Faţa uitată a Egiptului: Nilul şi securitatea energetică

Copleşiţi de densitatea evenimentelor din Africa de Nord, uităm un fapt esenţial din analiză:
şi anume ca Egiptul este şi rămâne o ţară africană. Cu mult înainte de venirea islamului în
regiune, Egiptul şi-a văzut destinul în Cornul african articulând o diplomaţie a Nilului care să
îi asigure fluxul vital de apă. Mai ferit de ochii presei occidentale şi opiniei public este noul
tratat al Nilului semnat la Entebe, Uganda, de cele mai multe state africane riverane fluviului
pe 24 mai 2010, Burundi fiind ultimul adăugat la începutul lunii martie. După decenii în care
Egiptul şi Sudanul au avut cvasi-monopolul deciziei în folosirea apei Nilului, dezvoltările
economice şi demografice ulterioare au încurajat restul statelor suverane să ceară renegocierea
relaţiei. Dacă regimul de la Cairo (ca şi cel de la Khartoum de altfel, puternic încercat) nu va
ştii cum să răspundă provocării urmările pot fi dramatice pentru viaţa locuitorilor Vechiului
Regat.

Eternul fiu al Nilului

Cel mai lung fluviu din lume, cu un curs de peste 6000 km de la origine la vărsare şi un bazin
hidrografic de 3.400.000 km², Nilul traversează teritoriul a 10 state: Burundi, Congo, Uganda,
Tanzania, Rwanda, Kenya, Etiopia, Eritreea, Sudan şi Egipt. Cele două origini ale sale,
Burundi şi Etiopia creează două cursuri de apă: Nilul Alb, moşit de Marile Lacuri din centrul
continentului negru şi Nilul Albastru, înrădăcinat în Lacul Thana din Etopia. Cele două
cursuri încărcate cu abundente precipitaţii tropicale se unesc lângă oraşul Khartoum pentru a
străbate un drum deşertic terminat în Marea Mediterană.
Butada devenită un arhiclişeu care spune că Egiptul este un fiu al Nilului exprimă de fapt
eterna dependenţă a vecinilor piramidelor de capriciile unei naturi pe care omul nu a reuşit să
o subjuge cât să o irite. Poziţia geografică şi importanţa militară a Egiptului sunt într-un
echilibru fragil ameninţat pe termen lung de creşterea demografică spectaculoasă care
consumă tot mai multe resurse. La un teritoriu de peste 1 milion de kilometri pătraţi, circa o
treime din teritoriul egiptean (326.000 km²) sunt ocupaţi de bazinul Nilului. 85% din
populaţia ţării trăieşte în această zona ferită de contrastantul peisaj deşertic. Prin comparaţie
73% din populaţia Ugandei, 74% din cea a Sudanului, 58% din Burundi, 16% din Tanzania şi
35% din cea a Etiopiei îşi duc viaţa în bazinul hidrografic al străvechiului fluviu. Cantitatea
de precipitaţii alocată fiecărei ţări ilustrează şi mai clar dependenţa societăţii egiptene de
artera hidrografică. Cantitatea de precipitaţii ce cade anual este de 1.570 mm/an în Burundi,
1915 mm/an în Congo; 2010 mm/an pentru Etiopia; 1790 mm/an în Kenya şi doar 120 mm/an

1
în Egipt. Dacă o climă şi vegetaţie luxuriante oferă alternative statele central-africane,
selenitatea climatului egiptean echivalează ignorarea diplomaţiei Nilului o sinucidere pentru
regimul de la Cairo.
Egiptul- între meandrele geografiei şi cele ale politicii
Ȋncă din timpuri vechi Nilul a fost folosit ca un levier în jocurile de putere dintre variile
regate ale Cornului african. Regii etiopieni precum Gebre Meskel, Ne’askuta Le’Ab, Anda
Tsiyon sau Zar’a Yacob au încercat să restricţioneze cursul de apă al fluviului către vecinul
nordic. Ȋn secolul XIX, conducătorul egiptean Mohammed Ali aspira la un soi de federaţie
niluviană care să aducă statele riverane fluviului sub puterea de la Cairo. Prezentele relaţii
dintre Egipt, Sudan şi restul ţărilor riverane sunt statuate de două tratate încheiate în 1929 şi
1959. Conform primului autorităţile imperiale se obligau să nu construiască instalaţii
hidrologice care să impieteze cantitatea de apă furnizată Egiptului. Egiptul urma să primească
44 miliarde metri pătraţi de apă anual iar Sudanul britanic 4 miliarde. Un nou tratat semnat
între un Sudan proaspăt independent (din 1956) şi Egipt are loc în 1959 şi reajustează
cantităţile la 55,5 miliarde metri cubi anual pentru Egipt şi 18,5 pentru Sudan. Niciunul dintre
cele două tratate nu a ţinut însă seama de interesele etiopiene de pe al cărui teritoriu izvorăşte
85% din debitul hidrologic al întregului fluviu. Decolonizarea a moştenit cadrul legal iar
Egiptul a încercat printr-o serie de manevre diplomatice să menţină bunăvoinţa vecinilor
riverani. Două au fost meridianele principale de acţiune: 1) nepărtinirea în conflictele ce
implicau statele est-africane şi 2) orchestrarea unor forumuri de cooperare riverană.
Hydromet, Undugu, Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI) şi TECCONILE s-au dorit a fi formule
de cooperare, fără însă a obţine vreun succes deosebit.
Hydromet, prima de felul său a fost instituită în 1967 şi avea rolul de a supraveghea debitul
Nilului în regiunea marilor Lacuri, precum Victoria, Kioga şi Albert.
Mai târziu, în 1983 la Khartoum apare Undugu (termen preluat din swahili însemnând
fraternitate). Undugu avea 6 membri riverani: Egipt, Sudan, Uganda, Rwanda, Burundi şi
Congo alături de un stat non-riveran: Republica Central Africană. Iniţiativa nu a avut o viaţă
lungă fiind dezmembrată după doar câţiva ani. Sunt exceptate Etiopia, Kenya şi Tanzania.
Penultima iniţiativă purta abrevierea muzicală a unui nume mai complicat: TECCONILE-
Technical Cooperation Committee for Promotion of Development and Environmental
Protection of the Nile Basin (1992): avea misiunea de a reglementa parametri comerţului
precum şi ai cursului apei între semnatari.
Un important pas în cooperare multilaterală în face Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI- Nile
Basin Intiative) creată în februarie 1999 la Entebe în Uganda cu ajutor canadian (mai precis

2
prin aportul CIDA: Agenţia de Dezvoltare Internaţională Canadiană). Iniţiativa va fi
întreţinută prin conferinţele Nil 2000, o serie de întruniri periodice care să sudeze relaţiile
dintre statele riverane.
Dincolo de jocul cuvintelor protocolare, interesele statelor nu au putut fi cu adevărat
armonizate prefigurându-se doi poli: Sudanul şi Egiptul, semnaterele din 1959 şi restul
naţiunilor central-africane conduse de Etiopia dornice de o renegociere a puterii. Aceasta din
urmă are un meci mai vechi cu Egiptul, cimentat de tradiţia istorică. Regii etiopieni precum
Gebre Meskel, Ne’askuta Le’Ab, Anda Tsiyon sau Zar’a Yacob au încercat să restricţioneze
cursul de apă al fluviului către vecinul nordic. Egiptul a invadat Etiopia de 16 ori pentru a o
pedepsi pentru încercările de a schimba cursul Nilului. După 1945 junta militară de la Cairo a
încercat prin preşedinţii săi succesivi să împiedice regimul de la Addis-Abeba să construiască
baraje pe cursul Nilului. Preşedintele Sadat a declarat că armata egipteana va interveni de
urgenţă în cazul unei fronde etiopiene. Ȋn 1980 un război aproape a izbucnit între cele două
state. După 1990 însă relaţiile au fluctuat, alterând sau suprapunând momente cordiale cu
tensiune. Ȋn 1993 cele două state semnează un acord de cooperare. Un an mai târziu, ministrul
etiopian al apei şi irigaţiilor declara la Cairo că Nilul trebuie să fie o sursă de prietenie şi nu
de dezbinare între state; afirmaţie oglindită în 1999 de ministrul de externe etiopian, Seyoum
Mesfin ce asigura că Etiopia nu va porni un război cu Egiptul pentru bazinul Nilului. Un
Memorandum de Ȋnţelegere la finele lui 2009 va permite delegaţiilor celor două state să
schimbe expertiză economică inaugurând un Consiliu Comercial Egipt-Etiopia. Cele cinci
baraje construite de Etiopia în ultimul decenii par să confirme bunele intenţii. Pentru alţii însă
faptul împlinit nu este decât rezultatul neglijării de către Egipt a vecinătăţii sale africane
pentru a se concentra pe identitatea mediteraneană şi islamică. Firmele europene, precum
Salini Costruttori din Italia a primit în mai 2010 un contract din partea guvernului de la Addis
Abeba pentru a construi trei noi baraje. Dialogul dintre fostul dictator, Hosni Mubarak şi
premierul Silvio Berlusconi pentru a-l convinge pe acesta din urmă să intervină pe lângă
firmele italiene nu s-a soldat nu nici un rezultat. Războiul declaraţiilor dintre cele două state
nu apare din neant, ci semnifică ruptura unui leucoplast pus peste o rană prea adâncă. Teama
Egiptului de o Etiopie mai puternică ce i-ar putea nega accesul la apă alături de secesiunea
Sudanului au asmuţit regimul de la Cairo către declaraţii belicoase. Prim-ministrul etiopian,
Menes Zenawi a răspuns menţinându-şi poziţia şi afirmând voinţa de a rezista armat unei
eventuale intervenţii egiptene. Acum când Egiptul însă cunoaşte un provizorat şansele unor
decizii violente îşi fac loc în ecuaţie. Ar putea guvernul Tantawi să încerce o legitimare printr-
un exerciţiu victorios asupra Etiopiei? Pe de altă parte nici Etiopia nu promite să fie o pradă

3
uşoară.
Adăugându-se unui areal de criză deja format, un nou conflict între Egipt şi Africa Centrală
ar putea deveni metafora viitoarelor războaie pentru resursele primare cu apa ajungând cel
mai scump mineral.

Silviu Petre
Doctorand SNSPA