Sunteți pe pagina 1din 34

De la dictatură la democraţie

Un cadru conceptual pentru câştigarea libertăţii

Gene Sharp
Albert Einstein Institution
Albert Einstein Institution
Declaraţia de misiune

Misiunea Institutului Albert Einstein constă în promovarea la nivel mondial a studiului şi aplicării strategice a acţiunilor nonviolente în situaţii de conflict.
Institutul se angajează:
• să apere libertăţile şi instituţiile democratice;
• să lupte împotriva opresiunii, dictaturii şi genocidului; şi
• să reducă sprijinul pe violenţă ca instrument al politicilor.

Pentru realizarea acestor obiective se recurge la trei modalităţi:


• încurajarea cercetării şi studiilor în domeniul politicilor privind metodele de rezistenţă nonviolentă şi utilizarea lor anterioară în diferite conflicte;
• difuzarea rezultatelor în societate prin intermediul publicaţiilor, conferinţelor şi al mass-mediei; şi
• consultarea cu grupurile aflate în conflict în privinţa potenţialului strategic al acţiunilor nonviolente.

De la dictatură la democraţie

Un cadru conceptual pentru câştigarea libertăţii

Toate materialele incluse în această publicaţie ţin de domeniul public şi pot fi reproduse fără permisiunea lui Gene Sharp. Este apreciată menţionarea sursei.

De la dictatură la democraţie a fost publicată pentru prima dată în Bangkok în 1993 de Committee for the Restoration of Democracy in Burma (Comitetul pentru
Restaurarea Democraţiei în Birmania) în asociere cu Khit Pyaing (The New Era Journal). Din acel moment cartea respectivă a fost tradusă în cel puţin opt limbi şi
publicată în multe ţări, printre care Serbia, Indonezia şi Thailanda.

Other writings in English and translations are available on the Albert Einstein Institution web site.

e-mail: einstein@igc.org
site: www.aeinstein.org

CUVÂNT ÎNAINTE....................................................................................... 3

O ABORDARE REALISTĂ A DICTATURII.........................................................4

O problemă persistentă....................................................................................................5

Libertate prin intermediul violenţei?.................................................................................6

Lovituri de stat, alegeri, salvatori străini?.........................................................................6

A înfrunta realitatea dură.................................................................................................7

PERICOLELE NEGOCIERILOR.......................................................................7

Meritele şi limitele negocierilor.........................................................................................8

O capitulare negociată?....................................................................................................8

Puterea şi dreptatea în cadrul negocierilor........................................................................8

Dictatori „concesivi”........................................................................................................9

Ce fel de pace?.................................................................................................................9

Motive de speranţă...........................................................................................................9

CAPITOLUL 3........................................................................................... 10

DE UNDE PROVINE PUTEREA?...................................................................10


Parabola „stăpânului maimuţelor”..................................................................................10

Sursele necesare puterii politice.....................................................................................10

Centrele puterii democratice...........................................................................................12

DICTATURILE AU SLĂBICIUNI....................................................................12

Identificarea călcâiului lui Ahile.......................................................................................12

Slăbiciunile unei dictaturi...............................................................................................12

Atacul asupra slăbiciunilor dictaturii...............................................................................13

EXERCITAREA PUTERII.............................................................................14

Modul de funcţionare a luptei nonviolente.......................................................................14

Armele nonviolente şi disciplina......................................................................................14

Deschidere, secretizare şi standarde înalte......................................................................15

Schimbări ale relaţiilor de putere....................................................................................16

Patru mecanisme ale schimbării......................................................................................16

Efectele de democratizare generate de sfidarea politică...................................................16

Complexitatea luptei nonviolente....................................................................................17

O planificare realistă......................................................................................................17

Obstacolele unei planificări.............................................................................................18

Unii exponenţi ai libertăţii, din diverse regiuni ale lumii, nu se angajează pe deplin în
analizarea minuţioasă a posibilităţilor de realizare a democraţiei. Asemenea adepţi doar
rareori recunosc importanţa crucială pe care o are planificarea strategică meticuloasă
premergătoare oricărui act. În consecinţă, acest lucru este înfăptuit foarte rar.................18

Patru noţiuni importante într-o planificare strategică.......................................................18

ELABORAREA UNEI STRATEGII..................................................................19

Alegerea mijloacelor.......................................................................................................20

Planificarea democraţiei.................................................................................................20

Ajutorul extern...............................................................................................................20

Formularea unei strategii majore....................................................................................21

Planificarea strategiilor de campanie...............................................................................21

Difuzarea ideii de noncooperare......................................................................................22

Represiunile şi contramăsurile........................................................................................23

Devotamentul faţă de plan..............................................................................................23

Rezistenţa selectivă........................................................................................................23

2
Provocarea simbolică......................................................................................................24

Împărţirea responsabilităţilor..........................................................................................24

A ţinti puterea dictatorilor..............................................................................................24

Schimbări de strategie....................................................................................................25

Escaladarea libertăţii......................................................................................................26

Dezintegrarea dictaturii..................................................................................................26

O atitudine responsabilă faţă de succes...........................................................................27

Pericolul unei noi dictaturi..............................................................................................27

Împiedicarea unei lovituri de stat....................................................................................27

Elaborarea constituţiei....................................................................................................28

O politică de apărare democratică...................................................................................28

O responsabilitate merituoasă........................................................................................28

ANEXA.................................................................................................... 29

METODELE DE ACŢIUNE NONVIOLENTĂ.....................................................29

METODELE DE PROTEST ŞI PERSUASIUNE NONVIOLENTĂ..................................................29

METODELE DE NONCOOPERARE SOCIALĂ.........................................................................30

METODELE DE NONCOOPERARE POLITICĂ.........................................................................32

METODELE DE INTERVENŢIE NONVIOLENTĂ......................................................................33

CUVÂNT ÎNAINTE

Una dintre preocupările mele majore în decursul mai multor ani a fost modul în care oamenii ar putea preveni şi doborî o dictatură. Interesul respectiv a fost parţial
nutrit de convingerea că fiinţele umane nu trebuie să fie nici dominate, nici distruse de astfel de regimuri. Convingerea dată a fost consolidată de lecturi asupra
importanţei libertăţii umane, naturii dictaturilor (de la Aristotel la analişti ai totalitarismului) şi de istorii ale dictaturilor (în special ale regimurilor nazist şi
stalinist).
Am avut ocazia de-a lungul anilor să cunosc persoane care au trăit şi au suferit sub dominaţie nazistă, printre care pe câteva care au supravieţuit în
lagărele de concentrare. În Norvegia, am întâlnit oameni care au rezistat regimului fascist şi au supravieţuit, dar am auzit şi despre oameni care au murit. Am
vorbit cu evrei ce au evadat din ghearele naziste şi cu persoane care au ajutat la salvarea acestora.
Cunoştinţele referitoare la teroarea regimului comunist din diverse ţări provin mai mult din cărţi, decât din contacte personale. Teroarea acestor sisteme
îmi părea cu atât mai crâncenă, cu cât instalarea dictaturilor respective se făcea în numele eliberării de opresiune şi exploatare.
În ultimele decenii, realităţile dictaturilor actuale au devenit mai vizibile odată cu vizitele unor persoane provenite din ţări dictatoriale, precum Panama,
Polonia, Chile, Tibet şi Birmania1. De la tibetanii care au luptat împotriva agresiunii comuniste chineze, de la ruşii care au ţinut piept loviturii de stat declanşate de
ultra-conservatorii sovietici în august 1991 şi de la thailandezii care au împiedicat pe cale paşnică reinstaurarea regimului militar, am obţinut adesea viziuni
tulburătoare asupra naturii perfide a dictaturilor.

1
N. tr. În 1989 numele Birmania a fost schimbat în mod oficial în Myanmar. Am utilizat pretutindeni denumirea din original.
3
Sentimentul de mâhnire şi revoltă faţă de brutalităţile comise, precum şi admiraţia eroismului calm al unor bărbaţi şi femei incredibil de curajoşi erau
uneori amplificate de vizitarea unor locuri în care pericolele erau încă mari, şi, cu toate acestea, oamenii bravi continuau să opună rezistenţă. Vizitele includ
Panama condusă de Noriega; Vilnius, capitala Lituaniei, supusă permanent represiunilor sovietice; piaţa Tiananmen din Beijing, atât în timpul manifestaţiei festive
pentru libertate, cât şi în momentul pătrunderii în acea noapte fatidică a primelor transportatoare auto blindate; sediul opoziţiei democratice din „Birmania
democratică”, situat în junglele din Manerplaw.
Uneori vizitam locuri în care se aflau morţi, cum ar fi turnul de televiziune şi cimitirul din Vilnius, grădina publică din Riga, unde au fost împuşcaţi
oameni, centrul oraşului Ferrara, din nordul Italiei, unde fasciştii i-au aliniat şi i-au executat pe membrii mişcării de rezistenţă, un simplu cimitir din Manerplaw
plin de trupuri ale unor persoane decedate prematur. Este trist să realizezi că orice dictatură lasă în urma sa atâtea victime şi o asemenea devastare.
Aceste preocupări şi experienţe au dat naştere unei speranţe ferme că ar putea fi posibilă împiedicarea instalării unei tiranii, că împotriva dictaturii ar
putea fi duse lupte victorioase fără masacre reciproce masive, că dictaturile pot fi distruse şi renaşterea altora noi din propria cenuşă poate fi blocată.
Am încercat să analizez cu atenţie cele mai eficiente modalităţi de destrămare reuşită a unei dictaturi cu costuri minime în privinţa numărului de vieţi şi
a suferinţelor. În acest scop, am utilizat studiile mele, întreprinse de-a lungul multor ani, asupra dictaturii, mişcărilor de rezistenţă, revoluţiilor, asupra gândirii
politice, sistemelor guvernamentale şi, mai ales, asupra luptei nonviolente realizabile.
Ca rezultat a apărut publicaţia respectivă. Am ferma convingere că nu este nici pe departe perfectă. Dar poate că ea va oferi unele orientări care să
sprijine conceptualizarea şi planificarea mişcărilor de eliberare, care astfel vor deveni mai puternice şi mai eficiente, decât ar fi fost altminteri.
Din necesitate şi în mod intenţionat, studiul dat se va concentra asupra problemei generice a modalităţii de distrugere a unei dictaturi şi de împiedicare a
apariţiei uneia noi. Nu am competenţa necesară pentru a realiza o analiză detaliată şi a oferi o recomandare concretă pentru o anumită ţară. Totuşi, am speranţa că
această analiză generică ar putea fi utilă oamenilor din, în mod regretabil, prea multe ţări, care se confruntă la momentul actual cu realităţile regimului dictatorial.
Ei vor trebui să examineze validitatea analizei respective în raport cu situaţiile lor concrete şi gradul în care recomandările de bază ale acesteia sunt, sau pot fi
făcute să fie, aplicabile în lupta lor de eliberare.
Avem datoria de a ne exprima recunoştinţa unor persoane în scrierea acestei lucrări. Asistentul meu special, Bruce Jenkins, a avut o contribuţie
inestimabilă, identificând problemele de conţinut şi de prezentare a lucrării şi oferind sugestii profunde în privinţa unei formulări mai clare şi mai riguroase a
ideilor cu un grad sporit de complexitate (în special cele referitoare la strategie), în privinţa reorganizării structurale şi a ameliorărilor editoriale. De asemenea,
suntem recunoscători lui Stephen Coady pentru activitatea de redactare. Dr. Cristopher Kruegler şi Robert Helvey au oferit sfaturi şi observaţii importante. Dr.
Hazel McFerson şi Dr. Patricia Parkman mi-au furnizat informaţii referitoare la luptele din Africa şi, respectiv, America Latină. Deşi lucrarea a beneficiat în mare
măsură de o asemenea susţinere generoasă şi nobilă, responsabilitatea analizei şi a concluziilor conţinute o port doar eu.
Nu pretind niciunde în lucrare că înfruntarea dictatorilor va constitui o acţiune facilă sau fără sacrificii. Orice formă de luptă presupune complicaţii şi
pierderi. Cu siguranţă, rezistenţa faţă de tirani va provoca victime. Sper, totuşi, că analiza respectivă va stimula liderii mişcărilor de rezistenţă să ia în consideraţie
unele strategii care le-ar putea spori puterea efectivă, reducând în acelaşi timp gradul relativ al pierderilor.
Lucrarea dată nu ar trebui interpretată nici în modul care ar face să se înţeleagă că, în momentul desfiinţării unei anumite dictaturi, toate celelalte
probleme vor dispărea de la sine. Căderea unui regim nu implică în sine o utopie. Dimpotrivă, ea deschide calea muncii asidue şi a eforturilor îndelungate în
scopul dezvoltării unor relaţii sociale, economice şi politice mai echitabile şi eradicării altor forme de nedreptate şi opresiune. Am speranţa că această examinare
succintă a modului în care poate fi distrusă o dictatură ce va fi utilă oriunde există oameni aflaţi sub dominaţie şi dornici să devină liberi.Gene Sharp
6 octombrie 1993
Institutul Albert Einstein (Albert Einstein Institution )
427 Newbury Street
Boston, Massachusetts 02115 – 1801
CAPITOLUL 1

O ABORDARE REALISTĂ A DICTATURII

În ultimii ani, diverse dictaturi – de origine atât internă, cât şi externă – s-au prăbuşit ori au fost zdruncinate de rezistenţa unor oameni revoltaţi şi mobilizaţi.
Deseori fiind considerate adânc înrădăcinate şi invincibile, unele dintre aceste dictaturi s-au dovedit a fi inapte să ţină piept provocării politice, economice şi
sociale concertate lansate de un anumit popor.
Încă din 1980, în faţa nesupunerii în mod predominant nonviolente a oamenilor, s-au prăbuşit dictaturile din Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
Germania de Est, Cehoslovacia, Slovenia, Madagascar, Mali, Bolivia şi Filipine. Rezistenţa nonviolentă a promovat o mişcare în direcţia democratizării în Nepal,
Zambia, Coreea de Sud, Chile, Argentina, Haiti, Brazilia, Uruguay, Malawi, Thailanda, Bulgaria, Ungaria, Zair, Nigeria şi în diverse regiuni din fosta Uniune
Sovietică (fapt care a avut un rol important în înfrângerea tentativei ultra-conservatorilor sovietici de a organiza o lovitură de stat în august 1991).

4
Pe lângă acestea, în China, Birmania şi Tibet s-a dezvoltat, în ultimii ani, o sfidare politică masivă2. Deşi luptele de acolo nu au pus capăt ocupaţiilor
sau dictaturilor aflate la putere, ele au demascat în faţa comunităţii mondiale caracterul violent al acelor regimuri represive şi au oferit popoarelor o experienţă
valoroasă în privinţa acestei modalităţi de luptă.
Desigur, prăbuşirea dictaturilor în ţările anterior menţionate nu a eliminat toate celelalte probleme existente în societăţile respective: sărăcia,
criminalitatea, ineficienţa birocratică şi distrugerea mediului înconjurător constituie adesea moştenirea regimurilor represive. Totuşi, căderea unor tiranii a redus,
oricât de puţin, o mare parte din suferinţele victimelor opresiunii şi a deschis calea reconstrucţiei acestor societăţi caracterizate de un grad mai ridicat de
democraţie politică, libertăţi personale şi justiţie socială.

O problemă persistentă

În ultimele decenii, a existat într-adevăr o tendinţă la nivel mondial spre o mai mare democratizare şi libertate. Potrivit organizaţiei Freedom House, care
întocmeşte un raport internaţional anual privind statutul drepturilor politice şi al libertăţilor civile, numărul ţărilor lumii declarate „libere” a crescut semnificativ în
ultimii zece ani3:

Libere Parţial libere Nelibere


1983 55 76 64
1993 75 73 38

Cu toate acestea, tendinţa pozitivă este atenuată de numărul mare de popoare aflate încă în condiţii de tiranie. Pentru ianuarie 1993, 31% din populaţia
totală a globului, de 5,45 de miliarde, trăiau în ţări şi teritorii descrise drept „nelibere”4, adică, în zone cu drepturi politice şi libertăţi civile extrem de restrânse.
Cele 38 de ţări şi 12 teritorii incluse în categoria „nelibere” sunt conduse de o serie de dictaturi militare (precum Birmania şi Sudan), de monarhii represive
tradiţionale (de exemplu, în Arabia Saudită şi Bhutan), de partide politice dominante (ca în China, Irak şi Coreea de Nord), de ocupanţi străini (cum se întâmplă în
Tibet şi Timorul de Est) sau se află în etapa de tranziţie.
Multe state se caracterizează astăzi printr-un ritm rapid de schimbări economice, politice şi sociale. Cu toate că numărul ţărilor „libere” a crescut în
ultimii zece ani, există riscul major că multe naţiuni, confruntate cu asemenea schimbări fundamentale rapide, se vor deplasa în direcţia opusă şi vor cunoaşte noi
forme de dictatură. Grupările militare, indivizii ambiţioşi, funcţionarii aleşi şi partidele politice dogmatice vor căuta în repetate rânduri să-şi impună voinţa
proprie. Loviturile de stat sunt şi vor rămâne un fenomen obişnuit. Principalele drepturi politice şi drepturile fundamentale ale omului vor fi în continuare îngrădite
pentru un număr mare de popoare.
Din păcate, trecutul se mai află cu noi. Problema dictaturilor are rădăcini adânci. Oamenii multor ţări au cunoscut decenii sau chiar secole de opresiune,
de provenienţă fie internă, fie externă. Frecvent, supunerea necondiţionată faţă de persoanele şi guvernanţii, deţinători ai autorităţii, a fost inoculată vreme
îndelungată. În cazuri extreme, instituţiile sociale, politice, economice şi chiar religioase ale societăţii – aflate în afara controlului statului – au fost intenţionat
slăbite, subordonate sau chiar înlocuite de instituţii noi, aservite regimului, folosite de stat sau de partidul aflat la putere în scopul de a controla societatea.
Populaţia era adeseori atomizată (transformată într-o masă de indivizi izolaţi), fiind incapabilă de a-şi uni eforturile pentru câştigarea libertăţii, de a se încrede unul
în altul sau chiar de a acţiona din proprie iniţiativă.
Rezultatul este previzibil: poporul devine slab, lipsit de încredere în sine şi inapt de a opune rezistenţă. Oamenii sunt adesea prea speriaţi pentru a-şi
declara ura faţă de dictatură şi setea de libertate, chiar şi în familie sau printre prieteni. Oamenii sunt adesea prea înspăimântaţi pentru a se gândi în mod serios la
vreo împotrivire publică. Oricum, care ar fi rostul? Dimpotrivă, ei înfruntă suferinţele neavând niciun scop şi acceptă un viitor fără speranţă.
Condiţiile dictaturilor actuale pot fi cu mult mai rele decât ale celor anterioare. În trecut, unele persoane puteau încerca să se opună. Puteau avea loc
proteste în masă şi demonstraţii de scurtă durată. Probabil că se producea o însufleţire temporară a spiritelor. În alte rânduri, indivizi separaţi şi grupuri mici puteau
săvârşi acte curajoase, deşi neputincioase, susţinând un anumit principiu sau, pur şi simplu, exprimându-şi propria sfidare. Oricât de nobile ar fi fost motivele,
asemenea acte de rezistenţă din trecut se dovedeau a fi insuficiente pentru depăşirea fricii oamenilor şi obişnuinţei lor de a se supune, ce reprezintă o condiţie

2
Termenul utilizat în acest context a fost introdus de Robert Helvey. „Sfidarea politică” (engl. „political defiance”) reprezintă o
confruntare nonviolentă (protestul, noncooperarea şi intervenţia) aplicată în mod provocator şi activ în scopuri politice. Termenul
a fost creat ca răspuns la confuzia şi denaturarea generate de egalarea luptei nonviolente cu pacifismul şi „nonviolenţa” religioasă
sau morală. Noţiunea de „sfidare” denotă o provocare intenţionată a autorităţii prin nesupunere, refuzând în totalitate obedienţa.
„Sfidarea politică” descrie mediul în care are loc acţiunea (politică), cât şi obiectivul (puterea politică). Conceptul respectiv este
utilizat în special pentru a descrie acţiunea întreprinsă de populaţie în scopul recâştigării controlului asupra instituţiilor
guvernamentale din mâinile dictaturii prin atacuri permanente la sursele ei de putere şi prin utilizarea intenţionată în acest scop a
acţiunilor şi planificării strategice. În lucrarea dată, termenii „sfidare politică”, „rezistenţă nonviolentă” şi „luptă nonviolentă” vor
fi folosiţi ca sinonime substituibile, deşi ultimele două noţiuni se referă în general la confruntări care urmăresc o gamă mai largă
de obiective (sociale, economice, psihologice etc.).
3
Freedom House, Freedom in the World: The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, 1992 – 1993 (Libertatea în
lume: Raportul anual privind drepturile politice şi libertăţile civile, 1992 – 1993) (New York: Freedom House, 1993), p. 66
(cifrele pentru 1993 sunt date pentru luna ianuarie a aceluiaşi an). Vezi pp. 79 – 80 pentru o descriere a categoriilor prezentate de
Freedom House de „liber”, „parţial liber” şi „neliber”.
4
Freedom House, Freedom in the World (Libertatea în lume), p. 4.
5
esenţială pentru distrugerea unei dictaturi. Spre regret, asemenea acţiuni puteau determina, în locul victoriei sau cel puţin al speranţei, doar sporirea suferinţelor şi
creşterea numărului de victime.

Libertate prin intermediul violenţei?

Ce e de făcut în asemenea circumstanţe? Posibilităţile evidente se arată a fi inutile. Barierele constituţionale şi legislative, hotărârile judecătoreşti şi opinia publică
sunt de obicei ignorate de tirani. Se înţelege că, reacţionând la brutalităţile comise, la torturi, dispariţii şi la omoruri, oamenii adesea trag concluzia că doar violenţa
poate pune capăt unei dictaturi. Uneori victimele furioase se organizau pentru a lupta împotriva tiranilor cu orice instrumente militare şi violente de care puteau
dispune, în ciuda faptului că şansele erau împotriva lor. Aceşti oameni au luptat adesea vitejeşte, cu preţul suferinţei şi al pierderii de vieţi. Realizările lor erau
uneori remarcabile, însă foarte rar ei reuşeau să câştige libertatea. Revoltele violente pot declanşa represiuni brutale, în urma cărora populaţia devine şi mai
neputincioasă decât înainte.
Totuşi, oricare ar fi meritele metodelor violente, este clar un lucru. Bazându-se pe mijloace violente, aceşti oameni aleg anume acea formă de luptă în
care asupritorii deţin aproape întotdeauna superioritatea. Dictatorii au o pregătire vastă pentru aplicarea forţei. Oricât de scurtă sau lungă ar fi perioada de
rezistenţă a acestor democraţi, realităţile militare crâncene devin, la urma urmei, inevitabile. Despoţii deţin, în majoritatea cazurilor, superioritate în ceea ce
priveşte echipamentul militar, muniţia, mijloacele de transport şi forţele armate. În ciuda faptului că au curaj, democraţii nu reprezintă de fapt un adversar (aproape
niciodată).
În cazul în care se recunoaşte că revolta militară convenţională nu reprezintă o soluţie viabilă, unii disidenţi promovează lupta de gherilă. Totuşi acest
tip de război, rareori sau dacă vreodată în general, este de folos populaţiei oprimate sau inaugurează o perioadă de democraţie. Lupta de gherilă nu reprezintă o
soluţie evidentă, îndeosebi deoarece există o tendinţă foarte puternică de provocare a unor imense pierderi în rândul propriului popor. O asemenea metodă de luptă
nu garantează excluderea eşecului, chiar dacă există o teorie de susţinere şi unele analize strategice, iar uneori şi sprijinul internaţional. Luptele de gherilă durează
adesea foarte mult timp. Guvernarea aflată la putere strămută frecvent populaţia civilă, provocând imense suferinţe umane şi dislocarea socială.
Chiar şi atunci când sunt încununate de succes, luptele de gherilă au adeseori importante consecinţe structurale negative de lungă durată. Regimul atacat
devine imediat şi mai dictatorial, ca rezultat al contramăsurilor întreprinse. Iar în cazul în care partizanii reuşesc să obţină în final victoria, regimul nou instaurat
este deseori mai despotic decât cel precedent, din cauza impactului centralizator al forţelor militare amplificate şi slăbirii sau distrugerii în timpul războiului a
grupurilor şi instituţiilor independente ale societăţii – organe vitale pentru construirea şi menţinerea unei democraţii. Oponenţii dictaturii ar trebui să ia în
consideraţie alte opţiuni.

Lovituri de stat, alegeri, salvatori străini?

O lovitură de stat militară împotriva unei dictaturi poate părea, comparativ vorbind, una dintre cele mai uşoare şi mai rapide căi de suprimare a unui regim deosebit
de odios. Totuşi, această tehnică de luptă prezintă dezavantaje serioase. Cel mai important aspect este faptul că ea menţine existenta distribuţie defectuoasă a
puterii între populaţie şi elita ce deţine controlul asupra guvernării şi asupra forţelor armate. Eliminarea anumitor persoane şi clanuri din poziţiile de conducere va
crea cel mai probabil posibilitatea preluării acestor funcţii de o altă grupare. Teoretic, s-ar putea ca gruparea dată să fie mai moderată în comportamentul său şi
deschisă la realizarea unor reforme democratice limitate. Totuşi, este posibilă şi situaţia inversă.
După consolidarea poziţiei sale, noul clan s-ar putea dovedi şi mai crud, şi mai ambiţios decât cel anterior. În consecinţă, noua clică – în care s-au pus
toate speranţele – va putea întreprinde orice acţiune doreşte fără a se preocupa de democraţie sau drepturile omului. O astfel de turnură nu constituie o soluţionare
acceptabilă a problemei dictaturii.
Alegerile nu pot fi utilizate drept instrument pentru realizarea unei schimbări politice semnificative sub regim dictatorial. Unele dictaturi, precum cele
din fostul bloc estic aflat sub dominaţie sovietică, simulau organizarea alegerilor pentru a da senzaţia de democraţie. Alegerile reprezentau, de fapt, doar nişte
plebiscite controlate cu stricteţe, care asigurau aprobarea publică a candidaţilor deja aleşi de dictatori. Aflaţi sub presiune, tiranii pot uneori accepta organizarea
unor alegeri noi, pentru ca apoi să le manipuleze, plasând în birourile guvernamentale marionete civile. În cazul în care s-a permis candidaţilor din opoziţie să
participe la alegeri şi aceştia au obţinut victoria, cum a fost cazul în Birmania, în 1990, şi în Nigeria, în 1993, rezultatele pot fi pur şi simplu ignorate, iar
„învingătorii” supuşi intimidărilor, arestărilor sau chiar execuţiei. Dictatorii nu au acaparat puterea pentru a permite alegeri care i-ar putea detrona.
Mulţi oameni care suferă în momentul actual din cauza unei dictaturi represive sau care au plecat în exil pentru a scăpa de ghearele ei nu cred că cei
oprimaţi îşi pot câştiga libertatea. Ei speră că poporul lor poate fi salvat doar prin intermediul unor acţiuni întreprinse de alţii. Aceşti oameni mizează pe forţele
externe. Ei consideră că doar ajutorul internaţional poate fi suficient de puternic pentru doborârea tiranilor.
Părerea că populaţia oprimată este incapabilă de a acţiona în mod eficient poate fi justă uneori pentru o anumită perioadă. Precum am menţionat, cei
persecutaţi sunt deseori refractari şi temporar incapabili să lupte din cauza lipsei de încredere în aptitudinea lor de a înfrunta dictatura nemiloasă instalată şi a lipsei
cunoaşterii vreunei căi de salvare. Prin urmare, este evident că mulţi îşi pun speranţele eliberării lor în alţii. Această forţă din afară poate fi „opinia publică”,
Organizaţia Naţiunilor Unite, o anumită ţară sau sancţiunile economice şi politice internaţionale.
Un asemenea scenariu poate părea consolator, dar mizarea pe un salvator extern creează probleme grave. Această încredere s-ar putea dovedi pe deplin
nejustificată. De obicei, nu apare niciun salvator străin, iar dacă se întâmplă ca vreun alt stat să intervină, de obicei nu ar trebui să se încreadă prea mult în acţiunea
lui.
Este necesară reliefarea câtorva realităţi dure în ceea ce priveşte mizarea pe intervenţia străină:

6
• Ţările străine adesea tolerează sau chiar sprijină intens o dictatură pentru promovarea propriilor interese economice ori politice;

• De asemenea, ţările străine pot fi dispuse să trădeze poporul oprimat în scopul realizării altui obiectiv, în loc să-şi menţină promisiunile făcute de a
susţine eliberarea lui;

• Unele ţări străine vor acţiona împotriva unei dictaturi doar pentru a obţine controlul economic, politic sau militar asupra statului respectiv;

• Ţările străine, conduse de scopuri pozitive, se pot implica activ doar în cazul şi în momentul în care mişcarea internă de rezistenţă a început deja să
clatine din temelii tirania, atrăgând astfel atenţia comunităţii internaţionale asupra ferocităţii regimului.

Cauza principală a existenţei unei dictaturi este de obicei distribuţia internă a puterii în interiorul ţării. Populaţia şi societatea sunt prea slabe pentru a crea
probleme serioase tiraniei, bogăţia şi puterea sunt concentrate în mâinile unui număr prea mic de persoane. Deşi o dictatură poate fi subminată sau slăbită
într-o măsură oarecare de acţiunile internaţionale, lichidarea acesteia depinde în principal de factori interni.
Totuşi, presiunile internaţionale pot deveni foarte utile atunci când sprijină o mişcare de rezistenţă internă puternică. În acest caz, de exemplu,
boicoturile economice internaţionale, embargourile, ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea din organizaţiile internaţionale, condamnarea de către organele
ONU şi alte acţiuni similare pot avea o contribuţie imensă. Cu toate acestea, în absenţa unei mişcări de rezistenţă interne puternice, este puţin probabil că
cineva din exterior va întreprinde astfel de acţiuni.

A înfrunta realitatea dură

Concluzia este una dură. Distrugerea cât mai eficientă a unei dictaturi cu costuri cât mai scăzute reclamă îndeplinirea imediată a patru sarcini:

• Sporirea fermităţii, încrederii în sine şi a abilităţilor de rezistenţă ale populaţiei oprimate;

• Consolidarea grupurilor sociale şi instituţiilor independente ale poporului oprimat;

• Crearea unei forţe interne de rezistenţă;

• Elaborarea unui plan strategic de eliberare amplu şi bine chibzuit şi implementarea lui cu iscusinţă.

O luptă de eliberare necesită o perioadă în care ca grupul de rezistenţă să se bazeze pe sine însuşi şi pe consolidarea sa internă. Charles Stewart Parnell
susţinea în timpul grevei din anii 1879 – 1880, prin care se urmărea îmbunătăţirea situaţiei arendaşilor:

„N-are rost să ne bazăm pe guvern... Trebuie să vă bazaţi doar pe propria voastră fermitate... Ajutaţi-vă pe voi înşivă rămânând împreună... întăriţi-i pe
cei dintre voi care dau dovadă de slăbiciune... uniţi-vă, organizaţi-vă... şi veţi câştiga...

Iar când datorită eforturilor voastre problema va fi pregătită pentru soluţionare, atunci şi doar atunci ea va fi soluţionată.”5

În faţa unei puternice rezistenţe încrezătoare în puterile proprii, datorită unei strategii înţelepte, a unei acţiuni curajoase şi disciplinate şi a puterii
veritabile, dictatura se va prăbuşi în cele din urmă. Totuşi, cerinţa minimă este îndeplinirea celor patru sarcini menţionate anterior.
Argumentele expuse indică faptul că eliberarea de sub dictatură depinde în ultimă instanţă de capacitatea poporului de a se elibera pe sine însuşi.
Exemplele de sfidare politică reuşită – sau de luptă nonviolentă în scopuri politice – amintite anterior arată că există mijloace prin care oamenii se pot elibera cu
propriile puteri, însă o asemenea alternativă nu a fost suficient dezvoltată. Opţiunile respective vor fi analizate mai detaliat în capitolele următoare. Mai întâi de
toate însă, trebuie să cercetăm chestiunea negocierilor ca procedeu de destrămare a unei dictaturi.
CAPITOLUL 2

PERICOLELE NEGOCIERILOR

În faţa unor probleme grave rezultate din înfruntarea unei dictaturi (fapt examinat în Capitolul 1), s-ar putea ca unii oameni să cadă într-o supunere pasivă. Alţii,
pierzând orice speranţă de a realiza democraţia, ar putea conchide că trebuie să ajungă la o înţelegere cu dictatura aparent veşnică, în speranţa că prin intermediul
„compromisului”, a „concilierii” şi a „negocierilor” ar fi posibil de salvat unele elemente pozitive şi pune capăt violenţelor. La prima vedere, în lipsa unor
alternative realiste, raţionamentul respectiv pare atractiv.

5
Patrick Sarsfield O’Hegarty, A History of Ireland Under the Union, 1880 – 1922 (Istoria Irlandei din timpul Uniunii, 1880 –
1922 ) (Londra: Methuen, 1952), pp. 490 – 491.
7
Perspectiva unei lupte serioase împotriva unui regim represiv nu este deloc atrăgătoare. De ce ar fi necesară parcurgerea unui asemenea itinerar? Oare
nu e posibil să fim rezonabili şi să găsim modalităţi de a discuta, de a negocia calea spre doborârea treptată a dictaturii? Oare democraţii nu pot apela la simţul
umanităţii dictatorilor şi nu-i pot convinge să-şi micşoreze puţin câte puţin dominaţia şi chiar să cedeze în definitiv în faţa creării unei democraţii?
Se susţine uneori că adevărul nu se află doar de o singură parte. Poate că democraţii nu i-au înţeles corect pe dictatori, care au acţionat de fapt cu
intenţii bune în circumstanţe dificile? Sau unii ar putea considera că tiranii s-ar retrage cu plăcere din situaţia dificilă cu care se confruntă ţara, dacă ar fi încurajaţi
ori ademeniţi. De asemenea, se poate susţine că dictatorilor trebuie să li se ofere o soluţie de mijloc, reciproc avantajoasă. Sau, că riscurile şi suferinţele luptei
viitoare devin inutile odată ce opoziţia democratică ar fi gata să soluţioneze conflictul pe cale paşnică prin negocieri (la care ar putea participa unele persoane
competente sau chiar alt guvern). Nu reprezintă aceasta o opţiune preferabilă unei lupte dificile, chiar dacă ea este una nonviolentă şi nu este însoţită de acţiuni
militare?

Meritele şi limitele negocierilor

Negocierile reprezintă un instrument foarte util în rezolvarea anumitor tipuri de probleme în cadrul unui conflict şi nu trebuie neglijate sau respinse atunci când
sunt adecvate situaţiei. În unele cazuri, când în joc nu sunt puse chestiuni fundamentale şi, prin urmare, este acceptabil un compromis, negocierile pot constitui un
mijloc important de soluţionare a unui conflict. Un exemplu relevant a rolului jucat de tratative într-un conflict este o grevă a lucrătorilor pentru majorarea
salariilor: o înţelegere negociată poate duce la o creştere a salariului aflată între sumele iniţiale propuse de către fiecare parte implicată. Conflictele de muncă cu
participarea unor sindicate legale se deosebesc însă totalmente de conflictele în care este în joc menţinerea unei dictaturi feroce sau realizarea libertăţii politice.
Când problemele care trebuie rezolvate sunt fundamentale, deoarece afectează principii religioase, aspecte ale libertăţii omului sau întreaga evoluţie
viitoare a societăţii, negocierile nu se soldează cu o soluţie reciproc satisfăcătoare. Există anumite aspecte esenţiale care nu pot fi supuse compromisului. Doar o
mutaţie în distribuţia puterii în favoarea democraţilor poate garanta protejarea în mod corespunzător a chestiunilor fundamentale aflate în discuţie. O asemenea
schimbare se va produce doar prin luptă, nicidecum prin negocieri. Nu intenţionăm să sugerăm că negocierile nu trebuie utilizate niciodată. Ideea principală constă
în faptul că tratativele nu reprezintă o cale realistă de înlăturare a unei dictaturi puternice în absenţa unei opoziţii democratice rezistente.
Desigur, s-ar putea ca ocazia de a recurge la negocieri nici să nu apară. Dictatorii ferm instauraţi, siguri de poziţia lor, pot refuza iniţierea unor tratative
cu adversarii lor democratici. Sau, după începerea negocierilor, se poate întâmpla ca participanţii democratici să dispară fără urmă.
O capitulare negociată?

Indivizii şi grupurile care se opun dictaturii şi pledează pentru iniţierea negocierilor au deseori intenţii bune. Mai ales în situaţia în care lupta armată împotriva unei
tiranii violente durează de ani în şir fără a se obţine o victorie finală, este logic ca toţi oamenii, indiferent de convingerea lor politică să dorească pacea.
Probabilitatea ca democraţii să fie dispuşi la negociere este foarte mare în special atunci când dictatorii deţin o superioritate militară evidentă, iar dezastrele şi
victimele în sânul propriului popor devin insuportabile. Astfel, apare tentaţia puternică de a examina orice altă opţiune care ar putea duce la îndeplinirea unora
dintre obiectivele democraţilor, în acelaşi timp punându-se capăt lanţului de violenţe şi contraviolenţe – de măsuri şi contramăsuri violente.
Oferta de „pace” propusă de un dictator prin intermediul negocierilor cu opoziţia democratică este, desigur, nu întru totul sinceră. Violenţele pot fi
oprite imediat de înşişi dictatorii, doar în cazul în care aceştia ar înceta să poarte un război împotriva propriului popor. Fără niciun fel de tratative, din proprie
iniţiativă, despoţii pot restabili respectul faţă de demnitatea şi drepturile umane, pot elibera prizonierii politici, pune capăt torturii, întrerupe operaţiunile militare,
se pot retrage din guvern şi îşi pot cere scuze în faţa comunităţii.
Când dictatura este puternică, însă există o rezistenţă agasantă, tiranii pot decide să poarte negocieri cu opoziţia pentru a o determina să capituleze sub
pretextul încheierii „păcii”. Apelul la negociere poate suna atractiv, însă în procesul tratativelor se pot ascunde pericole serioase.
Pe de altă parte, când opoziţia este deosebit de puternică, iar dictatura este într-adevăr ameninţată, tiranii pot propune iniţierea negocierilor pentru a
păstra o parte cât mai mare de control sau bogăţie. În niciun caz, democraţii nu trebuie să-i ajute pe dictatori să-şi realizeze scopurile.
Este necesar ca democraţii să fie prudenţi la capcanele care pot fi create intenţionat de dictatori într-un proces de negociere. Apelul la negociere, când în
joc se află aspecte fundamentale ale libertăţilor politice, ar putea constitui un efort al tiranilor de a determina capitularea democraţilor pe cale paşnică, în timp ce
violenţele regimului continuă să existe. În cazul unor asemenea conflicte, unicul rol adecvat al tratativelor se poate manifesta la sfârşitul unei lupte decisive în
cursul căreia puterea dictatorilor a fost efectiv distrusă, când aceştia încearcă să ajungă în siguranţă la un aeroport internaţional.

Puterea şi dreptatea în cadrul negocierilor

Dacă teza respectivă sună ca un comentariu prea dur privind negocierile, e deoarece trebuie să temperăm un pic romantismul asociat acestora. Este necesară o
înţelegere exactă a modului de funcţionare a tratativelor.
„Negocierea” nu înseamnă că cele două părţi se aşează la aceeaşi masă pe poziţii de egalitate, discută şi rezolvă neînţelegerile care au provocat
conflictul dintre ele. Este important să se ţină minte doi factori. În primul rând, conţinutul eventualului acord nu este determinat de dreptatea relativă a părerilor şi
obiectivelor contradictorii. În al doilea rând, conţinutul acordului negociat este stabilit în mare măsură de potenţialul a fiecărei părţi.
Trebuie să luăm în consideraţie câteva aspecte dificile. Ce poate face mai târziu fiecare participant pentru a-şi realiza obiectivele în cazul în care
cealaltă parte nu acceptă condiţiile unui acord la masa de negocieri? Ce poate face fiecare participant după încheierea unui acord în cazul în care cealaltă parte îşi
încalcă cuvântul şi utilizează forţele sale disponibile pentru realizarea propriilor scopuri în ciuda existenţei unei înţelegeri?

8
Soluţionarea unei probleme în cadrul negocierilor nu este determinată de evaluarea dreptăţii sau nedreptăţii chestiunilor aflate în discuţie. Deşi acest
aspect poate fi dezbătut intens, rezultatele reale ale negocierilor derivă din evaluarea puterii absolute şi relative a grupurilor aflate în confruntare. Ce pot face
democraţii pentru a se asigura că cerinţele lor minime nu vor putea fi respinse? Ce pot face dictatorii pentru a se menţine la putere şi a neutraliza democraţii? Cu
alte cuvinte, dacă se ajunge la un acord, acesta se datorează în mare măsură datorită faptului că fiecare dintre părţi îşi compară posibilităţile de exercitare a puterii
cu cealaltă parte, şi evaluează ulterior modul în care se poate termina o luptă deschisă între cei doi participanţi.
Trebuie să acordăm atenţie şi la ceea ce este dispusă fiecare parte să cedeze pentru a ajunge la un acord. În cadrul unor negocieri reuşite există
compromis, concesiuni reciproce. Fiecare participant obţine o parte din ceea ce-şi doreşte şi cedează o parte din obiectivele stabilite.
Ce-ar putea însă ceda forţele prodemocratice în faţa tiranilor în cazurile dictaturilor extrem de puternice? Care dintre obiectivele dictatorilor ar putea fi
acceptate de forţele pro-democratice? Ar trebui democraţii să le ofere dictatorilor (fie aceştia un partid politic, fie o clică militară) un rol permanent definit prin
constituţie în guvernul viitor? Cum rămâne atunci cu democraţia?
Presupunând chiar că negocierile decurg cu succes, este necesar să ne întrebăm: Ce fel de pace va urma? Viaţa va deveni mai bună sau mai rea faţă de
cum ar fi fost, dacă democraţii începeau sau continuau lupta?
Dictatori „concesivi”

Dominaţia dictatorilor poate avea la bază diverse mobile şi obiective: putere, poziţie, bogăţie, reconstrucţia societăţii şi altele asemănătoare. Trebuie să ţinem
minte că niciunul dintre aceste obiective nu va fi realizat, dacă ei abandonează poziţiile de control. În eventualitatea unor negocieri, dictatorii vor încerca să-şi
apere propriile scopuri.
Oricare ar fi promisiunile oferite de dictatori într-un acord încheiat, niciodată să nu se uite că ei sunt capabili să promită orice pentru a obţine supunerea
opoziţiei democratice, violând ulterior cu neruşinare înţelegerile stabilite.
Dacă democraţii vor accepta să întrerupă rezistenţa în schimbul stopării represiunilor, s-ar putea să fie apoi foarte dezamăgiţi. Încetarea rezistenţei
rareori determină reducerea represiunilor. Odată cu încetarea presiunii exercitate de opoziţia internă şi internaţională, dictatorii vor fi capabili să-şi intensifice
persecuţia şi violenţa. Prăbuşirea rezistenţei populare suprimă deseori forţa de contracarare care limitase controlul şi violenţa dictaturii. Astfel, despoţii vor putea
acţiona împotriva oricui. „Deoarece un tiran poate să ne impună doar acele lucruri faţă de care noi nu avem forţa de a rezista”, afirma Krishnalal Shridharani.6
În conflictele în care se află în joc chestiuni fundamentale, pentru realizarea schimbării este esenţială anume rezistenţa, şi nu negocierile. Aproape în
toate cazurile, este necesară menţinerea rezistenţei pentru a înlătura dictatorii de la putere. Succesul este de cele mai multe ori determinat nu de negocierea unei
înţelegeri, ci de utilizarea competentă a celor mai adecvate şi mai puternice mijloace de rezistenţă disponibile. Suntem convinşi că sfidarea politică sau lupta
nonviolentă reprezintă metoda cea mai eficientă pe care o pot folosi luptătorii pentru libertate, convingere analizată mai detaliat în capitolele următoare.
Ce fel de pace?
Iar dacă dictatorii şi democraţii vor purta vreodată negocieri pentru pace, acest lucru revendică o gândire foarte limpede, dat fiind pericolele implicate. Nu toţi care
utilizează cuvântul „pace” doresc o pace delimitată de libertate şi justiţie. Supunerea în faţa opresiunilor violente şi acceptarea pasivă a dictatorilor nemiloşi, care
au comis atrocităţi împotriva a sute de mii de oameni, nu reprezintă o pace adevărată. Hitler făcea deseori apel la pace, prin care el înţelegea supunerea în faţa
voinţei lui. Pacea pentru un dictator deseori nu înseamnă decât pacea închisorii şi a mormântului.
Există şi alte pericole. Negociatorii bine intenţionaţi confundă uneori obiectivele tratativelor cu procesul în sine. În plus, negociatorii democraţi sau
experţii străini acceptaţi să asiste la negocieri pot oferi dictatorilor, dintr-o lovitură, legitimitatea naţională şi internaţională, care le-a fost anterior refuzată din
cauza preluării controlului asupra statului, violării drepturilor omului şi atrocităţilor comise. Fără această legitimitate, de care ei au nevoie cu disperare, dictatorii
nu pot continua să guverneze la nesfârşit. Exponenţii păcii nu trebuie să le ofere statut legitim.

Motive de speranţă

Precum am menţionat anterior, liderii opoziţiei s-ar putea simţi forţaţi să iniţieze negocierile, crezând că lupta democratică este lipsită de speranţă. Totuşi, acest
sentiment al inutilităţii poate fi învins. Dictaturile nu sunt veşnice. Oamenii aflaţi sub tiranie nu trebuie să dea dovadă de slăbiciune, iar dictatorilor nu trebuie să li
se permită menţinerea puterii la nesfârşit. Aristotel menţionase cu mult timp în urmă: „...Oligarhia şi tirania durează mai puţin decât orice alt sistem de
guvernământ... Niciunde, tiraniile nu au durat mult timp.”7 Dictaturile moderne sunt şi ele vulnerabile. Punctele lor slabe pot fi agravate, iar puterea tiranilor poate
fi distrusă. (în Capitolul 4 vom analiza aceste slăbiciuni în detaliu).
Istoria recentă relevă vulnerabilitatea regimurilor dictatoriale şi arată că ele se pot prăbuşi într-o perioadă relativ scurtă: în timp ce au fost nevoie de
zece ani – 1980- 1990 – pentru destrămarea dictaturii comuniste din Polonia, în Germania de Est şi în Cehoslovacia acest lucru s-a întâmplat în câteva săptămâni
în 1989. În El Salvador şi Guatemala, în 1944, lupta împotriva cruzilor dictatori militari ferm instauraţi a durat aproximativ câte două săptămâni. Puternicul regim
militar al şahului Iranului a fost subminat în câteva luni. Dictatura lui Marcos din Filipine a căzut în faţa puterii poporului în câteva săptămâni în 1986: guvernul
Statelor Unite a încetat în scurt timp să-l mai susţină pe preşedintele Marcos odată ce a devenit evidentă forţa opoziţiei. Tentativa loviturii de stat din Uniunea

6
Krishnalal Shridharani, War Without Violence: A Study of Gandhi’s Method and Its Accomplishments (Război fără violenţă: Un
studiu asupra metodelor lui Ghandi şi a realizărilor sale) (New York: Harcourt, Brace, 1939, retipărită la New York şi Londra:
Garland Publishing, 1972), p. 260.
7
Aristotel, The Politics, traducere de T. A. Sinclair (Harmondsworth, Middlesex, Anglia şi Baltimore, Maryland: Penguin Books
1976 [1962]), Cartea a V-a, Capitolul 12, pp. 231 şi 232.
9
Sovietică din august 1991 a fost contracarată în câteva zile prin sfidare politică. Ulterior, multe dintre naţiunile din componenţa sa, aflate timp îndelungat sub
dominaţie, şi-au recâştigat independenţa doar în câteva zile, săptămâni sau luni.
Vechea prejudecată potrivit căreia mijloacele violente funcţionează întotdeauna repede, iar cele nonviolente necesită întotdeauna perioade îndelungate
nu mai este, evident, valabilă. Deşi pentru realizarea unor schimbări în societate şi în structura de bază poate fi necesar mult timp, lupta propriu-zisă împotriva unei
dictaturi prin intermediul mijloacelor nonviolente durează relativ puţin.
Negocierile nu reprezintă unica alternativă a continuării războiului pentru anihilare, pe de o parte, şi pentru capitulare, pe de alta. Exemplele oferite mai
sus, ca şi cele enumerate în Capitolul 1, arată că există o altă opţiune pentru cei care urmăresc atât pacea, cât şi libertatea: sfidarea politică.

CAPITOLUL 3

DE UNDE PROVINE PUTEREA?

Obţinerea libertăţii pe căi paşnice este cu siguranţă o sarcină dificilă. Acest lucru necesită o capacitate strategică imensă, organizare şi planificare. Mai presus de
toate, este nevoie de putere. Democraţii nu pot spera să răstoarne o dictatură şi să instituie libertatea politică fără capacitatea de a-şi exercita propria putere în mod
eficient.
Cum poate fi realizat acest lucru? Ce fel de forţă poate mobiliza opoziţia democratică, care ar fi suficientă pentru a distruge o dictatură şi vastele ei
reţele militare şi poliţieneşti? Răspunsurile sunt conţinute de înţelegerea, frecvent ignorată, a puterii politice. Pătrunderea esenţei acestei cunoaşteri nu reprezintă o
sarcină chiar atât de grea. Unele adevăruri fundamentale sunt destul de simple.
Parabola „stăpânului maimuţelor”

De exemplu, o parabolă chineză din secolul al paisprezecelea, atribuită lui Liu Ji, descrie destul de clar această înţelegere neglijată a puterii politice:8

În statul feudal Chu trăia un bătrân, care avea maimuţe în calitate de servitori. Oamenii din Chu îl numeau „ju gong” (stăpânul maimuţelor).

În fiecare dimineaţă, bătrânul reunea maimuţele în curtea sa şi îi poruncea celei mai în vârstă să le conducă pe celelalte în munţi pentru a culege fructe
din arbuşti şi copaci. Regula era ca fiecare maimuţă să-i dea bătrânului o zecime din ceea ce a cules. Cele care nu procedau astfel erau crunt biciuite.
Toate maimuţele sufereau amarnic, dar niciuna nu îndrăznea să se plângă.

Într-o zi, o maimuţă mică le-a întrebat pe celelalte: „Bătrânul a fost cel care a plantat toţi arbuştii şi copacii fructiferi?” Celelalte i-au răspuns: „Nu, ei
cresc de la sine.” Atunci maimuţa mică a întrebat din nou: „Oare nu putem culege fructele fără permisiunea bătrânului?” Celelalte au răspuns: „Ba da,
putem.” Maimuţa mică a continuat: „Atunci, de ce trebuie să depindem de bătrân, de ce trebuie să-l slujim?”

Nu reuşise bine maimuţa mică să-şi termine discursul, că toate maimuţele s-au luminat şi s-au deşteptat dintr-odată.

În aceeaşi noapte, văzând că bătrânul a adormit, maimuţele au rupt toate baricadele cuştii în care erau închise şi au distrus orice urmă de cuşcă. Apoi, au
luat fructele depozitate de bătrân, s-au dus în pădure şi nu s-au mai întors niciodată. În cele din urmă, bătrânul a murit de foame.”

Yu-li-zi spunea: „Unii oameni din lumea întreagă îşi conduc poporul prin şiretlicuri şi nu după principii juste. Oare nu seamănă ei cu stăpânul
maimuţelor? Aceştia nu sunt conştienţi de propria lor naivitate. Îndată ce poporul condus de ei se deşteaptă, şiretlicurile nu mai funcţionează.”
Sursele necesare puterii politice

Principiul e simplu. Dictatorii au nevoie de ajutorul poporului pe care îl conduc, ajutor fără de care nu şi-ar putea asigura şi menţine sursele puterii politice. Aceste
surse includ:

− Autoritatea – convingerea oamenilor că regimul este legitim şi că ei sunt obligaţi moral să i se supună;

− Resursele umane – numărul şi importanţa persoanelor şi grupurilor care sunt supuse, cooperează sau acordă ajutor conducătorilor;

− Competenţele şi cunoştinţele – necesare regimului pentru a efectua anumite acţiuni şi furnizate de către persoanele sau grupurile cooperante;

8
Această istorioară, iniţial întitulată „Rule by Tricks” („Guvernare prin şiretlicuri”) face parte din colecţia Yu-li-zi de Liu Ji (1311
– 1375) şi a fost tradusă de Sidney Tai, cu toate drepturile rezervate. Yu-li-zi este şi pseudonimul lui Liu Ji. Traducerea a fost
publicată pentru prima dată în Nonviolent Sanctions: News from the Albert Einstein Institution (Sancţiuni nonviolente: noutăţi de
la Institutul Albert Einstein) (Cambridge, Massachusetts), Vol. IV, Nr. 3 (iarna 1992-1993), p. 3.
10
− Factorii imateriali – factorii psihologici şi ideologici care i-ar putea determina pe oameni să se supună şi să ajute conducătorii;

− Resursele materiale – măsura în care guvernanţii controlează sau au acces la proprietate, resurse naturale şi financiare, sistemul economic şi mijloacele
de comunicaţie şi de transport;

− Sancţiunile – pedepsele, sub formă de ameninţări sau chiar aplicate, faţă de cei care nu se supun şi nu colaborează în scopul asigurării docilităţii şi
cooperării, caracteristici necesare pentru ca regimul să existe şi să-şi implementeze politicile.

Toate sursele respective depind, totuşi, de acceptarea regimului, de supunerea şi docilitatea populaţiei şi de cooperarea multor oameni şi instituţii ale
societăţii. Prezenţa acestor factori nu este garantată.
Cooperarea deplină, docilitatea şi sprijinul vor întări sursele necesare puterii şi, în consecinţă, vor extinde posibilităţile oricărui guvern de a-şi exercita
puterea.
Pe de altă parte, întreruperea cooperării publice şi instituţionale cu agresorii şi dictatorii diminuează şi poate chiar anula accesul la sursele de putere de
care depind guvernanţii. Fără posibilitatea de a dispune de acele surse, puterea conducătorilor slăbeşte şi, în cele din urmă, este lichidată.
Bineînţeles, dictatorii sunt sensibili la acţiunile şi ideile care constituie un pericol pentru capacitatea de a acţiona după propriul plac. Prin urmare, ei
sunt dispuşi să-i ameninţe şi să-i pedepsească pe cei care nu se supun, fac greve sau refuză să coopereze. Totuşi, lucrurile nu se opresc aici. Represiunile, cruzimea
chiar, nu generează mereu revenirea la gradul de supunere şi cooperare necesar funcţionării unui regim.
Dacă, în ciuda represiunii, sursele de putere pot fi limitate sau anulate pentru suficient timp, se poate obţine pentru început incertitudinea şi confuzia în
sânul dictaturii. Ulterior, poate urma o diminuare vizibilă a puterii dictaturii. Cu timpul, eliminarea surselor puterii poate determina paralizarea şi impotenţa
regimului, iar, în cazuri mai serioase, abolirea sa. Puterea tiranilor va fi desfiinţată, lent sau rapid, de inaniţie politică.
Prin urmare, gradul de libertate sau tiranie existent în orice guvernare este în mare măsură reflecţia determinării relative a subiecţilor de a fi liberi şi a
dorinţei şi aptitudinii lor de a opune rezistenţă eforturilor de subjugare.
Contrar opiniei publice, până şi dictaturile totalitare depind de populaţia şi societăţile pe care le conduc. Politologul Karl W. Deutsch remarca în 1953:

Puterea totalitară este rezistentă doar dacă nu trebuie să fie exersată prea des. Dacă puterea totalitară trebuie aplicată mereu împotriva întregii populaţii,
este puţin probabil că va rămâne prea mult timp puternică. Întrucât regimurile totalitare au nevoie de mai multă putere decât orice altă formă de
guvernare pentru a-şi dirija supuşii, asemenea regimuri pretind într-o măsură mai mare existenţa unor deprinderi solide de a manifesta supunere, extinse
în sânul poporului; în plus, în caz de necesitate, regimurile trebuie să poată conta pe sprijinul activ al unei părţi însemnate a populaţiei.9.

Teoreticianul britanic de drept din secolul al nouăsprezecelea, John Austin, descria situaţia în care o dictatură s-a confruntat cu un popor dezamăgit.
Austin susţinea că în cazul în care majoritatea populaţiei ar fi determinată să distrugă guvernarea şi pentru aceasta ar fi gata să îndure represiunile, autoritatea
guvernării, inclusiv cei care au sprijinit-o, n-ar putea păstra regimul detestat, chiar dacă ar primi ajutor extern. Austin conchidea că poporul sfidător nu va putea fi
forţat să revină în starea permanentă de supunere şi docilitate.10
Niccolo Machiavelli susţinea cu mult timp înainte că principele „... pentru care tot poporul constituie un duşman nu poate fi niciodată în siguranţă; iar
cu cât mai mare îi este cruzimea, cu atât mai slab devine regimul său.”11
Aplicarea politică a acestor principii a fost demonstrată în practică de către eroicii luptători norvegieni împotriva ocupaţiei naziste şi, precum s-a
menţionat în Capitolul 1, de curajoşii polonezi, germani, cehi, slovaci şi de mulţi alţii care au opus rezistenţă agresiunii şi dictaturii comuniste, contribuind, în cele
din urmă, la căderea regimului comunist în Europa. Desigur, acesta nu este un fenomen nou: cazuri de rezistenţă nonviolentă pot fi observate până spre 494 î.e.n.
când plebeii au încetat să mai coopereze cu stăpânii lor, romanii patricieni.12 Lupta nonviolentă era folosită în diverse perioade de popoare din Asia, Africa,
America de Sud şi de Nord, Australasia, insulele din Pacific, dar şi din Europa.
Prin urmare, trei dintre cei mai importanţi factori pentru determinarea gradului în care puterea unei guvernări va fi sau nu controlată sunt următorii: (1)
dorinţa relativă a populaţiei de a impune anumite limite puterii guvernării; (2) puterea relativă a organizaţiilor şi instituţiilor independente ale cetăţenilor de a
lichida în mod colectiv sursele puterii; (3) capacitatea relativă a populaţiei de a refuza să acorde ajutorul şi consimţământul său.

9
Karl W. Deutsch, „Cracks in the Monolith” („Fisuri în monolit”), în lucrarea Totalitarianism (Totalitarismul), coord. Carl J.
Friedrich, (Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1954), pp. 313-314.
10
John Austin, Lectures on Jurisprudence or the Philosophy of Positive Law (Prelegeri de jurisprudenţă sau filozofia dreptului
pozitiv) (ediţia a cincea, revizuită şi redactată de Robert Campbell, vol. 2, Londra: John Murray, 1911 [1861]), Vol. I, p. 296.
11
Niccolo Machiavelli, „The Discourses on the First Ten Books of Livy” („Discursuri asupra primelor zece cărţi ale lui Titus
Livius”), în The Discourses of Niccolo Machiavelli (Discursurile lui Niccolo Machiavelli) (Londra: Routledge şi Kegan Paul,
1950), Vol. I, p. 254.
12
Vezi Gene Sharp, The Politics of Nonviolent Action (Politica Acţiunii Nonviolente) (Boston: Porter Sargent, 1973), p. 75 şi
altele pentru exemple similare din istorie.
11
Centrele puterii democratice

Una dintre caracteristicile societăţii democratice este existenţa unei multitudini de grupuri şi instituţii nonguvernamentale independente de stat. Acestea includ, de
exemplu, familii, organizaţii religioase, asociaţii culturale, cluburi sportive, instituţii economice, sindicate, asociaţii studenţeşti, partide politice, comunităţi rurale,
asociaţii locale, cluburi de grădinărit, organizaţii ale drepturilor omului, grupuri muzicale, societăţi literare şi altele. Formaţiunile respective sunt importante
datorită faptului că urmăresc realizarea propriilor scopuri şi ajută la satisfacerea nevoilor sociale.
În plus, organele date au o importanţă politică imensă. Ele oferă bazele instituţionale şi de grup prin care oamenii îşi pot exercita influenţa asupra
conducerii societăţii şi opune rezistenţă altor grupuri sau guvernării, când consideră că acestea le încalcă pe nedrept interesele, pun piedici în realizarea activităţilor
sau a obiectivelor stabilite. Indivizii izolaţi, care nu fac parte din asemenea grupuri, de obicei, sunt incapabili să producă un impact semnificativ asupra societăţii,
cu atât mai puţin asupra unei guvernării şi, cu siguranţă, nicidecum asupra unei dictaturi.
În consecinţă, dacă dictatorii pot priva aceste organe de autonomie şi libertate, populaţia va deveni relativ neputincioasă. Mai mult decât atât, dacă
instituţiile respective se pot afla ele însele sub controlul dictatorial al puterii centrale sau pot fi înlocuite cu altele, aservite regimului, atunci ele pot fi utilizate
pentru a domina atât membrii individuali, cât şi părţile respective ale societăţii.
Totuşi, dacă autonomia şi libertatea acestor instituţii civile independente (aflate în afara controlului guvernamental) poate fi păstrată sau recuperată, ele
capătă o importanţă imensă pentru aplicarea sfidării politice. Trăsătura comună a exemplelor menţionate de destrămare sau slăbire a unei dictaturi este aplicarea
curajoasă în masă a sfidării politice de către populaţie şi instituţiile ei.
Precum am afirmat anterior, aceste centre de putere furnizează bazele instituţionale prin care populaţia poate exercita presiune sau poate opune
rezistenţă controlului dictatorial. În viitor, ele vor deveni parte componentă a bazei structurale indispensabile unei societăţi libere. Aşadar, menţinerea
independenţei şi dezvoltării acestor centre reprezintă frecvent o condiţie necesară pentru obţinerea victoriei în lupta de eliberare.
Dacă dictatura a repurtat succes în distrugerea sau controlarea organelor independente ale societăţii, forţa de rezistenţă va trebui să creeze noi grupuri
sociale şi instituţii independente sau să recupereze controlul democratic asupra organelor care au supravieţuit tentativei de subjugare sau care sunt controlate
parţial. În timpul revoluţiei ungare din 1956-1957, a apărut o multitudine de consilii de democraţie directă, unindu-se chiar în scopul de a crea pentru câteva
săptămâni un întreg sistem federal de instituţii şi organe administrative. În Polonia, la sfârşitul anilor ’80, muncitorii menţineau existenţa unor sindicate ilegale,
„Solidaritatea”, şi, în unele cazuri, au preluat controlul asupra sindicatelor oficiale, controlate de regimul comunist. Astfel de evoluţii instituţionale pot avea
consecinţe politice extrem de importante.
Bineînţeles, nimic din cele spuse nu înseamnă că procesul de slăbire şi distrugere a unei dictaturi este unul facil, nici că orice tentativă se va solda cu
succes. Cu siguranţă nu înseamnă nici că lupta va fi lipsită de victime, întrucât cei aserviţi regimului vor contraataca, încercând să oblige populaţia să revină la
starea anterioară de cooperare şi docilitate.
Totuşi, această percepţie a puterii semnifică faptul că distrugerea intenţionată a unei dictaturi este posibilă. Dictaturile au caracteristici specifice care
le fac foarte vulnerabile în faţa sfidării politice aplicate cu abilitate. În continuare, vom analiza trăsăturile respective.
CAPITOLUL 4

DICTATURILE AU SLĂBICIUNI

Dictaturile par deseori invulnerabile. Serviciile de informaţii, poliţia, forţele militare, închisorile, lagărele de concentrare şi plutoanele de execuţie sunt controlate
de câţiva reprezentanţi ai puterii. Resursele financiare, cele naturale şi capacităţile de producţie ale unei ţări sunt frecvent acaparate în mod arbitrar de către
dictatori şi utilizate pentru realizarea voinţei proprii.
Forţele democratice, dimpotrivă, par adesea extrem de slabe, ineficiente şi neputincioase. Această percepţie a invulnerabilităţii pe fondul unui sentiment
de neputinţă face improbabilă existenţa unei opoziţii eficiente.

Identificarea călcâiului lui Ahile

Un mit al Greciei antice exemplifică foarte limpede vulnerabilitatea celor aparent invulnerabili. Războinicul Ahile nu putea fi rănit de nicio lovitură şi corpul lui
nu putea fi pătrunsă de nicio sabie. Se spune că Ahile, copil fiind, a fost cufundat în întregime de mama sa în apele râului magic Styx, corpul lui devenind astfel
protejat de toate pericolele. A existat, totuşi, o problemă. Întrucât pruncul a fost ţinut de un călcâi pentru a nu fi luat de ape, această mică porţiune a corpului său a
rămas neatinsă de apa magică. Când Ahile a crescut, toată lumea îl considera invulnerabil la armele duşmanilor. Totuşi, în Războiul Troian, un soldat inamic,
instruit de cel care cunoştea punctul slab al lui Ahile, a ţintit săgeata în călcâiul lipsit de apărare – unicul loc în care putea fi rănit. Rana s-a dovedit a fi fatală.
Astăzi, sintagma „călcâiul lui Ahile” se referă la partea vulnerabilă a unei persoane, a unui plan sau instituţii, parte care este lipsită de apărare în cazul unui atac.
Acelaşi principiu se aplică şi dictaturilor represive. Ele, de asemenea, pot fi înfrânte, rapid şi cu pierderi minime, dacă se identifică slăbiciunile lor şi
atacul este concentrat anume asupra acestora.
Slăbiciunile unei dictaturi

Printre slăbiciunile unei dictaturi se numără următoarele:

12
1. Cooperarea unei multitudini de oameni, grupuri şi instituţii necesare pentru funcţionarea sistemului poate fi limitată sau încetată.

2. Cerinţele şi efectele politicilor anterioare ale regimului vor limita în oarecare măsură capacitatea lui actuală de a adopta şi implementa politici contrare.

3. Sistemul poate deveni inert în funcţionarea sa, fiind mai puţin apt să se adapteze rapid la noile situaţii.

4. Personalul şi resursele alocate deja pentru efectuarea sarcinilor existente nu pot fi uşor redirecţionate spre îndeplinirea unor nevoi noi.

5. Subalternii, de frică să nu provoace nemulţumirea superiorilor, pot oferi informaţii insuficient de corecte sau de complete, necesare dictatorilor pentru
luarea deciziilor.

6. Ideologia se poate eroda, iar miturile şi simbolurile unui sistem îşi pot pierde stabilitatea.

7. Dacă există o ideologie puternică, care influenţează percepţia despre realitate, adeziunea fermă la ea poate cauza lipsa de atenţie faţă de condiţiile şi
nevoile reale.

8. Deteriorarea eficienţei şi competenţei aparatului birocratic sau controalele şi reglementările excesive pot face ineficiente politicile şi acţiunile
sistemului.

9. Conflictele instituţionale interne, rivalităţile şi ostilităţile personale pot prejudicia sau chiar submina funcţionarea dictaturii.

10. Intelectualii şi studenţii pot deveni impacientaţi ca reacţie la condiţiile şi restricţiile impuse, la dogmatism şi represiuni.

11. Masele pot deveni în timp apatice, sceptice şi chiar ostile regimului.

12. Diferenţele regionale, culturale, naţionale sau de clasă se pot acutiza.

13. Ierarhia puterii unei dictaturi este întotdeauna instabilă într-o oarecare măsură, iar uneori extrem de instabilă. Indivizii nu-şi păstrează poziţia constantă
în sistem, ei pot avansa sau retrograda în rang sau pot fi eliminaţi complet şi substituiţi cu alte persoane.

14. Secţii ale poliţiei sau ale forţelor militare pot acţiona în scopuri proprii, chiar împotriva voinţei dictatorilor instauraţi, inclusiv prin intermediul
loviturilor de stat.

15. O dictatură nouă are nevoie de timp pentru a-şi consolida poziţia.

16. Întrucât în cadrul unei dictaturi un număr mic de oameni iau majoritatea deciziilor, pot apărea greşeli în privinţa raţionamentelor, a politicilor şi
acţiunilor.

17. În cazul în care regimul urmăreşte evitarea acestor pericole şi astfel descentralizează controalele şi procesul decizional, controlul său asupra pârghiilor
centrale ale puterii poate deveni din ce în ce mai slab.
Atacul asupra slăbiciunilor dictaturii

Cunoscând asemenea slăbiciuni inerente, opoziţia democratică poate încerca în mod intenţionat să înrăutăţească aceste „călcâie ale lui Ahile” în scopul de a
provoca modificări radicale ale sistemului sau de a-l distruge.
Concluzia este aşadar evidentă: în ciuda puterii aparente, toate dictaturile au propriile lor puncte slabe, ineficienţă internă, rivalităţi personale, operări
instituţionale defectuoase şi propriile lor conflicte între organizaţii şi departamente. Slăbiciunile menţionate, cu timpul, tind să diminueze eficienţa regimului şi să-i
sporească vulnerabilitatea în cazul schimbării condiţiilor şi a unei rezistenţe premeditate. Nu tot ce-şi propune un regim va fi realizat. Uneori, de exemplu, până şi

13
ordinele directe ale lui Hitler nu erau executate, deoarece supuşii săi în cadrul ierarhiei refuzau să le îndeplinească. Câteodată regimul dictatorial se poate
dezintegra rapid, precum am observat deja.
Acest lucru nu înseamnă că dictaturile pot fi distruse fără riscuri şi fără victime. Orice desfăşurare posibilă a luptei de eliberare implică riscuri şi
suferinţe potenţiale şi necesită timp pentru a fi pusă în aplicare. În plus, bineînţeles că niciun mijloc de acţiune nu garantează succesul rapid în orice situaţie. Cu
toate acestea, tipurile de luptă care ţintesc slăbiciunile identificabile ale dictaturii au şanse de izbândă mai mari decât cele care urmăresc să lovească regimul acolo
unde el este în mod evident cel mai puternic. Întrebarea constă în cum trebuie dusă această luptă.
CAPITOLUL 5

EXERCITAREA PUTERII

În Capitolul 1 am menţionat că rezistenţa armată împotriva unei dictaturi nu loveşte latura cea mai slabă, ci mai degrabă invers, latura cea mai puternică. Optând
pentru concurenţa în domenii precum forţele armate, aprovizionarea cu muniţii, tehnologia de producere a armamentului şi altele, mişcările de rezistenţă se
situează într-o poziţie clar dezavantajoasă. Dictaturile vor putea aproape întotdeauna să reunească resurse superioare în aceste domenii. De asemenea, am prezentat
şi pericolele mizării pe forţe salvatoare externe. În Capitolul 2 am examinat problemele încrederii în negocieri ca mijloc de lichidare a unei dictaturi.
În acest caz, de ce modalităţi dispune opoziţia democratică care i-ar oferi avantaje clare şi care vor duce la agravarea slăbiciunilor identificate ale
regimului? Ce tehnică de luptă ar putea valorifica teoria puterii politice analizate în Capitolul 3? Opţiunea alternativă constă în sfidarea politică.

Sfidarea politică are următoarele trăsături:

• Nu acceptă ca rezultatul să fie decis de mijloacele de luptă alese de dictatură.

• Regimul întâmpină dificultăţi în lupta împotriva ei.

• Poate agrava semnificativ slăbiciunile regimului dictatorial şi împiedica accesul la sursele lui de putere.

• Poate fi foarte diversificată ca acţiune, însă poate fi concentrată asupra unui obiectiv specific.

• Generează comiterea unor erori de judecată şi de acţiune de către dictatori.

• Poate întrebuinţa eficient populaţia în totalitatea ei, grupurile şi instituţiile societăţii în lupta de lichidare a dominaţiei brutale a câtorva indivizi.

• Contribuie la răspândirea distribuţiei puterii efective în societate, mărind şansele constituirii şi menţinerii unei societăţi democratice.

Modul de funcţionare a luptei nonviolente

Asemenea forţelor militare, sfidarea politică poate fi utilizată în diverse scopuri, variind de la eforturile de a influenţa oponenţii să întreprindă anumite măsuri până
la crearea condiţiilor de soluţionare paşnică a conflictului sau la lichidarea regimului advers. Totuşi, sfidarea politică acţionează în alte moduri decât violenţa. Deşi
ambele tehnici (atât lupta violentă, cât şi lupta nonviolentă) reprezintă mijloace de a duce o luptă, procedeele şi consecinţele lor diferă substanţial. Instrumentele şi
rezultatele conflictului violent sunt bine cunoscute. Armele fizice se întrebuinţează în scopul de a intimida, de a răni, de a ucide şi de a distruge.
Sfidarea nonviolentă constituie un mijloc de luptă mult mai complex şi mai variat decât violenţa. Spre deosebire de aceasta, lupta nonviolentă e dusă cu
arme psihologice, sociale, economice şi politice, folosite de populaţie şi de instituţiile societăţii. Armele respective sunt cunoscute sub diverse nume – proteste,
greve, noncooperare, boicoturi, nemulţumire şi forţa maselor. Precum am menţionat anterior, guvernele pot conduce doar atât timp cât obţin reînnoirea constantă a
surselor necesare puterii lor prin intermediul cooperării, supunerii şi docilităţii populaţiei şi instituţiilor sociale. Sfidarea politică, spre deosebire de violenţă, este
un instrument deosebit de oportun pentru a împiedica accesul regimului la sursele date de putere.
Armele nonviolente şi disciplina

O eroare obişnuită a campaniilor anterioare de sfidare politică consta în faptul că se miza pe doar una sau două metode de luptă – grevele şi demonstraţiile în masă.
De fapt, există o multitudine de tehnici care permit strategilor mişcării de rezistenţă să concentreze sau să diversifice lupta după necesitate.
Au fost identificate aproximativ două sute de metode specifice de acţionare nonviolentă, numărul acestora fiind probabil cu mult mai mare. Ele sunt
clasificate in trei categorii generale: protestul şi persuasiunea, noncooperarea şi intervenţia. Metodele protestului şi persuasiunii nonviolente reprezintă în special
manifestaţiile simbolice, inclusiv defilările, marşurile şi pichetele de grevă (54 de metode). Tehnicile noncooperării pot fi împărţite în trei subcategorii: (a)
noncooperare socială (16 metode), (b) noncooperare economică, care include boicoturile (26 de metode) şi grevele (23 de metode), (c) noncooperare politică (38

14
de metode). Categoria a III-a, reprezentată de intervenţia nonviolentă, constă în utilizarea unor mijloace psihologice, fizice, sociale, economice sau politice,
precum greva foamei, ocupaţia nonviolentă şi guvernarea paralelă (41 de metode). O lista alcătuită din 198 de metode este inclusă în anexele acestei lucrări.
Utilizarea unui număr semnificativ de metode – selectate cu atenţie, aplicate în mod repetat şi la scară largă, întrebuinţate în contextul unei strategii
chibzuite şi a unei tactici adecvate de către populaţia civilă antrenată – este în măsură să creeze probleme grave oricărui regim ilegitim. Acest lucru se referă la
toate dictaturile.
Spre deosebire de metodele militare, procedeele luptei nonviolente se pot concentra direct asupra aspectelor esenţiale. De exemplu, întrucât dictatura
este în esenţă o problemă politică, aplicarea formelor politice de luptă nonviolentă va constitui un aspect crucial. Acestea cuprind contestarea legitimităţii tiranilor
şi refuzul de a coopera cu regimul instaurat de ei. De asemenea, noncooperarea va fi orientată împotriva unor politici concrete. Uneori practicarea intenţionată a
amânărilor şi a tergiversărilor poate avea loc în mod discret sau chiar secret, în timp ce alteori nesupunerea directă şi grevele sau demonstraţiile publice de sfidare
pot fi manifestate în văzul tuturor.
Pe de altă parte, dacă un regim dictatorial este vulnerabil la presiunile economice sau dacă majoritatea plângerilor populare împotriva sistemului sunt de
natură economică, anume acţiunile economice, precum boicoturile sau grevele, reprezintă metodele oportune de rezistenţă. Eforturile dictatorilor de a exploata
sistemul economic pot fi contracarate de greve generale de proproţii reduse, încetiniri ale ritmului muncii şi de refuzul (sau eschivarea) experţilor indispensabili de
a acorda asistenţă regimului. Se poate recurge la utilizarea selectivă a diverselor tipuri de greve în momentele-cheie ale procesului de producţie, în domeniul
transporturilor, în aprovizionarea cu materiale prime şi în distribuţia produselor.
Unele dintre metodele luptei nonviolente revendică din partea oamenilor să înfăptuiască lucruri care nu au legătură cu modul lor obişnuit de viaţă, de
exemplu să distribuie prospecte, să organizeze o presă clandestină, să declare greva foamei sau să desfăşoare proteste şezând pe jos în mijlocul străzii. Pentru unii
oameni va fi foarte greu să întreprindă asemenea măsuri cu excepţia unor cazuri extreme.
Alte metode ale luptei nonviolente necesită, dimpotrivă, continuarea unei vieţi normale, deşi într-o manieră oarecum diferită. De exemplu, oamenii se
pot prezenta la lucru, în loc să declanşeze greve, muncind însă intenţionat mult mai lent şi mai ineficient decât de obicei. În mod conştient, se pot comite „erori” cu
o frecvenţă mai mare. La momentul potrivit, cineva se poate „îmbolnăvi” şi „să nu fie în stare” să lucreze sau poate, pur şi simplu, să refuze să muncească. Unii
pot asista la slujbe religioase atunci când acţiunea respectivă exprimă convingeri nu doar religioase, ci şi politice. Copiii pot fi protejaţi de propaganda agresorilor
prin intermediul educaţiei în sânul familiei sau în cadrul orelor de clasă ilegale. Oamenii pot refuza să adere la anumite organizaţii „recomandate” sau impuse, la
care nu s-ar fi alăturat anterior din proprie iniţiativă. Asemănarea acestor tipuri de rezistenţă cu activităţile cotidiene ale unui individ şi devierea neînsemnată de la
modul obişnuit de trai pot facilita cu mult participarea unui număr mare de oameni la lupta naţională de eliberare.
Deoarece acţiunile nonviolente şi cele violente funcţionează pe căi fundamental diferite, chiar şi o măsură limitată de rezistenţă violentă, pe durata unei
campanii de sfidare politică, se va dovedi contraproductivă, întrucât va devia lupta spre un teren în care dictatorii deţin un avantaj copleşitor (ostilităţile militare).
Disciplina rezistenţei nonviolente constituie cheia succesului şi trebuie menţinută în ciuda provocărilor şi represiunilor declanşate de dictatori şi reprezentanţii
acestora.
Respectarea disciplinei acţiunilor nonviolente împotriva adversarilor represivi facilitează funcţionarea celor patru mecanisme ale schimbării în cadrul
unei lupte nonviolente (analizate ulterior). În plus, disciplina este extrem de importantă în procesul de jiu-jitsu 13 politic. În acest proces violenţa făţişă a regimului
îndreptată împotriva acţiunilor evident nonviolente ale opoziţiei ricoşează într-o lovitură politică asupra poziţiilor dictatorilor, declanşând disensiuni în propriile
rânduri şi consolidând sprijinul acordat membrilor rezistenţei din partea populaţiei în general, de obicei susţinătoare a regimului, cât şi din partea grupurilor terţe.
În unele cazuri, totuşi, violenţa limitată împotriva unei dictaturi poate fi inevitabilă. Frustrările şi ura faţă de regim pot exploda în violenţe. În plus,
anumite grupuri ar putea să nu accepte renunţarea la mijloacele violente, deşi recunosc rolul important deţinut de lupta nonviolentă. În asemenea situaţii, sfidarea
politică nu trebuie abandonată. Totuşi, se impune detaşarea cât mai mult posibil a acţiunilor violente de cele nonviolente, măsură întreprinsă în funcţie de situarea
geografică, grupurile de populaţie, coordonatele temporale şi scopurile fixate. În caz contrar, violenţa poate avea un efect dezastruos asupra aplicării sfidării
politice, potenţial mult mai puternică şi mai eficientă.
Istoria consemnează că, deşi în cursul sfidării politice sunt probabile victime, atât ucişi, cât şi răniţi, numărul lor va fi cu mult mai mic decât în cazul
ostilităţilor militare. În plus, acest tip de luptă nu prelungeşte lanţul infinit al masacrelor şi violenţelor.
Rezistenţa nonviolentă presupune şi tinde, în egală măsură, să provoace atenuarea fricii (sau căpătarea unui control mai mare asupra ei) faţă de
guvernare şi represiunile violente ale acesteia. Renunţarea la frică sau controlul ei reprezintă un factor esenţial în procesul de distrugere a puterii deţinute de tirani
asupra populaţiei în ansamblu.
Deschidere, secretizare şi standarde înalte
Secretizarea, înşelătoria şi conspiraţiile clandestine ridică probleme extrem de dificile pentru mişcarea ce utilizează acţiuni nonviolente. Deseori, este imposibilă
tăinuirea intenţiilor şi planurilor de poliţia politică şi agenţii serviciilor de informaţii. Din perspectiva mişcării de rezistenţă, secretizarea nu numai că îşi are
originile în frică, şi contribuie la intensificarea ei, fapt care demoralizează suflul rezistenţei şi micşorează numărul de oameni care pot participa la o acţiune dată. În
plus, poate determina apariţia unor suspiciuni şi acuzaţii în interiorul mişcării, adesea nejustificate, în legătură cu presupuşii agenţi sau informatori ai adversarilor.
Tăinuirea poate avea impact şi asupra capacităţii mişcării de a rămâne un act nonviolent. Dimpotrivă, deschiderea în ceea ce priveşte intenţiile şi planurile va avea
efecte contrare şi va contribui la crearea unei imagini extrem de puternice a mişcării de rezistenţă. Desigur, problema este mult mai complexă decât pare la prima

13
N.tr. Jiu Jitsu brazilian este o artă marţială şi un sport de contact care se bazează pe lupta la sol şi îl forţează pe oponent să
renunţe la luptă. Pe principiul folosirii cât mai eficiente a tehnicii şi în special a pârghiilor, un practicant fără atribute fizice de
excepţie are şanse de reuşită ridicate în luptă, în faţa unui adversar superior din punct de vedere fizic.
15
vedere, existând aspecte importante în cadrul activităţilor de rezistenţă care reclamă conspirativitate. Cei care cunosc atât dinamica luptei nonviolente, cât şi
mijloacele de supraveghere specifice unei dictaturi vor avea nevoie, într-o anumită situaţie, de o evaluare bine documentată.
Editarea şi difuzarea publicaţiilor clandestine, ascultarea posturilor de radio ilegale în interiorul ţării şi colectarea informaţiilor privind operaţiunile
dictaturii reprezintă acţiuni specifice, de proporţii reduse, care necesită un grad înalt de discreţie.
La toate etapele conflictului se impune păstrarea unor înalte standarde de comportament în cadrul luptei nonviolente. Factori precum temeritatea şi
respectarea disciplinei în timpul acţiunilor nonviolente trebuie să fie mereu prezenţi. Este important să se ţină seama de faptul că realizarea unor schimbări
concrete necesită adesea participarea unui număr mare de oameni. Or, un asemenea număr de participanţi de încredere poate fi obţinut doar prin păstrarea unor
standarde înalte de organizare a mişcării.
Schimbări ale relaţiilor de putere
Strategii trebuie să reţină că un conflict în cadrul căruia se aplică sfidarea politică reprezintă un câmp de luptă mereu schimbător, cu o interacţiune continuă între
atacuri şi contraatacuri. Nimic nu este static. Relaţiile de putere, absolute sau relative, sunt supuse unor schimbări constante şi rapide. Acest lucru e posibil datorită
faptului că participanţii rezistenţei continuă cu perseverenţă acţiunile nonviolente în ciuda represiunilor.
În această formă de conflict, variaţiile puterii fiecăreia dintre părţile potrivnice sunt mult mai intense decât în cazul conflictelor violente, au loc mult
mai repede şi au consecinţe mai diversificate şi mai importante din punct de vedere politic. Datorită acestor variaţii, anumite acţiuni întreprinse de membrii
rezistenţei pot avea efecte ce depăşesc momentul şi spaţiul concret în care ele au loc. Consecinţele indirecte vor fi consolidarea sau slăbirea uneia sau alteia dintre
părţi.
În plus, grupul nonviolent poate influenţa, prin intermediul acţiunilor sale, sporirea sau diminuarea puterii relative a părţii adverse, într-o măsură mai
mare decât în cadrul conflictelor militare. De exemplu, o rezistenţă disciplinată, curajoasă, nonviolentă care înfruntă atrocităţile tiranilor poate induce nelinişte,
nemulţumire, neîncredere şi, în cazuri mai serioase, chiar răzvrătire în rândul propriilor soldaţi ai dictatorului şi în sânul populaţiei. O asemenea formă de
rezistenţă poate determina, de asemenea, intensificarea condamnării internaţionale a tiraniei. În plus, aplicarea iscusită, disciplinată şi repetată poate avea drept
rezultat participarea din ce în ce mai masivă la mişcare a unor oameni care de obicei şi-ar oferi sprijinul tacit dictatorilor sau care adoptă în general o poziţie neutră
în conflicte.
Patru mecanisme ale schimbării
Lupta nonviolentă produce schimbarea prin intermediul a patru mecanisme. Primul mecanism are cea mai mică probabilitate de realizare, deşi au existat cazuri în
care el a funcţionat. Când actorii regimului dictatorial sunt emoţionaţi de suferinţa provocată de represiunile împotriva bravilor participanţi la mişcarea de
rezistenţă sau se conving în mod raţional de justeţea cauzei rezistenţei, ei şi-ar putea asuma obiectivele membrilor mişcării. Mecanismul dat este numit
conversiune. Deşi uneori se poate manifesta mecanismul conversiunii în lupta nonviolentă, aceste cazuri sunt rare, iar în majoritatea conflictelor nu apar deloc sau
cel puţin nu în proporţii semnificative.
Cu mult mai des, lupta nonviolentă duce la schimbarea situaţiei conflictuale şi a societăţii astfel încât adversarii pur şi simplu nu pot acţiona după bunul
plac. Anume această schimbare este generată de celelalte trei mecanisme: adaptarea, coerciţia nonviolentă şi dezintegrarea. Aplicarea unuia sau a altuia depinde de
gradul în care relaţiile de putere, relative sau absolute, sunt transferate în favoarea democraţilor.
În cazul în care chestiunile aflate în discuţie nu au un caracter fundamental, revendicările opoziţiei în cadrul unei campanii restrânse nu mai sunt
considerate drept ameninţătoare, şi dacă confruntarea de forţe a modificat într-o anumită măsură relaţiile de putere, conflictul poate fi încheiat printr-un acord, o
înţelegere sau printr-un compromis. Mecanismul descris se numeşte adaptare. De exemplu, multe greve sunt soluţionate anume în acest mod, ambele părţi
obţinând unele dintre obiectivele fixate, dar niciuna dintre ele nu realizează tot ce şi-a propus iniţial. O guvernare dată poate considera o asemenea înţelegere drept
una pozitivă, printre beneficii numărându-se reducerea tensiunii, crearea unei impresii de „imparţialitate” şi îmbunătăţirea reputaţiei regimului la nivel
internaţional. Prin urmare, este important de a selecţiona foarte atent chestiunile asupra cărora poate fi încheiat un acord prin intermediul mecanismului adaptării.
Lupta pentru răsturnarea unui regim dictatorial nu face parte dintre acestea.
Rezistenţa nonviolentă poate fi mult mai puternică decât cea realizată prin mecanismele conversiunii sau adaptării. Noncooperarea masivă şi sfidarea
pot schimba într-atât atmosfera socială şi politică, în special relaţiile de putere, încât posibilităţile unui dictator de a controla societatea şi procesele economice,
sociale şi politice de guvernare sunt practic lichidate. Forţele armate ale oponentului pot deveni atât de nesigure, încât pur şi simplu nu se mai supun ordinelor de a
reprima mişcarea de rezistenţă. Deşi liderii adversarului se menţin la putere şi urmăresc în continuare scopurile iniţiale, ei au fost lipsiţi de capacitatea de a acţiona
eficient. Această metodă se numeşte coerciţie nonviolentă.
În unele situaţii extreme, condiţiile care determină coerciţia nonviolentă pot avea rezultate şi mai semnificative. Conducerea adversarilor pierde de fapt
întreaga sa capacitate de a acţiona, iar propria ei structură de putere se prăbuşeşte. Autodirijarea, sfidarea şi refuzul membrilor rezistenţei de a coopera devin atât
de desăvârşite, încât adversarul nu reuşeşte să păstreze nici în aparenţă controlul asupra mişcării. Aparatul birocratic al adversarului refuză să se supună propriei
conduceri. Trupele şi poliţia se răzvrătesc. Susţinătorii obişnuiţi ai adversarului şi populaţia se dezic de fosta conducere, renegându-i în întregime dreptul de a
guverna. Astfel, obedienţa şi ajutorul acordat anterior se diminuează considerabil. Cel de-al patrulea mecanism al schimbării, dezintegrarea sistemului
adversarului, este atât de complet, încât oponenţilor le lipseşte până şi forţa de a capitula. Regimul pur şi simplu se dezintegrează.
La planificarea strategiilor de eliberare trebuie să se ţină seama de aceste patru mecanisme. Uneori ele sunt puse în funcţiune accidental. Cu toate
acestea, alegerea unuia sau a mai multora dintre ele în calitate de instrument de schimbare în cadrul unui conflict permite formularea unor strategii concrete care se
completează reciproc. Optarea pentru un mecanism (sau mecanisme) sau altul depinde de numeroşi factori, printre care puterea absolută şi relativă a părţilor
potrivnice; atitudinile şi obiectivele grupului de rezistenţă nonviolentă.
Efectele de democratizare generate de sfidarea politică

16
Spre deosebire de efectele centralizante ale sancţiunilor violente, aplicarea tehnicilor luptei nonviolente contribuie la democratizarea societăţii politice în mai
multe moduri.
O latură a efectului de democratizare este negativă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de metodele militare, sfidarea politică nu oferă instrumente de
reprimare aflate în mâinile unei elite de conducere care ar putea fi întoarse ulterior împotriva populaţiei în scopul instaurării sau menţinerii unei dictaturi. Liderii
mişcării nonviolente pot exercita influenţă şi presiuni asupra adepţilor lor, dar ei nu-i pot întemniţa sau executa în caz de disidenţă sau reorientare spre alţi lideri.
Cealaltă latură a efectului de democratizare este pozitivă. Şi anume, lupta nonviolentă oferă populaţiei mijloace de rezistenţă care pot fi întrebuinţate
pentru dobândirea şi apărarea libertăţilor ei atât împotriva dictatorilor actuali, cât şi a celor potenţiali. Enumerăm câteva dintre efectele pozitive de democratizare
proprii luptei nonviolente:

− Experienţa unor acţiuni nonviolente poate spori încrederea în sine a unei populaţii care contestă ameninţările regimului şi capacitatea acestuia de a
declanşa represiuni violente.

− Lupta nonviolentă oferă instrumentele de noncooperare şi sfidare prin intermediul cărora populaţia poate opune rezistenţă unui control nedemocratic
exercitat de orice grup dictatorial asupra ei.

− Lupta nonviolentă poate fi folosită pentru susţinerea unei practici a libertăţilor democratice, precum libertatea de exprimare, libertatea presei, crearea
organizaţiilor independente şi libertatea reuniunilor, în faţa acţiunilor represive.

− Lupta nonviolentă contribuie intens la supravieţuirea, renaşterea şi consolidarea grupurilor şi instituţiilor independente ale societăţii, fapt analizat
anterior. Acestea au un rol important pentru o democraţie datorită capacităţii lor de a mobiliza puterea comunităţii şi de a impune anumite limite puterii
efective a oricărui dictator potenţial.

− Lupta nonviolentă oferă mijloace cu ajutorul cărora populaţia poate orienta puterea împotriva acţiunilor represive ale poliţiei şi ale forţelor militare
întreprinse de o guvernare totalitară.

− Lupta nonviolentă oferă metode cu ajutorul cărora populaţia şi instituţiile independente pot limita sau lichida, în interesul democraţiei, sursele puterii
necesare elitei aflate la conducere, astfel ameninţându-i capacitatea de a-şi prelungi dominaţia.
Complexitatea luptei nonviolente
Precum am observat în cadrul acestor discuţii, lupta nonviolentă reprezintă o tehnică complexă de acţiuni sociale, implicând o multitudine de metode, o gamă largă
de mecanisme ale schimbării şi un cod de conduită specific. Pentru a fi eficientă, în special împotriva unei dictaturi, sfidarea politică necesită o planificare şi o
pregătire minuţioasă. Eventualii participanţi trebuie să înţeleagă ceea ce se cere de la ei. Trebuie să existe resurse disponibile. În plus, este necesar ca strategii să fi
analizat modalitatea cea mai eficientă de aplicare a luptei nonviolente. În continuare, ne îndreptăm atenţia asupra acestui element crucial: necesitatea unei
planificări strategice
CAPITOLUL 6
NECESITATEA UNEI PLANIFICĂRI STRATEGICE
Campaniile de sfidare politică duse împotriva dictaturilor pot fi iniţiate în diverse moduri. În trecut, acest tip de luptă era aproape întotdeauna neplanificat şi în cea
mai mare parte accidental. Doleanţele concrete care declanşau primele acţiuni variau foarte mult, dar de cele mai mute ori generau alte violenţe, arestarea sau
asasinarea unei persoane notorii, o nouă ordine sau politică represivă, crize alimentare, lipsa de respect faţă de convingerile religioase. Uneori, un act anumit al
dictaturii înfuria atât de tare populaţia, încât oamenii se aventurau într-o luptă a cărui sfârşit nici nu şi-l imaginau. Alteori, un individ curajos sau un grup restrâns
săvârşea o acţiune care atrăgea sprijinul public. O anumită nedreptate putea fi percepută de ceilalţi similară abuzurilor îndurate de ei şi, astfel, se puteau alătura
luptei. În anumite cazuri, un apel concret la rezistenţă din partea unui grup mic sau a unui individ putea determina o reacţie neaşteptat de puternică.
Deşi spontaneitatea comportă unele calităţi, ea a avut frecvent şi dezavantaje. Deseori, apărătorii democraţiei nu prevedeau violenţele dictaturii, iar
suferinţele imense îndurate ulterior au determinat înfrângerea mişcării de rezistenţă. Uneori, lipsa planificării a lăsat decizii cruciale în voia hazardului, rezultatele
fiind în consecinţă dezastruoase. Chiar dacă era doborât regimul represiv, lipsa unui plan privind modul de organizare a tranziţiei spre un sistem democratic a
provocat instaurarea unei noi dictaturi.
O planificare realistă
În viitor, acţiunile populare neplanificate vor avea cu siguranţă un rol important în lupta împotriva dictaturilor. În prezent, pot fi însă evaluate cele mai eficiente
modalităţi de răsturnare a unui regim totalitar, evalua momentul în care atmosfera politică şi spiritul popular sunt favorabile şi se poate decide asupra modului de
iniţiere a campaniei. În asemenea circumstanţe, alegerea unor mijloace eficiente de câştigare a libertăţii reclamă o analiză foarte minuţioasă, bazată pe evaluarea
realistă, a situaţiei şi a capacităţilor comunităţii.
Dacă o persoană îşi doreşte să obţină ceva, cel mai înţelept ar fi să elaboreze un plan de realizare a obiectivelor sale. Cu cât mai mare este scopul sau cu
cât mai grave sunt consecinţele unui eventual eşec, cu atât mai importantă devine planificarea. Elaborarea unei strategii măreşte probabilitatea mobilizării şi

17
întrebuinţării cât mai eficiente a tuturor resurselor. Acest lucru se referă în special la o mişcare democratică – care dispune de resurse materiale limitate şi ai cărei
adepţi se află în pericol – aflată în faţa tentativei de răsturnare a unui regim dictatorial puternic. Spre deosebire de aceasta, o dictatură are de obicei acces la resurse
materiale imense, dispune de forţă de organizare şi este capabilă să comită acţiuni violente.
„Elaborarea unei strategii” înseamnă calcularea unui curs al evenimentelor care face fezabilă trecerea de la situaţia prezentă la un viitor dorit. În
termenii discuţiei noastre, înseamnă trecerea de la o dictatură la un viitor sistem democratic. Planul de realizare a unui asemenea obiectiv constă de obicei dintr-o
serie etapizată de campanii şi din alte activităţi organizate, concepute pentru consolidarea populaţiei şi societăţii oprimate şi slăbirea dictaturii. Menţionăm că
obiectivul nu rezidă în simpla răsturnare a regimului existent, ci în instaurarea unui sistem democratic. O strategie majoră care îşi limitează scopul la desfiinţarea
dictaturii riscă enorm să ducă la apariţia altui tiran.
Obstacolele unei planificări
Unii exponenţi ai libertăţii, din diverse regiuni ale lumii, nu se angajează pe deplin în analizarea minuţioasă a posibilităţilor de realizare a democraţiei.
Asemenea adepţi doar rareori recunosc importanţa crucială pe care o are planificarea strategică meticuloasă premergătoare oricărui act. În consecinţă,
acest lucru este înfăptuit foarte rar.
Oare de ce oamenii stăpâniţi de dorinţa de a câştiga libertatea politică a poporului lor elaborează atât de rar un plan strategic cuprinzător în scopul
realizării acestui obiectiv? Din păcate, deseori majoritatea membrilor opoziţiei democratice nu conştientizează necesitatea unei planificări strategice, nu sunt
obişnuiţi sau antrenaţi să gândească strategic. Aceasta constituie o sarcină dificilă. Liderii mişcării de rezistenţă, hărţuiţi permanent de regim şi copleşiţi de
responsabilităţile lor imediate, nu dispun de obicei nici de siguranţă, nici de timp pentru a-şi dezvolta deprinderi de a gândi strategic.
Dimpotrivă, modelul obişnuit constă în simpla reacţionare la iniţiativele regimului. Însă astfel, opoziţia se află mereu în defensivă, încercând să apere
libertăţile limitate sau bastioanele libertăţii, în cel mai bun caz încetinind sporirea controlului dictatorial sau cauzând anumite probleme noilor politici ale
regimului.
Desigur că există persoane şi grupuri care nu văd necesitatea unei planificări ample, pe termen lung, a mişcării de eliberare. Dimpotrivă, ei ar putea
crede cu naivitate că dacă se vor dedica ideilor lor cu abnegaţie, fermitate şi suficient de mult timp, acestea se vor realiza cumva. Mai există şi oameni care
presupun că, dacă pur şi simplu trăiesc şi ţin piept dificultăţilor în conformitate cu principiile şi idealurile lor, fac tot ce le stă în putinţă pentru îndeplinirea
acestora. Angajamentul faţă de obiectivele umanitare şi devotamentul faţă de idealuri sunt admirabile, dar total inadecvate în procesul de nimicire a unei dictaturi
şi câştigare a libertăţii.
Alţi adversari ai regimurilor totalitare pot crede cu naivitate că intensificarea violenţei din partea lor poate da naştere libertăţii. Totuşi, violenţa nu
reprezintă un garant al succesului, precum am menţionat anterior. În loc să producă eliberarea, ea poate duce fie la înfrângere, fie la o tragedie în masă, fie la
ambele. În majoritatea cazurilor, dictaturile sunt mult mai bine dotate pentru a purta o luptă violentă, iar realităţile militare rar se află în favoarea democraţilor.
De asemenea, există activişti care îşi fundamentează acţiunile pe ceea ce „simt” că trebuie să facă. Asemenea abordări, totuşi, nu numai că sunt
egocentrice, ci nu oferă nicio orientare pentru elaborarea unei strategii majore de eliberare.
Acţiunile bazate pe o „idee genială” venită cuiva în cap are de asemenea dezavantaje. În locul acesteia, este nevoie de activităţi fondate pe un calcul
minuţios al „paşilor următori” în calea spre răsturnarea regimului totalitar. În lipsa unei analize strategice, s-ar putea întâmpla ca liderii mişcării de rezistenţă să nu
ştie care ar trebui să fie „pasul următor”, deoarece nu s-au gândit în mod serios la etapele consecutive concrete necesare pentru obţinerea victoriei. Ideile creative şi
geniale sunt foarte importante, dar utilizarea lor trebuie făcută în scopul ameliorării situaţiei strategice a forţelor democratice.
Unii oameni, fiind perfect conştienţi de multitudinea acţiunilor care pot fi întreprinse împotriva unei dictaturi, dar nereuşind să decidă cum să înceapă,
îndeamnă „Fă totul în mod simultan”. Acest lucru ar putea fi de folos, dar este, desigur, imposibil, mai ales în cadrul unor mişcări relativ slabe. În plus, o asemenea
abordare nu oferă nicio orientare privind modul de a iniţia o campanie, punctele asupra cărora trebuie concentrate eforturile şi maniera în care ar trebui utilizate
resursele, de obicei limitate.
Există şi persoane sau grupuri care conştientizează necesitatea unei oarecare planificări, însă acestea sunt în stare să conceapă strategii doar pe termen
scurt sau la nivel tactic. S-ar putea ca ei să nu înţeleagă faptul că planificarea pe termen lung este necesară şi posibilă. Uneori, ei ar putea da dovadă de neputinţa
de a gândi şi analiza în termeni strategici, astfel permiţându-şi să fie sustraşi, în mod repetat, de chestiuni relativ minore, iar de cele mai multe ori reacţionând la
acţiunile adversarului în loc să preia iniţiativa în mâinile mişcării democratice. Consacrând atât de multă energie activităţilor pe termen scurt, aceşti lideri nu
reuşesc, de obicei, să examineze câteva căi alternative de luptă, care ar orienta eforturile generale în scopul apropierii progresive de ţintă.
Este la fel de posibil ca anumite mişcări democratice să nu planifice o strategie cuprinzătoare de răsturnare a regimului din cauza focalizării doar asupra
unor probleme curente din alt motiv. Ei nu cred cu adevărat că se poate pune capăt tiraniei doar prin eforturi proprii. De aceea, elaborarea unei strategii este
considerată o pierdere romantică de timp sau un exerciţiu inutil. Oamenii care luptă pentru libertate împotriva unui regim despotic trebuie să înfrunte adesea o
putere militară şi poliţienească atât de imensă, încât au impresia că dictatorii pot obţine orice-şi doresc. Lipsiţi de o speranţă adevărată, aceşti oameni înfruntă
totuşi regimul din motive de probitate şi probabil istorice. Deşi nu recunosc niciodată şi probabil că nici nu-şi dau seama în mod conştient, asemenea persoane
percep propriile acţiuni ca fiind lipsite de speranţă. În consecinţă, din perspectiva lor, o planificare strategică cuprinzătoare, pe termen lung, nu are nicio valoare.
Repercusiunile absenţei unei planificări strategice sunt adesea drastice: forţele mişcării sunt dispersate, acţiunile ineficiente, energia risipită pentru
chestiuni minore, avantajele nu sunt exploatate, iar sacrificiile sunt zadarnice. Fără o planificare strategică, democraţii riscă să nu reuşească realizarea obiectivelor
fixate. Un amestec accidental, prost planificat de activităţi nu va promova eforturile mişcării de rezistenţă. Dimpotrivă, cel mai probabil este că va permite
dictaturii să-şi sporească controalele şi puterea.
Din nefericire, dictaturile par mult mai rezistente decât sunt în realitate anume din cauza faptului că astfel de planuri strategice ample de eliberare sunt
elaborate foarte rar sau chiar niciodată. Astfel, regimurile totalitare supravieţuiesc cu mult mai mulţi ani sau decenii decât ar fi trebuit.
Patru noţiuni importante într-o planificare strategică
18
Pentru a putea contribui la dezvoltarea unei gândiri strategice, trebuie să clarificăm semnificaţia a patru noţiuni esenţiale.
Strategia majoră este noţiunea care serveşte la coordonarea şi orientarea utilizării tuturor resurselor adecvate disponibile (economice, umane, morale, politice,
organizaţionale etc.) ale unui grup care urmăreşte realizarea obiectivelor sale într-un conflict dat.
Strategia majoră, a cărei atenţie se concentrează în special pe obiectivele şi resursele grupului aflat în conflict, determină cele mai adecvate tehnici de
luptă (de exemplu, ostilităţile militare tradiţionale sau rezistenţa nonviolentă) care vor fi aplicate în cursul rezistenţei. Pentru elaborarea unei strategii majore,
liderii trebuie să evalueze şi să planifice ce tip de presiuni şi influenţe vor fi exercitate asupra adversarilor. În plus, strategia majoră implică neapărat deciziile
referitoare la contextul temporal şi condiţiile oportune în care vor fi lansate campaniile de rezistenţă iniţiale şi următoare.
Strategia majoră stabileşte cadrul de bază pentru selectarea strategiilor mai particulare de desfăşurare a unei lupte. În plus, ea determină alocarea
sarcinilor generale unor grupuri concrete şi distribuţia resurselor pentru utilizarea lor ulterioară.
Strategia este noţiunea referitoare la cea mai eficientă modalitate de realizare a unor obiective concrete într-un conflict, acţionând în sfera delimitată de
strategia majoră aleasă. Strategia precizează dacă, când şi cum trebuie desfăşurată lupta, de asemenea cum se poate atinge eficacitatea maximă pentru a realiza
scopurile propuse. Strategia a fost comparată cu concepţia unui artist, iar planul strategic cu proiectul unui arhitect.
Strategia poate include de asemenea eforturile de creare a unei situaţii atât de avantajoase, încât adversarii se vor convinge de inevitabilitatea înfrângerii
lor în cazul unui conflict deschis şi astfel vor capitula fără a se implica într-o luptă deschisă. Sau, dacă nu vor ceda, situaţia strategică favorabilă va asigura
succesul democraţilor. Strategia conţine şi modalităţi de utilizare eficientă a victoriei obţinute.
În contextul desfăşurării luptei propriu-zise, planul strategic indică cum trebuie dezvoltată o campanie şi cum trebuie combinate diferitele ei
componente pentru a contribui cât mai avantajos la realizarea scopurilor stabilite. Acest lucru presupune utilizarea iscusită a unor grupuri de acţiune particulare
pentru operaţiuni mai minore. O planificare strategică bine pusă la punct trebuie sa ia în calcul cerinţele tehnicii alese pentru obţinerea succesului într-o operaţie
dată. Diferite tehnici au diferite cerinţe. Desigur, simpla îndeplinire a „cerinţelor” nu este suficientă pentru asigurarea unui rezultat reuşit. S-ar putea să fie necesari
şi alţi factori.
În momentul elaborării unei strategii, democraţii trebuie să definească foarte clar obiectivele şi să determine modul în care poate fi măsurată eficienţa
eforturilor întreprinse pentru realizarea scopurilor. Această definiţie şi analiză le permite strategilor să identifice cerinţele precise necesare pentru realizarea
fiecărui obiectiv în parte. Planificarea tactică are nevoie în egală măsură de claritate şi definiţie.
Tactica şi metodele de acţiune sunt întrebuinţate în scopul implementării strategiei. Tactica se referă la utilizarea adecvată a forţelor disponibile pentru
obţinerea unui avantaj maxim într-o situaţie de proporţii reduse. Tactica reprezintă o acţiune limitată, întreprinsă în scopul realizării unui obiectiv concret.
Alegerea unei tactici se bazează pe principiul utilizării cât mai corecte a mijloacelor de luptă disponibile, în cadrul unei etape conflictuale limitate, în scopul
implementării strategiei. Pentru sporirea eficienţei, tactica şi metodele trebuie selectate şi aplicate prin raportare constantă la realizarea obiectivelor strategice.
Victoriile tactice care nu favorizează atingerea obiectivelor se pot dovedi în final o energie irosită zadarnic.
Tactica se referă, prin urmare, la acţiuni de dimensiuni reduse, întreprinse în conformitate cu strategia mai amplă, după cum strategia corespunde
strategiei majore. Tactica are întotdeauna în vedere lupta propriu-zisă, în timp ce strategia implică aspecte mai complexe. O anumită tactică poate fi înţeleasă doar
ca parte componentă a strategiei de ansamblu a unei bătălii sau campanii. Tactica, faţă de strategie, este aplicată pentru perioade scurte, în regiuni mai restrânse
(geografice, instituţionale etc.), de către un număr mai mic de oameni sau în scopuri mai limitate. În contextul luptei nonviolente, distincţia între un obiectiv tactic
şi unul strategic depinde parţial de faptul dacă obiectivul acţiunii este minor sau major.
Pentru atingerea scopurilor strategice sunt alese acţiuni tactice de ofensivă. Măsurile tactice reprezintă instrumentele cu ajutorul cărora strategii creează
condiţii favorabile lansării unor atacuri decisive împotriva adversarului. Prin urmare, este foarte important ca cei însărcinaţi cu planificarea şi executarea
operaţiunilor tactice să aibă aptitudini de evaluare a situaţiei şi de selectare a celor mai adecvate metode. Persoanele care vor participa la mişcarea de rezistenţă
trebuie antrenate în aplicarea tehnicii şi a metodelor specifice alese.
Metoda se referă la armele sau mijloacele concrete de luptă. În cazul tehnicii de luptă nonviolentă, ele cuprind zeci de forme particulare de acţiune
(precum diversele tipuri de greve, boicoturi, noncooperare politică şi altele) menţionate în Capitolul 5. (Vezi şi Anexa.)
Elaborarea unui plan strategic de rezistenţă nonviolentă responsabil şi eficient depinde de formularea şi selectarea meticuloasă a strategiei majore, a
strategiilor, tacticii şi metodelor.
Ideea principală a acestei discuţii constă în faptul că planificarea strategică minuţioasă a eliberării de sub jugul dictaturii necesită utilizarea bine
chibzuită a propriului intelect. Incapacitatea de a planifica cu inteligenţă poate duce la dezastre, în timp ce utilizarea eficientă a capacităţilor noastre intelectuale
poate crea un curs strategic, care va folosi în mod corespunzător resursele disponibile în scopul impulsionării societăţii spre obiectivul libertăţii şi
democraţiei.CAPITOLUL 7

ELABORAREA UNEI STRATEGII

Pentru a spori probabilitatea unui succes, liderii rezistenţei trebuie să elaboreze un plan de acţiune amplu apt să consolideze poporul aflat în suferinţă, să slăbească
şi ulterior să răstoarne regimul dictatorial şi să construiască o societate durabilă. Realizarea unui asemenea plan de acţiune necesită o evaluare minuţioasă a
situaţiei şi a opţiunilor pentru activităţi eficiente. În baza unei analize meticuloase poate fi elaborată atât strategia majoră, cât şi strategiile campaniilor particulare
în scopul câştigării libertăţii. Deşi relaţionează între ele, conceperea strategiei majore şi cea a strategiilor unor acţiuni concrete reprezintă două procese diferite.
Strategiile unei campanii particulare pot fi elaborate în detaliu doar după definirea strategiei majore. Strategiile unei campanii vor fi concepute pentru a realiza şi
consolida obiectivele strategice majore.

19
Elaborarea unei strategii de rezistenţă necesită analiza multor probleme şi sarcini. În continuare, vom identifica câţiva dintre cei mai importanţi factori
care trebuie luaţi în calcul atât la nivelul strategiei majore, cât şi la cel al strategiilor de campanie. Totuşi, orice tip de planificare strategică reclamă din partea
participanţilor la rezistenţă să înţeleagă profund întreaga situaţie de conflict şi să acorde atenţie factorilor fizici, istorici, guvernamentali, militari, culturali, sociali,
politici, psihologici, economici şi internaţionali. Strategiile pot fi concepute doar în contextul unei lupte concrete şi în cadrul delimitat de ea.
În primul rând, liderii democratici şi strategii vor trebui să estimeze obiectivele şi importanţa cauzei mişcării. Merită să fie iniţiată o luptă intensă pentru
realizarea obiectivelor? Dacă da, atunci de ce? Determinarea scopului rezistenţei reprezintă un aspect decisiv. Am susţinut anterior că simpla răsturnare a unui
regim dictatorial sau lichidare a tiranilor existenţi nu este suficientă. Obiectivul trebuie să fie construirea unei societăţi libere cu un sistem democratic de
guvernare. Înţelegerea corectă a acestui aspect va influenţa elaborarea unei strategii majore şi a strategiilor specifice corespunzătoare.
Şi anume, strategii trebuie să răspundă la multe întrebări esenţiale, printre care:

− Care sunt obstacolele principale în calea câştigării libertăţii?

− Care factori vor înlesni atingerea acestui obiectiv?

− Care sunt punctele tari ale dictaturii?

− Care sunt punctele slabe ale dictaturii?

− Cât de vulnerabile sunt sursele puterii dictaturii?

− Care sunt punctele tari ale forţelor democratice şi ale populaţiei în ansamblu?

− Care sunt punctele slabe ale forţelor democratice şi cum pot fi ele înlăturate?

− Ce statut au părţile terţe, nefiind direct implicate în conflict, care ajută sau ar putea ajuta fie dictatura, fie mişcarea democratică? În ce mod ar putea
părţile terţe ajuta regimul sau membrii mişcării?
Alegerea mijloacelor
La nivelul strategiei majore, planificatorii vor trebui să aleagă principalele mijloace de luptă la care vor recurge în conflictul viitor. Vor trebui evaluate avantajele
şi dezavantajele câtorva tehnici alternative de luptă, de exemplu ostilităţile militare tradiţionale, lupta de gherilă, sfidarea politică şi altele.
În selecţia lor, strategii vor trebui să ia în calcul întrebări precum următoarele: corespunde tipul de luptă ales cu posibilităţile democraţilor? Mizează
oare tehnica aleasă pe punctele tari ale populaţiei dominante? Care este ţinta tehnicii alese: loveşte ea punctele slabe sau punctele forte ale regimului? Contribuie
mijloacele utilizate la creşterea încrederii în forţele proprii ale democraţilor sau dimpotrivă necesită dependenţa de părţi terţe sau de furnizori externi? Ce
consemnări există cu privire la utilizarea acestor mijloace în procesele anterioare de răsturnare a regimurilor dictatoriale? Măresc sau micşorează ele numărul de
victime şi proporţiile devastării care pot fi provocate de conflictul viitor? Cum vor influenţa mijloacele alese forma de guvernare apărută în urma unei eventuale
victorii asupra regimului? Tipurile de acţiune considerate contraproductive vor trebui excluse în elaborarea strategiei majore.
În capitolele anterioare am susţinut că sfidarea politică oferă avantaje importante în comparaţie cu alte tehnici de luptă. Strategii vor trebui să analizeze
situaţia conflictuală concretă în care se află şi să decidă dacă sfidarea politică răspunde afirmativ la întrebările enumerate.
Planificarea democraţiei
Trebuie să ţinem minte că obiectivul unei strategii majore concepute împotriva unei dictaturi nu este simpla înlăturare a tiranilor, ci instaurarea unui sistem
democratic, în cadrul căruia să fie imposibilă apariţia unei noi dictaturi. Pentru atingerea acestor obiective, mijloacele de luptă alese trebuie să contribuie la
modificarea distribuţiei puterii efective în societate. În condiţiile unui regim totalitar, populaţia şi instituţiile civile ale societăţii sunt prea slabe, iar guvernarea prea
puternică. Fără corectarea acestui dezechilibru, noul corp de conducători pot fi, dacă-şi doresc, la fel de despotici ca şi înaintaşii lor. Prin urmare, „o revoluţie de
palat” sau o lovitură de stat nu sunt deloc binevenite.
Sfidarea politică contribuie la o distribuţie mai echitabilă a puterii efective prin intermediul mobilizării societăţii împotriva regimului, precum am
analizat în Capitolul 5. Acest proces poate avea loc prin modalităţi diferite. Dezvoltarea unor capacităţi de luptă nonviolente implică faptul că represiunile
dictaturii nu mai provoacă atât de uşor intimidarea şi supunerea populaţiei. Astfel, populaţia va dispune de mijloace puternice de contracarare şi uneori blocare a
exerciţiul puterii totalitare. În plus, mobilizarea forţelor populare prin intermediul sfidării politice va consolida instituţiile independente ale societăţii. Experienţa
unei exercitări efective a puterii nu poate fi uitată atât de uşor. Cunoştinţele şi abilităţile căpătate în luptă vor face populaţia mai puţin susceptibilă la dominaţia
unor potenţiali dictatori. Modificarea relaţiilor de putere va spori în final şansele organizării unei societăţi democratice durabile.
Ajutorul extern

20
În procesul conceperii strategiei majore este importantă evaluarea rolurilor relative jucate de rezistenţa internă şi de presiunile externe în suprimarea unei dictaturi.
În această analiză, am insistat că principala forţă de luptă trebuie să provină din interiorul ţării. Măsura în care se manifestă şi însăşi realizarea ajutorului
internaţional sunt stimulate de lupta internă.
În calitate de complementare modestă, se pot depune eforturi în direcţia mobilizării opiniei publice mondiale împotriva dictaturii, din perspective
umanitare, morale şi religioase. De asemenea se poate încerca obţinerea unor sancţiuni diplomatice, politice şi economice aplicate de către guvernele altor state şi
organizaţiile internaţionale împotriva regimului. Printre aceste măsuri se numără embargourile economice sau asupra livrărilor de armament, reducerea gradului de
recunoaştere politică sau ruperea relaţiilor diplomatice, încetarea acordării unui ajutor economic şi interzicerea investiţiilor în ţara aflată sub regim totalitar,
excluderea guvernării dictatoriale din diverse organizaţii internaţionale şi din organismele ONU. În plus, ajutorul internaţional poate fi acordat direct forţelor
democratice, ca de exemplu, asistenţă financiară şi asigurarea cu mijloace de comunicaţie.
Formularea unei strategii majore
După evaluarea situaţiei, alegerea mijloacelor şi stabilirea rolului jucat de sprijinul extern, planificatorii unei strategii majore trebuie să schiţeze în linii generale
cea mai bună modalitate de desfăşurare a conflictului. Acest plan amplu va cuprinde toată perioada din momentul iniţial până în momentul eliberării şi instituirii
unui sistem democratic. În formularea unei strategii majore, vor apărea inevitabil o serie de întrebări la care vor trebui să răspundă strategii. Întrebările următoare
implică tipurile de factori care trebuie luaţi în calcul (într-o formă mai concretă decât întrebările enumerate anterior) în procesul elaborării unei strategii majore de
sfidare politică:
Care e cea mai bună modalitate de iniţiere a unei campanii pe termen lung? Cum poate acumula populaţia oprimată suficientă forţă şi încredere în sine
pentru a sfida dictatura, cel puţin într-o formă limitată la început? Cum poate fi intensificată cu trecerea timpului şi prin acumularea unor experienţe capacitatea
populaţiei de a aplica tehnicile sfidări şi noncooperării? Care vor fi obiectivele unei serii de campanii restrânse de redobândire a controlului democratic asupra
societăţii şi de limitare a puterii dictatoriale?
Există instituţii independente care să fi supravieţuit regimului şi care să poată fi utilizate în lupta de eliberare? Care sunt instituţiile ce pot fi recuperate
din mâinile dictaturii sau ce instituţii ar trebui create din nou de către democraţi pentru a corespunde nevoilor lor şi pentru a institui sfere de democraţie într-un
mediu dominat în continuare de tiranie?
Cum poate fi consolidată puterea organizaţională în cadrul mişcării de rezistenţă? Cum pot fi antrenaţi membrii ei? Ce resurse (financiare, materiale
etc.) vor fi necesare în timpul luptei? Ce tipuri de simboluri vor funcţiona mai eficient în procesul de mobilizare a populaţiei?
Prin ce acţiuni şi în cadrul căror etape pot fi slăbite şi eliminate treptat sursele puterii dictatoriale? Cum îşi poate populaţia oprimată continua sfidarea şi
în acelaşi timp menţine disciplina nonviolentă necesară? Cum îşi poate societatea satisface în continuare nevoile primare în timpul desfăşurării luptei? Cum poate
fi menţinută ordinea socială în toiul unui conflict? Odată cu apropierea de victorie, cum poate fi creată baza instituţională a societăţii postdictatoriale, încât
tranziţia să fie cât mai puţin agresivă?
Este important să reţinem că un plan-etalon de elaborare a unei strategii nu există şi nici nu poate fi creat pentru toate mişcările de eliberare de sub
dictatură. Fiecare luptă de lichidare a unei tiranii şi de instaurare a unui sistem democratic are anumite aspecte care o diferenţiază de altele. Nu există două situaţii
identice, fiecare regim despotic are câteva trăsături individuale, iar capacităţile populaţiei ce luptă pentru eliberare variază. Planificatorii unei strategii majore
trebuie să aibă o înţelegere profundă nu doar a situaţiei lor conflictuale concrete, ci şi a mijloacelor de luptă alese de ei.14
După planificarea minuţioasă a strategiei majore există motive temeinice de a o face cunoscută publicului larg. Numărul mare de membri necesari
rezistenţei vor fi mai dispuşi să participe, dacă vor înţelege concepţia generală şi instrucţiunile concrete. Această cunoaştere ar putea avea un efect pozitiv asupra
moralului lor, dorinţei de a se implica şi de a acţiona adecvat. Principiile generale ale strategiei majore vor fi în orice caz aflate de dictatori, mai mult decât atât,
acest lucru i-ar putea determina să fie mai puţin violenţi în represiunile lor, întrucât atrocităţile lor ar putea acţiona ca un bumerang politic împotriva lor înşişi.
Conştientizarea trăsăturilor esenţiale ale strategiei majore contribuie în mod potenţial la provocarea unor disensiuni şi dezertări în propria tabără a dictatorului.
După adoptarea unui plan strategic major de doborâre a dictaturii şi de instaurare a unui sistem democratic, grupurile prodemocratice trebuie să dea
dovadă de perseverenţă în aplicarea lui. Doar în cazuri foarte rare lupta se poate îndepărta de strategia majoră stabilită iniţial. Planificatorii ar putea devia de la
strategia majoră aleasă doar atunci când există dovezi sigure că aceasta a fost elaborată greşit sau că circumstanţele conflictului s-au schimbat esenţial. Chiar şi în
aceste situaţii, se va recurge la modificarea strategiei doar după o reevaluare fundamentală şi după elaborarea şi adoptarea unui nou plan strategic major adecvat
noilor condiţii.
Planificarea strategiilor de campanie
Un plan strategic major nu se realizează de la sine însuşi, oricât de bine gândită şi de promiţătoare ar fi strategia de răsturnare a regimului dictatorial şi de instituire
a democraţiei. Este necesară elaborarea unor strategii particulare de desfăşurare a campaniilor majore, ţintite spre subminarea puterii dictatoriale. Aceste strategii,
la rândul lor, vor include şi orienta o serie de acţiuni tactice îndreptate spre aplicarea unor lovituri decisive regimului. Tactica şi metodele de acţiune concrete
trebuie alese minuţios, astfel încât ele să contribuie la atingerea scopurilor fixate pentru fiecare strategie în parte. Discuţia noastră se concentrează exclusiv asupra
nivelului strategic.

14
Recomandăm studiile complete ale lui Gene Sharp, The Politics of Nonviolent Action (Politica acţiunilor nonviolente) (Boston,
MA: Porter Sargent, 1973) şi Peter Ackerman şi Christopher Kruegler, Strategic Nonviolent Conflict (Conflictul nonviolent
strategic) (Westport, Connecticut: Praeger, 1994). Vezi şi Gene Sharp, Waging Nonviolent Struggle: Twentieth Century Practice
and Twenty-First Century Potential (Desfăşurarea unei lupte nonviolente: Practica secolului douăzeci şi potenţialul secolului
douăzeci şi unu). În curs de apariţie.
21
Strategii care vor planifica campaniile majore trebuie, asemenea planificatorilor strategiei majore, să dea dovadă de o înţelegere profundă a naturii şi
modului de funcţionare a tehnicii de luptă alese de ei. Precum ofiţerii militari trebuie să cunoască structura forţelor, tactica, logistica, armamentul, efectele
condiţiilor geografice şi altele din aceeaşi categorie, pentru a întocmi strategia militară, planificatorii strategiei de sfidare politică trebuie să înţeleagă natura şi
principiile strategice ale luptei nonviolente. Totuşi, nici cunoaşterea conflictului nonviolent, nici respectarea recomandărilor acestei lucrări, nici răspunsurile la
întrebările enumerate mai sus nu vor produce strategii de la sine. Crearea strategiilor de luptă necesită de asemenea o creativitate bine documentată.
În cursul elaborării strategiilor pentru fiecare campanie de rezistenţă în parte şi pentru evoluţia pe termen lung a luptei de eliberare, strategii trebuie să
ia în calcul multiple aspecte şi probleme. Printre acestea, enumerăm:

− Determinarea obiectivelor specifice ale campaniei şi a contribuţiei lor la realizarea strategiei majore.

− Selectarea metodelor concrete sau a armelor politice care pot fi întrebuinţate cel mai eficient în aplicarea strategiilor alese. În cadrul fiecărui plan
general al unei campanii strategice particulare vor trebui precizate planurile tactice minore şi metodele concrete de acţiune care vor fi utilizate pentru a
exercita presiuni şi a impune restricţii surselor puterii dictatoriale. Trebuie să reţinem că realizarea obiectivelor majore este posibilă în rezultatul
executării unor paşi concreţi mai mici, aleşi minuţios.

− Determinarea modului în care aspectele economice au legătură cu lupta de ansamblu, esenţialmente politică. În situaţia în care aspectele economice vor
fi proeminente în cursul luptei, se cere acordarea unei atenţii sporite remedierii reale a problemelor economice după lichidarea dictaturii. În caz contrar,
poate apărea o stare de dezamăgire şi nemulţumire, dacă nu sunt oferite soluţii rapide în timpul perioadei de tranziţie la o societate democratică.
Dezamăgirea ar putea cauza ascensiunea unor forţe dictatoriale care să promită lichidarea problemelor economice.

− Determinarea în prealabil a celei mai bune structuri de conducere şi a celui mai eficient sistem de comunicaţii pentru iniţierea luptei de rezistenţă. Ce
mijloace decizionale şi comunicaţionale vor fi posibile în procesul luptei pentru a asigura o dirijare continuă a membrilor mişcării şi a populaţiei în
general?

− Informarea întregii populaţii, a forţelor dictatoriale şi a presei internaţionale în privinţa evoluţiei rezistenţei. Afirmaţiile şi reportajele trebuie să
corespundă întotdeauna cu stricteţe faptelor. Exagerările şi afirmaţiile nefondate vor submina credibilitatea mişcării de rezistenţă.

− Planificarea unor activităţi constructive sociale, economice, educative şi politice, care se bazează pe forţele proprii, pentru a răspunde nevoilor
comunităţii în procesul conflictului. Proiectele de acest gen pot fi dirijate de persoane care nu sunt direct implicate în conflict.

− Determinarea tipului dezirabil de ajutor extern acordat în scopul sprijinirii campaniilor particulare sau a luptei în ansamblu. Cum poate fi mobilizat şi
utilizat ajutorul extern cât mai eficient, astfel încât lupta internă să nu fie subordonată unor factori externi incerţi? Selectarea celor mai adecvate şi mai
apte grupuri externe de a sprijini mişcarea trebuie făcută cu prudenţă. Printre acestea menţionăm organizaţiile nonguvernamentale (mişcările sociale,
grupurile religioase sau politice, sindicatele etc.), guvernele şi/sau Organizaţia Naţiunilor Unite şi organismele ei.
Pe lângă acestea, planificatorii trebuie să întreprindă măsuri de menţinere a ordinii şi de satisfacere a nevoilor sociale pe baza forţelor proprii în timpul rezistenţei
masive împotriva controlului dictatorial. În consecinţă, pe lângă faptul că astfel vor fi create structuri alternative democratice şi independente şi că se va răspunde
necesităţilor autentice, va scădea probabilitatea ca regimul să susţină necesitatea unor represiuni violente pentru a pune capăt dezordinii şi anarhiei.
Difuzarea ideii de noncooperare
Pentru ca sfidarea politică declanşată împotriva unei dictaturi să fie încununată de succes, este esenţial ca populaţia să îmbrăţişeze ideea noncooperării. După cum
am arătat în parabola „Stăpânul maimuţelor” (vezi Capitolul 3), ideea esenţială este simplă: dacă un număr suficient de supuşi refuză să-şi continue colaborarea
pentru o perioadă destul de lungă în ciuda represiunilor, sistemul tiranic va deveni din ce în ce mai slab şi, în final, se va prăbuşi.
S-ar putea ca oamenii aflaţi în condiţiile unei dictaturi să cunoască deja această noţiune din mai multe surse. Chiar şi în asemenea cazuri, forţele
democratice trebuie să răspândească şi să popularizeze intenţionat ideea noncooperării. Istorii precum „Stăpânul maimuţelor” sau altele similare ar putea fi
distribuite în sânul comunităţii. Acest gen de povestioare sunt uşor de înţeles. După ce populaţia asimilează conceptul general al noncooperării, oamenii vor putea
înţelege relevanţa apelurilor viitoare la aplicarea noncooperării împotriva unei dictaturi. De asemenea, ei vor putea improviza în mod independent nenumărate
forme de noncooperare în situaţii noi.
Democraţii au demonstrat de multe ori că încercările de a transmite diverse idei, noutăţi şi instrucţiuni de rezistenţă sunt posibile în cadrul unei
dictaturi, în ciuda dificultăţilor şi pericolelor implicate de asemenea tentative. Chiar şi sub regimurile nazist şi comunist membrii rezistenţei puteau comunica nu
doar cu alte persoane, ci cu publicul larg, prin intermediul ziarelor clandestine, prospectelor, cărţilor şi, spre sfârşitul perioadei comuniste, al casetelor audio şi
video.

22
Orientările generale de rezistenţă pot fi pregătite şi difuzate în baza planificării strategice anterioare. Directivele pot descrie motivele şi circumstanţele
în care populaţia trebuie să protesteze şi să suspende cooperarea, precum şi modalităţile de punere în practică a unor asemenea acţiuni. Astfel, chiar şi în lipsa unei
legături cu liderii democratici şi în imposibilitatea de a trimite sau primi instrucţiuni concrete, populaţia va şti cum să acţioneze în anumite momente importante.
Orientările de acest gen servesc şi la identificarea „instrucţiunilor de rezistenţă” false, difuzate de poliţia politică în scopul provocării unor acţiuni de discreditare.
Represiunile şi contramăsurile
Strategii trebuie să examineze ripostele şi represiunile probabile, în special nivelul violenţelor, declanşate de regim împotriva acţiunilor forţelor democratice. Este
important să se determine cum se va putea, fără ca populaţia să se supună, rezista, contracara sau evita posibila intensificare a violenţei. Din punct de vedere tactic,
în anumite situaţii, este necesară avertizarea populaţiei şi a membrilor rezistenţei în privinţa posibilelor represiuni, astfel încât ei să cunoască riscurile participării.
În eventualitatea unor represiuni serioase, trebuie făcute pregătirile necesare pentru acordarea asistenţei medicale răniţilor.
Anticipând ripostele violente, strategii trebuie să examineze în prealabil utilizarea unor metode şi tactici care vor contribui la atingerea obiectivelor
concrete ale unei campanii sau ale luptei de eliberare, micşorând în acelaşi timp probabilitatea unor represiuni violente. De exemplu, marşurile şi demonstraţiile
stradale împotriva unor dictaturi extreme pot fi eficiente, însă pun în pericol vieţile a mii de manifestanţi. Deşi riscul este foarte mare, s-ar putea întâmpla ca
demonstranţii să exercite de fapt presiuni mult mai mici asupra dictatorilor, în comparaţie cu situaţia în care toată lumea ar sta acasă, ar avea loc greve sau acţiuni
masive de noncooperare din partea funcţionarilor publici.
Dacă există propunerea unor acţiuni de rezistenţă provocatoare, care pot avea rezultate tragice, dar necesare pentru realizarea obiectivului strategic,
eventualele pierderi şi câştiguri ale propunerii trebuie analizate foarte minuţios. Vor avea populaţia şi membrii rezistenţei un comportament disciplinat şi
nonviolent în timpul luptei? Pot ei oare rezista provocărilor la violenţă? Planificatorii trebuie să analizeze măsurile care pot fi întreprinse pentru a menţine
disciplina nonviolentă şi rezistenţa în ciuda atrocităţilor comise. Sunt posibile şi eficiente astfel de măsuri ca angajamentele, declaraţiile privind politicile care
trebuie urmate, prospectele cu apel la disciplină, mobilizarea unor demonstraţii şi boicotarea persoanelor şi grupurilor care pledează pentru violenţă? Liderii
trebuie să fie întotdeauna vigilenţi la prezenţa unor agenţi provocatori a căror misiune va fi incitarea demonstranţilor la violenţă.
Devotamentul faţă de plan
Odată fiind conceput un plan strategic bine pus la punct, forţele democratice nu trebuie să se lase sustrase de acţiunile minore ale dictatorilor care i-ar putea tenta
să devieze de la strategia majoră şi de la strategia unei campanii particulare, provocându-i să concentreze activităţile majore asupra unor chestiuni minore. Nici
emoţiile de moment – probabil ca reacţii la noile atrocităţi comise de regim – nu ar trebui lăsate să schimbe direcţia mişcării democratice de la strategia sa majoră
sau specifică unei campanii. Este posibil ca represiunile să fi fost declanşate anume în scopul de a provoca forţele democratice să-şi abandoneze planul bine
alcătuit şi să se dedea chiar la acte violente, astfel dictatorii putând să-i înfrângă mult mai uşor.
Din moment ce analiza de bază este considerată corectă, sarcina forţelor prodemocratice este să înainteze pas cu pas. Desigur, vor apărea schimbări de
tactică şi ale obiectivelor intermediare, iar nişte lideri buni vor fi mereu gata să valorifice oportunităţile. Aceste adaptări situaţionale nu trebuie confundate cu
obiectivele strategiei majore sau ale unei campanii specifice. Implementarea corectă a strategiei majore alese şi a strategiilor campaniilor particulare va contribui în
mare măsură la realizarea victoriei.
CAPITOLUL 8
PUNEREA ÎN PRACTICĂ A SFIDĂRII POLITICE
În situaţiile în care populaţia se simte neputincioasă şi îngrozită, este important ca primele sarcini efectuate de mase să fie acţiuni cu risc scăzut, care să le
consolideze încrederea în sine. Acest tip de acţiuni – de exemplu, o manieră neobişnuită de a fi îmbrăcat – ar putea fi interpretată public drept o manifestare de
noncomformism şi ar putea oferi comunităţii oportunitatea de a participa masiv la acţiuni de disidenţă. În alte cazuri, o chestiune nonpolitică relativ minoră (în
aparenţă), cum ar fi asigurarea aprovizionării cu apă potabilă, ar putea deveni punctul central al unei acţiuni de grup. Strategii trebuie să aleagă o activitate ale
cărei merite sunt general acceptate şi dificil de respins. Succesul în asemenea campanii de dimensiuni mici constă nu doar în lichidarea unor nemulţumiri concrete,
ci şi în consolidarea încrederii populaţiei că ea deţine într-adevăr un potenţial de exercitare a puterii.
În cadrul unei lupte de lungă durată, strategii campaniilor nu ar trebui să ţintească răsturnarea imediată şi completă a regimului dictatorial, ci atingerea
unor obiective limitate. În plus, nu toate campaniile necesită participarea tuturor segmentelor populaţiei.
În planificarea unei serii de campanii concrete în scopul aplicării strategiei majore, strategii sfidării trebuie să analizeze modul în care se vor distinge
campaniile întreprinse la început, la mijloc şi aproape de încheierea luptei de lungă durată.
Rezistenţa selectivă
În etapele iniţiale de luptă, campaniile particulare cu obiective concrete diferite pot fi extrem de utile. Aceste campanii selective pot fi întreprinse una după alta.
Din când în când, două sau trei campanii se pot suprapune în timp.
Pentru elaborarea unei strategii de „rezistenţă selectivă”, este necesară identificarea unui cerc restrâns de probleme concrete care provoacă
nemulţumirea şi simbolizează opresiunea dictaturii în general. Aceste probleme ar putea constitui ţintele adecvate ale campaniilor de realizare a obiectivelor
strategice intermediare în cadrul strategiei majore globale.
Obiectivele strategice intermediare trebuie să fie realizabile cu posibilităţile, actuale sau presupuse, de exercitare a puterii ale forţelor democratice.
Astfel se pot obţine o serie de victorii, benefice pentru întărirea moralului, şi se pot produce schimbări progresive în relaţiile de putere, avantajoase pentru o luptă
de lungă durată.
Strategiile selective de rezistenţă trebuie să se concentreze în primul rând asupra unor aspecte economice, sociale sau politice concrete. Selecţia
respectivă poate fi făcută în scopul menţinerii unei anumite părţi a sistemului social şi politic în afara controlului dictatorial, recuperării controlului asupra unui
sector aflat sub conducerea dictatorilor sau împiedicarea dictatorilor de a realiza un anume scop. Dacă este posibil, campaniile rezistenţei selective trebuie să atace

23
de asemenea unul sau mai multe puncte slabe ale regimului, fapt analizat anterior. În felul acesta, democraţii pot produce cel mai puternic impact posibil în
condiţiile capacităţilor disponibile de exercitare a puterii.
Strategii trebuie să elaboreze cu mult timp înainte cel puţin strategia primei campanii. Care vor fi obiectivele ei limitate? În ce mod va contribui ea la
realizarea strategiei majore alese? Dacă există posibilitatea, ar fi prudentă cel puţin formularea orientărilor generale referitoare la strategiile celei de-a doua şi, n-ar
strica, celei de-a treia campanii. Toate strategiile alese sunt îndreptate spre punerea în practică a strategiei majore şi sunt întreprinse în cadrul directivelor generale
ale acesteia.
Provocarea simbolică
La începutul unei noi campanii de subminare a dictaturii, acţiunile politice iniţiale oarecum mai concrete pot avea o sferă de aplicare restrânsă. Ele trebuie
concepute parţial în scopul testării şi influenţării stării sufleteşti a comunităţii, cât şi în cel al pregătirii ei pentru continuarea luptei prin noncooperare şi sfidare
politică.
Acţiunea iniţială poate lua forma unui protest simbolic sau poate reprezenta un act simbolic de noncooperare temporară sau limitată. Dacă numărul
doritorilor de a participa este mic, atunci activitatea iniţială poate include, de exemplu, depunerea de flori la vreun loc de importanţă simbolică. Pe de altă parte,
dacă numărul persoanelor dispuse să participe la acţiune este foarte mare, atunci ea poate lua forma unei întreruperi de cinci minute a tuturor activităţilor sau a
păstrării tăcerii preţ de câteva minute. În alte situaţii, câţiva oameni pot declara greva foamei, picheta un anumit loc de importanţă simbolică, întreprinde un boicot
scurt al orelor de către studenţi sau protesta prin ocuparea temporară a locurilor în cadrul unui birou important (engl. sit-in). În condiţiile unui regim totalitar,
aceste acţiuni mai agresive vor fi întâmpinate probabil de represiuni dure.
Anumite acte simbolice, precum ocuparea pieţei aflate în faţa palatului dictatorial sau a sediului poliţiei politice, comportă riscuri înalte şi nu sunt, prin
urmare, recomandabile pentru iniţierea unei campanii.
Uneori, acţiunile de protest simbolice iniţiale au atras o atenţie naţională şi internaţională masivă – de exemplu demonstraţiile de stradă masive din
Birmania în 1988 sau ocuparea de către studenţi a Pieţei Tiananmen în Beijing în 1989 cu declararea grevei foamei. Numărul mare de victime rezultat în ambele
cazuri semnalează prudenţa cu care strategii trebuie să planifice campaniile. Deşi asemenea acţiuni au un impact moral şi psihologic imens, ele însele nu sunt în
stare să doboare o dictatură, întrucât sunt în mare măsură acte simbolice şi nu modifică poziţia de putere a dictaturii.
De obicei, la începutul luptei, este imposibilă lichidarea completă şi rapidă a surselor puterii dictatoriale. Acest lucru necesită ca întreaga populaţia şi
aproape toate instituţiile societăţii – anterior în mare măsură supuse dictaturii – să conteste necondiţionat regimul şi să-l sfideze deodată prin intermediul unei
noncooperări masive şi ferme. O asemenea situaţie nu a existat niciodată şi este aproape imposibil de realizat. Prin urmare, în majoritatea cazurilor, o campanie
rapidă de sfidare şi noncooperare deplină reprezintă o strategie nerealistă pentru o campanie aflată în stadiul iniţial de răsturnare a regimului dictatorial.
Împărţirea responsabilităţilor
În cursul unei campanii de rezistenţă selectivă, atacul principal al luptei este dat de obicei temporar de unul sau mai multe segmente ale populaţiei. În campaniile
ulterioare, care urmăresc obiective diferite, frontul principal de luptă va fi transferat spre alte grupuri ale populaţiei. De exemplu, studenţii ar putea declanşa greve
privind problemele educaţionale, liderii religioşi şi credincioşii se pot concentra asupra unor aspecte referitoare la libertatea religioasă, muncitorii căii ferate ar
putea respecta atât de meticulos regulile de securitate, încât ar perturba sistemul feroviar, jurnaliştii ar putea sfida cenzura prin intermediul editării unor ziare cu
spaţii albe în locul articolelor interzise, iar poliţia ar putea eşua în mod repetat să localizeze şi să aresteze membrii opoziţiei democratice căutaţi de regim.
Etapizarea campaniilor de rezistenţă în funcţie de probleme şi grupuri de populaţie va permite anumitor segmente ale comunităţii să se odihnească în timp ce lupta
de rezistenţă continuă.
Rezistenţa selectivă este deosebit de importantă pentru apărarea existenţei şi autonomiei unor grupuri şi instituţii sociale, economice şi politice
independente aflate în afara controlului dictatorial, analizate pe scurt în capitolele precedente. Aceste centre ale puterii furnizează bazele instituţionale prin
intermediul cărora populaţia poate exercita presiuni sau opune rezistenţă controalelor regimului. În cursul luptei, ele vor fi probabil printre primele ţinte ale
dictaturii.
A ţinti puterea dictatorilor
Pe măsură ce lupta de lungă durată evoluează depăşind strategiile iniţiale spre etape mai ambiţioase şi mai avansate, strategii trebuie să determine modalităţile în
care poate fi limitat în continuare accesul tiranilor la sursele puterii. Obiectivul va fi utilizarea noncooperării populare în scopul creării unei noi situaţii strategice
mai avantajoase pentru forţele democratice.
Pe măsura sporirii forţelor mişcării democratice, strategii trebuie să conceapă forme mai ambiţioase de noncooperare şi de sfidare pentru lichidarea
surselor puterii dictatoriale, scopul fiind provocarea unei paralizii politice din ce în ce mai mari şi nimicirea, în final, a dictaturii însăşi.
Este necesară planificarea minuţioasă a modalităţilor prin care forţele democratice pot micşora sprijinul oferit anterior regimului de către diverşi oameni
şi grupuri. Va slăbi oare susţinerea lor datorită unor dezvăluiri privind atrocităţile comise de tirani, demascării consecinţelor economice dezastruoase rezultate în
urma politicilor regimului sau în baza unei noi înţelegeri potrivit căreia dictatura poate fi abolită? Susţinătorii dictatorilor trebuie cel puţin convinşi să adopte o
atitudine „neutră” în activităţile lor („observatorii pasivi”) sau, preferabil, să devină adepţi activi ai mişcării pentru democraţie.
În timpul planificării şi implementării sfidării politice şi a noncooperării, este deosebit de important să se acorde o atenţie sporită tuturor susţinătorilor şi
consilierilor de bază ai dictatorului, inclusiv clica sa internă, partidul politic, poliţia, înalţii funcţionari şi, în special, armata regimului.
Este necesară evaluarea minuţioasă a gradului de loialitate a forţelor armate (atât soldaţi, cât şi ofiţeri) faţă de regim, determinându-se dacă acestea pot
fi supuse influenţei din partea forţelor democratice. S-ar putea ca majoritatea soldaţilor obişnuiţi să reprezinte de fapt nişte recruţi nefericiţi şi îngroziţi? Ar putea fi
înstrăinaţi de regim mulţi dintre soldaţi şi ofiţeri din motive personale, familiale sau politice? Ce alţi factori i-ar putea face vulnerabili pe soldaţi şi ofiţeri la
acţiunile subversive ale democraţilor?

24
În etapele iniţiale ale luptei de eliberare trebuie concepută o strategie separată de comunicare cu trupele şi funcţionarii dictatorului. Forţele democratice
pot informa trupele prin unele simboluri, cuvinte şi acţiuni, precum că lupta de eliberare va fi una hotărâtă, puternică şi persistentă. Armata trebuie să înţeleagă
faptul că lupta va avea un caracter special, fiind concepută să răstoarne dictatura şi nu să ameninţe vieţile militarilor. Eforturile de acest gen vor fi orientate
esenţialmente spre subminarea moralului trupelor şi spre desfiinţarea, în cele din urmă, a loialităţii şi obedienţei lor în favoarea mişcării democratice. Strategii
similare pot fi aplicate în cazul poliţiei şi a funcţionarilor publici.
Tentativa de a obţine solidaritatea şi de a crea, în cele din urmă, un sentiment de nesupunere în rândul forţelor militare ale regimului nu trebuie totuşi
interpretată în sensul de încurajare a armatei să provoace lichidarea rapidă a dictaturii existente prin intermediul unor acţiuni militare. Un asemenea scenariu nu
poate duce la instaurarea unei democraţii funcţionale, deoarece (precum am menţionat anterior) o lovitură de stat nu contribuie la corectarea dezechilibrului puterii
între societate şi guvernanţi. Aşadar, strategii trebuie să planifice procedeele prin care vor putea convinge ofiţerii armatei, care sunt simpatizanţi ai democraţilor, că
nici o lovitură militară, nici un război civil împotriva regimului nu este necesar sau dezirabil.
Ofiţerii solidari pot juca roluri esenţiale în lupta democratică, de exemplu prin răspândirea sentimentului de nemulţumire şi a noncooperării în rândul
forţelor armate, prin încurajarea ineficienţei intenţionate şi ignorarea în secret a ordinelor sau prin aprobarea refuzului de a comite represiuni. Personalul militar
poate de asemenea întreprinde diverse acţiuni nonviolente în ajutorul mişcării democratice, cum ar fi asigurarea unor coridoare sigure, furnizarea de informaţii şi
alimente, aprovizionarea cu medicamente şi altele.
Armata constituie una dintre cele mai importante surse ale puterii dictatorilor, întrucât îşi poate utiliza unităţile militare disciplinate şi armamentul
pentru lansarea unor atacuri directe şi pedepsirea populaţiei răzvrătite. Strategii sfidării politice trebuie să ţină minte că va fi neobişnuit de dificil, chiar imposibil,
să răstoarne regimul dictatorial, dacă poliţia, aparatul birocratic şi forţele militare îşi menţin în întregime sprijinul faţă de dictatură şi execută întocmai ordinele.
Prin urmare, strategiile orientate spre subminarea loialităţii forţelor unei dictaturi trebuie să beneficieze de o prioritate înaltă în procesul de planificare a luptei.
Democraţii trebuie să fie conştienţi de faptul că nemulţumirea şi nesupunerea în rândul forţelor armate şi poliţiei pot fi foarte periculoase pentru aceştia.
Rebelii militari pot fi supuşi unor pedepse aspre pentru orice act de nesupunere şi chiar execuţiei pentru acte de revoltă. Forţele democratice nu ar trebui să le ceară
soldaţilor şi ofiţerilor o răscoală imediată, ci să le explice, unde este posibilă comunicarea, că există numeroase forme relativ sigure de „nesupunere deghizată” pe
care le pot practica la etapele iniţiale. De exemplu, poliţia şi trupele militare pot executa ineficient ordinele, pot eşua să localizeze persoanele căutate de regim,
avertiza membrii mişcării de iminenţa unor violenţe, arestări sau deportări şi pot omite să transmită informaţii importante ofiţerilor superiori. Ofiţerii nemulţumiţi
pot, la rândul lor, să ignore retransmiterea ordinelor de declanşare a unor represiuni în cadrul ierarhiei militare. Soldaţii pot trage în aer, pe deasupra
demonstranţilor. În mod similar, funcţionarii publici pot pierde dosare şi instrucţiuni, pot munci ineficient şi se pot „îmbolnăvi” astfel încât să stea acasă până se
vor „însănătoşi”.
Schimbări de strategie
Strategii sfidării politice vor trebui să evalueze în mod constant eficienţa implementării strategiei majore şi a strategiilor campaniilor concrete. De exemplu, este
posibil ca lupta să nu decurgă în modul dorit. În asemenea cazuri, trebuie să se decidă asupra schimbărilor de strategie necesare. Ce acţiuni pot fi întreprinse pentru
sporirea forţei mişcării şi preluarea iniţiativei? Aşadar, paşii necesari în asemenea situaţii sunt: identificarea problemei, efectuarea unei reevaluări strategice, un
posibil transfer al responsabilităţilor de luptă spre alt segment al populaţiei, mobilizarea unor surse adiţionale ale puterii şi planificarea unor acţiuni alternative.
Acest lucru fiind făcut, implementarea noului plan trebuie întreprinsă imediat.
În caz contrar, dacă lupta s-a desfăşurat mult mai bine în raport cu previziunile făcute şi dictatura se prăbuşeşte mai devreme decât s-a calculat, cum pot
valorifica forţele democratice aceste victorii nesperate şi cum pot acţiona în continuare în direcţia paralizării regimului tiranic? În următorul capitol, vom analiza
anume acest aspect.
CAPITOLUL 9
DEZINTEGRAREA DICTATURII
Efectul cumulativ al unor campanii de sfidare politică bine dirijate şi reuşite constă în consolidarea rezistenţei, în crearea şi extinderea unor sfere ale societăţii în
care dictatura nu deţine controlul efectiv. În plus, campaniile de acest gen oferă experienţe importante privind modalităţile de noncooperare şi de organizare a
sfidării politice. Experienţa acumulată va fi de mare ajutor când va veni timpul de a refuza cooperarea şi de a sfida regimul la scară largă.
Precum am analizat în Capitolul 3, obedienţa, cooperarea şi supunerea sunt factori esenţiali pentru menţinerea puterii dictatoriale. În lipsa accesului la
sursele puterii politice, forţa tiranilor slăbeşte şi, în cele din urmă, este anihilată. Prin urmare, retragerea sprijinului reprezintă acţiunea principală necesară pentru
răsturnarea unui regim tiranic. Este util să revizuim modalităţile prin intermediul cărora sfidarea politică poate afecta sursele puterii.
Printre mijloacele disponibile de subminare a autorităţii morale şi politice a regimului, adică a legitimităţii sale, se află actele de renegare şi sfidare
simbolică. Cu cât mai mare este autoritatea regimului, cu atât mai vastă şi mai sigură este docilitatea şi cooperarea de care beneficiază. Pentru a crea o ameninţare
serioasă la adresa existenţei dictaturii, dezaprobarea morală trebuie să fie exprimată în acţiuni. Pentru a anula accesul dictatorilor şi la alte surse ale puterii, trebuie
încetată orice formă de cooperare şi obedienţă.
O a doua sursă importantă a puterii constă din resursele umane, numărul şi importanţa oamenilor şi grupurilor care cooperează, ajută sau se supun
guvernanţilor. Regimul dictatorial se va confrunta cu probleme serioase, dacă noncooperarea este practicată de segmente vaste ale comunităţii. De exemplu, dacă
activitatea funcţionarilor de stat nu atinge nivelul său obişnuit de eficienţă sau dacă aceştia decid să stea acasă, aparatul administrativ va trece prin dificultăţi grave.
În mod similar, dacă printre persoanele sau grupurile ce refuză cooperarea se află şi oameni care anterior au pus la dispoziţia regimului competenţe şi
cunoştinţe specializate, capacitatea tiranilor de a-şi pune în aplicare dorinţele va fi subminată enorm. Va fi grav diminuată şi aptitudinea dictatorului de a lua
decizii bine fundamentate şi de a desfăşura politici eficiente.

25
Obedienţa şi cooperarea populaţiei va scădea simţitor dacă sunt reduse sau anulate influenţele psihologice şi ideologice – numite factorii imateriali –
care îi determină de obicei pe oameni să se supună şi să colaboreze cu regimul.
Accesul dictatorilor la resursele materiale are un impact direct asupra puterii lor. Dacă actualii sau potenţialii oponenţi ai regimului obţin controlul
asupra resurselor financiare, a sistemului economic, proprietăţilor, resurselor naturale, mijloacelor de transport şi de comunicaţie, această sursă majoră a puterii
dictatoriale devine vulnerabilă şi ulterior lichidată. Grevele, boicoturile şi sporirea autonomiei în economie, comunicaţii şi transport va slăbi regimul.
Precum am menţionat anterior, capacitatea dictatorilor de a ameninţa sau aplica sancţiuni – pedepse împotriva segmentelor răzvrătite, nesupuse şi
noncooperante ale populaţiei – constituie o sursă fundamentală a puterii tiranilor. Acest factor poate fi diminuat în două moduri. În primul rând, dacă populaţia
este pregătită, ca în vreme de război, să-şi asume riscul unor consecinţe grave ca preţ pentru sfidarea ei, eficienţa sancţiunilor disponibile va fi micşorată
considerabil (adică represiunea dictatorilor nu va asigura nivelul dorit de obedienţă). În al doilea rând, dacă înseşi poliţia şi forţele armate devin nemulţumite de
regim, ele pot, individual sau în grup, să evite sau să refuze deschis îndeplinirea ordinelor de a aresta, de a tortura sau împuşca membrii rezistenţei. Or, dictatura
este ameninţată serios, în cazul în care tiranii nu se mai pot bizui pe forţele militare şi poliţie în declanşarea represiunilor.
În concluzie, succesul luptei de răsturnare a unui regim dictatorial adânc înrădăcinat necesită ca noncooperarea şi sfidarea să reducă şi să lichideze
sursele puterii tiranilor. În lipsa alimentării constante a surselor necesare puterii, dictatura va deveni din ce în ce mai slabă şi, în cele din urmă, se va dezintegra. O
planificare strategică competentă de sfidare politică împotriva unei dictaturi trebuie, prin urmare, să ţintească cele mai importante surse ale puterii dictatorilor.
Escaladarea libertăţii
Alături de sfidarea politică, din faza rezistenţei selective, dezvoltarea instituţiilor sociale, economice, culturale şi politice autonome determină extinderea
progresivă a „spaţiului democratic” al societăţii şi reduce controlul dictaturii. Pe măsură ce instituţiile civile ale societăţii devin mai puternice în raport cu
dictatura, populaţia construieşte treptat, indiferent de dorinţa tiranilor, o societate independentă în afara controlului dictatorial. Dacă regimul intervine pentru a
întrerupe această „escaladare a libertăţii”, lupta nonviolentă poate fi aplicată în apărarea spaţiului recent câştigat, iar dictatura se va confrunta astfel cu un alt
„front” de luptă.
Între timp, o asemenea combinaţie între rezistenţă şi crearea instituţiilor independente poate duce la libertatea de facto. Prăbuşirea dictaturii şi instalarea
formală a unui sistem democratic va fi incontestabilă, deoarece relaţiile de putere din interiorul societăţii au fost fundamental modificate.
Polonia oferă în anii ’70 şi ’80 un exemplu clar al recuperării progresive a funcţiilor şi instituţiilor societăţii de către membrii mişcării de rezistenţă.
Biserica catolică a fost persecutată, dar niciodată subjugată complet controlului comunist. În 1976, anumiţi intelectuali şi muncitori au format grupuri mici, precum
K.O.R. (Comitetul de Apărare a Muncitorilor), pentru a-şi promova ideile politice. Organizaţia sindicală „Solidaritatea”, având capacitatea de a organiza greve
eficiente, a forţat puterea să-i confirme legalitatea în 1980. Ţăranii, studenţii şi multe alte grupuri formau propriile lor organizaţii independente. Când comuniştii
au realizat că aceste grupuri au schimbat relaţiile de putere, „Solidaritatea” a fost din nou interzisă, iar comuniştii au reinstaurat un regim militar.
Chiar şi după decretarea legii marţiale, urmată de numeroase întemniţări şi persecuţii crâncene, noile instituţii independente ale societăţii au continuat
să funcţioneze. De exemplu, o mulţime de ziare şi reviste clandestine au fost în continuare tipărite. Editurile ilicite publicau anual sute de cărţi, în timp ce scriitori
renumiţi boicotau publicaţiile comuniste şi editurile guvernamentale. Activităţi similare erau desfăşurate şi în alte segmente ale societăţii.
Sub regimul militar condus de Jaruzelski, guvernul militar-comunist a fost la un moment dat descris ca menţinându-se doar la la nivelul de vârf al
societăţii. Funcţionarii ocupau în continuare birourile şi clădirile guvernamentale. Regimul putea în continuare să atace societatea prin pedepse, arestări,
întemniţări, confiscarea preselor de tipar etc. Cu toate acestea, dictatura nu era în stare să controleze societatea. Din acel moment, răsturnarea completă a regimului
era doar o chestiune de timp.
Chiar şi în situaţia în care dictatura deţine în continuare poziţii guvernamentale, uneori este posibilă organizarea „unui guvern democratic” paralel.
Acesta va funcţiona într-o măsură din ce în ce mai mare în calitate de guvern-adversar care beneficiază de loialitatea, acordul şi cooperarea populaţiei şi
instituţiilor societăţii. În consecinţă, dictatura va fi lipsită din ce în ce mai mult de caracteristicile unei guvernări. În cele din urmă, guvernul democratic paralel va
putea înlocui în întregime regimul totalitar, ca element al tranziţiei spre crearea unui sistem democratic. La momentul potrivit, va fi adoptată o constituţie şi vor fi
organizate alegeri.
Dezintegrarea dictaturii
Odată cu transformarea instituţională a societăţii, poate avea loc intensificarea mişcării de sfidare şi noncooperare. Strategii trebuie să prevadă din timp momentul
în care forţele democratice vor putea trece de la rezistenţa selectivă la declanşarea unei sfidări masive. În majoritatea cazurilor, este necesar mult timp pentru
crearea, dezvoltarea şi extinderea capacităţilor de rezistenţă, iar sfidarea în masă se poate manifesta doar după câţiva ani. În această perioadă interimară, lansarea
campaniilor de rezistenţă selectivă trebuie făcută în baza unor obiective politice din ce în ce mai importante. Trebuie implicate părţi tot mai vaste ale populaţiei şi
la toate nivelurile societăţii. Datorită unei sfidări politice ferme şi disciplinate în cursul acestei extinderi a activităţilor, slăbiciunile interne ale dictaturii vor deveni
probabil tot mai evidente.
Combinarea unei sfidării politice viguroase cu crearea unor instituţii independente poate atrage în timp o amplă atenţie internaţională în favoarea
forţelor democratice. De asemenea, poate provoca condamnări internaţionale la nivel diplomatic, boicoturi şi embargouri în sprijinul mişcării de rezistenţă (cum s-
a întâmplat în Polonia).
Strategii trebuie să fie conştienţi de faptul că în unele situaţii răsturnarea regimului dictatorial poate surveni foarte repede, ca în Germania de Est în
1989. Acest lucru se poate întâmpla în cazul lichidării totale a surselor puterii în rezultatul unei riposte împotriva dictaturii din partea întregii populaţii. Modelul
descris nu este însă unul obişnuit şi ar fi mai prudentă planificarea unei lupte de lungă durată (fiind în acelaşi timp pregătiţi pentru una de scurtă durată).
În cursul luptei de eliberare, victoriile, chiar şi cele neînsemnate, trebuie sărbătorite. Cei care au obţinut victoria merită recunoştinţă. Sărbătorirea ei
însoţită de pichetări va contribui la ridicarea moralului, necesar pentru etapele următoare ale luptei.

26
O atitudine responsabilă faţă de succes
Planificatorii strategiei majore trebuie să analizeze în prealabil modalităţile posibile şi preferabile de încheiere prudentă a unei lupte victorioase, în scopul de a
împiedica apariţia unei noi dictaturi şi de a asigura instaurarea treptată a unui sistem democratic durabil.
Democraţii trebuie să determine cum va fi organizată, la sfârşirea conflictului, tranziţia de la dictatură la guvernarea provizorie. La acel moment este
oportună instaurarea rapidă a unui nou guvern funcţional. Totuşi, acesta nu trebuie să fie pur şi simplu sistemul vechi cu personal nou. Este necesar să se determine
departamentele fostei structuri guvernamentale (cum ar fi poliţia politică) care vor fi desfiinţate în întregime din cauza caracterului lor antidemocratic inerent şi
departamentele care vor fi păstrate cu condiţia democratizării ulterioare. O anulare a tuturor componentelor guvernamentale ar putea deschide calea haosului sau a
unei noi dictaturi.
Cu mult timp înainte, trebuie fixată politica faţă de funcţionarii de rang înalt din cadrul regimului după lichidarea puterii lui. De exemplu, vor fi
dictatorii supuşi unui proces de judecată? Le va fi permis să părăsească ţara pentru totdeauna? Ce alte opţiuni pot apărea, care ar fi compatibile cu sfidarea politică,
necesitatea de a reconstrui ţara şi de a instaura democraţia după obţinerea victoriei? O baie de sânge ar trebui evitată din cauza consecinţelor grave pe care le-ar
putea avea asupra viitorului sistem democratic.
În momentul slăbirii sau prăbuşirii unei dictaturi, trebuie să fie gata de utilizare planuri concrete privind tranziţia spre democraţie. Asemenea planuri
contribuie la împiedicarea unui alt grup de a prelua puterea printr-o lovitură de stat. Va fi nevoie şi de planuri referitoare la instituirea unui guvern democratic şi
constituţional, cu libertăţi politice şi personale depline. Schimbările obţinute cu atâta greutate nu trebuie pierdute din cauza lipsei de planificare.
Confruntaţi cu sporirea puterii populaţiei şi cu dezvoltarea grupurilor şi instituţiilor democratice independente – ambele aflându-se deja în afara
controlului dictatorial, tiranii vor conştientiza că aventura lor se apropie de sfârşit. Întreruperea masivă a funcţionării societăţii, grevele generale, şederile la
domiciliu în număr foarte mare, marşurile de sfidare şi alte activităţi vor submina treptat propria organizare a dictatorilor şi instituţiile corespunzătoare. Ca urmare
a sfidării şi noncooperării, efectuate timp îndelungat cu pricepere şi participare masivă, tiranii vor deveni neputincioşi, iar adepţii democraţiei vor triumfa fără a fi
nevoiţi să utilizeze violenţa. Dictatura se va dezintegra în faţa poporului ce a sfidat regimul.
Nu toate eforturile sunt încununate de succes, iar succesul nu va fi obţinut uşor şi nici repede. Trebuie să reţinem că într-un război există atât învinşi,
cât şi învingători. Totuşi, sfidarea politică oferă o şansă reală de a obţine victoria. Precum am afirmat anterior, posibilitatea unui succes poate fi mărită considerabil
prin elaborarea unei strategii majore competente, a unor planificări strategice minuţioase, prin muncă conştiincioasă şi printr-o luptă atât curajoasă, cât şi
disciplinată.
CAPITOLUL 10
FUNDAMENTUL UNEI DEMOCRAŢII DURABILE
Suprimarea dictaturii constituie desigur un motiv de sărbătoare. Oamenii care au suferit atât de mult timp şi s-au luptat asumându-şi riscuri foarte mari merită o
perioadă de bucurie, relaxare şi recunoştinţă. Ei trebuie să simtă mândrie faţă de ei înşişi şi faţă de cei alături de care au luptat pentru realizarea libertăţilor politice.
Nu toţi au ajuns până la această zi măreaţă. Cei care au rămas în viaţă şi cei care nu au supravieţuit vor fi păstraţi în amintire ca eroi, făuritori ai istoriei libertăţii în
ţara lor.
Din păcate, nu este încă timpul de a micşora precauţia. Chiar şi în cazul unei răsturnări reuşite a dictaturii prin sfidare politică, trebuie întreprinse toate
măsurile necesare pentru a preveni apariţia unui nou regim opresiv în haosul creat de lichidarea celui vechi. Liderii forţelor prodemocratice trebuiau să fie pregătiţi
din timp pentru o tranziţie disciplinată la democraţie. Structurile totalitare trebuie distruse. În loc, trebuie construite atât bazele constituţionale şi de drept, cât şi
normele de conduită proprii unei democraţii durabile.
Nu trebuie să credem că odată cu răsturnarea regimului va apărea imediat o societate ideală. Dezintegrarea dictaturii oferă doar punctul de plecare, în
condiţiile unei libertăţi sporite, pentru realizarea unor eforturi de lungă durată pentru perfecţionarea societăţii şi pentru a răspunde mai adecvat nevoilor umane.
Soluţionarea unor probleme politice, economice şi sociale serioase va dura ani în şir, fiind nevoie de cooperarea multor persoane şi grupuri. Noul sistem politic
trebuie să ofere oamenilor cu diverse viziuni şi abordări oportunitatea de a continua eforturile constructive şi dezvoltarea politicilor orientate spre soluţionarea
problemelor pe viitor.
Pericolul unei noi dictaturi
Aristotel avertiza cu mult timp în urmă că „ ... o tiranie se poate transforma în altă tiranie ...” 15 Există numeroase dovezi istorice în diverse ţări, ca Franţa (iacobinii
şi Napoleon), Rusia (bolşevicii), Iran (ayatollahul), Birmania (SLORC – Consiliul de Stat pentru Restaurarea Legii şi a Ordinii), potrivit cărora prăbuşirea unui
regim opresiv va fi văzută de unele persoane şi grupuri drept o simplă oportunitate de a deveni noii stăpâni. Motivele lor pot varia, însă rezultatele sunt de obicei
cam aceleaşi. Noua dictatură poate fi şi mai crâncenă decât cea anterioară.
Chiar înainte de prăbuşirea regimului, membrii vechiului sistem pot încerca să pună capăt luptei pentru democraţie, înscenând o lovitură de stat pentru a
anticipa victoria rezistenţei populare. Ei ar putea proclama lichidarea dictaturii, urmărind de fapt doar să impună un nou model mai mult sau mai puţin „renovat” al
celui anterior.
Împiedicarea unei lovituri de stat
Există mai multe modalităţi în care pot fi evitate loviturile de stat declanşate împotriva societăţilor recent eliberate. Cunoaşterea anticipată a posibilităţilor de
apărare poate fi suficientă în anumite cazuri pentru a împiedica chiar şi tentativa de răsturnare a puterii. O bună pregătire poate preveni loviturile de stat.16

15
Aristotel, The Politics (Politica), Cartea V, Capitolul 12, p. 233.
16
Pentru mai multe informaţii referitoare la rezistenţa împotriva loviturilor de stat, vezi Gene Sharp, The Anti-Coup (Prevenirea
unei lovituri de stat) (Boston, Massachusetts: The Albert Einstein Institution, 2003).
27
Imediat după declanşarea unei lovituri de stat, puciştii solicită confirmarea legitimităţii lor, adică acceptarea dreptului lor moral şi politic de a guverna.
Primul principiu esenţial al apărării împotriva loviturii de stat este aşadar negarea legitimităţii puciştilor.
Puciştii au nevoie de asemenea ca liderii civili şi populaţia să le acorde sprijin, să ezite sau să rămână pur şi simplu pasivi. Ei solicită cooperarea
specialiştilor şi consilierilor, a funcţionarilor, administratorilor şi judecătorilor pentru a-şi putea consolida controlul asupra societăţii slăbite. Puciştii mai au nevoie
ca numărul mare de oameni care dirijează sistemul politic, instituţiile societăţii, economia, poliţia şi forţele armate să se supună pasiv şi să-şi ducă la îndeplinire
funcţiile lor obişnuite în concordanţă cu noile ordine şi politici.
Cel de-al doilea principiu esenţial al rezistenţei „anti-puci” este de a se opune puciştilor pe calea noncooperării şi sfidării. Trebuie refuzată orice formă
de cooperare şi ajutor. Împotriva noului pericol pot fi utilizate aceleaşi mijloace de luptă ca împotriva dictaturii, însă aplicarea lor trebuie făcută imediat. Negarea
legitimităţii şi refuzul cooperării pot provoca sucombarea loviturii de stat din cauza inaniţiei politice, iar şansa de a construi o societate democratică va renaşte.
Elaborarea constituţiei
Noul sistem democratic are nevoie de o constituţie care să instituie cadrul dorit al guvernării democratice. Constituţia trebuie să stabilească obiectivele conducerii,
restricţiile asupra puterilor guvernamentale, mijloacele şi termenele organizării alegerilor pentru funcţionarii guvernamentali şi legislatori, drepturile inalienabile
ale poporului şi relaţia guvernării naţionale cu puterile locale.
În cadrul guvernării centrale, cu condiţia ca ea să se menţină democratică, este necesară o separare netă a puterilor în stat între sistemele executiv,
legislativ şi judecătoresc. Este necesară formularea unor restricţii riguroase referitoare la activităţile poliţieneşti, serviciile de informaţii şi forţele armate pentru a
interzice orice interferenţă politică legală.
În interesul păstrării sistemului democratic şi prevenirii unor tendinţe şi măsuri dictatoriale, constituţia ar trebui să instituie de preferinţă un sistem
federal cu prerogative importante delegate nivelurilor regional, naţional şi local de guvernare. În unele cazuri, trebuie analizată posibilitatea utilizării sistemului
elveţian de cantoane, în care teritorii relativ mici deţin prerogative importante, în acelaşi timp rămânând părţi integrante ale statului.
Dacă în istoria ţării recent eliberate a existat o constituţie care să cuprindă multe dintre aceste trăsături, ar putea fi o soluţie înţeleaptă să fie restabilită,
introducând amendamentele necesare şi dorite. În lipsa unei constituţii anterioare adecvate, ar putea fi necesară utilizarea unei constituţii provizorii. În caz contrar,
trebuie elaborată o constituţie nouă, fapt care necesită mult timp şi multă reflecţie. În procesul de ratificare a noilor texte sau amendamente este necesară şi
dezirabilă participarea societăţii. Se cere un grad înalt de precauţie la includerea în constituţie a unor promisiuni care se vor dovedi ulterior imposibil de realizat
sau a unor dispoziţii care vor avea nevoie de o guvernare puternic centralizată, întrucât ambele elemente pot facilita apariţia unei noi dictaturi.
Limbajul constituţiei trebuie să fie accesibil majorităţii populaţiei. Constituţia nu trebuie să fie atât de complexă sau ambiguă, încât să poată fi înţeleasă
doar de jurişti şi alţi reprezentanţi ai elitei.
O politică de apărare democratică
Ţara recent eliberată s-ar putea confrunta cu ameninţări externe, caz în care va avea nevoie de o capacitate defensivă. Alte state ar putea de asemenea încerca să
instaureze o dominaţie politică, economică sau militară.
În interesele menţinerii democraţiei interne, este necesar să se ia în calcul aplicarea principiilor de bază ale sfidării politice la cerinţele apărării
naţionale.17 Transferând capacitatea de rezistenţă direct în mâinile cetăţenilor, ţările recent eliberate ar putea evita crearea unor forţe militare puternice care ar
ameninţa prin ele însele democraţia şi care solicită resurse economice imense, atât de necesare în alte scopuri.
Trebuie să reţinem că unele grupuri vor ignora dispoziţiile constituţionale dorind să se instaleze în calitate de noi dictatori. Prin urmare, un rol
permanent al populaţiei va fi aplicarea sfidării politice şi a noncooperării împotriva potenţialilor tirani, dar şi păstrarea structurilor, drepturilor şi procedurilor
democratice.
O responsabilitate merituoasă
Efectele luptei nonviolente constau nu doar în slăbirea şi înlăturarea dictatorilor, ci şi în împuternicirea celor oprimaţi. Tehnica dată permite oamenilor care
anterior s-au simţit doar pioni sau victime să-şi exercite direct puterea pentru ca prin propriile eforturi să obţină mai multă libertate şi dreptate. Această experienţă
de luptă are consecinţe psihologice importante, contribuind la creşterea stimei şi încrederii în sine în rândul celor altădată neputincioşi.
Una dintre consecinţele avantajoase pe termen lung ale utilizării luptei nonviolente de instaurare a unui sistem democratic constă în faptul că societatea
va fi mai aptă de a soluţiona problemele curente şi viitoare. Printre acestea se află corupţia şi abuzurile la nivelul guvernamental, atitudinea incorectă faţă de un
grup sau altul, nedreptăţile economice şi îngrădirea însuşirilor democratice ale sistemului politic. Populaţia care a trăit experienţa sfidării politice este mai puţin
vulnerabilă în faţa unor viitoare dictaturi.
După eliberare, cunoaşterea luptei nonviolente va sugera moduri de apărare a democraţiei, a libertăţilor civile, a drepturilor minorităţii, a prerogativelor
puterilor regionale, locale şi naţionale şi a drepturilor instituţiilor nonguvernamentale. În plus, rezistenţa nonviolentă oferă metode prin care diverşi oameni şi
grupuri îşi pot exprima paşnic nemulţumirea extremă faţă de anumite probleme considerate atât de importante, încât opoziţia a recurs uneori la acte de terorism sau
la luptă de gherilă pentru soluţionarea lor.
Ideile exprimate în cadrul analizei sfidării politice sau a luptei nonviolente pretind a fi utile tuturor persoanelor şi grupurilor care doresc înlăturarea
opresiunii dictatoriale şi instaurarea unui sistem democratic durabil, care să respecte libertăţile omului şi participarea poporului la perfecţionarea societăţii.
Din ideile expuse în această lucrare derivă trei concluzii majore:

− Eliberarea poporului de dictatură este posibilă;

17
Vezi Gene Sharp, Civilian-Based Defense: A Post-Military Weapons System (Apărarea civilă: un sistem de înarmare
postmilitar) (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1990).
28
− Pentru realizarea acestui fapt este necesară o analiză minuţioasă şi o planificare strategică;

− Vor fi necesare precauţia, munca asiduă şi lupta disciplinată, adesea cu riscul unor pierderi foarte mari.

Fraza frecvent citată „Libertatea nu este gratuită” este adevărată. Nicio forţă externă nu va veni să ofere poporului oprimat libertatea dorită de acesta.
Oamenii trebuie să înveţe cum să dobândească ei înşişi libertatea. Nu va fi uşor.
Dacă oamenii vor înţelege ce se cere de la ei pentru propria lor eliberare, ei vor putea trasa anumite linii de acţiune care, prin multe eforturi, le pot oferi,
în cele din urmă, libertatea scontată. Ulterior, cu asiduitate, vor putea construi o nouă ordine democratică şi se vor pregăti de apărarea ei. Libertatea câştigată prin
acest tip de luptă poate fi una durabilă. Ea poate fi menţinută de către un popor tenace devotat păstrării şi consolidării e

ANEXA

METODELE DE ACŢIUNE NONVIOLENTĂ18


METODELE DE PROTEST ŞI PERSUASIUNE NONVIOLENTĂ
Declaraţii oficiale
1. Discursuri publice
2. Scrisori de protest sau de susţinere

3. Declaraţii ale unor organizaţii şi instituţii

4. Declaraţii publice semnate

5. Declaraţii de inculpare şi intenţie

6. Petiţii de grup sau în masă

Comunicarea cu o audienţă mai vastă


7. Lozinci, caricaturi şi simboluri

8. Stindarde, pancarte şi afişe

9. Prospecte, pamflete şi cărţi

10. Ziare şi reviste


11. Înregistrări, radio şi televiziune
12. Inscripţii aeriene şi terestre
Reprezentaţii de grup
13. Delegări

14. Decernări oferite în batjocură


15. Lobby de grup
16. Pichetări
17. Pseudoalegeri
Acte publice simbolice

18. Afişarea de drapele şi utilizarea culorilor simbolice


19. Utilizarea simbolurilor în vestimentaţie
20. Rugăciuni şi închinări
21. Oferirea unor obiecte simbolice
22. Dezbrăcatul în public în semn de protest
23. Distrugerea propriei proprietăţi
24. Lumini simbolice
25. Afişarea de portrete

26. Pictura în semn de protest


27. Semne şi nume noi
28. Sunete simbolice

18
Această listă, însoţită de definiţii şi exemple istorice, este preluată din Gene Sharp, The Politics of Nonviolent Action (Politica
acţiunilor nonviolente), partea a II-a, The Methods of Nonviolent Action (Metodele acţiunilor nonviolente) (Boston,
Massachusetts: Porter Sargent, 1973).
29
29. Recuperarea simbolică a unor teritorii

30. Gesturi obscene


presiuni asupra indivizilor
31. „Persecutarea” funcţionarilor
32. Batjocorirea funcţionarilor
33. Fraternizare
34. Pichet de grevă
Teatru şi muzică
35. Parodii şi farse
36. Spectacole de teatru şi muzică
37. Interpretări muzicale
Procesiuni
38. Marşuri
39. Defilări
40. Procesiuni religioase
41. Pelerinaje

42. Parade auto


Comemorarea morţilor
43. Doliul politic
44. Funeralii burleşti
45. Funeralii demonstrative
46. Omagii aduse la locul de înmormântare
Adunări publice
47. Adunări de protest sau de sprijin
48. Mitinguri de protest

49. Mitinguri clandestine de protest


50. Sesiuni de dezbateri
Retragere şi renunţare

51. Părăsirea demonstrativă a serviciului (engl. walk-outs)


52. Păstrarea tăcerii
53. Renunţarea la onoruri

54. Întoarcerea spatelui


METODELE DE NONCOOPERARE SOCIALĂ
Ostracizarea unor persoane
55. Boicotul social
56. Boicotul social selectiv

57. Nonacţiune de tip lysistratic 19

58. Excomunicare
59. Interdicţii
Refuzul de a coopera în cadrul unor evenimente sociale, obiceiuri şi instituţii
60. Întreruperea activităţilor sociale şi sportive
61. Boicotarea unor evenimente sociale
62. Greve studenţeşti
63. Nesupunere socială
64. Retragerea din instituţii sociale
Retragerea din sistemul social
65. Refuzul de a părăsi domiciliul
66. Noncooperare personală deplină

19
N. tr. Lysistrata este o comedie antică scrisă de Aristofan, care descrie cum a fost încheiat Războiul Peloponesiac, dinte Atena şi
Sparta, cu ajutorul femeilor. Lysistrata a propus ca femeile din cele două state să le refuze soţilor relaţii intime până nu opresc
războiul.
30
67. Abandonarea activităţilor de către muncitori
68. Izolare
69. Dispariţii colective

70. Emigrări în semn de protest (hijrat)


METODELE DE NONCOOPERARE ECONOMICĂ:
BOICOTURILE ECONOMICE
Acţiuni ale consumatorilor
71. Boicotul consumatorilor
72. Refuzul de a consuma produsele boicotate
73. Politica austerităţii
74. Neplata chiriei
75. Refuzul de a închiria
76. Boicotul consumatorilor la nivel naţional
77. Boicotul consumatorilor la nivel internaţional
Acţiuni ale muncitorilor şi producătorilor

78. Boicotul din partea muncitorilor


79. Boicotul din partea producătorilor
Acţiuni ale intermediarilor

80. Boicotul din partea furnizorilor şi agenţilor


Acţiuni ale proprietarilor şi administratorilor

81. Boicotul din partea negustorilor


82. Refuzul de a închiria sau de a-şi vinde proprietatea

83. Lock-out (n. tr. se mai numeşte şi „grevă patronală” şi presupune închiderea temporară a unei unităţi, compartiment sau atelier de către angajator, ca
ripostă la conflictul colectiv declanşat de salariaţi sau la ameninţarea cu un astfel de conflict)

84. Refuzul de a acorda ajutor industrial


85. „Greva generală” a comercianţilor
Acţiuni ale deţinătorilor de resurse financiare
86. Retragerea depozitelor bancare
87. Refuzul de a plăti taxe, impozite, cotizaţii
88. Refuzul de a plăti datoriile şi dobânda
89. Reducerea fondurilor şi creditelor

90. Refuzul de a accepta venitul


91. Refuzul banilor emişi de guvern
Acţiuni ale guvernelor
92. Embargoul intern
93. „Lista neagră” a negustorilor

94. Embargo impus de vânzători la nivel internaţional


95. Embargo impus de cumpărători la nivel internaţional
96. Embargo asupra comerţului internaţional
METODELE DE NONCOOPERARE ECONOMICĂ:
GREVELE
Greve simbolice
97. Grevă de protest

98. Grevă spontană (abandonarea rapidă a serviciului)


Greve agricole
99. Greva ţăranilor
100. Greva fermierilor
Greve organizate de grupuri speciale
101. Refuzul de a îndeplini munca forţată

31
102. Greva deţinuţilor
103. Greva meseriaşilor
104. Greve profesionale
Greve industriale obişnuite
105. Grevă administrativă
106. Grevă industrială
107. Grevă de solidaritate
Greve limitate

108. Grevă turnantă (n. tr. grevele turnante sunt definite ca greve sectoriale, cu executare succesivă, care nu afectează toţi lucrătorii unei unităţi în acelaşi
timp, manifestându-se într-o succesiune de valuri de greve eşalonate la diferite niveluri de producţie)

109. Grevă tromboză (n. tr. numită şi „buşon”, constă în încetarea lucrului la un anumit loc de muncă – instalaţie, utilaj, abataj etc. – având un rol-cheie
pentru derularea întregului proces de muncă.)

110. Grevă perlată (n. tr. numite şi greve de randament, acestea constau în faptul că slariaţii nu recurg la oprirea totală a procesului muncii, ci numai
încetinesc ritmul de lucru, diminuând eficacitatea muncii prin scăderea cadenţei de producţie)

111. Grevă de zel (n. tr. presupune o activitate exagerat de scrupuloasă, munca desfăşurându-se cu respectarea, până în cele mai mici amănunte, a
normativelor de lucru)
112. „Îmbolnăviri”
113. Grevă prin demisionare

114. Grevă limitată în timp

115. Grevă selectivă


Greve multiindustriale

116. Grevă generalizată (n. tr. câteva industrii)

117. Grevă generală (n. tr. toate industriile)

118. Combinarea grevelor şi a închiderii economice a întreprinderilor

119. Hartal (n. tr. suspendarea colectivă a vieţii economice)

120. Sistarea tuturor activităţilor economice


METODELE DE NONCOOPERARE POLITICĂ
Renegarea autorităţii

121. Refuzul sau renunţarea la supunere

122. Refuzul sprijinului public

123. Materiale şi discursuri care fac apel la rezistenţă


Refuzul cetăţenilor de a coopera cu guvernarea
124. Boicotarea corpurilor legislative
125. Boicotarea alegerilor
126. Boicotarea angajării şi deţinerii funcţiilor guvernamentale

127. Boicotarea departamentelor, agenţiilor şi a altor organe guvernamentale

128. Retragerea din instituţiile guvernamentale de învăţământ

129. Boicotarea organizaţiilor sprijinite de guvern

130. Refuzul de a acorda ajutor agenţilor de control

131. Înlăturarea propriilor însemne publice


132. Refuzul de a accepta funcţionarii desemnaţi
133. Refuzul de a dizolva instituţiile existente
Alternativele cetăţenilor la obedienţă
134. Supunere şovăielnică şi lentă

135. Nesupunere în absenţa supravegherii directe

136. Nesupunere populară

137. Nesupunere deghizată


32
138. Refuzul unei adunări sau demonstraţii de a se dispersa

139. „De aici nu mă mişc” (n. tr. oamenii se aşează efectiv în stradă şi rămân în această poziţie până la soluţionarea problemelor – engl. sitdown)

140. Noncooperarea în caz de recrutări sau deportări


141. Adăpostirea în locuri ascunse, evadarea şi asumarea unei identităţi false
142. Nesupunerea civilă faţă de legi „ilegitime”
Acţiuni ale personalului guvernamental

143. Refuzul selectiv al consilierilor guvernamentali de a acorda asistenţă

144. Întreruperea transmiterii ordinelor şi informaţiilor


145. Crearea unor impasuri şi obstacole în desfăşurarea activităţilor
146. Noncooperare administrativă generală
147. Noncooperare judecătorească

148. Ineficienţă intenţionată şi noncooperare selectivă din partea agenţilor de control

149. Revoltă
Acţiuni guvernamentale interne
150. Subterfugii şi amânări cvasiilegale
151. Refuzul unităţilor guvernamentale constitutive de a coopera
Acţiuni guvernamentale internaţionale

152. Schimbări în reprezentanţele diplomatice sau de alt gen

153. Amânarea şi anularea unor evenimente diplomatice


154. Abţineri privind recunoaşterea diplomatică
155. Ruperea relaţiilor diplomatice
156. Retragerea din organizaţii internaţionale
157. Refuzul de a adera la organisme internaţionale
158. Excluderea din organizaţii internaţionale
METODELE DE INTERVENŢIE NONVIOLENTĂ
Intervenţia psihologică

159. Autoexpunere la pericole

160. Postul
(a) postul în scopul exercitării unei presiuni morale
(b) greva foamei

(c) postul de tip satyagrahic (n. tr. Satyagraha, „drumul adevărului”, este ideea centrală în filozofia nonviolentă a lui Gandhi)

161. Contraprocese (n. tr. acuzaţii intentează procese autorităţilor)

162. Hărţuire nonviolentă


Intervenţia fizică

163. Sit-in (n. tr. protest social exprimat prin ocuparea temporară a locurilor unui local public în scopul întreruperii activităţilor)

164. Stand-in (n. tr. în acest caz participanţii la acţiune rămân în picioare)

165. Ride-in (n. tr. ocuparea transportului public)

166. Wade-in (n. tr. ocuparea unor plaje segregate)

167. Mill-in (n. tr. ocuparea unor locuri menţinând o stare mobilă)

168. Pray-in (n. tr. ocuparea unor locuri de rugăciune)

169. Raiduri nonviolente


170. Raiduri aeriene nonviolente
171. Invazia nonviolentă
172. Interpunerea nonviolentă
173. Blocarea nonviolentă

174. Ocuparea nonviolentă

Intervenţia socială

33
175. Stabilirea unor noi modele sociale

176. Supraîncărcarea încăperilor

177. Încetinirea activităţilor cât de mult posibil (engl. stall-in)


178. Intervenţii orale (engl. speak-in)
179. Teatru de gherilă
180. Instituţii sociale alternative

181. Sisteme de comunicare alternative

Intervenţia economică

182. Greva inversă (n. tr. munca excesivă)

183. Greva la locul de muncă (engl. stay-in)

184. Confiscarea nonviolentă de terenuri


185. Sfidarea blocadelor
186. Falsuri motivate politic
187. Achiziţii masive anticipate a unor bunuri importante din punct de vedere strategic
188. Confiscarea bunurilor
189. Dumping
190. Patronaj selectiv
191. Pieţe alternative
192. Sisteme de transport alternative
193. Instituţii economice alternative

Intervenţia politică

194. Suprasolicitarea sistemelor administrative

195. Dezvăluirea identităţii agenţilor secreţi


196. Provocarea întemniţării
197. Nesupunerea civilă faţă de legile „neutre”
198. Munca fără colaborare

199. Suveranitate dublă şi guvernare paralelă DESPRE AUTOR

Gene Sharp, Doctor în Filozofie la Universitatea Oxford, este cercetător ştiinţific la Albert Einstein Institution din Boston, Massachusetts. Studiile de licenţă şi
masterat le-a făcut la Universitatea statului Ohio şi a obţinut doctoratul în teorie politică la Universitatea Oxford. De asemenea, i-au fost conferite gradele onorifice
de Doctor în Drept la Universitatea din Manhattan şi de Doctor în Serviciul Umanitar la Universitatea Rivier. Gene Sharp este Profesor Emerit de Ştiinţe Politice
al Universităţii din Massachusetts Dartmouth, a predat la Universitatea din Oslo, la Universitatea din Boston şi, aproape treizeci de ani, a activat ca cercetător la
Centrul de Afaceri Internaţionale de la Universitatea din Harvard. Este autorul a numeroase cărţi în limba engleză, printre care: The Politics of Nonviolent Action
(1973), Gandhi as a Political Strategist (1979), Social Power and Political Freedom (1980), Making Europe Unconquerable (1985), Civilian-Based Defense: A
Post-Military Weapons System (1990) şi studiul mai recent Waging Nonviolent Struggle: Twentieth Century Practice and Twenty-First Century Potential (2005).
Lucrările sale au fost traduse în peste treizeci de limbi.

34