită de mulți autori ca fiind o perioadă foarte „dificilă”a vieţii, în care
indivizii sunt puternic stresaţi şi instabili afectiv, datorită faptului că trebuie să facă faţă
unor schimbări spectaculoase, atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihologic şi social.
Unele dintre aceste schimbări se referă la schimbări fizice şi fiziologice importante, care
1
au loc la pubertate şi la transformările specifice acesteia, care apar la nivelul
comportamentului sexual.
Etimologic, termenul adolescenţă are originea în verbul latin adolescere care
înseamnă a creşte, a se dezvolta, punând accent în special pe maturizarea biologică şi
dezvoltarea psihologică specifică acestei vârste. Totodată, pe plan subiectiv, psihologic
are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care intră în conjuncţie cu tendinţa
adolescentului de a se autodefini. Această „creare” a unei noi identităţi are loc, adesea,
prin raportarea la imaginea adultului sau prin opoziţia faţă de acesta şi adoptarea în
schimb, unor norme sociale şi de grup prezente la ceilalţi tineri din aceeaşi generaţie.
Schimbări majore apar şi în plan social: adolescenţii petrec tot mai mult timp cu alte
persoane de aceeaşi vârstă şi mult mai puţin timp cu părinţii şi familia, decât atunci când
erau copii. Totodată, adolescenţa este perioada în care se iau decizii importante pentru
dezvoltarea personală şi se fac planuri cu privire la viitor. De exemplu, în perspectiva
alegerii unui traseu profesional, adolescenţii trebuie să decidă ce tip de liceu/facultate
doresc să urmeze, ce examene să susțină, dacă să urmeze studii universitare sau să-și
găsească un loc de muncă, etc. Chiar dacă adolescenţa este vârsta unor importante
schimbări în viaţa unei persoane, nu este obligatoriu să fie însoţită – aşa cum s-a susţinut
adesea – de conflicte şi crize adaptative dramatice. Cercetările realizate în ultimii ani
asupra adolescenţei au arătat cu claritate faptul că aceste caracteristici depind mai ales de
aspectul şi calitatea (autenticitatea) relaţiilor cu familia, şcoala şi grupul de prieteni, de
contextul mai larg, cultural şi social în care adolescentul se dezvoltă.

Etape în cercetarea adolescenţei

În 1904, Stanley Hall lansează prima şi cea mai vastă lucrare despre această etapă
de viaţă pe care o intitulează ADOLESCENŢA. Pornind de la acest moment de referinţă,
pe parcursul ultimului secol vom observa conturarea a trei etape principale în evoluţia
cercetărilor despre adolescenţă (Steiner & Lerner, 2004):
• Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt marcate de dezvoltarea marilor modele
teoretice ale adolescenţei (Freud, Erikson, Hall). În această perioadă au fost realizate studii
descriptive despre toate faţetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării, adaptarea,
relaţiile cu egalii şi părinţii etc.
• Perioada care debutează cu anii ’70 şi până în prezent este marcată de
preocupările de testare a ipotezelor şi verificare a teoriilor anterioare prin cercetări
empirice. În aceşti ani, interesul s-a concentrat mai ales asupra găsirii unor explicaţii
coerente pentru plasticitatea şi diversitatea dezvoltării, precum şi aplicarea cunoştinţelor
teoretice în rezolvarea unor probleme practice acute.
• În prezent, cercetarea adolescenţei este considerată un capitol important al
psihologiei dezvoltării, iar principalul său rol este acela de a veni în sprijinul practicienilor
din domenii diverse, al dezvoltării de politici sociale sau educaţionale, astfel încât să ofere
sprijinul necesar pentru asigurarea unui curs pozitiv al dezvoltării individului în particular
şi al societăţii în ansamblu.

Adolescenţa: stadiul premergător vârstei adulte

Majoritatea autorilor sunt de acord că adolescenţa acoperă intervalul de vârstă
cuprins între 12-14 şi 18-20 de ani, în timp ce unii autori vorbesc chiar despre o
adolescenţă prelungită până la 25 de ani. Fetele intră în etapa pubertăţii la vârsta de 10 sau
11 ani şi, practic, devin adolescente înainte de a atinge limita de vârstă amintită mai sus.
Pe de altă parte, există numeroşi tineri care depăşesc 20 ani şi continuă să manifeste multe

2
dintre semnele caracteristice adolescenţei. Ca urmare, adolescenţa nu poate fi definită doar
în termeni de vârstă: există indivizi care încep sau încheie această etapă mai devreme sau
mai târziu decât alţii. O periodizare a vârstelor copilăriei cuprinde următoarele etape:
prima copilărie (de la naştere la 3 ani), copilăria mică (de la 3 la 8 ani), copilăria mare (de
la 9 la 12 ani), preadolescența şi adolescenţa (de la 12 la 18/20 ani). În societatea modernă
persoanele care depăşesc 18 ani (vârsta majoratului) sunt considerate adulţi. Acest stadiu
poate fi urmat de post adolescenţa, până la 25 de ani

Cele patru ”întrebări-cheie” ale adolescenţei

Dezvoltarea intelectuală şi trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstractă
oferă adolescentului instrumentele mentale necesare autodescoperirii şi autodefinirii
propriei persoane. Perkins (2001, Adolescence: The Four Questions) arată că în încercarea
de a se defini pe sine şi, în acelaşi timp, de a redefini relaţiile lor cu lumea, adolescenţii
sunt preocupaţi să găsească răspunsul la câteva întrebări majore:
• Cine sunt eu? Cum răspund la acestă întrebare, cu referire în primul rând la
asumarea noilor roluri sociale şi sexuale?
• Sunt o persoană normală? Altfel spus, în ce măsură mă încadrez într-un anumit
grup pe care eu (sau alţii, a căror opinie contează) îl consider(ă) „normal”?
• „Ce voi fi / ce voi face când voi fi mare?”
• Sunt o persoană competentă? Sunt capabil să realizez ceva care este valorizat de
către părinţi mei, de către cei de aceeaşi vârstă cu mine, de societate în general?
• Sunt iubit? Şi, mai ales, Sunt demn de a fi iubit? Altfel spus, ar putea cineva să
mă iubească (în afară proprii mei părinţi)?

Dominanțele în profilul de dezvoltare din adolescență

Adolescenţa şi postadolescenţa încheie așadar, primul ciclu al dezvoltării umane.
Spre deosebire de copilărie, adolescenţa ocupă un loc aparte în istoria personală a fiecărui
individ. Intrarea în acest stadiu accentuează conştientizarea multiplelor schimbări şi
transformări care-i sunt caracteristice. Adolescenţa rămâne în amintirea tuturor ca un fel
de revelație, de trezire, ca o trecere de la existenţa oarecum ”calmă” din copilărie
caracterizată de relaţii simple cu ambianţa şi cu sine, la o deschidere deosebită faţă de
lume şi univers, la înţelegerea locului ocupat în lume, a rostului vieţii, la preocuparea
constantă pentru viitor şi la efortul personal de a deveni adult.
Principalele sarcini ale dezvoltării în adolescenţă sunt:
• Crearea unei identități stabile, cu scopul de a deveni un adult matur, complet şi
productiv (Perkins, Adolescence: Developmental Tasks, 2001). Pe măsură ce îşi dezvoltă o
conştiinţă de sine clară, experimentează diferite roluri şi se adaptează la schimbările pe
care le trăieşte, adolescentul realizează o serie de paşi în cadrul evoluției, paşi care
reprezintă ei înşiși sarcini importante ale dezvoltării.
• Dezvoltarea de noi relaţii sociale, în special cu covârstnicii, relaţii mai mature,
bazate pe intimitate, încredere şi respect faţă de alte persoane, apariţia conştiinţei
apartenenţei la generaţie. Adolescenţii învaţă treptat, experimentând, să interacţioneze cu
ceilalţi într-o manieră mai apropiată de cea adulţilor. De reţinut este şi faptul că
maturizarea fizică joacă un rol important în relaţiile cu egalii: adolescenţii care se
maturizează mai lent (sau mai rapid) decât ceilaţi vor fi eliminaţi din grupul de covârstnici
şi vor intra în grupuri cu un nivel similar de maturitate fizică şi relaţională.
• Dezvoltarea rolului social de bărbat, respectiv femeie. În această etapă
adolescenţii dezvoltă o definiţie proprie cu privire la ce înseamnă a fi „bărbat” sau

3
„femeie”. Ursula Şchiopu explică faptul că limitele sunt imprecise deoarece „debutul şi
durata adolescenţei variază relativ în condiţii geografice şi de mediu socio-economic şi
sociocultural, dar mai ales socio-educativ” (1997). Ralph Linton (1936) defineşte doi
termeni fundamentali în psihosociologia personalităţii: status şi rol. El acordă termenului
de „status“ înţelesul de „loc al individului în societate“, definitorie fiind „colecţia de
drepturi şi îndatoriri“, care este asociată poziţiei sociale a individului. Rolul, în concepţia
autorului, reprezintă aspectul dinamic al status-ului, cuprinzând manifestările specifice ale
acestuia.
• Majoritatea adolescenţilor tind să se conformeze rolurilor de sex masculin sau
feminin impuse de contextul cultural în care trăiesc şi se dezvoltă (de exemplu, în cultura
europeană, bărbatul văzut ca fiind puternic, activ, inteligent, independent, iar femeia este
de cele mai multe ori caracterizată ca fiind delicată, lipsită de forţă (fizică), afectoasă,
pasivă, cu toate că în ultimii ani aceste roluri tind să fie tot mai puţin clar conturate).
• Acceptarea imaginii de sine (a aspectului fizic). Instalarea pubertății şi rapiditatea
schimbărilor fizice care au loc în adolescenţă prezintă variaţii inter-individuale puternice.
Cât de dificil (sau uşor) îi este adolescentului să facă faţă acestor schimbări depinde şi de
măsura în care el reuşeşte să se încadreze în şabloanele determinate cultural (stereotipuri)
bine definite, ale „corpului perfect”.
• Câştigarea independenţei în relaţia cu părinţii şi a unui nou statut în cadrul
familiei (depăşirea identificării cu părinţii, ieşirea de sub tutela familiei şi a şcolii şi
integrarea în viaţa socială şi culturală a comunităţii În cursul dezvoltării lor, copii
internalizează valorile şi atitudinile părinţilor). Adolescentul este pus în situaţia de a
redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimentul încrederii în sine, în propriile valori,
judecăţi şi sentimente. Pentru ambele părţi, această trecere este mai lină atunci când
părinţii şi adolescentul reuşesc să ajungă la un acord privind acordarea unui nivel de
autonomie mutual acceptat, care se va amplifica treptat.
Adolescentului i se respectă măcar unele din dorinţe şi preferinţe de către membrii
familiei, este consultat în unele probleme, i se cere acordul în rezolvarea unor situații.
• Pregătirea pentru cariera profesională. În societatea actuală, adolescentul este
considerat adult atunci când devine independent şi din punct de vedere financiar. Cum
astăzi, independenţa financiară şi cariera profesională sunt interdependente, rezolvarea
aceastei sarcini este în unele cazuri extrem de dificilă.
• Având în vedere că piaţa muncii este continuă schimbare, că solicitările în ceea ce
priveşte nivelul de educaţie şi competenţele profesionale sunt tot mai înalte, practic, dacă
în unele cazuri independenţa financiară poate fi obţinută la sfârşitul adolescenţei, în multe
cazuri ea apare cel mai probabil, în prima etapă a perioadei adulte.
• Pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie. Maturizarea sexuală şi emoţională
reprezintă un element de bază pentru realizarea acestei sarcini de dezvoltare extrem de
dificilă (aceasta cu atât mai mult cu cât, adesea, adolescenţii confundă trăirile de natură
sexuală cu intimitatea autentică) confuzie care, de cele mai multe ori, continuă şi la vârsta
adultă.
• Dezvoltarea simţului etic şi a unui sistem de valori propriu.
Dezvoltarea unui sistem de credinţe şi valori, a unei ideologii care să ghideze
comportamentul în diferite contexte şi situaţii reprezintă unul dintre cele mai importante
aspecte ale dezvoltării adolescentului, cu determinări profunde pentru cursul dezvoltării
sale ulterioare.
• Dezvoltarea unui comportament social responsabil. Familia reprezintă primul
cadru în care copiii se definesc pe ei şi lumea în care trăiesc. Definirea unui status şi a

4
rolului social pe care îl ocupă în cadrul comunităţii din care fac parte, dincolo de contextul
familiei de origine, reprezintă o realizare importantă pentru adolescenţi şi tineri.
Consecutiv, capacitatea de autonomie emoţională, decizională şi comportamentală într-un
context tot mai larg, care depăşeste cu mult cadrul familiei restrânse, permite
adolescentului să definească şi să se angajeze în noi roluri sociale.

Schimbări în activitatea fundamentală a adolescenţilor

Începutul adolescenţei înseamnă şi intrarea în noul ciclu şcolar – cel liceal, care
implică schimbările fundamentale ale ritmului, volumului și calității învăţării:
• conţinuturile de învăţare sunt amplificate la fiecare din disciplinele care au fost
studiate şi în stadiul anterior;
• apar noi discipline şi creşte, în ansamblu, volumul învăţării;
• apariția unor discipline noi, cum ar fi filosofia, logica, care solicită un nivel
foarte ridicat de abstractizare şi generalizare la nivelul gândirii;
• creșterea timpului alocat studiului indovodual până la 4 – 5 ore zilnic;
• utilizarea unor surse de informare şi învăţare suplimentare în raport cu manualele
şcolare;
• formarea unui stil cognitiv personal;
• manifestarea unor aptitudini, înclinații pentru microcercetare; dobândirea
statutului de ”elev mare” și totodată a respectului pentru punctele de vedere, opţiunile,
sugestiile sale, etc. Între adolescenţi şi profesori pot apărea relaţii de cooperare care să se
încheie cu referate şi comunicări ştiinţifice, participări la diverse manifestări;
• dobândirea unui avans cognitiv remarcabil ajungându-se, în ceea ce priveşte
inteligenţa şi memoria adolescenților, la cele mai înalte cote;
• participarea la activităţi în folosul familiei sau angajarea profesională pe perioade
relativ reduse (în vacanțe), datorită sporirii capacităților fizice, puterii de munca, etc;
• angajarea fermă în activităţile culturale şi sportive la diferite niveluri de
performanță;
• instituţiile sociale îi recunosc noul statut şi astfel, la 14 ani obţine primul buletin
de identitate şi la 18 ani dreptul de vot.

Dezvoltarea fizică în adolescență

În perioada adolescenţei au loc importante transformări fizice care implică o
creştere rapidă a oaselor şi muşchilor. Schimbările biologice începute la pubertate
continuă şi în adolescenţă dar în ritmuri mai scăzute (Ursula Şchiopu, Emil Verza). La
sfârşitul stadiului se ajunge la o înălţime medie la băieţi de 170 – 177 cm iar la fete de 162
– 168 cm. Creşterea în înălţime este mai accentuată la adolescenții din mediul urban fată
de cei din mediul rural. Greutatea ajunge la băieţi, la sfârşitul stadiului, la circa 60 kg – 65
kg dar la fete continuă să fie influenţată de modele culturale şi este cu 15 – 20 kg mai
mică.
Procesele de osificare continuă într-un ritm mai scăzut şi se desăvârşesc. La nivel
facial se realizează armonizarea trăsăturilor. Sistemul muscular dispune de capacitate de
tonus ca a adultului şi de reglare fină.
Sistemul endocrin se echilibrează şi apare funcţia de procreere. La nivelul cerebral
continuă perfecţionările din stadiul anterior referitoare la viteza crescută de formare a
conexiunilor nervoase şi la o mai bună organizare a acestora.
În adolescenţă se ajunge la o frumuseţe fizică specifică ce se exprimă în limbajul
obişnuit prin termenul de ”îmbobocire şi apoi înflorire” în postadolescenţă și în tinerețe.

5
 Ca răspuns la transformările biologice şi fiziologice ale pubertăţii, adolescentul
începe să fie tratat într-un mod diferit de către cei din jur, față de perioada anterioară.
Astfel, pot aparea:
• Reacţii şi atitudini noi (diferite) din partea celorlalţi.. Adolescentul nu mai este
văzut doar din perspectiva copilului inocent, ci este abordat ca o fiinţă cu un
comportament potențial sexual care fie trebuie protejată, fie devine ţinta (obiectul)
interesului sexual. În plus, el trebuie să facă faţă aşteptărilor societăţii, legate de modul în
care „ar trebui” să se comporte o femeie sau un bărbat tânăr.
• Intensificarea preocupărilor pentru înfăţişarea fizică şi imaginea corporală.
Adolescenţii, atât fetele cât şi băieţii, petrec ore întregi în baie, în faţa oglinzii, analizându-
şi corpul (unde/ce/cât a mai crescut/s-a modificat), probând diferite haine şi accesorii,
fiind extrem de preocupaţi de înfăţişarea lor.
Mulţi adolescenţi sunt nemulţumiţi de modul în care arată corpul lor aflat în
schimbare şi dezvoltă reacţii de respingere, jenă exagerată, sau sentimente de inferioritate.
Pe de o parte, ei doresc să se „încadreze” în norma impusă de generaţia lor, de grupul de
prieteni şi, în acelaşi timp, să îşi dezvolte un stil unic şi personal (să fie originali).
Unele aspecte normale în perioada pubertăţii, cum ar fi creşterea în greutate, pot fi
percepute în mod negativ mai ales într-o cultură care apreciază în mod excesiv un corp
suplu sau atletic. Ca răspuns, multe adolescente recurg la dietă în mod obsesiv sau, în
cazul băieţilor, la suplimente nutrive pentru dezvoltarea masei musculare.
Reorganizarea reprezentării corporale. Din punct de vedere psihologic,
adolescentul poate trăi schimbările rapide din corpul său într-un mod pasiv, rezonând
astfel cu experienţe anterioare de umilire sau dependenţa şi simte că el/ea este forţat(ă) sa
„înveţe să accepte” ceva ce-i scapă controlului. Ca urmare, fie adolescentul încearcă să
nege ceea ce se întâmpla cu corpul său, fie se poate simţi confortabil, cu sentimentul că
ceea ce i-a dat natura este în acord cu experienţe anterioare pozitive.
Adolescentul vulnerabil trăieşte cu angoasă schimbările care se produc în corpul
său. Balanţa între dragostea şi ura adolescentului pentru corpul său (trăirile ambivalente),
între autoîngrijire şi autodistrugere se poate schimba rapid, în mod repetat şi precipitat.
Preocuparea pentru propriul corp este o caracteristică a adolescenţei. De multe ori,
adolescentul îşi foloseşte corpul ca pe o scenă pentru a interpreta mândria sau ruşinea,
veselia sau disperarea, un mod de a se simți frumos sau ”îngrozitor”, în raport cu normele.
Corpul poate fi văzut ca fiind un străin, „corpul altuia”, ce poate fi tratat cu respect
sau poate fi neglijat; poate fi tratat ca pe un persecutor, după cum poate fi ignorat sau
atacat, pedepsit, mutilat; poate fi luat în grijă sau expus în mod narcisistic.
Pentru adolescentul vulnerabil, manipularea corpului ca un obiect poate deveni o
preocupare obsesivă. Pentru el viaţa este de nesuportat atunci când crede că ea/el este prea
mic(ă), nasul ei/lui este prea lung, sânii prea mari/nu suficient de mari etc. Reorganizarea
reprezentării corporale este inevitabil intricată cu reorganizarea relaţiilor familiale şi cu
alte schimbări ale imaginii de sine. Atunci când acestea sunt încărcate negativ şi se
conjugă cu alţi factori determinanţi, rezultatul este anorexie, bulimie, automutilare sau
obezitate.
Atractivitatea și atracția fizică. Adolescenţii acordă o atenţie considerabilă pentru
a-şi asigura atractivitatea în relaţie cu ceilalţi. În încercarea de a exercita un control activ
asupra transformărilor inevitabile, ei pot încerca sa „amelioreze dotările” naturale: de
exemplu, îşi împodobesc corpul cu coafuri şi haine speciale, cu machiaje şi tatuaje, îşi
modifică aparenţa fizică prin îmbrăcăminte, coafura noncomformistă, sau orice altceva se

6
defineşte la un moment dat de către grupul de vârsta ca fiind „cool”/”arată bine”.
Adolescentul ”regizează” propria reprezentare asupra corpului, astfel încât, în relaţiile cu
ceilalţi, această experimentare să-i permită sa preia controlul asupra propriului corp.

Dezvoltarea cognitivă în adolescență

Particularităţile capacităţilor senzorial-perceptive, de observare şi de

reprezentare. În adolescenţă toate procesele informaţionale se desfăşoară la nivel înalt şi
au o eficienţă sporită.
În legătură cu dezvoltarea percepţiilor J. Piaget sublinia: „condiţiile organice ale
percepţiei nu sunt deplin realizate decât în faza adolescenţei”. Prin urmare, în adolescenţă
se constată scăderea pragurilor senzoriale, creşterea rapidităţii explorărilor perceptive,
realizarea unor estimări relativ corecte ale lungimilor, volumului, vitezei etc. Sunt
verbalizate cu uşurinţă toate însuşirile percepute dar la acestea se asociază semnificaţii
personale legate de eu şi de unicitatea personalităţii fiecăruia.
Adolescenţii îşi pot organiza şi dirija propriile observaţii fără a mai avea nevoie de
vreun ajutor iar postadolescenţii le investesc în veritabile activităţi de cercetare.
Procesul de reconstitutivitate reprezentativă se realizează cu uşurinţă la
adolescenţi. Ei pot avea atât reprezentări foarte bogate în detalii cât şi altele ce au un grad
foarte înalt de generalitate. Aceasta este o condiţie necesară pentru bogăţia planului
mental al adolescentului. Se accentuează organizarea reprezentărilor în jurul ideilor sau
conceptelor centrale dintr-un câmp cognitiv.
Adolescenţii îşi reprezintă cu uşurinţă relaţii structurale şi funcţionale între diverse
tipuri de elemente. Ei ating uşor nivelul înalt al generalizărilor în reprezentare, cel
propriu conceptelor figurale. Cei interesaţi de tehnică şi care se vor specializa în
postadolescenţă în acest domeniu, vor dobândi abilităţi şi mai mari de reprezentare. La fel
pot să reprezinte, în detaliu, aspecte semnificative din fel de fel de structuri şi să
surprindă noi însuşiri şi funcţionalităţi. Aceste capacităţi de reprezentare sunt
demonstrate atât în rezolvarea unor sarcini practice cât şi în momentele de reverie ce apar
relativ frecvent la această vârstă.

Gândirea formal-abstractă a adolescentului şi postadolescentului. Vârf al

inteligenţei. Intrarea în adolescenţă înseamnă, după J. Piaget, desăvârşirea operaţiilor
formale. Acelaşi autor împreună cu numeroşii săi colaboratori, au susţinut prin cercetări
ample ideea că în adolescenţă, în jurul a 17-18 ani se atinge nivelul cel mai înalt al
funcţionării structurilor operatorii mentale şi a manifestării inteligenţei umane.
Acest nivel se caracterizează prin:
• operaţii ale gândirii deplin eliberate de conţinuturile informaţionale cărora li s-au
aplicat iniţial, care se generalizează, se transferă şi devin formale. J. Piaget spune că
adolescenţii pot să combine aceste operaţii în moduri foarte variate şi să ajungă la un gen
de combinatorică mentală prin care să verifice toate însuşirile obiectelor şi fenomenelor
şi relaţiile dintre ele, respectând totodată legile logice. În acest fel este întărit în mod
considerabil mersul deductiv al gândirii;
• operaţiile de gradul II (sinteze ale sintezelor, generalizări ale generalizărilor,
abstractizări ale abstractizărilor etc.) sunt bine consolidate şi pe deplin reversibile;
• în timpul însuşirii cunoştinţelor la diferite discipline se formează scheme de
gândire riguroase care pot fi aplicate cu uşurinţă în diferite situaţii şi astfel gândirea se
poate desfăşura cu mare viteză;

7
 • perfecţionarea şi extinderea aplicării schemelor de gândire (cum ar fi a
echilibrării balanţei, a compunerii forţelor, a compensării etc.) permite rezolvarea unui
număr mare şi variat de probleme;
• un alt efect al formării schemelor de gândire este şi ceea ce J. Piaget a numit
spiritul experimental spontan care consta în capacitatea adolescentului de a desprinde
mental toţi factorii care sunt implicaţi într-o situaţie şi de a proba apoi, pe rând, în minte,
influenţa pe care o au;
• raţionamentul dominant e cel ipotetico-deductiv; adolescentul formulează
ipoteze şi apoi desfăşoară lanţuri lungi de raţionamente pentru a le confirma; face apel la
sisteme abstracte de idei şi la teorii. Acest aspect se amplifică în postadolescenţă.
• gândirea prelucrează un mare volum de informaţii şi foloseşte variate sisteme de
simboluri (din matematică, fizic, chimie etc.);
• noţiunile cu care operează gândirea formală au un grad mare de abstractizare şi
generalizare şi formează sisteme riguroase, în cadrul fiecărei discipline;
• adolescenţii ajung la o gândire cauzală complexă;
• operațiile gândirii sunt cuprinzătoare, adolescențăă se pot raporta la spaţiu infinit
și la durate nedeterminate de timp;
• sunt înclinaţi spre generalizări şi spre construcţii de teorii (mai ales în
postadolescenţă).
Cercetări mai noi au constatat că sunt diferenţe între adolescenţi în ce priveşte
nivelul pe care îl poate atinge gândirea lor, datorită numeroşilor factori interni, subiectivi
şi externi care pot acţiona, de-a lungul anilor.
Prin urmare, adolescenţii şi postadolescenţii au un potenţial cognitiv deosebit, dar
aceasta nu se realizează în mod egal la toţi.
Se pot uşor constata mari diferenţe între ei. Chiar adolescenţii ajung să-şi
cunoască, măcar o parte din aceste calităţi şi să se orienteze în cunoştinţă de cauză spre
direcţii corespunzătoare de calificare.

Caracteristicile memoriei şi imaginaţiei adolescenţilor şi postadolescenţilor

Memoria adolescentului este rezultatul maturizării mecanismelor cerebrale şi al
progreselor constante înregistrate în stadiile anterioare. Caracteristicile cele mai
importante sunt:
• atingerea volumului celui mai înalt care asigură însuşirea cunoştinţelor din
variate domenii şi construirea bazelor culturii generale şi a celei profesionale;
• dominarea memoriei logice fără de care adolescentul nu ar putea face faţă
solicitărilor şcolare şi extraşcolare variate şi numeroase;
• creşterea capacităţii de a memora aspectele abstracte şi generale ale
cunoştinţelor, care permit formarea unor structuri cognitive ce integrează uşor noi
informaţii şi le asigură păstrarea îndelungată;
• formarea unor noi procedee mnezice care susţin creşterea şi mai mare a
caracterului activ al memoriei: identificarea ideilor centrale, ierarhizarea lor, selectarea
argumentelor, eliminarea detaliilor nesemnificative etc.;
• dezvoltarea mai largă a metamemoriei care permite gestionarea mai bună a
capacităţilor mnezice. Între gândirea şi memoria adolescentului sunt puternice relaţii de
susţinere reciprocă şi astfel creşte productivitatea şi eficienţa metamemoriei generale
specifică acestui stadiu;

8
 • reproducerea activă a cunoştinţelor, adică selecţionarea corespunzătoare a
materialului ce trebuie actualizat, şi reorganizarea în altă formă, adaptată sarcinilor de
rezolvat.
Imaginaţia ajunge în acest stadiu la nivelurile înalte ale celorlalte procese
cognitive iar adolescenţii o percep ca pe o nouă zonă de autodefinire şi exprimare
originală.
• Imaginația reproductivă se desfăşoară din ce în ce mai uşor şi mai bine şi este
investită în învăţare, în activităţile curente, în realizarea lecturilor de diverse feluri.
• Imaginaţia creatoare este cea care se manifestă la cote foarte înalte. Este
favorizată de legături strânse cu gândirea. Imaginaţia creatoare implicată în diverse
activităţi, tehnice sau artistice este propulsată de afectivitatea ce poartă amprenta acestei
vârste, adică este tumultuoasă, intensă, profundă, nuanţată.
În ansamblu, imaginaţia creatoare a adolescenţilor şi postadolescenţilor se remarcă
printr-un grad mai mare de originalitate, comparativ cu alte stadii şi prin personalizarea
modurilor de exprimare.
• Visul de perspectivă, ca formă a imaginaţiei active şi voluntare, este implicat cu
precădere în construirea idealului de viaţă. Prin urmare, nivelul general înalt al
imaginaţiei este, la rândul său, un aspect deosebit al dezvoltării cognitive din adolescenţă
şi postadolescenţă.

Comunicarea şi limbajul în adolescenţă şi postadolescenţă

Întreaga dezvoltare cognitivă la vârsta adolescenței este strâns legată de progresele
limbajului. Acestea se constată în următoarele planuri:
• vocabularul înregistrează până la sfârşitul stadiului o creştere de până la 20.000
cuvinte, ceea ce asigură adolescentului o competenţă lingvistică mult crescută față de
stadiul anterior. Cei ce aprofundează studiile își însuşesc foarte mulţi termeni ştiinţifici.
Nucleul de semnificaţii al unui număr mare de cuvinte este reprezentat de noţiuni
ştiinţifice complexe. De aceea, adolescenții sunt foarte exigenţi în legătură cu respectarea
sensurilor exacte ale cuvintelor. Aceștia își însuşesc în şcoală, dar şi pe alte căi tehnicile
moderne de comunicare, extinzându-şi orizontul de cunoaştere;
• adolescenții își însuşesc două sau trei limbi străine, pot intra în dialog cu tineri
din alte ţări, beneficiază de avantajele informaţionale ale internetului. Pot angaja în
comunicare în mod adecvat, toate mijloacele nonverbale. În cazul relaţiilor afective
profunde cu anumite persoane, ei sunt capabili să recepţioneze şi să decodifice cele mai
subtile sensuri ale structurilor verbale emise de acestea şi ale gesturilor însoţitoare ale
comunicării;
• vorbirea adolescenților are un debit adaptat la situaţii, este fluentă, expresivă,
controlată de norme gramaticale și stilistice bine stăpânite;
• adolescenţii îşi pot elabora un stil propriu de exprimare verbală, pe care îl
apreciază ca fiind măsura inteligenţei şi a gradului de cultură.
Dialogul este diferenţiat în funcţie de interlocutor: faţă de adulţi, adolescenții se
exprimă reverenţios, elevat, îngrijit, corect, faţă de egali îşi permit lejerităţi verbale, din
spirit de gaşcă;
• în adolescenţă dar mai ales în postadolescenţă, se însuşesc tehnici de citire rapidă
şi se reduc în schimb, capacităţile de citire expresivă;
• limbajul scris se caracterizează prin accentuarea particularităţilor individuale în
realizarea grafemelor, prin exigenţe privind normele gramaticale şi ortografice, prin
creşterea importanţei fazei de proiectare a ceea ce se va exprima în scris.

9
Bibliografie
Briers & Baveystock – Ingeri adolescenti, BBC Active, Ed. Curtea veche, 2006
Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom
Găișteanu, M., – Psihologia copilului, Ed. Leonardo Da Vinci
Iftene, F., - Psihiatria copilului şi adolescentului, curs universitar, Universitatea
”Babeş- Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Știinţele educaţiei
Law Nolte Dorothy, Harris Rachel (2007) – Copiii învață ceea ce trăiesc, Ed.
Humanitas Practic, București
Muntean, Ana, (2006) – Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași
Şchiopu U., Verza E. (1997): Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Sion, G., (2006) – Psihologia vârstelor, Ed. Fundaţiei România de mâine,
Bucureşti
Verza E., Verza, F.E. (2000): Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Pro
Humanitate.
Ziglar, Zig (1989) – Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea
Veche, București

10