PROGRAMELE ICONOGRAFICE

Cuprinsul programelor, temele şi modul reprezentării acestora pe pereţii

monumentelor, au evoluat în legătură cu interpretările date de Sfinţii Părinţi,
liturghişti, comentatori, predicatori şi, în general, de Tradiţia bisericească. În
timp, datorită unor artişti decoratori importanţi, reprezentările iconografice au
devenit din ce în ce mai complexe şi mai bogate în amănunte. O anumită
convenţie s-a conturat în timp şi a fost consacrată în iconografia bizantină în
legătură cu simbolurile (aparatul simbolic) cu caracter mistic.
Între toate aceste aspecte care au determinat constituirea iconografiei şi
limbajului specific al artei bizantine, ideile (simbolurile) liturgice şi, în
general, cultul Bisericii Creştine au inspirat, în egală măsură şi într-un mod
semnificativ, planurile şi structura arhitecturală a monumentelor. Acestea au
fost, la origine, izvoarele, principiile şi directiva principală a picturii murale,
miniaturilor, icoanelor.
Pentru a putea înţelege sensul în care s-au alcătuit programele
iconografice trebuie să luăm în considerare mai întâi şi în linii mari, modul în
care a evoluat spaţiul (îndeosebi cel interior - intradosul) ecleziastic.
Au existat, în primele secole, două tipuri principale de arhitectură
religioasă creştină, unul b a z i l i c a l şi tipul planimetric c e n t r a l .

bazilicǎ
Cel dintâi, se află în legătură cu domus patricia şi cu încăperea solemnă, de
recepţie a palatului imperial. Acest tip s-a perpetuat prin bisericile de plan
rectangular şi cu absidă situată la capătul opus intrării, pe axa mediană a
edificiului. Cel de-al doilea model planimetric, de tip central, îşi are originea în
construcţiile numite m a r t y r i a .

Martyrium (martyria, la plural) era clădirea înălţată deasupra

mormântului unui sfânt mucenic, ale cărui moaşte se aflau îngropate acolo.
Datorită faptului că altarul bisericii se înălţa deasupra mormântului, poziţia
acestuia era în centrul edificiului. Cele mai multe astfel de martyria au fost
înălţate într-o epocă anterioară lui Constantin cel Mare (cultul martirilor începe
să fie practicat în Biserică în cursul secolului II şi capătă amploare către
sfârşitul veacului IV şi începutul celui următor). A rămas renumit martyrium-

2
ul înălţat la Ierusalim, deasupra locului în care Iisus Hristos fusese aşezat în
mormânt. Edificiul, de tip „rotondă” cu colonadă interioară, aşa cum ni s-a
păstrat imaginea sa în desene şi gravuri de epocă, a fost în cele din urmă,
distrus de perşi în secolul VII.
Genul a evoluat în paralel cu
stilul bazilical. Este întâlnit, sub
forma unor rotonde sau construcţii
poligonale, peste tot la
Constantinopol, Ravenna, Roma,
Siria sau în Balcani. La noi în ţară,
o rotondă datând probabil din
veacul X sau XI a fost descoperită
la Alba Iulia. De curând, şi la Sibiu arheologii au pus în evidenţă urmele unui
astfel de edificiu de plan circular, cu absidă.
Bisericile de acest tip erau încoronate de o cupolă, înălţată deasupra
sarcofagului mucenicului. Piatra tombală a devenit, în timp, Sfânta Masă pe

care se slujeau Liturghiile.

Un al treilea tip arhitectonic s-a inspirat din forma crucii, latine sau
greceşti. Stilul arhitectural bizantin a determinat diverse sinteze şi înrâuriri
reciproce ale acestor trei tipuri originale. În Bizanţ şi în ţările de tradiţie
bizantină, cupola a rămas elementul arhitectural esenţial al bisericii.
Patriarhul Gherman I (Germasnus) al Constantinopolului (715-30), unul
dintre tâlcuitorii cei mai avizaţi ai simbolisticii bisericilor, în lucrarea care i-a

3
fost atribuită, întitulată Historia mystagogica (lucrare sa reprezintă o operă de
interes capital în înţelegerea iconografiei răsăritene, a simbolismului
veşmintelor liturgice şi a Liturghiei în general), arată că, în ansamblul bisericii,
cupola este figura „cerului nevăzut”1. În epoca primară, preoţii oficiau în jurul

1
Hist. mystagogica, atribuită Patriarhului Gherman I (Ed. F. E. Brightman, Journal of Theol. Studies, IX
(1908), pp. 257 şi urm.): 1. … Biserica este cerul pe pământ în care Dumnezeul cel ceresc «locuieşte şi
umblă» (2 Cor. 6: 16; conf Lev. 26: 12). Ea simbolizează Răstignirea, Înmormântarea şi Învierea lui Hristos.
A fost proslăvită, cu mult înainte, prin Cortul Mărturiei ridicat de Moise (Ex. 27: 21), în care se aflau altarul
jertfei şi Sfânta Sfintelor. A fost prefigurată de Patriarhi, prorocită de Profeţi, întemeiată de Apostoli şi slujită
de Ierarhi.
2. Conca (bolta absidei centrale) este după chipul grotei din Bethleem unde s-a născut Hristos, şi a grotei în
care a fost îngropat trupul său, după spusele Evanghelistului, că« L-au pus într-un mormânt care era săpat în
stâncă» (Marc. 15:46).
3. Sfânta Masă este locul în care a fost înmormântat Hristos, şi pe care este aşezată pâinea cea adevărată din
cer (Ioan 6: 32), jertfa tainică şi fără de sânge, Hristos. …Este de asemenea tronul, susţinut de heruvimi, pe
care Dumnezeu se odihneşte. Tot la această masă, a Stat Domnul la ultima sa cină în mijlocul apostolilor săi
şi, luând pâine şi vin, le-a spus, “Luaţi, mâncaţi: acesta este trupul meu; beţi dintru acesta toţi: acesta este
sângele meu”(Cf. Mat. 26: 26-28). A fost prefigurată de masa Legii (vechiului Legământ) pe care era aşezată
mana coborâtă din ceruri (“Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer
este acea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare ”) (Cf. Ioan 6: 50), - Hristos.
4. Ciborium-ul (kibourion) marchează locul pe care Hristos a fost răstignit: pentru că locul înmormântării
Sale era aproape de cel al răstignirii (Ioan 19: 42)şi mai jos decât acesta (hupobathron) (În felul în care
ciboriumul se ridică peste masa altarului, aşa încât locul Răstignirii este mai înalt decât cel al Mormântului).
… Este de asemenea, în chipul chivotului legii Domnului (“Plecând ei de la muntele Domnului, au mers trei
zile; iar chivotul legii Domnului a mers înaintea lor cale de trei zile, ca să aleagă pentru ei loc de odihnă”:
Num. 10: 33)…pe careDomnul a poruncit să fie împodobit cu doi heruvimi de aur, bătuţi “ca dintr-o
bucată”(Ex. 25: 18), unul de fiecare parte a capacului: pentru că kib- (înseamnă) că stau deasupra chivotului
(kibôtos), în timp ce –ourin (înseamnă) că este iluminat de lumina Domnului (etimologie greşită: Urim
(“lumini”) erau pietrele purtate pe piept de Aaron, atunci când intra în cortul Mărturiei : “În hoşenul judecăţii
să pui Urim şi Tunim; şi vor fi acestea în inima lui Aaron, cânda va intra el în cortul adunării să se înfăţişeze
înaintea Domnului”. (Ex. 28: 30)).
5. Locul sacrificiului (thusiastêrion – n.n. proscomidiarul) este după chipul mormântului lui Hristos căruia
Mântuitorul s-a adus pe sine jertfă (“Şi umblaţi în iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine
pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă”, Efes. 5: 2) lui Dumnezeu Tată,
oferindu-şi spre sacrificiu trupul săul (“Întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin jertfa trupului lui Iisus
Hristos, o dată pentru totdeauna”, Evr. 10: 10), ca pe un mile de jertfă, dar în acelaşi timp ca un Preot care
jertfeşte şi ca Fiul Omului care se oferă pe sine şi care este dăruit.…Locul jertfei este astfel numit după
scarificiul spiritual care se celebrează în cer, iar netrupeştile ierarhii oficiază slujba cerească sunt
reprezentate de preoţii de pe pământ care veghează şi îi slujesc permanent Domnului …
6. Bema ( în româneşte soleea, zona înălţată care începe din dreptul iconostasului şi cuprinde toată suprafaţa
absidei altarului; din grec. bema = treaptă) este un loc asemenea unui postament (hupobathros topos) şi ca un
tron pe care Hristos, Împăratul universului(Pantokrator), prezidează împreună cu apostolii Săi, aşa cum le-a
făgăduit acestora , “Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va
şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel” (Mat. 19: 28). Simbolizează de asemenea Cea de-a Doua Venire când El va sta pe tron judecând
lumea….
7. Cornişa (kosmitês)(probabil cu referire la partea superioară, profilată, a templon-ului sau iconostasului;
coronamentul pe care e fixat crucifixul cu moleniile)denotă ordinea sfântă (kosmion) care guvernează lumea
(kosmikon), şi arată că temeiul încununarea acestei noi ordini este jertfa lui Hristos Domnul, şi că se cuvine
ca lumea să fie încoronată (kosmoumenon) de Cruce.
8. Cancelul (kangell)(balustrade înaltă a iconostasului sau templon-ului, pe care se sprijină icoanele
împărăteşti) simbolizează locul rugăciunii,şi marchează limita dintre spaţiul destinat credincioşilor şi cel al
Sfintei Sfintelor (sanctuarul) accesibil doar preoţilor. …

4
altarului (din centru), credincioşii stând în mai multe rânduri, de jur împrejurul
clericilor. Curând, între altar şi spaţiul ocupat de credincioşi a apărut o
balustradă scundă, împrejmuitoare, care ulterior a dat naştere tâmplei. Când
numărul credincioşilor a sporit, altarul s-a mutat la capătul, sau pe latura
dinspre răsărit al edificiului, formând absida principală. Balustrada (cancelum)
a fost înălţată mai întâi, cu o cortină brodată (catapeteasma) şi, ulterior
(probabil începând cu secolul al XII-lea) cu icoane.
După cupolă şi absida principală, cel de-al treilea element arhitectural
considerat într-o ordine ierarhică, este naosul. În centrul lui, sub cupolă, un
vultur, simbol al lui Hristos, a însemnat, o vreme, zugrăvit pe pardoseală, locul
ocupat cândva de altar.
În dreapta şi în stânga vulturului a fost, din totdeauna , locul rezervat
cântăreţilor. În unele regiuni din ţările româneşti, un perete de zid sau de lemn
închide naosul nelăsând decât deschiderea unei uşi spre comunicarea cu
compartimentul următor, pronaosul, încăperea rezervată celor „chemaţi”.
Decorul pictural se întemeiază, în programe, pe ierarhia indicată :
cupola, absida principală ( conca – bolta absidei, de forma unui sfert de sferă
şi hemiciclul – peretele vertical, semicilindric,), bolţile şi pereţii naosului,
arcul triumfal (care leagă absida altarului de spaţiul navei) şi arcul cel mare
(pereche), aşezat pe partea opusă a axului principal: calotele sau spaţiile
descrise prin cele două arce laterale (absidele laterale), partea superioară
(timpanul) a peretelui dimpotriva tâmplei (pe partea de vest, deasupra uşii de
intrare dinspre pronaos spre naos); pereţii de miazăzi şi miazănoapte ai
naosului, socotiţi în sensul acelor ceasornicului, urmând, bolta şi pereţii
pronaosului. Începând cu secolul al XVI-lea, programul iconografic s-a

9. Tăbila (rotundă) a sfintei mese aminteşte prin forma sa piatracare a fost prăvălită peste intrarea în
mormântul Domnului, pe care îngerul a dat-o la o parte şi peste care s-a aşezat (“…îngerul Domnului,
coborând din cer, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei”, Mat. 28: 2) … anunţând femneilor mironosiţe
Învierea lui Hristos…

5
dezvoltat, ocupând pereţii pridvorului şi, în Moldova, mai ales, chiar exteriorul
bisericilor.
Anumite aspecte se cer însă subliniate:
1. Riguroasă, ierarhia temelor se întemeiază (cum am spus) pe
istoria cultului, a ritualului şi pe interpretările Liturghiilor;
2. În al doilea rând, temele şi figurile nu sunt independente, ci
reprezintă părţi ce constituie (după o ordine prestabilită) un
ansamblu legat, aşa cum sunt paginile unei cărţi. Pictura
murală trebuie citită, urmărită în succesiunea ei.
În mod surprinzător, există descrieri iconografice care încep cu
pronaosul (sfârşitul cărţii), înaintând spre naos şi aşa mai departe. Alţii
încep cu altarul sau, ghidându-se după principii estetice, aleg scenele
spre a le descrie, la întâmplare şi pe sărite.
Există fireşte, variante şi dezvoltări (complicări) ale acestui
program, determinate, de pildă, de existenţa mai multor cupole (bazilica
„San Marco” din Veneţia , care reproduce un monument
constantinopolitan din veacul al VI-lea, dispărut, are cinci cupole);
biserici în care, între naos şi pronaos s-a interpus o încăpere funerară;
nevoia de a zugrăvi, cum am spus, pereţii exteriori, etc. Pictorii şi
teologii au întâmpinat, în consecinţă, probleme şi provocări care au
impus (în fiecare caz în parte) aflarea soluţiilor potrivite. De aceea,
organizarea programelor picturii murale bizantine nu poate fi
considerată ca fiind stereotipă. Trebuie, aşa cum de pildă a făcut-o în
ultima vreme Sorin Dumitrescu în legătură cu pictura exterioară din
veacul al XVI-lea, căutate sursele care au condus la aceste noi formule şi
programe iconografice.

6
 Programele iconografice şi simbolismul arhitectural

Bizantinii au manifestat încǎ de timpuriu un simţ aparte faţǎ de

sensul simbolic al fiecǎrei biserici, în arhitecturǎ cât şi în ceea ce
priveşte decorul mural. O simbolisticǎ arhitecturalǎ a bisericilor,
fundamentatǎ pe tipul de bisericǎ de plan bazilical, poate fi întâlnitǎ în
scrierile Sfântului Maxim Mǎrturisitorul (580-662). În Mistagogia sa,
Sfântul Maxim, care aplicǎ în interpretarea simbolicǎ a edificiului de
cult, gândirea misticǎ din Areopagitica (aşa au fost numite textele
areopagitice) Sfântului Pseudo-Dionisie Areopagitul (părinte apostolic
din veacul I-II), vede în bisericǎ : „imaginea lui Dumnezeu” şi
„imaginea Universului”. Tema lumii-templu a lui Dumnezeu, loc comun
al gândirii elenistice, preluatǎ de Sfinţii Pǎrinţi, este aplicatǎ de Sfântul
Maxim nu doar cu referire la Biserica duhului (adică arhitectura
duhovniceascǎ a sufletului omului credincios, modul în care creştinul se
edificǎ spiritual, inima sa devenind Templu al lui Dumnezeu) ci şi relativ
la zidirea concretǎ, de piatrǎ, a bisericii. Sfântul Maxim adaugǎ la
interpretarea cosmicǎ a edificiului o interpretare de tip antropologic :
sanctuarul (absida principalǎ) corespunde sufletului; nava (naosul)
corpurilor (corporalitǎţii). Aceastǎ simbolisticǎ va fi reluatǎ adesea de
comentatori.
Autorul necunoscut al unui text siriac din veacul al VIII-lea
întitulat Sugita2 (ori Sugîta) insistǎ asupra aceluiaşi dublu simbol al
bisericii, imagine a lui Dumnezeu şi imagine a lumii. În aceastǎ lucrare
(un ekfrasis) este descris un edificiu concret şi anume catedrala „Sf.
Sofia” din Edessa. „Templul” din Edessa reprezintǎ pentru scriitorul

2
Textul siriac a fost editat, cu o traducere în germană, de H. Goussen, le Muséon, XXXVIII (1925), 117-136;
a doua traducere în germană de A-. M. Schneider, Oriens Christianus, XXXVI (1939), 161-67; în traducere
franceză de A. Dupont-Sommer, Cahiers archéologiques, II (1947), 29-39.

7
 creştin expresia „Tainelor esenţei divine” în care se învǎluie „planul de
Mântuire”; „nepǎtrunse, spune autorul, sunt tainele acestui templu,
cuprinzând laolaltǎ cerurile şi pǎmântul; el este reprezentarea tipicǎ a
negrǎitei Treimi, ca şi a planului Mântuitorului nostru”. Şi autorul se
minuneazǎ : „Drept urmare, este un lucru admirabil acela cǎ în micimea
sa, (Templul) sǎ se afle în rezonanţǎ cu întreaga şi vasta întindere a
lumii, nu prin dimensiuni, ci prin tip ... Iatǎ cum acoperişul sǎu este
întins aşa cum se întind cerurile; fǎrǎ coloane, boltiri şi împrejmuiri; şi,
în plus, (el este) ornat cu mozaicuri de aur, aşa cum firmamentul este
împodobit cu stele strǎlucitoare. Iar înalta sa cupolǎ, cum se poate ea
compara cu înaltul cerurilor, şi cât e de asemǎnǎtoare cu un coif, ...
arcele sale, vaste şi splendide, reprezintǎ cele patru colţuri ale Lumii; ele
se aseamǎnǎ, în plus, prin varietatea culorilor, arcului triumfal, pe care-l
descriu pe cer norii”3.

3
“1. O Esenţă (spirituală) care locuieşti în sfântul Templu, a cărei glorie vine de la Tine prin natură,
Trimite asupră-mi harul Duhului Sfânt să vorbesc despre Templul din Edessa.
2. Bezaleel a fost cel, care călăuzit de Moise, a înălţat tabernacolul care să ne servească de model
(Exod 31:2; 35: 30; 36: 38),
Iar acum Amidonius (episcop al Edessei), Asaph şi Addai (care au alcătuit se pare proiectul
arhitecturii bisericii; Addai fiind şi el episcop) au construit pentru Tine la edessa acest slăvit Templu.
3. Cu adevărat, ei au reprezentat în el taina Esenţei Tale (divine) şi a milei Tale,
Şi cel care şi pentru o clipă îl priveşte cade în admiraţie înaintea sa.
4. Cu adevărat, e un lucru admirabil că în micimea sa se află în rezonanţă cu întreaga şi
vastaîntindere a lumii,
Nu prin dimensiuni, ci prin tip: apele în înconjură (catedrala era situată între două lacuri), precum
marea [înconjură pământul];
5. Tavanul său se întinde cum se întind deasupra cerurile – fără coloane, boltiri şi împrejmuiri-
Şi mai mult, este împodobit cu mozaicuri de aur, aşa cum firmamentul este împodobit cu stele
strălucitoare.
6. Înalta sa cupolă e asemănătoare cu cerul mai presus de ceruri;
E ca un coif, iar partea sa superioară se sprijină ferm pe partea de la bază.
7. Arcele sale largi şi splendide reprezintăcele patru colţuri ale lumii;
De asemenea, se aseamănă, în virtutea coloritului lor divers, cu arcul triumphal (curcubeul)pe care-l
descriu pe cer norii.
8. Alte arce au fost aşezate peste tot în jur, la fel ca şi crestele munţilor;
…
9. Marmurele sale sunt precum Imaginea cea nefăcută de mână, iar zidurile sale sunt în întregime
acoperite cu acestea.
Şlefuite şi albe, [acest placaj de marmură] sunt atât de strălucitoare încât par să genereze lumina
precum soarele.
10. Acoperişul a fost înălţat peste ele pentru a nu fi distruse de ploaie;
Nu e făcut din lemn, ci pare că a fost tăiat (cum şi este) dintr-o singură bucată de piatră.

8
 André Grabar, care a studiat imnul siriac, a rezumat simbolistica
autorului acestuia :”Biserica din Edessa, inspiratǎ de Dumnezeu aşa cum
a fost arca biblicǎ, este o imagine a Tainelor divine; Tainǎ a esenţei
negrǎite a lui Dumnezeu şi a Treimii, Tainǎ a operei de mântuire, Tainǎ
a Bisericii întemeiate de Hristos şi de Apostoli şi care este cea a sfinţilor
celor douǎ Testamente; Tainǎ, în cele din urmǎ, a structurii Cosmosului,
a cerurilor şi a pǎmântului. Acest edificiu sacru „figureazǎ”, în chip
simultan, pe Dumnezeu în esenţa sa şi în lucrarea sa, şi Universul, cer şi
pǎmânt.”
Aceastǎ interpretare i-a inspirat mai târziu pe Theodor de Andida
(Comentarii liturgice), în veacul al XI-lea, şi pe Sfântul Simeon

11. E îmconjurat (templul) de magnifice curţi împrejmuite de două porticuri sprijinite pe o mulţime
de coloane;
Acestea reprezintă seminţiile lui Israel care înconjurau Tabernacolul (cortul) Marturiei.
12. Pe fiecare din părţile laterale are câte o faţadă identică cu cea dinainte (faţada principală; Cu
alte cuvinte faţadele de nord, sud şi vest. Faţada estică era ocupată de o absidă cu trei ferestre),
La fel cum una este Sfânta Treime.
13. Tot aşa, o singură lumină străluceşte în corul bisericii pătrunzând prin trei ferestre deschise,
Anunţând Taina Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
14. Şi pe aceste trei părţi laterale (de nord, de sud şi de vest) lumina pătrunde în interior prin
nenumărate ferestre
Îi reprezintă pe Apostoli, şi pe Domnul nostrum, pe Profeţi, pe Mucenici şi pe Mărturistori.
15. În mijloc e plasat un podium (solee) după modelul “încăperii de sus”(Fapte 1:13) şi a muntelui
Sionului
Iar în faţa acesteia stau unsprezece coloane precum cei unsprezece apostolic care s-au adunat dupoă
Înălţarea Domnului.
16. De asemenea coloana dinaintea soleei reprezintă Golgota (pe care s-a înălţat crucea),
Pe aceasta e fixată o cruce strălucitoare, asemenea Domnului răstignit între tâlhari.
17. De asemenea, cinci uşi se deschid către navă (probabil una către nava centrală şi alte patru,
corespunzătoare colateralelor, câte două de fiecare parte) în chipul celor cinci fecioare (înţelepte; Cf. Mat.
25: 1),
Prin ele intră credincioşii, la fel cum au intrat la nuntă fecioarele cele înţelepte …
18. Cele zece coloane care susţin ciboriumul (plasat înaintea sfintei mese din altar)
Îi reprezintă pe cei zece apostolicare s-au ascuns în vreme ce era răstignit Mântuitorul.
19. Forma celor nouă trepte plasate la intrarea în absida centrală la fel ca şi cele dinaintea tronului
(Synthronon – tronul Episcopal aşezat în extremitatea estiocă a absidei)
Reprezintă Tronul lui Hristos şi cele nouă ranguri îngereşti.
20. Nepătrunse sunt tainele acestui Templu care simbolizează deopotrivă cerul şi pământul : în el e
reprezentat schematic
Sublima Taină a Treimii şi Milostenia lui Hristos
21. Apostolii, care alcătuiesc temelia Bisericii pe care a întemeiat-o în Duhul Sfânt, Profeţii şi
Mucenicii sunt symbolic reprezentaţi de acesta (de Templu).
Fie ca pomenirea lor (a celor care s-au învrednicit de ridicarea bisericii) să dăinuiască în ceruri cu
rugăciunile Preacuratei Maici!
Fie ca sublima Treime care le-a insuflat tăria de a înălţa acest Templu
Să ne păzească de tot răul şi să ne mântuiască din toată primejdia! ”

9
Tesaloniceanul ( arhiepiscop la Tessalonicului, mort la 1429, autorul
lucrării De sacro templo), în secolul XV.
Întruparea a întemeiat o lume nouǎ: (Apocalipsa, XXI, 1 : „Şi am
vǎzut cer nou şi pǎmânt nou”). Nǎscutǎ o datǎ cu Biserica, aceastǎ lume
nouǎ este imaginatǎ de Sfinţii Pǎrinţi dupǎ modelul Universului creat,
aşa cum fusese acesta cunoscut de ei; şi lǎcaşul de cult este o replicǎ, la
scarǎ redusǎ a acestui nou univers creştin: microcosmosul creştin se
referǎ deci la Bisericǎ, microcosmos care preia forma Universului
material, în felul în care îl prezintǎ cosmogarfii antici.
Biserica, ca şi odinioarǎ tabernacolul iudaic, se prezintǎ potrivit
schemei dupǎ care se definea, la momentul acela, lumea vizibilǎ, în felul
în care o indicǎ Cosma Indicopleustul (Topografia creştină, sec. VI): un
paralelipiped încununat cu o boltǎ.
Dumnezeu şi îngerii ocupǎ spaţiul cupolei care corespunde cerului
invizibil. Iconomia Mântuirii care s-a realizat de-a lungul istoriei
evanghelice şi care a fǎcut posibilǎ participarea omului la aceastǎ lume
cereascǎ, este figuratǎ pe cele patru arce mari, cele patru braţe ale Crucii
care încadreazǎ cupola la bazǎ şi care simbolizeazǎ cele patru pǎrţi ale
lumii.

10
 Acest simbolism cosmic care se impune de timpuriu la edificiile
de cult euharistic bizantine, cunoaşte o reînnoire la sfârşitul epocii
bizantine : Simeon Tesaloniceanul, înrâurit de gândirea Sfântului Maxim
Mǎrturisitorul şi de cea a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, atribuie
bisericii, în cele douǎ principale comentarii liturgice ale sale, Despre
Liturghia sacrǎ şi Interpretarea bisericii şi a Liturghiei, un simbolism
de facturǎ cosmicǎ şi antropologicǎ : nava (naosul) este imaginea lumii
vizibile; sanctuarul (absida principalǎ), aceea a cerului; anumite
momente ale ceremonialului liturgic (intrarea micǎ) semnificǎ unirea
cerului cu pǎmântul.

11