Sunteți pe pagina 1din 12

DREPTUL FISCAL – anul III.

I. Obiectul dreptului fiscal.


Dreptul fiscal – definit ca fiind format din totalitatea actelor normative care
reglementeazã relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor bãneşti ale
statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale
societãţii.
Finanţele publice – sau relaţiile financiare sunt raporturi social-economice de
formare şi repartizare sub formã bãneascã, care apar în legãturã cu constituirea şi
utilizarea resurselor necesare funcţionãrii şi dezvoltãrii generale a societãţii.
Trãsãturile relaţiilor financiare sunt:
-relaţiile financiare sunt relaţii cu caracter economic;
-relaţiile financiare apar în formã bãneascã;
-relaţiile financiare sunt relaţii fãrã echivalent;
-relaţiile financiare nu se ramburseazã.
Finanţele publice îndeplinesc 2 funcţii :
a. de repartiţie – care se realizeazã în douã momente : - formarea resurselor ; -
repartizarea mijloacelor bãneşti (redistribuirea venitului naţional) ;
b. de control.
Izvoarele dreptului financiar – alcãtuite din totalitatea actelor normative care
reglementeazã raporturile juridice financiare.
În raport cu gradul de generalizare sau specificitate avem:
a. Izvoare comune ale dreptului financiar:
- legea fundamentalã a ţãrii – Constituţia (aici sunt cuprinse dispoziţiile referitoare
la elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului public naţional, sunt stabilite
competenţele statului cu privire la gestiunea banului public, controlul execuţiei
bugetare, politica valutarã, politica fiscalã, etc).
- legile ordinare ale Parlamentului, decretele prezidenţiale, hotãrîri ale guvernului.
b. Izvoare specifice ale dreptului financiar.
- acte normative care cuprind dispoziţii referitoare la relaţiile financiare.
NORMA de drept financiar – este o regulã de conduitã stabilitã sau recunoscutã de
stat, care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raportul de drept
financiar şi a cãrei respectare este asiguratã de autoritatea de stat.
RAPORTURILE JURIDICE FINANCIARE – sunt formate din relaţiile sociale care
iau naştere şi se sting în procesul constituirii, repartizãrii şi utilizãrii fondurilor bãneşti
ale statului şi care sunt reglementate de normele furidice financiare. Raporturile
juridice financiare se disting, faţã de celelalte raporturi de drept, printr-o serie de
particularitãţi specifice reprezentate de: - subiectele participante şi poziţia pe care o au
unele faţã de altele; - obiectul de reglementare; - modalitãţile de realizare a formei de
activitate în cadrul cãreia îşi are originea.
APARAT FINANCIAR – întregul sistem de organe care înlesneşte înfãptuirea
relaţiilor financiare şi prin care se aplicã politica financiarã a statului. Prin urmare,
aparatul financiar ar cuprinde totalitatea organelor statului care contribuie în mod
direct sau acelea care doar înlesnesc înfãptuirea activitãţii financiare, prin care se aplicã
politica financiarã a statului.
Din conţinutul aparatului financiar fac parte 2 grupe de organe :
- Organe ale statului cu competenţã generalã care au importante atribuţii şi în
domeniul finanţelor publice: - Parlamentul României; - Preşedenţia României; -
Guvernul României; - consiliile locale; - Delegaţia permanentã şi serviciile
publice locale; - ministerele.
- Organe ale statului cu competenţã specialã, care au atribuţii, exclusiv în
domeniul finanţelor publice. Dintre acestea fac parte: - organe centrale de
specialitate (Ministerul Finanţelor, Înalta Curte de Conturi, Corpul de control
economic-financiar al Primului-Ministru, Garda Financiarã); - organe
teritoriale de specialitate (Dir. Gen. a finanţelor publice judeţene şi ale Mun.

1
Bucureşti, avînd în subordine admin. financiare municipale şi secţiile teritoriale
ale Gãrzii Financiare).

II. Moneda.
Definiţia – instrumentul –etalon legat de platã pentru facilitarea schimburilor,
pentru acumulãri, fiind mãsurãtorul general de valori care poartã girul autoritãţii
emitente, statul, şi care se bucurã de încredere publicã.
Funcţiile monedei:
1. Funţia de evaluare a valorilor economice. Cu moneda se mãsoarã valori
materiale, se exprimã preţurile, puterea de cumpãrare, creditul.
2. Funcţia de mijlocire a schimburilor de bunuri şi servicii (aceasta prin
intermediul operaţiunilor de vînzare-cumpãrare).
3. Funcţia de mijlocire a preţurilor. Valoarea esenţialã a monedei rezidã în puterea
ei de cumpãrare şi de efectuare a plãţilor.
4. Funcţia de mijlocire a creditului. CREDITUL reprezintã transmiterea
temporarã a unei puteri de cumpãrare, eleste un împrumut de monedã. Moneda
foloseşte ca mijloc de acordare a creditului.
5. Funcţia de mijlocire a economiilor. Disponibilitãţile temporare ale populaţiei se
pot valorifica prin intermediul monedei.
6. Funcţioa de tezaurizare. Cu ajutorul monedei se pot pãstra şi transfera valorile
care se cer menţinute în timp pe o perioadã îndelungatã. Tezaurizarea se
realizeazã în condiţiile circulaţiei banilor cu valoare integralã (de aur), cînd
funcţia de mijloc de circulaţie şi de platã este îndeplinitã de cãtre monede din
metal obişnuit sau bancnote.
7. Funcţia socialã de distribuire şi redistribuire a bunurilor şi serviciilor.

III. Circulaţia monetarã.


Definiţie = este desemnatã de totalitatea operaţiunilor efectuate cu masa monetarã,
concretizate în încasãrile şi plãţile bãneşti, determinate de circulaţia mãrfurilor, de
prestarea de servicii şi de executarea de lucrãri în cadrul unui stat.
Circulaţia monetarã este de 2 feluri:
- Legalã = este dirijatã prin bãnci. Se instituie obligativitatea ca rãspundere
materialã a bãncilor. Bãncile rãspund şi prin semnãtura dar a cel puţin 2 dintre
conducãtorii bãncilor.
- Paralelã – nu este agreatã de guvernanţi. Este numitã şi circulaţie la negru, mitã,
spãlare a banilor.

IV. Inflaţia monetarã.


Definiţia = ruperea de echilibru între volumul masei monetare aflate la un moment
dat în circulaţie şi volumul mãrfurilor şi serviciilor, printr-o creştere excesivã a
semnelor monetare, asociatã cu creşterea preţurilor şi urmatã de deprecierea monetarã.
Ca formã de manifestare avem:
a. Inflaţia latentã – în cadrul cãreia creşterea preţurilor nu depãşeşte 3-4% pe an.
Aceasta duce la o depreciere monetarã lentã şi progresivã, fãrã zguduiri economice.
b. Inflaţia deschisã – în care creşterea preţurilor evolueazã între 5-10% pe an.
c. Inflaţia galopantã – în care preţurile cresc cu peste 15%, provocînd mari şi
primejdioase dezechilibre social-economice.
d. Hiperinflaţia – formã paroxisticã a oricãrei inflaţii.
Cele 3 caracteristici esenţiale ale oricãrei inflaţii sunt:
-existenţa unui deficit bugetar;
-creşterea cantitãţii de monedã emisã;
-deteriorarea valorii monedei în raport cu valutele strãine.
Factorii care pot determina procesulde inflaţie monetarã sunt numeroşi şi diverşi şi
sunt reprezentaţi de:

2
- cerinţele financiare exagerate şi urgente ale statului impuse de o administraţie
din ce în ce mai birocraticã şi complicatã, care are nevoie de fonduri bãneşti
într-o mãsurã mai mare decît în trecut.
- programele economice distonante şi nepopularepromovate de guvernanţi.
- crearea de semne monetare drept constituire de capital sau o politicã de credite
greşitã, în special din partea bãncilor.
Ca procedee inflaţioniste avem:
-multiplicarea semnelor monetare de cãtre instituţia sau organul organizat cu
emisiunea monetarã.
-emiterea şi punerea în circulaţie de semne monetare direct de cãtre stat.

V. Frauda fiscalã.
Evaziunea fiscalã – definitã ca o sustragere de la impunere a materiei impozabile.
Existã 2 forme de evaziune fiscalã:
a. Evaziunea fiscalã legalã = care se realizeazã atunci cînd o anumitã parte din
veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, sunt sustrase de la impunere
datoritã modului în care legislaţia fiscalã dispune stabilirea obiectului impozabil.
Frecventele cazuri de evaziune fiscalã legalã sunt:
-constituirea de fonduri de amortizare sau rezervã într-un cuantum mai mare decît
cel ce se justificã din punct de vedere economic;
-investirea de cãtre societatea economicã a o parte din profitul realizat în achiziţiile
de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordã reducere a impozitului pe
venit;
-asocierile de familie precum şi societãţile oculte dintre soţie şi copii
întreprinzãtorului şi acesta;
-venitul total al membrilor familiei poate fi împãrţit, în mod egal, între aceştia,
indiferent de contribuţia fiecãruia la realizarea lui.
-constituirea unor depozit de pãstrare şi administrare de cãtre pãrinte sau tutore a
unor fonduri în favoarea copilului minor.
-folosirea, în anumite limite, a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice.
-luarea în consideraţie a unor facilitãţi legale privitoare la excluderea din masa
impozitarã a unor cheltuieli.
-scãderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamã şi publicitate,
indiferent dacã au fost sau nu fãcute.
b. Frauda fiscalã sau evaziunea fiscalã ilegalã – constã în disimularea obiectului
impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor cãi de
sustragere de la plata impozitului datorat.
Formele şi cãile cele mai des întîlnite de realizare a fraudei fiscale sunt:
- întocmirea de declaraţii false;
- întocmirea de documente de plãţi fictive;
- alcãtuirea de registre contabile nereale;
- nedeclararea materiei impozabile;
- declararea de venituri impozabile inferioare celor reale;
- executarea de registre de evidenţã duble;
- diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin
înregistrarea în cheltuielile unitãţii a unor cheltuieli cu caracter personal ale
patronilor ori înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate;
- vînzãrile fãcute fãrã facturã;
- falsificarea bilanţului.

VI. Creditul.
Definiţie = schimb de monedã condiţionat şi despãrţit de un interval de timp, de un
termen.

3
Elementele creditului sunt :
- Subiecţii – Creditorul (cel care acordã creditul) şi Debitorul (cel care primeşte
creditul).
- Scadenţa – momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului.
- Ratele parţiale – care se ramburseazã eşalonat, la anumite termene, conform
înţelegerii din contractul de creditare.
- Termenul de graţie – perioada între momentul angajãrii creditului şi începerea
rambursãrii sale.
- Garantarea creditului (sau gajul) – format din bunuri care se constituie la
dispoziţia creditorului sau a unui terţ pentru asigurarea îndeplinirii de cãtre
debitor a unor obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusã.
- Dobînda – suma de bani plãtitã de cãtre debitor, credidorului sãu, pentru
împrumutul acordat pe un termen determinat.
Formele principale sub care se prezintã creditul în economia de piaţã sunt:
a. Creditul comercial – formã de împrumut practicatã între vînzãtor şi
cumpãrãtor, atunci cînd vînzarea mãrfurilor este fãcutã pe credit, adicã
înmînarea acesteia este separatã în timp de plata preţului ei.
b. Creditul bancar – este creditul care se acordã agenţilor economici sub formã
bãneascã de cãtre instituţii specializate numite instituţii bancare. Modalitãţile
creditului bancar sunt: - creditul bancar de scont; - creditul bancar în cont
curent; - creditul bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard); - creditul
bancar pe gaj de efecte comerciale.
Clasificarea creditului:
a. Dupã destinaţie: - creditul de producţie; - creditul de consum.
b. În funcţie de subiectul de drept care angajeazã creditul avem:
-creditul public (este contractat de stat pentru completarea resurselor sale în cazul
în cazul cînd resursele ordinare nu sunt suficiente). Acesta poate fi : - productiv (cînd
este destinat înfiinţãrii de societãţi cu capital de stat sau modernizãrii celor existente); -
neproductiv (cînd este destinat unor sarcini de apãrare, educaţie, administraţie, etc).
-creditul privat – este contractat de o persoanã particularã sau o întreprindere
privatã.
c. Dupã modul de garantare avem: - creditul real (garantat în valori materiale
certe); - creditul personal (acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se
bucurã împrumutatul).
d. În funcţie de perioada de timp pentru care este acordat creditul este: - pe termen
scurt (de pînã la 1 an); - pe termen mijlociu(de la 1 la 5 ani); - pe termen lung
(de peste 5 ani); - fãrã termen (operaţiunile de credit în cont curent).
e. Dupã locul de desfãşurare avem creditul intern şi creditul extern.
Locul şi importanţa creditului în relaţiile social-economice şi evidenţiate de funcţiile
sale şi anume:
- funcţia de transformare a economiilor în investiţii;
- funcţia distributivã;
- funcţia de emisiune monetarã;
- funcţia de asigurare a stabilitãţii preţurilor.
Pentru prevenirea situaţiilor ce ar perturba echilibrul economic (risipã urmatã de
penurie), se foloseşte un instrument al creditului – Warantul – care oferã pentru
proprietarii mãrfurilor, posibilitatea depozitãrii lor şi obţinerii cu anticipaţie într-o
proporţie mai mare sau mai micã, contravaloarea acestora.
Condiţiile ca creditul sã-şi îndeplineascã funcţiile şi rolul sãu la economia de piaţã
pentru o valorificare la maximum a avantajelor şi o diminuare la minimum a
dezavantajelor sunt reprezentate de: - existenţa unui sistem juridic; - existenţa unui
sistem instituţional; - existenţa unui cadru economic favorabil; - forma relaţiilor social-
politice; - factori de naturã psihologicã şi de tradiţie.

4
Politica de credit înfãptuitã prin banca centralã (în unele state şi prin guvern) cu
ajutorul unor instrumente şi tehnici specifice, urmãreşte sã asigure, prin promovarea
funcţiilor creditului, echilibrul general economic al societãţii.
Existenţa creditului este condiţionatã de îndeplinirea cumulativã a celor 3 elemente:
- un anumit capital de încredere; - cu intervenţia factorului timp; - stimulat de interesul
sau dobînda de care este legat.
Categorii de dobîndã :
- dobînda cãmãtãreascã (uzuarã)- dobînda calculatã cu procente excesiv de mari
sau perceputã sub diferite forme;
- dobînda convenţionalã – dobînda calculatã cu un procent stabilit prin
înţelegerea dintre debitori şi creditori (este mai ridicat, de regulã, decît cel
stebilit prin lege);
- dobînda la dobîndã – este preţul plãtit de împrumutat pentru suma reprezentînd
capitalul, plus dobînda capitalizatã pe o perioadã;
- dobînda legalã – dobînda calculatã cu procentul stabilit de lege.
- dobînda majoratã –dobînda perceputã de unitãţile bancare în cazurile în care
creditele acordate nu suntrambursate la termenele stabilite ;
- dobînda moratorie – dobînda care se plãteşte de cãtre debitor de la data
acordãrii moratoriului pînã în momentul stingerii datoriilor;
- dobînda pentru împrumutul maritim – dobînda plãtitã la împrumuturile
maritime (de regulã este mai mare decît dobînda de pe piaţa comercialã, ca
urmare a riscului creditorului de a pierde capitalul investit în cazul pierderii în
catastrofã maritimã a bunului pentru care i-a acordat împrumutul);
- dobînda fixã – dobînda stabilitã la încheierea contractului împrumutat între
pãrţile participante la raporturile de credit;
- dobînda variabilã – dobînda care se recalculeazã periodic (de regulã la 3 luni) în
funcţie de evoluţia dobînzii pe piaţã.

VII. Controlul financiar.


Procedura controlului financiar este alcãtuit dintr-un ansamblu de acte şi
operaţiuni, privind organizarea, desfãşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunii de
control.
Controlul financiar – este o componentã a controlului economic şi are ca obiective
cunoaşterea de cãtre stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale şi
financiare, de cãtre societãţile comerciale, publice, modul de realizare şi cheltuire a
banului public, urmãreşte asigurarea şi consolidarea echilibrului financiar, asigurarea
eficienţei economico-financiare, dezvoltarea economiei naţionale.
Controlul financiar este un instrument al politicii financiare a statului. Controlul
financiar reprezintã un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a
deficienţelor şi de stabilire a mãsurilor necesare pentru restabilirea legalitãţii.
Procedura controlului financiar (organizarea, desfãşurarea şi valorificarea
rezultatelor) – urmeazã o succesiune logicã de acte şi operaţiuni care alcãtuiesc etapele
acţiunii de control.
Etapele acţiunii de control sunt:
- pregãtirea echipei de control financiar – realizatã prin studierea şi însuşirea
tematicii şi a actelor normative, care privesc activitatea ce urmeazã a fi
verificatã, precum şi analiza actelor de control încheiate anterior.
- prezentarea la unitatea în care urmeazã sã fie efectuat controlul – echipa de
control contacteazã conducerea unitãţii şi se stabilesc documentele ce urmeazã
sã fie verificate.
- organizarea activitãţii echipei de control –repartizarea obiectivelor cuprinse în
tematica de control, stabilirea metodelor de verificare, a modului de colaborare
cu cei verificaţi, etc.

5
- desfãşurarea activitãţii de control.
- redactarea actelor de control.
- valorificarea rezultatelor acţiunii de control.
Actele controlului financiar:
- proces-verbal de control;
- proces-verbal de constatare a contravenţiilor;
- nota de prezentare a procesului-verbal de control;
- nota de expunere a concluziilor controlului.
Organele de control financiar sunt reprezentate de:
1. Curtea de Conturi – care controleazã:
- conturile gestiunilor publice de bani;
- conturile execuţie de casã a bugetelor publice;
- conturile de execuţie ale subvenţiilor şi alocaţiilor bugetare pentru investiţii
acordate altor beneficiari decît instituţiilor publice;
- bilanţurile şi conturile de execuţie ale ordonatorilor de credite bugetare şi ale
admin. care gestioneazã fonduri ce se supun regimului bugetului public;
- conturile operaţiunilor referitoare la datoria publicã.
2. Ministerul Finanţelor – managerul financiar al complexului economic naţional.
Acest statut este conferit şi de activitatea sa, care cuprinde:
-elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;
-stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor venituri ale statului şi utilizarea
mijloacelor financiare ale organelor legislative, judecãtoreşti şi executive;
-controlul asupra modului de folosire a mijloacelor materiale şi bãneşti aparţinînd
regiilor autonome, instituţiilor publice şi asupra capitalului social al statului în
societaţile comerciale;
controlul financiar al statului este realizat în principal de cãtre Ministerul
Finanţelor :
- la nivel central = prin cele 2 organe specializate care funcţioneazã în cadrul sãu : -
Direcţia generalã a Controlului Financiar de stat ; - Garda Financiarã.
- local : - Direcţiile generale ale Controlului financiar de stat (avînd în structurã
secţii ale Gãrzii Financiare) ; - Direcţia de Revizie fiscalã şi contestaţii.
Obiectul de activitate al Ministerului Finanţelor şi al Gãrzii Financiare îl reprezintã
controlul financiar al statului exercitat prin organe specializate din afara societãţilor
comerciale, fie ele regii autonome, instituţii publice sau unitãţi cu capital privat.

VIII. Bugetul public naţional.


Definiţie – poate fi definit ca fiind planul financiar al statului prin care sunt
prevãzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadã determinatã de timp.
Conţinutul bugetului public naţional este format din veniturile publice şi cheltuielile
publice.
a. Veniturile publice – sunt ca şi mijloacele practice de constituire a fondurilor
bãneşti ale statului. Veniturile publice sunt formate din:
- venituri ordinare (curente) reprezentate de taxe şi impozite. Impozitele sunt
directe şi indirecte.
- venituri extraordinare reprezentate de: - împrumuturile(datoria publicã); -
suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie printr-o noua emisiune
monetarã; - emiterea de bonuri de tezaur; - vînzarea unei pãrţi din rezervele de
aur ale statului.
b. Cheltuielile publice – reprezintã modalitãţile de repartizare şi utilizare a fondului
bãnesc bugetar în vederea satisfacerii necesitãţilor generale ale societãţii.
Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru:
- acoperirea nevoilor militare;
- întreţinerea aparatului de stat;

6
- plata datoriei publice;
- acordarea de subvenţii ;
- dezvoltarea sectorului economic de stat;
- acoperirea nevoilor social-culturale precum şi a celor de cercetare-dezvoltare.
Bugetul naţional al României este specific unui stat de tip unitar şi anime format
din :
-bugetul administraţiei centrale de stat;
-bugetele locale ale unitãţilor administrativ-teritorialecare au personalitate juridicã;
-bugetul asigurãrilor sociale de stat;
-bugetele speciale (primele, recompensele).
Procedura bugetarã – este alcãtuitã din totalitatea actelor şi operaţiunilor privind
întocmirea proiectului de buget, adoptarea acestuia, executarea sa, încheierea şi
aprobarea contului general de execuţie bugetarã, precum şi controlul bugetar.
Principiile procedurii bugetare sunt reprezentate de :
a. Universalitatea bugetarã = principiul bugetar potrivit cãruia veniturile şi
cheltuielile statului trebuie sã fie înscrise în buget, în sumele lor globale sau
totale, deci nici un venit şi nici o cheltuialã de stat nu trebuie sã se realizeze în
afara cadrului bugetar.
b. Unitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia toate veniturile şi cheltuielile
bugetare trebuie înscrise într-un singurdocument, în aşa fel încît sã permitã
examinarea şi interpretarea cifrelor şi de cãtre nespecialişti.
c. Neafectarea veniturilor bugetare = principiul bugetar, potrivit cãruia veniturile
bugetare odatã încasate, trebuie sã se depersonalizeze ca sã serveascã la
acoperirea cheltuielilor bugetare privite în totalitatea lor.
d. Specializarea bugetului = este principiul bugetar, potrivit caruia, veniturile
bugetare trebuie aprobate de cãtre Parlament pe surse de provenienţã, iar
cheltuielile bugetare pe categorii de obiective şi activitãţi.
e. Anualitatea bugetarã = este principiul bugetar, potrivit cãruia perioada de timp
pentru care se întocmeşte şi în care se executã bugetul de stat este de un an.
f. Echilibrarea bugetarã = principiul potrivit cãruia, bugetul statului trebuie sã se
prezinte echilibrat (balansat) adicã veniturile sã acopere integral cheltuielile.
g. Publicitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia bugetul de stat se aduce la
cunoştiinţa opiniei publice pentru ca aceasta sã fie informatã în legãturã cu
resursele preconizate de guvern şi destinaţia pe care înţelege sã o dea banului
public.
Clasificarea bugetarã -> este un instrument tehnic de sistematizare, urmãrire şi
control al realizãrii veniturilor şi efectuãrii cheltuielilor bugetare.
Elaborarea proiectului bugetului de stat revine Ministerului Finanţelor. Acesta,
poartã discuţii cu fiecare minister pentru a se ajunge la un punct de vedere comun.
Eventualele neînţelegeri ce pot apãrea între propunerile formulate de ministere şi
evaluãrile Ministerului Finanţelor se examineazã şi se soluţioneazã de cãtre Primul-
Ministru.
Proiectul de buget odatã elaborat şi însuşit de Guvern este supus pentru dezbatere şi
aprobare puterii legislative.
Executarea bugetului de stat = reprezintã un ansamblu de acte şi operaţiuni vizînd
încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor adoptate prin legea bugetarã anualã.
REALIZAREA veniturilor bugetare parcurge ca etape:
- aşezarea – este operaţiunea care constã în identificarea materiei impozabile de care
dispune o persoanã fizicã sau juridicã şi determinarea mãrimii acesteia.
- lichidarea – este operaţiunea care constã în stabilirea cuantumului impozabil
datorat de persoana fizicã sau juridicã în cauzã.
- emiterea titlului de percepere a impozitului – este operaţiunea care constã în
deschiderea rolului, adicã înscrierea sumei respective în debitul persoanei fizice sau
juridice în cauzã.

7
- perceperea propriu-zisã a impozitului – este activitatea care constã în operaţii de
încasare a acestuia în cuantumul şi la termenul stabilit.
EFECTUAREA cheltuielilor publice parcurge la rîndul ei ca etape:
- angajarea – reprezintã asumarea obligaţiei de cãtre stat de a plãti o sumã de bani
unui terţ, obligaţie ce rezultã dintr-un act-contract, hotãrîre judecãtoreascã, decizie
ministerialã sau orice alt act legal.
- lichidarea – operaţiunea prin care se verificã realizarea serviciului în favoarea
statului şi se stabileşte cuantumul plãţii ce urmeazã a fi efectuatã.
- ordonanţarea – operaţiunea de emitere a unei dispoziţii (ordin) de platã a sumei de
bani din bugetul de stat în favoarea celui îndreptãţit de acesta.
- plata – operaţiunea prin care se stinge obligaţia statului faţã de persoanele fizice şi
juridice, faţã de care acesta este dator cu o anumitã sumã de bani.
ÎNCHEIEREA exerciţiului bugetar – este etapa urmãtoare încasãrii şi efectuãrii
cheltuielilor pentru un an bugetar. Aceastã etapã se caracterizeazã prin întocmirea
contului de execuţie bugetarã care reflectã totalitatea operaţiunilor de execuţie a
bugetului şi permite determinarea rezultatelor. În funcţie de rezultatul execuţiei
bugetare, a raporturilor dintre venituri şi cheltuieli, anul bugetar se poate finaliza cu un
deficit bugetar.
CONTROLUL EXECUŢIEI BUGETARE.
Executarea bugetului presupune realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
publice sub controlul unor organe împuternicite cu astfel de atribuţii.
Controlul asupra execuţiei bugetare este determinat de raţiuni de ordin politic şi de
raţiuni de ordin financiar.
În funcţie de obiectivele urmãrite, de organele care efectueazã controlul bugetar,
controlul execuţiei bugetare poate fi:
- control politic efectuat de cãtre Parlament şi de cãtre Comisiile financiare ale
Parlamentului.
- control administrativ care se realizeazã de cãtre organele specializate ale
Ministerului Finanţelor şi prin control ierarhic exercitat de cãtre ordonatorii
bugetari principali asupra modului cum sunt consumate alocaţiile bugetare de
cãtre subordonaţii acestora.
- control jurisdicţional – care este efectuat de cãtre Camera sau Curtea de
Conturi.
ACTIVITATEA BUGETARÃ A ROMÂNIEI.
Procedura bugetarã – totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi
normativ, înfãptuite de organe specializate ale statului în scopul elaborãrii, adoptãrii,
executãrii şi încheierii bugetului public naţional.
Principiile procedurii bugetare sunt reprezentate de:
- Universalitatea bugetarã – potrivit cãruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie
sã figureze înbugetulpublic naţional cu sumele lor totale.
- Echilibrarea bugetului – potrivit cãruia bugetul public naţional ar trebui sã se
prezinte echilibrat, adicã veniturile sale sã acopere integral cheltuielile.
- Realitatea bugetarã (specialitatea) - în sensul cã trebuie avute în vedere variantele
cele mai precedente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare.
- Unitatea bugetarã – acest principiu, este corelat cu principiul universalitãţii
bugetare şi reprezintã faptul cã toate veniturile şi cheltuielile bugetare este necesar sã fie
înscrise într-un singur document.
- Neafectarea veniturilor bugetare – potrivit cãruia veniturile publice, prelevate la
dispoziţia statului, trebuie sã se depersonalizeze, sã serveascã la acoperirea cheltuielilor
bugetare privite în ansamblul lor.
- Anualitatea bugetarã – cere ca bugetul de stat sã fie aprobat în fiecare an de cãtre
Parlament.
- Publicitatea bugetului – potrivit cãruia bugetul de stat trebuie adus la cunoştinţa
opiniei publice prin mijloace de catre societatea dispune.

8
Elaborarea proiectului bugetului naţional – reprezintã un proces de mare
complexitate şi responsabilitate pentru guvernul aflat la putere.
Guvernul elaboreazã:- proiectul bugetului administraţiei centrale de stat; - proiectul
bugetului asigurãrilor sociale de stat; - contul general annual de execuţie a bugetului.
Ministerul Finanţelor rãspunde de elaborarea proiectului bugetului administraţiei
centrale de stat.
Aprobarea bugetului public naţional se face dupã ce acesta este supus dezbaterii
Parlamentului şi este aprobat printr-un act normativ denumit – Legea de adoptare a
bugetului de stat, prin care se conferã acestor importante relaţii forţa juridicã de lege.
Creditele aprobate prin Legea bugetarã anuala pentru cheltuielile unui exerciţiu
bugetar nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu. Controlul
execuţiei bugetare este îndeplinit de: - Parlamentul ţãrii (Adunarea Deputaţilor şi
senatul) care exercitã un control politic; - Curtea de Conturi care exercitã un control
jurisdicţional; - Ministerul Finanţelor care exercitã un control administrativ specializat.
SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE.
Veniturile statului – sunt formate din totalitatea resurselor bãneşti instituite prin
lege, care contribuie la constituirea fondurilor bãneşti ale acestuia, alcãtuind un tot
unitar, denumit sistemul veniturilor publice.
Elementele comune veniturilor bugetare sunt urmãtoarele :
a. Denumirea venitului bugetar – este adecvatã în raport de natura sa financiar-
economicã şi juridicã: - impozit, taxã, contribuţie, prelevare, vãrsãmînt, etc.
b. Debitorul (plãtitorul) sau subiectul impunerii – este o persoanã fizicã sau juridicã
care datoreazã, potrivit legii, o taxã un impozit sau este obligatã la efectuarea unei
anumite prelevãri la bugetul statului.
c. Obiectul sau materia impozabilã – reprezintã veniturile sau bunurile impozabile
ori taxabile.
d. Unitatea de evaluare – reprezintã elementul care exprimã cuantumul unitar a
venitului bugetar în raport cu baza sa de calcul. Se stabileşte o cotã fixã sau o cotã
procentualã (proporţionalã, progresivã, regresivã).
e. Unitatea de impunere – reprezintã unitatea în care se exprimã obiectul sau
materia impozabilã ca leul – în cazul veniturilor; metru; pãtratul sau hectarul – în cazul
terenurilor.
f. Asieta – reprezintã modalitatea de aşezare a obiectului sau mãrfii bugetare –
identificarea subiectului şi materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea
cuantumului de platã.
g. Perceperea (încasarea) venitului bugetar – reprezintã realizarea efectivã a
acestuia. Ca metode de realizare avem: - metoda plãţii directe; - metoda reţinerii şi
vãrsãrii; - metoda aplicãrii de timbre fiscale.
h. Termenul de platã – reprezintã data la care, sau pînã la care un anumit venit
trebuie vãrsat la bugetul statului.
i. Rãspunderea debitorilor – reprezintã aplicarea formelor rãspunderii juridice
(administrative, patrimoniale, penale)din sfera veniturilor bugetare.
j. Calificarea venitului bugetar – se referã la stabilirea caracterului local sau central
al venitului şi atribuirea prin lege spre pãrţile bugetului de stat.
Sistemul veniturilor bugetare presupune o varietatedeforme şi metode pentru
atragerea la bugetul statului a mijloacelor bãneşti necesare înfiinţãrii şi funcţiilor sale.
Ca forme tradiţionale avem: - impozitele; - taxele.
Veniturile bugetare ale statului, în funcţie de regularitatea cu care se realizeazã, se
împart în venituri ordinare (curente) şi venituri extraordinare.

IX. Impozitul.
Definiţie – reprezintã o contribuţie bãneascã obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datoratã, conform legii, bugetului de stat de cãtre persoanele fizice şi persoanele juridice
pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedã.
O clasificare a impozitelor este în:

9
1. Impozite directe:
- reale: - impozitul funciar; - impozit pe clãdiri; - impozit pe activitãţi industriale;
- impozit pe activitãţi comerciale şi profesii libere; - impozitul pe avere.
- personale: - impozit pe succesiuni; - impozit pe donaţiuni; - impozit pe suflet
(capitaţie); - impozit pe obiecte de consum.
2. Impozite indirecte:
- taxe de consumaţie (accize) pe obiecte de lux; - pe alte bunuri; - impozit pe cifra
de afaceri.
- monopoluri fiscale: - asupra producţiei; - asupra vînzãrii; - asupra producţiei şi
vînzãrii.
- taxe vamale: - de import; - de export; - de tranzit.
- alte taxe: - de timbru; - de înregistrare; - de circulaţia averii; - alte taxe.
Caracteristic impozitelor directe este faptul cã acestea se stabilesc pe baza unor
criterii exterioare care dau o anumitã imagine despre materia impozabilã, dar nu şi
despre puterea economicã a subiectului.
Impozitele indirecte se realizeazã sub forma impozitelor pe consum, percepîndu-se la
vînzarea anumitor mãrfuri sau la prestarea anumitor servicii. Ele se realizeazã de la toţi
cei care consumã bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea
sau situaţia personalã a acestora.
TAXELE.
Definiţie – reprezintã plata efectuatã de persoanele fizice sau juridice pentru
serviciile prestate acestora de cãtre instituţiile publice. Trãsãturile specifice taxelor
sunt :
-reprezintã plata neechivalentã pentru servicii sau lucrãri efectuate da cãtre organe
sau instituţii care primesc, întocmesc sau elibereazã diferite acte, presteazã servicii şi
rezolvã alte intereselegitime ale persoanelor fizice sau juridice.
-subiectul plãţilor este precis determinat din momentul cînd acesta solicitã
efectuarea unei activitãţidin partea unui organ sau instituţie de stat.
-reprezintã o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane.
-plãţile sunt fãcute direct şi imediat.
Principiile taxelor sunt reprezentate de:
- unicitatea taxãrii – pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane, aceasta
nu datoreazã taxa decît o datã.
- rãspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de platã revine funcţionarului şi nu
debitorului.
- nulitatea actelor nelegal taxate.
- taxele sunt anticipative.
RAPORTURILE JURIDICE BUGETARE.
Definiţie – raporturile juridice bugetare sunt formate din relaţii financiare care iau
naştere în procesul repartizãrii unei pãrtţi din venitul naţional şi în redistribuirea unor
venituri ale persoanelor juridice şi ale persoanelor fizice, în scopul constituirii
fondurilor bãneşti ale bugetului de stat.
Subiectele raporturilor juridice bancare sunt reprezentate de:
- statul – re[rezentat prin organele financiare şi bancare, care în aceastã calitate
acţioneazã în numele statului ;
- persoanel fizice sau persoanele juridice – care au obligaţia de a plãti obligaţiile
bugetare datorate.
Obiectul raporturilor juridice bugetare îl constituie sumele de bani – ce reprezintã
impozite, taxe şialte venituri ale bugetuluide stat datorate de persoanele fizice sau
juridice care realizeazã venituri sau deţin bunuri taxabile sau impozabile.
Obligaţia bugetarã – reprezintã datoria unor persoane fizice sau juridice, denumite
plãtitori sau contribuabili, de a plãti pentru bugetul de stat o anumitã sumã de bani.

10
Particularitãţile obligaţiei bugetare prin care se deosebeşte aceasta de alte obligaţii
juridice sunt reprezentate de:
- sursa obligaţiei bugetare – este în exclusivitate actul normativ ca caracter
unilateral care instituie şi reglementeazã un venit al bugetului de stat.
- beneficiara obligaţiei bugetare – este întreaga societate.
- forma obligaţiei bugetare – este bãneascã.
- condiţiile de stabilire aobligaţiei bugetare sunt reglementate pornindu-se de la
necesitatea constituirii fondului bãnesc bugetar.
- modificarea obligaţiei bugetare are loc în baza anumitor cauze precis
determinate de lege.
- stingerea obligaţiei bugetare.
Concretizarea obligaţiei bugetare în sarcina unor subiecte de drept se realizeazã
printr-un act juridic denumit titlu de creanţã bugetarã. Titlul de creanţã bugetarã – este
un act juridic individual, cu caracter unilateral, prin care se contatã şi se stabileşte
obligaţia faţã de bugetul de stat a persoanei fizice sau juridice.
Particularitãţile prin care creanţa bugetarã se distinge de alte creanţe sunt: - este un
act declarativ dedrepturi şi obligaţii; - este executoriu prin el însãşi.
În funcţie de cerinţele practice privind realizarea veniturilor bugetului de stat existã,
în principal, 2 categorii de creanţã, şi anume: - creanţe explicite (acte explicite prin care
se constatã pentru fiecare subiect individualizat obligaţia bugetarã); - creanţe implicite.
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE.
În orice stat, o parte importantã din venitul naţional este preluat la dispoziţia
acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le genereazã îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor sale.
Mãrimea cheltuielilor diferã de la o ţarã la alta şi de la o perioadã la alta, structura
cheltuielilor publice fiind puternic influenţatã de structura de clasã a societãţii.
Ca structurã, cheltuielile publice sunt structurate din:
- cheltuieli cu caracter social-cultural;
- cheltuieli pentru apãrarea naţionalã;
- cheltuieli pentru ordinea publicã;
- cheltuieli pentru organele statului;
- cheltuieli pentru acţiuni economice;
- cheltuieli publice pentru alte acţiuni noi aprobate în timpul execuţiei bugetare.
RÃSPUNDEREA JURIDICÃ PRIVIND EXECUŢIA BUGETARÃ.
Rãspunderea – reprezintã raportul dintre individ şi autoritatea societãţii.
Responsabilitatea – reprezintã asumarea conştientã şi deliberatã - în faţa societãţii şi
a propriei conştiinţe a prudenţei pentru succesul sau riscul, rezultatul şi eficienţa,
consecinţele şivaloarea activitãţii pe care individul o desfãşoarã.
Rãspunderea juridicã – ca formã a rãspunderii sociale – constã în raporturile
juridice care iau naştere ca urmare a sãvîrşirii unei fapte ilicite şi care cuprinde:
- pe de o parte – dreptul persoanei vãtãmate şi al societãţii, în general, de a obţine
repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea ordinii de drept.
- pe de altã parte – obligaţia celui vinovat de a acoperi paguba şi de a se supune
sancţiunilor legale atrase de conduita sa contrarã legii şi celorlalte reguli de convieţuire
socialã.
Ca forme ale rãspunderii juridice avem:
- rãspunderea penalã;
- rãspunderea administrativã (contravenţionalã şi disciplinarã);
- rãspunderea patrimonialã (civilã şi materialã).

___***___

11
12