Sunteți pe pagina 1din 2

Războiul din Irak din august 1990 – martie 1991 a fost probabil ultimul conflict armat clasic

din secolul XX, având drept combatanţi pe de o parte pe americani şi pe aliaţii acestora, iar pe
de altă parte pe Saddam Hussein. Războiul din Irak este important pentru că marchează un
nou început în arta războiului şi anume războiul mediatic, fiind primul război transmis în
direct de către CNN. Ştirile au fost prezentate în aşa fel încât să consolideze imaginea SUA
drept lider mondial. SUA a învins Irakul, iar după război şi-a menţinut imaginea de lider
mondial politic, economic şi militar.

Pentru cucerirea publicului SUA a folosit toate mijloacele de comunicare în masă existente:
televiziune, radio şi internet. Pe deasupra, imaginea prezentată poporului american a fost
aceea a unei armate învingătoare, în timp ce pierderile de vieţi (numeric) nu au fost prezentate
pentru a nu descuraja şi pentru a nu conduce la pierderea popularităţii conducătorilor de la
Casa Albă. Ca lider mondial, SUA s-a implicat în mod direct şi în crizele din Balcani, mai
mult pentru a-şi susţine poziţia de lider, dar şi pentru o expansiune economică.
Pe de altă parte, din punct de vedere politic Saddam Hussein a creat falsa imagine că toată
lumea occidentală doreşte să-i submineze regimul2. Astfel, a folosit propaganda pentru a
declanşa spiritul naţionalist al musulmanilor, dar s-a folosit şi de încrederea mare a acestora
pentru a ataca Kuweitul.

În ceea ce priveşte comunicarea, aceasta s-a desfăşurat atât pe baza mijloacelor clasice –
diplomaţie, dar şi prin mijloace moderne mediatice şi anume propagandă, manipulare, etc.
Mesajul transmis de aliaţii SUA au urmărit promovarea unor valori universale la care aliaţii se
puteau afilia astfel încât regimul totalitar al lui Saddam a ajuns să fie blamat. Mass-media
nord americană a fost asaltată de materiale documentare şi de presă care ilustrau debutul
victorios al armatelor aliate împotriva răului musulman. S-au utilizat de asemenea
stereotipurile de fiecare parte a baricadelor, astfel încât stereotipurile despre musulmani au
fost reînviate, creând atât milă pentru poporul asuprit cât şi ură pentru conducători, în timp ce
occidentalii erau ilustraţi în culori vii ca şi cuceritorii veniţi să le ia ţara şi să îi exploateze. De
multe ori s-a folosit termenul de cruciadă împotriva musulmanilor.
Mesajele provenite de la aliaţii SUA aveau imperative propagandistice şi urmau un anumit
mesaj care să fie receptat de public astfel încât să nu conducă la mustrări de conştiinţă din
partea poporului american: ţintele atacate sunt militare, nu sunt victime de război, noi suntem
cei buni, Saddam e rău.
Această comunicare are ca rol justificarea acţiunilor aliaţilor adunaţi în jurul forţei SUA dar şi
discreditarea internaţională a Irakului. În mod normal, în timpul conflictelor, comunicarea de
orice tip se întrerupe, şi vor urma o serie de comunicate care urmăresc discreditarea
adversarului, crearea unei imagini nefaste a acestuia şi motivarea acţiunii de a interveni armat
ca fiind singura soluţie salvatoare pentru întregul glob.
Irakul şi-a construit imaginea pe modelul propagandei totalitare, pe baza propagandei şi
manipulării şi nu în ultimul rând în jurul carismaticului Hussein. Acesta a devenit
preşedintele-luptător, singurul capabil să salveze ţara de invadatori, recurgând la simboluri
naţionale şi formulări de genul „restaurarea măreţiei trecute a Abbasizilor”. În plan intern
propaganda funcţiona, însă pe plan extern aceasta era blamată şi chiar caricaturizată. Nu
acelaşi lucru putem spune despre propaganda aliaţilor, şi anume aceasta a fost îmbrăţişată de
marea majoritate a Europei, cu mici excepţii.

Concluzionând, comunicare pe timp de conflict armat are ca scop discreditarea adversarului,


motivarea scopului „suprem” de menţinere a unor idealuri şi valori. În cazul conflictului din
Irak din 1991, pot afirma că propaganda de fiecare parte a baricadelor şi-a atins scopul, însă
cu toate acestea Saddam a pierdut. Dar, mesajul acestuia despre invadatorii străini s-a
menţinut până astăzi, dovadă a reacţiilor cu privire la războiul din Irak din 2003 a
musulmanilor, dar şi a ţărilor europene care încep să blameze intervenţia americană în Irak.