EVOLUŢIA RELAŢIILOR DINTRE

DREPTUL RĂZBOIULUI ŞI
PROTECŢIA MEDIULUI
Inspector David UNGUREANU *

Dans la littérature roumaine de specialité, le droit international humanitaire des conflits

armés, c’est un ensemble des normes de droit international, de sorte cutumiaire ou
conventionnelle destinées à reglementer specialement les problèmes survenus dans des
situations de conflict armé international et noninternational.

I. Consideraţii generale
Fenomen social de mare complexitate, războiul – ca forma a luptei pentru existenţă – a însoţit
omul pe tot parcursul evoiuţiei sale. „În realitate, legile războiului sunt tot atat de vechi ca şi
războiul însuşi, şi războiul tot atât de vechi ca şi viaţa pe pamânt ” 466 .
Datorită impactului său asupra vieţii sociale, a intrat în atenţia juriştilor din întreaga lume,
aceştia încercând să-1 criminalizeze ori să-i atenueze influenţa devastatoare. Ca urmare,
fenomenul conflictologic a devenit obiect de studiu al dreptului internaţional public şi al două
dintre ramurile sale dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate şi dreptul
internaţional penal.
Totodată, el se regăseşte şi în dreptul intern al statelor, precum şi în regulamentele şi
instrucţiunile militare 467 . Tratatul general de renunţare la război – cunoscut sub numele de
Pactul Briand-Kellog sau Pactul de la Paris – din 27 august 1928, înscrie între normele
dreptuiui internaţional public interzicerea războiului ca mijioc de politică naţională pentru
reglementarea divergenţelor dintre state. Prin adoptarea în anul 1945 a celui mai important
document pentru contemporaneitate – Carta O.N.U. – acest principiu a intrat în dreptul
internaţional ca normă imperativă de jus cogens gentium . Astfel, la punctul 4 al articolului 2
din documentui menţionat se arată: “Toţi membrii O.N.U. se vor abţine în relaţile lor
internaţonale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopul
Naţiunilor Unite 468 .
Privind reglementarea juridică a acţiunilor de luptă ca pe o imixtiune în problemele artei
militare, unii specialişti militari şi-au pus problema dacă dreptul internaţional poate stabili
norme privind ducerea acţiunilor militare 469 .
Se afirmă că războiul se desfăsoara dupa propriile reguli, violenţa fiind de fapt esenţa sa.
Contradicţia dintre scopul războiului ( obţinerea victoriei folosind mijloace distructive ) şi
restricţiile juridice este numai aparentă: interzicând violenţele şi distrugeriie inutile, încercând
să limiteze manifestarea instinctelor distrugătoare exisiente în om, normele juridice ale
dreptului războiului se constituie într-un „ paravan al umanităţii în faţa provocărilor
sângeroase” 470 , lăsând totuşi militarilor opţiunea căilor de urmat pentru obţinera victoriei.
Terminologia utilizată privind normele juridice ce reglementează războiul este variată.
„Dreptul războiului” este termenul consacrat, cu echivalentul din limbile de circulatie
internaţională: droit de la guerre, law of war, kriegswokerrecht, având două accepţiuni : jus ad
bellum – reguli în condiţiile cărora un stat poate recurge la folosirea forţei armate ( domeniul
dreptului internaţional public ) şi jus in bello – normele aplicabile raporturilor dintre părţile în
conflict.
Crearea în anul 1863 a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi misiunea asumată de acesta
de a codifica normele de protecţie a persoanelor scoase din luptă şi a celor care nu iau parte
directă la război, au marcat momentul divizării lui jus in bello în două ramuri: dreptul
războiului şi dreptul umanitar. Conferinţele de codificare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea au consacrat formula “legile şi obiceiurile războiului”. Ultima
mare codificare, cea din anul 1977 reuneştete cele două ramuri — dreptul războiului şi dreptul
umanitar— într-un nou concept oficial: ,,dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate”
sau ,,dreptul conflictelor armate” ( expresie curentă la O.N.U.). Aceste denumiri, alături de
altele, formează o varietate de termeni, justificată de unii autori prin motive de accesibilitate
şi criticată de altii : „ Militarii, fiind antrenaţi pentru a se bate în caz de război, înţeleg mai
bine expresia ,,dreptul războiului’”, noţiune care nu cere deloc vreo explicatie prealabilă ca
cea de dreptul conflictelor armate sau de drept umanitar 471 .

II. Definifie, trăsături şi functii

Dreptul internaţional umanitar inserează scopurile umanitare ale dreptului aplicabil în
conflictele armate, elaborat exclusiv în beneficiul victimelor, având ca prioritate omul şi
principiile umanitare ca elemente primordiale de pace şi civilizaţie. Normele sale sunt
concretizate în cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 şi Protocoalele
adiţionale la acestea, adoptate la 8 iunie 1977. Dreptul războiului poate fi definit ca fiind
ansamblul de norme de drept internaţional, de origine cutumiară sau convenţională, avînd ca
obiect reglementarea raporturilor dintre beligeranţi, în scopul atenuării efeclelor distructive
ale conflictelor armate, internaţionale sau neinternaţionale, fiind susceptibile a fi duse la
îndeplinire prin utilizarea constrângerii exercitate de state, individual sau colectiv, asupra
părţilor în conflict.
Din punctul de vedere al aplicării dreptului internaţional umanitar, respectiv dreptul
conflictelor armate, reprezintă o ramură specială şi exceptională a dreptului internaţional
public, aplicată în condiţii de conflict armat, cuprinzând principii mai generale privind
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului. Caracterul consensual al
dreptului războiului rezidă în faptui că acesta s-a nascut din acordurile statelor ce se obligă să-
1 aplice şi să-l respecte, în dubla lor calitate de creatoare şi destinatare de drept.
De aici rezultă faptul că reprezintă o ramură a dreptului internaţional public, sau altfel spus o
varietate, o completare, o prelungire a acestuia. Caracterul său exceptional decurge şi din
următorul aspect : dreptul international public se aplică, în general, în virtutea principiului
“pacta sunt servanta”, pe cand dreptul războiului necesită condiţii mai ferme de aplicare,
condiţii evidenţiate de formulele utilizate : „ se obligă să respecte ” ori „ se obligă să facă să
fie respectate, în toate imprejurariie, convenţiile umanitare “. În raport cu funcţile sale, dreptul
conflictelor armate cuprinde două subramuri : dreptul războiului propriu-zis (dreptul de la
Haga ), care fixează drepturile şi obligaţiile beligeranţilor pe parcursul desfăşurării
operaţiunilor militare şi care limitează dreptul părtilor în conflict de a alege mijioacele şi
metodeie de vătămare a adversarului şi dreptul umamiar propriu-zis ( dreptul de la Geneva ),
al cărui obiectiv este ocrotirea militarilor scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi,
prizonieri), precum şi a persoanclor care nu participă direct la operaţiunile miltare .
La cele prezentate anterior, în ultima perioadă s-au mai adăugat noi dimensiuni : dimensiunea
umană ce se manifestă prin protecţia drepturilor omului ale victimelor de război ( Conventiile
a III-a şi a IV-a de la Geneva dm 1949, Declaraţia universală a drepturilor omului din 10
decembrie 1948 ) şi prin protecţia drepturilor omului ale populaţiei civile în caz de conflict
armat ( Titlul IV, capitolele I şi II din Protocolul adiţonal de la Geneva din 8 iunie 1977 –
protecţia generală a persoanelor civile).
În acest context, merită amintit şi principiul enunţat pentru prima dată în cadrul Declaraţiei
Conferinţei Naţunilor Unite privind Mediul ( Declaraţia de la Stockholm din 1972 ), principiu
enunţat chiar în primul articol: „ omul are un drept fundamental la libertate, egalitate şi la
condiţii de viaţă satisfacatoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiasca în
demnitate şi bunăstare”. Nu există nici un interes politic generator de conflicte armate
suficient de important, care să permită ignorarea „necesitătilor de dezvoltare şi ecologice ale
generaţiilor prezente şi viitoare “, dupa cum se arată în cel de-al treilea principiu enunţat în
Declaraţia de la Rio de Janeiro din 1992.
Dimensiunea ecologică este generată de îngrijorarea umanităţii faţă de gravele probleme cu
care se confruntă mediul înconjurător. Această dimensiune se caracterizează prin doua funcţii
noi : prima se referă la protecţia mediului natural, în caz de conflict armat, împotriva efectelor
unor metode şi mijloace noi de război, care ar putea să-i provoace pagube extinse, durabile şi
grave, expresie a principiului precauţiei; cea de-a doua priveşte protecţia populaţiei civile de
efectele catastrofelor şi calamităţilor naturale în timp de pace 472 .

III Aspecte ale evoluţiei relaţiilor dintre dreptul razboiului şi protecţia mediului
Violenţa constituie esenţa fenomenului militar. Este vorba de un tip special de violenta, cea
colectivă. În exprimarea unui specialist militar, aceasta reprezintă “trezirea şi exacerbarea
agresivităţi aţipite în subconştientui fiinţei umane şi desemnate în conştiinţa maselor” 473 .
Trăsăturile ce deosebesc războiul de alte tipuri de violenţă au în vedere pe deoparte adversarii,
care sunt grupuri social – militare, nu indivizi izolaţi, iar pe de altă parte idea violenţei
deschise, folosirii forţei ca instrument politic, ca o continuare a relaţiilor politice. Dupa cum
spunea Montesquieu, forţa ofensivă este reglementată de către dreptul ginţilor, care este legea
politică a popoarelor privite sub unghiul raporturilor pe care le au unele cu altele. Viaţa
statelor este ca şi cea a oamenilor. Oamenii au dreptul de a ucide în caz de legitimă apărare;
statele au dreptul de a purta război pentru propria conservare” 474 .
Scopul razboiului este acela de a slăbi capacitatea de rezistenţă a inamicului în asemenea
măsura încât sa-l facă să accepte voinţa învingătorului. Rezultă incontestabil faptul că între
obiectivele principale ale operaţiunilor militare, în caz de conflict armat, nu se înscrie şi
protecţia mediului. Totuşi, în ultima vreme, odată cu sensibilizarea opiniei publice faţă de
problemele ecologice şi conturarea unui nou concept – ecocidul – statele manifestă un interes
crescând pe aceasta linie. Din timpuri imemoriale oamenii s-au preocupat de protecţia
mediului inconjurator, desigur la o scară corespunzatoare impactului activităţilor umane
asupra acestuia. Operaţiunile militare, indiferent de anvergură, au reprezentat un pericol
pentru echilibrul ecologic. Poate cea mai veche lege ecologică este cea gasită în Biblie
(Deuteronomul 20.19) ; ,,Dacă vei împresura multe zile o cetate cu care eşti în război, ca s-o
cucereşti, pomii să nu-i strici, tăindu-i cu securea; să mănânci din ei şi să nu-i tai; căci pomul
de pe câmp este oare un om ca să fie nimicit prin împresurare de tine ?” Aşa cum se întâmplă
cu orice lege, nici aceasta nu a fost pe deplin respectată. Mai mult evoluţia societăţii umane a
fost insoţită de perfecţionarea mijioacelor de ducere a acţiunilor de luptă generând, progresiv,
noi şi sporite ameninţări la adresa mediului

1. Antichitatea
Caracteristic perioadei de până la caderea imperiului roman (476), a fost izolarea
comunităţilor umane şi sentimentul ostilităţii reciproce. Considerându-i pe ceilalţi duşmani
naturali, aplicarea legii junglei părea pe deplin jusiificată, iar fiecare victorie era urmată de
masacre şi atrocităţii.
Războiul era considerat un mijioc legal de rezolvare a disputelor dintre state, actele de
cruzime neconstituind crime, ci pedepse meritate aplicate ,,vinovaţilor”. Otrăvirea apelor, în
special a fântânilor, incendierea recoltelor, distrugerea aşezărilor umane reprezentau aspecte
comune ale desfăşurării acţiunilor de luptă, reguli ce ulterior vor fi consacrate ca norme de
drept pozitiv; reguli ce prescriu limite privind perioadele, sezoanele, locurile şi modurile de
desfăşurare a luptei 475 . Una din primele codificări, Codul lui Hammurabi regele
Babilonului, începe astfel: ,,Prescriu aceste legi spre a împiedica pe cel putemic să oprime pe
cel slab” 476 .
Mahabharata, Ramayana, Legile lui Manu conţin principii uimitor de moderne, unele dintre
ele fiind asemanătoare cu prevederile Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 asupra legilor şi
obiceiurilor războiului terestru prin care se arată că nu toate mijloacele de luptă sunt licite 477
.
Grecul Alexadru din Isios a formulat încă din acele timpuri idea ce va sta la baza dreptului
războiului: odată suprimată cauza conflictului, a lăsa războiul să continue pentru ea, ar fi
opera unui nebun”. Aristotel este creatorul conceptului de “razboi drept”, iar istoricul Polibiu
a susţinut că scopul războiului este restabilirea dreptului, iar invingătorul trebuie să aibă o
atitudine moderată şi să nu recurgă la cruzimi 478 . Grecii, de altfel, şi-au creat un drept al
războiului foarte detaliat care conţinea reguli dure. Legile cetăţenilor, de pildă, interziceau
luptătorilor să se predea.
În acest sens, este cunoscută inscripţia de pe monumentui ce comemorează bătălia de la
Termopile (480 i.e.n.) unde Leonidas şi cei 300 de spartani au preferat moartea dezonoarei:
„ Trecătorule, du-te şi spune Spartei că noi suntem aicea morţi, ascultând legile”.

2. Evul Mediu
Marcat profund de fanatismul religios, feudalismul a constituit o perioadă de stagnare în
evoluţia din toate domeniile. Nu a făcut excepţie nici dreptul războiului. Aceasta cu atât mai
mult cu cât, atribuind suferinţei o valoare mistică, Biserica, prin edictul de la Milano din anul
313, a sprijinit teoria “războiului just”. În reculul spiritului umanitar, orice cruzimc era
justificată atâta vreme cât războiul era privit ca o consecinţă a păcatului originar. În plus, din
momentul declanşării razboiului, inamicul era considerat duşmanul lui Dumnezeu. Astfel,
,,progresul omenirii a fost frânat timp de secole. De acum, voind cu orice preţ să aibă dreptate,
se căutau alibiuri în credinţă, morală, justiţie sau onoare ; ambii beligeranţi se bateau pâna la
epuizarea forţelor lor şi invocau această dogmă pentru a justifica cruzimile care abundau”.
Din punct de vedere militar, secoiul XIV marchează un moment de cotitură în istoria artei
militare odată cu apariţia armelor de foe. Ca urmare, s-au produs mari schimbări în plan
economico-social şi politic. Prin eficienţa lor, dar şi prin preţurile ridicate noile arme au
devemit apanajul exclusive al monarhilor, următorul pas fiind apariţia armatelor profesioniste
în paralel cu dispariţia războaielor private şi a servajului. Cu timpul teoria originii divine a
războiului este înlocuită cu ideea de necesitate. Promotorii dreptului natural condamnă
suferinţele inutile. Intre aceştia se evidenţiază Hugo Groţius (1583 – 1645), părintele dreptului
internaţional, care în lucrarea ,,De jure belli ac pacis” arată că: ,,dreptul războiului nu există
întrucât războiul este un fapt antisocial şi antijuridic” Nu poate trece, însă, neobservat faptul
că acelaşi autor era totuşi tributar concepţiilor epocii în care trăia: ,,Daca se cercetează
principiile fundamentale ale naturii, nu găsim printre ele nici unul care ar osândi războiul, căci
şi scopul războiului – păstrarea vieţii şi menţinerea integrităii trupului, precum şi păstrarea şi
dobândirea lucrurilor folositoare vieţii – se potriveşte de minune cu aceste principii
primordiale ale naturii. Şi daca în acest scop este necesar să se foloseasca forţa, aceasta nu are
nimic potrivnic principiilor primordiale ale naturii, de vreme ce natura a înzestrat fiecare
vieţuitoare cu puteri pe care le foloseste spre a se apăra şi spre a se ajuta singură”.
Iluminiştii sunt cei ce au enunţat două principii importante ale dreptului războiului: principiul
necesităţii şi cel al umanitarismului. În condiţiile în care unul obligă beligeranţii să nu
folosească forţa peste limitele necesare obţinerii victoriei, iar celălalt cere ca războiul să fie
purtat astfel încât să nu pricinuiască adversarului mai multe suferinţe şi distrugeri decât cele
impuse de necesitătile militare, deluşim şi unele tente ecologice, deşi acestea nu sunt
exprimate direct.
Dupa proclamarea, ,,nemuritoarelor principii” (Justiţie, egalitate în faţa legii, libertatea
individuală a cetăţeanului), după Revoluţia Franceză din 1789 o nouă perioadă de frământări
va măcina Europa. Declarând că “războaiele invitabile sunt întotdeauna juste”, Napoleon îşi
începe campania de cuceriri. În opinia lui Jean Pictet: “sub Napoleon I mortalitatea este
înspăimântătoare. În spatele scenelor de glorie decorul este sinistru” 479 .

3. Epoca Modernă
Secolul al XIX-lea se caracterizează printr-o dezvoltare făra precedent a economiei, ştiinţei,
căilor de comunicaţi etc. Urmarea acestui fapt a constitui-o creşterea schimburiior
internaţionale în toate domemiie. Strângerea relaţiior dintre naţiuni s-a concretizat şi prin
crearea primelor organizaţii internaţionale ce au îmbrăcat forma uniunilor poştale, telegrafice
şi monetare. În acest context are loc şi trcerea dreptului războiului din domeniul cutumiar în
sfera convenţională.
,,Declaraţia referitoare la dreptul maritim”, adoptată la Conferinţa de pace de la Paris din 1856
cu ocazia încheierii războiului Crimeii, constituie actul de naştere al dreptului războiului
modern. Normele acestuia sintetizează standardele umanitare consacrate de-a lungul istoriei
pe cale cutumiară, convenţionala sau prin dreptul intern al statelor. Aceste standarde pot fi
grupate în următoarele categorii:
- standarde umanitare de protecţie a victimelor de război şi a populaţiei civile;
- standarde umanitare de protecţie în timp de conflict armat consecrate prin convenţii
referitoare la drepturile omului 480 ;
- standarde consacrate în principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan 481
;
- standarde privind interzicerea unor mijioacc şi metode de război 482 .
Între acesrea din urmă se găsesc şi reglementările ce vizează modalităţile de influenţare a
mediului de către instituţia militară atât în timp de pace cât mai ales în timp de război.
Astfel, prin convenţii speciale a fost prohibită utilizarea gazelor înăbuşitoare sau vătămatoare.
Prin “Regulamentul anexat Convenţiei a II-a din 1899 şi a IV-a din 1907 de la Haga, se
interzic:
- utilizarea de otrăvuri şi arme otrăvite;
- folosirea de arme, proiectile şi materii de natură a produce un rău superfluu;
- distrugerea sau sechestrarea proprietăţi inamicului făra o necesitate imperioasă de război;
- bombardarea de oraşe, sate, locuinţe şi clădiri neapărate
De asemenea se interzic:
- folosirea gazelor toxice, asfixiante sau similare şi a tuturor lichidelor, materialelor sau
procedeelor analoage;
- perfecţionarea, producerea, stocarea şi utilizarea armelor biologice (bacteriologice) şi a
toxinelor;
- folosirea procedeelor sau mijloacelor care sunt concepute pentru a provoca sau de la care se
pot aştepta să provoace daune întinse, durabile şi grave mediului natural;
- utilizarea armelor noi;
- atacurile asupra lucrărilor şi instalaţiilor care conţin forţe periculoase.
Criteriul ecologic este consacrat ca principiu de drept internaţional umanitar prin Protocolul I
adiţional la cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecţia
victimelor conflictelor armate internaţionale adoptat la 8 iunie 1977.
Structurat pe două paragrafe, articolul 55 al documentului amintit este intitulat “ protecţia
mediului natural”. În baza lor:
1.Războiul va fi condus veghiând la protejarea mediului natural contra daunelor întinse,
durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de
război concepute pentru a cauza sau de la care se poate aştepta să cauzeze asemenea daune
mediului natural, compromiţând, datorită acestui fapt, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei;
2. Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sunt interzise”.
Mediul natural reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa,
solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile anorganice, precum şi fiinţele vii,
sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile
materiale si spirituale .
Din păcate, nu s-a reuşit definirea unor concepte importante, astfel încât pragul critic al
gravităţii prejudiciilor nu a fost indicat cu certitudine.

4. Violenţa armată în societatea postindustrială

Secolul al XX-lea s-a caracterizat prin mondializarea societăţii de tip industrial şi, mai nou, ca
efect al revoluţiei ştiinţifice şi tehnice profunde, a societăţi de tip postindustrial. Consecinţa
imediată şi vizibilă a saltului calitativ din acest punct de vedere este adâncirea diferenţelor
economico-sociale şi structurale dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Decalajul
acesta are urmări directe asupra raporturilor politico – militare regionale, continentale şi
mondiale.
Urmarea acestei realităţi o constituie recrudescenta violenţei la scară planetară, în
ciuda tuturor convenţiilor şi declaraţiilor ce vizează întărirea păcii şi securităţii. Până la
primul război mondial, între reglementările (de origine cutumiară ori convenţională) şi
tehnicile şi modalităţile de ducere a războiului a existat o relativă consonanţă. Timp de zeci
sau sute de ani, acestea nu au suferit modificări majore. Ritmul lent în care a evoluat războiui
nu a lăsat loc unor surprize prea mari.
Apariţia pe teatrele de război a tancului, a gazelor de luptă, avionului şi submarinului în
timpul primului război mondial a generat un cutremur în domeniul modului de ducere a luptei.
Cel de-al doilea război mondial a găsit domeniul dreptului de la Haga neadaptat noilor
modalităţi de desfăşurare a acţiunilor militare pe mari spaţii geografice derulate într-un ritm
tot mai alert, cu sprijin aerian omniprezent şi deosebit de puternic, folosirea
bombardamentelor strategice ca mijioc de diminuare a potenţialului economico – militar şi de
influenţare a moralului populaţiei, apariţia, în final, a rachetelor şi armei nucleare. Ca urmare,
s-a constatat creşterea continuă a pierderilor în rândul populaţiei civile în ansamblul total al
victimelor.
Ultimele tendinţe în domeniu tind către o nouă codificare a dreptului conflictelor armate
ţinând cont în special de caracterul războaielor recente „împotriva terorismului”, unde foarte
multe situaţii apărute nu au putut fi incadrate juridic din punct de vedere al dreptului
internaţional. De asemenea se vor amplifica măsurile de implementare, la nivel internaţional
şi naţional, a principiilor umanitare; primul pas fiind, în ţara noastră, adoptarea deciziei
Guvernului României Nr. 298 din 17 decembrie 2007 privind aprobarea Strategiei naţionale
de aplicare a dreptului internaţional umanitar.

466 Jean Pictet: Developpement et principes du droit international humanitaire, Ed. A-

Pedone, Paris, 1983, p.53
467 Dr.I.Cloşcă, Dr.I.Suceavă; Drept international umanitar, Casa de editură ,,Şansa”
SRL,Bucureşti, 1992, p. 15-16
468 Carta O.N.U.,art2, pct.4: Statutui Tribunalului de la Nurenberg, Statutui Tribunalului de
la Tokyo 606
469 Mr.Ion Dragoman: Dreptui internaţional aplicabil în conflictele armate şi războiul
generalizat de apărare a ţării, Gandirea militară romanească .2/l992, p-46
470 .Michel Vetechez: Guerilla et droit humanitaire. Geneva. 1983. p.XXIl
6 Frederic de Moiilmen: Le droit de guerre et les forces armees, Geneve, 1981, p.22-23
7 Dr.I.Cloşcă, Dr.I.Suceavă : op.cit, p.11
472 I. Coşcă, I Suceavă, po. cit. P. 12
473 C.Paunescu Agresivitatea şi condiţia umană, Ed Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 14
474 Montesquie” – Despre spiritui legilor în Agresiunea în dreptul internaţional public, în
revista trupelor de uscat
nr.2/1994,p.51 609
475 Quincy Wright: A study of War, London, p. 42
476 Dr.I.Cloşca, Dr.I.Suceava : op.cit, p. 19
477 Ibidem, p. 23
478 G. Geamănu, Drept internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Ed. Academiei
R.S.R. Bucureşti 1977, p. 146
479 Jean Pictet: Dcvellopement et princqies du droit intemational humanitaire, Ed. A-
Pedone,Paris, 1983, p.86
480 Carta O.N.U., art.1, alin3: Conventia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid,
Adunarea Generala a O.N.U. din 09.12.1948; Declaratia acordării independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale, Adunarea Generala a O.N.U. din 14.12.1961
481 Carta O.N.U., Art 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
482 Regulamentul anexat Convenţiilor a II-a din 1899 şi a IV-a din 1907 de la Haga