Capitolul I

ASPECTE PRIVIND APARITIA SI EVOLUTIA

ACTIUNII IN REVENDICARE

SECTIUNEA I
Precizări introductive

Din punct de vedere istoric, revendicarea a apărut după definirea dreptului

de proprietate şi a luat infaţişarea dreptului pe care îl “consacră”.
La Roma, dreptul de proprietate a fost cunoscut înca de la formarea Cetaţii
şi până la Institutele lui Iustinian, perioada in care proprietatea şi in consecinţă
revendicarea au suferit modificări importante.
Prima epocă în istoria poporului roman care poate fi numită preistorică1 a
cunoscut un drept de proprietate cu caracter individual numai asupra bunurilor
mobile nu şi aspura bunurilor imobile care erau în proprietate colectivă2.
În concluzie, în perioada preistorică a Romei, perioadă care ţine până la
apariţia Legii celor XII Table (anul 447 Î.Hr. sau anul 304 de la fondarea Romei),

1
I.C. Cătuneanu „Curs elementar de drept roman”, Bucuresti, Ed. „Cartea Românească”, p.205.
2
C. Hamangiu, M. Nicolae “Drept roman”, vol. I, p. 430.
proprietatea funciară individuală nu a fost cunoscută la Roma şi în consecinţă nu
se poate vorbi de apărarea pe calea revendicării a acesteia.
Sancţiunea proprietăţii în dreptul roman a evoluat odată cu dezvoltarea
instituţiilor juridice a proprietăţii in general.

SECTIUNEA a II-a

1. Sanctiunea proprietatii in dreptul roman

1.1. Sanctiunea proprietatii quinitare

Dreptul de proprietate era aparat prin rei vindicato care reprezenta “actiunea
proprietarului lipsit de posesia bunului sau indreptat in contra persoanei care
poseda bunul fara a fi proprietar”3.
Proprietarul cerea rstituirea bunului cum omnia causa. Prin causa rei se
intelegea tot ceea ce ar fi dobandit proprietarul daca pastra neintrerupt posesia
bunului: fructe, accesiuni, despagubiri pentru degradarile aduse proprietatii sale4.
In procedura legislatiunilor, actiunea in revendicare era intentata in forma lui
sacramentum in rem5.
In procedura formulata actiunea in revendicare era intentata cu ajutorul unei
formule in care pretentiile reclamantului erau precizate în intentio.
In procedura extraordinara deoacrece condamnarea viza lucrul insusi,
restituirea era asigurata prin forta de constrangere a statului-manu militari.
In litigiu, ambele parti aveau o dubla calitate atat de reclamanta cat si de parata si
fiecare afirma ca obiectul ii apartine.
3
I.C. Catuneanu “Curs elementar de drept roman”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti 2000,
p. 198.
4
Ibidem.
5
St. Cocos, “Drept roman”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2000, p. 198.
6
 Astfel, reclamantul revendica rostind o formula, iar paratul facea aceeasi
afirmatie contrarie contravindica.
In faza in iure partile promiteau sa plateasca o suma de bani (sacramentum),
daca vor fi pierdut procesul, dupa care se trecea la atribuirea provizorie a
obiectului litigios6.
De regula, pretorul atribuia posesorului bunului - sub obligatia de plata a
garantiei – dreptul de a-l pastra pe durata procesului. Refuzul platii cautiunii de
catre dententor atragea atribuirea dreptului de pastrare a bunului in favoarea
neposesorului – aceeasi conditie a platii cautiunii7. in faza a doua – in judicium –
judecatorul pronunta sentinta, aratand care din cele doua sacramentum este
iustum.
Castigatorul procesului, fie pastra bunul revendicat si recupera cautiunea
(daca avusese si posesiunea intermediara a bunului), fie cerea lucrul si fructele
acestuia de la adresantul perdant al procesului (in cazul proprietarului quiritar
neposesor).
Pentru exercitarea actiunii in revendicare era necesara indeplinirea
urmatoarelor conditii8:
- reclamantul sa fie proprietar quiritar si sa nu posede lucrul pe care il revendica;
- paratul trebuie sa posede lucrul. Catre sfarsitul epocii clasice s-a admis actiunea
in revendicare nu numai impotriva posesorului, dar si impotriva detentorului cum
erau spre exemplu locatarii;
- obiectul litigiului trebuia sa fie susceptibil de proprietate quiritara, un lucru
corporal si individual determinat.

6
E. Molcut, D. Oancea: “Drept roman”, Casa de editura si presa “Sansa”, Bucuresti, 1995,
p. 125
7
V. Ciuca, “Lectii de drept roman”, Colegium, Iasi, 1998, p. 293.
8
St. Cocos, “Drept roman , Lumina lex, Bucuresti, 2000, p. 198.
7
 Daca aceste conditii erau indeplinite, actiunea in revendicare putea fi
intentata si reclamantul putea avea castig de cauza daca facea dovada dreptului sau
de proprietate si daca paratul nu paraliza actiunea printr-o exceptie.
Exceptiile ce puteau fi invocate de parat, care puteau duce la respingerea
actiunii reclamantului erau9 :
- exceptio rei vindicate et traditae – exceptia lucrului vadut si predat se
opunea in cazul in care ar detine lucrul in baza unei vanzari iar reclamantul
ar fi tinut de obligatia de garantie;
- exceptio doli – exceptiunea de dol se opune in diferite situatii, mai ales cu
privire la unele cheltuieli facute de catre posesor;
- exceptio usus fructus – se opunea in cazul in care se invoca un drept real ca
sa permita pastrarea posesiunii;
Actiunea in revendicare a fost, la inceput permisa doar pentru bunurile
cele mai importante de sub puterea lui pater familias10.
Cu toate acestea, in Legea celor XII table se gasesc actiuni care protejau
dreptul de proprietate asupra bunurilor mai putin importante si care neputand face
obiectul unei proceduri sacramentum in rem, se supuneau regulilor speciale care
vizau sustragerile frauduloase actio furti sau incorporarile in constructii ale
materialelor altor persoane actio de tigno justo11.
Astfel, in Tabula secunda se precizeaza “Revendicarea bunului sustras cu
forta sa fie eterna”, la fel revendicarea era imprescriptibila, conform pct. 3 din
Tabela a treia daca era indreptata impotriva peregrinilor “Revendicarea este eterna
impotriva strainului”
Despre action de tigno juncto se gasesc informatii la pct. 5 din Tabula
Sexta a Legii celor XII table “materialul altuia pus la o casa sau arcul altuia pus la
o vita de vie sa nu fie separate, acela care le-a unit sa fie pedepsit la plata dublului.
9
St. Cocos, “Drept roman”, Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 199.
10
V. Ciuca “Lectii de drept roman” vol. I, Colegium, 1998, p. 294.
11
Ibidem.
8
Proprietarul poate sa revendice materialul de constructie prelucrat dar
neincorporat in edificiu”12
1.2. Rei vindicato per sponsionem
O alta forma a actiunii in revendicare este “rei vindicatio per sposionem”13 o
procedura simplificata in care se mentine ramasagul, inca nu se mai face pentru a
se impune adversarului o pierdere in favoarea statului, ci este incheiat pentru ca
sub acest pretext sa se judece fondul pricinii. De asemenea, nu mai apar garantii
care sa raspunda personal pentru restituirea lucrului, ci posesorul reclamat isi ia
singutr obligatia de a restitui lucrul, obligatie personala ce urma sa fie intarita de
garantie, obligatie ce trebuie respectata nu in virtutea actiunii in rem ci pentru ca a
incheiat o obligatie verbala.
Potrivit acestei proceduri paratul nu mai contravindica ci ramanea in posesia
lucrului daca reclamantul nu-si proba proprietatea.

1.3. Rei vindicato per formula petitoriam

Ce-a de a treia forma de intentare a rei vindicato, ce caracterizeaza ultima

perioada a republicii a simplificat si mai mult procedura de exercitare a actiunii si
purta numele de per formula petitoriam14.
Este procedura dreptului clasic in care dispare ramasagul. Reclamantul,
chemat in fata pretorului, trebuie sa promita ca va restitui bunul cu toate
accesoriile asa cum va stabili judecata.
Daca nu face aceasta promisiune in iure si intarita cu garantii, pretorul ii va
ordona sa predea adversarului posesiunea imobilului si prin aceasta formula
reclamantul era scutit de a continua revendicarea.
12
V. Ciuca, “Lectii de drept roman”, vol. I, Colegium, Iasi, 1998, p. 292.
13
I.L.Catuneanu “Curs elementar de drept roman”, Bucuresti, Ed. “Cartea Romaneasca”, p. 257.
14
I.C. Catuneanu “Curs elementar de drept roman”, Bucuresti, Ed. “Cartea Romaneasca”, p. 258
9
 Cand se revendica bunurile mobile, iar reclamatul nu facea promisiunea de
restituire, pretorul acorda reclamantului posesia, autorizandu-l sa ia bunul cu sine.
Daca reclamantul isi dovedea dreptul, judecatorul il invita pe cel reclamat sa
restituie lucrul, invitatie denumita arbitratus iudicis. Aceasta invitatie, in dreptul
classic nu se executa prin forta publica, dar daca cel reclamat nu preda bunul,
judecatorul il obliga sa plateasca valoarea procesului, fixata de reclamant sub
prestare de juramant. Reclamatul avea tot interesul sa execute obligatia, acest
mijloc indicat de constrangere producand acelasi efect ca si cel din dreptul lui
Iustinian cand arbitratus se aducea la indeplinire prin forta publica “manu
militari”15.

2. Sanctiunea proprietatii pretoriene

Sanctiunea proprietatii pretoriene se realiza prin actiunea publiciana, dupa

numele unui pretor, Publicius.
Ea a fost creata pentru situatia unui res mancipi transmis prin traditiune.16
Aparitia acestui tip de sanctiune a fost determinate de faptul ca actiunea in
revendicare era improprie altor tipuri de proprietate decat cea quinitara cum ar fi
proprietatea pretoriana (bonitara, in bonis) si chiar posesia de buna-credinta.
Actiunea publiciana era o actiune reala a carei formula era adoptata dupa formula
actiunii in revendicare. Ea cerea indeplinirea tuturor conditiilor uzucapiunii mai
putin una singura, respectiv termenul care printr-o fictiune se considera ca s-a
scurs17.

15
Ibidem.
16
St. Cocos, “Drept roman”, Lumina Lex 2000, p. 200
17
Ibidem
10
 Reclamantul va trebui sa faca dovada ca a dobandit proprietatea prin
uzucapiune fiind scutit de conditia termenului si totodata sa fi avut lucrul in
posesie macar un moment.
Judecatorul dadea castig de cauza reclamantului care avea lucrul in bonis
printer lucrurile sale si care se afla pe cale de a uzucapa.
Actiunea publiciana putea apartine pe de-o parte proprietarului pretorian iar
pe de alta parte posesorului de buna credinta.
Actiunea publiciana a proprietarului pretorian se putea introduce unui
simplu posesor sau impotriva proprietarului quinitar.
Actiunea publiciana a posesorului de buna credinta protejeaza pe acesta
cand cumpara un lucru de la o persoana pe care o crede adevaratul prorpietar. El
este in curs de a uzucapa caci a primit posesiunea in virtutea unui act judiciar.
Posesia de buna credinta are o pozitie diferita dupa cum se afla in process
cu un proprietar quinitar sau cu un alt posesor de buna sau de rea credinta .
Toate acestea constituie conflicte salutionate deseori in avantajul
proprietarului pretorian.18

Sectiunea a III-a
Efectele revendicarii in dreptul roman

Ca si in dreptul modern, principalele efecte ale actiunii in revendicare erau

restiutirea lucrului si a fructelor sale, precum si plata cheltuielilor facute de
posesor.

18
St. Cocos, “Drept roman”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 200
11
 Pentru a statua cu privire la efectele revendicarii hotararea judecatorului se
raporteaza la doua monente esentiale ale procedurii formulare19:
- momentul litis contestatio;
- momentul pronuntarii sentintei.
In ceea ce priveste restituirea fructelor tratamentul era diferit dupa cum
posesorul a fost de buna sau rea credinta.
Pana la litis contestatio posesorul de buna-credinta era obligat sa restituie
fructele ce i-au ramas neconsumate. In schimb nu raspundea de cele consummate.
Dupa litis contestatio, posesorul de buna-credinta era obligat sa restituie atat
fructele culese cat si acelea pe care ar fi trebuit sa le culeaga raspunzand in aceeasi
masura ca posesorul de rea-credinta inainte de litis contestatio.
Dupa acest moment, posesorul de rea-credinta era obligat sa restituie si
valoarea fructelor pe care prorpietarul le-ar fi cules daca i s-ar fi permis.20
Referitor la restituirea lucrului, posesorul de buna-credinta nu raspunde
pentru nici o neglijenta pana la litis contestatio intrucat se considera a fi
proprietarul bunului. De la litis contestatio, posesorul de buna-credinta raspundea
pentru orice stricaciune provenita din culpa lui.
Posesorul de rea-credinta avea angajata raspunderea pentru stricaciunile
provenite din orice culpa inainte de litis contestatio, iar dupa acest moment
raspundea si de cazul fortuit, cu exceptia cazului in care proba ca acel caz fortuit
s-ar fi produs si daca bunul s-ar fi aflat si in posesia proprietarului.
Hotul raspundea intotdeauna de cazul fortuit21.
In cazul restituiriii cheltuielilor, acestea pot fi cheltuieli utile, cheltuieli
necesare si cheltuieli voluptorii, dar numai in cazul cheltuielilor utile intereseaza
daca posesorul a fost de buna sau de rea-credinta.
19
V. Ciuca, “Lectii de drept roman”, Ed. Colegium, 1998, p. 304.
20
I.C. Catuneanu, “Curs elementar de drept roman”, Ed. “Cartea Romaneasca”, Bucuresti,
p. 255.
21
I.C. Catuneanu, “Curs elementar de drept roman”, Ed. ”Cartea Romaneasca”, Bucuresti,
p. 256.
12
 Cheltuielile necesare (necessariae impensae) erau datorate de catre
reclamant paratului care le pretindea sub consecinta retinerii de catre posesorul-
parat a bunului pana in momentul platii, deoarece de aceste cheltuieli a depins
insasi existenta si conservarea bunului revendicat. In consecinta, in cazul acestei
categorii de cheltuieli nu conteaza calitatea posesiunii executate de catre parat (in
baza unei bune sau rele-credinte) cu exceptia celei dobandite prin furt sau
violenta.
Cheltuielile utile (utilaes impensae) care au depasit cheltuielile de
conservare puteau fi solicitate de catre parat (sub consecinta dreptului de retentie)
dar numai cu conditia ca acesta sa fie de buna-credinta.
Cheltuielile voluptorii puteau fi solicitate de posesorul de buna-credinta si
puteau fi ridicate de catre acesta dar cu anumite restrictii.22
Este posibil ca reclamatul sa opuna proprietarului dreptul sau de a poseda in
virtutea unui drept real cum ar fi uzufructul. Aceasta posibilitate i s-a oferit si
titularului unui drept personal, ca de exemplu chiriasului.23

Sectiunea a IV-a
Garantia proprietatii prin Constitutie

Despre proprietate si caracterele ei gasim referiri de-a lungul timpului in

Constitutie.
Astfel, Constitutia de la 1866 considera dreptul de proprietate sacru si
inviolabil, aceasta conceptie atribuindu-i proprietatii o origine oarecum divina.24
22
V. Ciuca, “Lectii de drept roman”, vol. I, Ed. Colegium, 1998, p. 303.
23
I. C. Catuneanu, “Curs elementar de drept roman”, Bucuresti, Ed. “Cartea Romaneasca”, p.
256.
24
G. N. Lutescu, “Teoria generala a drepturilor reale”, Bucuresti, 1947, p. 436.
13
 Datorita evolutiei societatii si implicit a conceptului de proprietate in
Constitutia de la 1923. art. 17 se arata ca “proprietatea de orice natura ar fi este
garantata”. Acelasi art. 17, alin. 3 protejeaza cetatenii de unele ingradiri ale
dreptului de proprietate aduse prin intermediul exproprierii astfel ca in acest
alineat se arata ca “nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate
publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire”
Acest principiu modern se gaseste si in Constitutia de la 1938.
In perioada 1948-1990 dreptul de proprietate desi era garantat, proprietatea
individuala era substantial ingradita elaborandu-se in schimb o legislatie privitoare
la proprietatea funciara, proprietate ce se largea prin preluarea de catre stat a
terenurilor, singura modalitate de transmitere a proprietatii individuale private
fiind succesiunea legala.25
Constitutia de la 1991 la art. 135 statueaza ocrotirea proprietatii de catre stat
si determina formele acesteia ca fiind proprietate publica si privata.26
(1) “Statul ocrosteste proprietatea”
(2) “Proprietatea este publica sau privata”
(6) “Proprietatea privata este, in conditiile legii, inviolabila”27.
In conditiile actuale dreptul de proprietate este aparat prin intermediul
actiunilor posesorii sau petitorii caracteristica fiind insa actiunea in revendicare.

25
E. Popa, “Actiunea in revendicare”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 52.
26
Ibidem.
27
Constituia Romaniei-1991, art. 135, alin. 1,2,6.
14