The perennial Western lodestar

Eternul azimut occidental

Mihail E.Ionescu, România orientală. 160 de ani, 1848-2009, Editura Militară, Bucureşti,
2009, 301 pagini

Iniţial fragmentar, ulterior tot mai asumat, România şi-a văzut destinul ultimilor 160 de ani
intim legat de Occident. Elitele româneşti, fie ele fanariote, pre şi postpaşoptiste-formate întru
canoanele de la Paris, Viena ori Berlin; monarhia de Hohenzollern; liderii comunişti chiar,
pentru a nu mai vorbi de evul postdecembrist au considerat că lumina vine din Apus. Ex
occidente lux! (indiferent de înnorările vremelnice ale climatericii istorice).
La circa 160 de existenţă şi modernitate statală românească, istoricul militar Mihail E.Ionescu
ne propune o repovestire-bilanţ a unui angajament cultural şi geostrategic din care nu au lipsit
infinite întorsături de situaţie. Scrisă dintr-o perspectivă liberală, optimistă faţă de hegemonia
anglo-americană a secolelor XIX-XX, România orientală poate fi privită în oglinda ”Istoriei
popoarelor anglofone” a lui Winston Churchill sau lucrărilor lui Robert Kagan (Dangerous
nation) şi Walter Russel Mead (God and Gold; Anglo-saxon attitudes).
Profesiunea de credinţă a cărţii este aceea a perenităţii azimutului occidental, după cum îl
numeşte autorul [p.18; p.90]. Pentru a descrie istoria modernităţii româneşti decupată din
contextul mai larg al modernităţii globale voi enumera ceea ce numesc cele cinci etape ale
decolonizării (fiecăreia îi corespunde o etapă în drumul modernizării româneşti):
- circa 1776-1789: etapa desprinderii republicii americane de coroana britanică precum
şi Revoluţiei Franceze- deşi în cele din urmă momentul napoleonian încerca să
capitalizeze mesajul universalist al Revoluţiei în beneficiul Franţei, Revoluţia va oferi
un bagaj argumentativ tuturor mişcărilor de eliberare naţională de mai târziu;
- 1820-1902: cu intermitenţe, al doilea val al decolonizării cuprinde mai ales ţările
latino-americane. Ȋn Europa sud-estică putem vorbi de o decolonizare de sub
hegemonul otoman: România, Bulgaria, Grecia ;
∗
- 1914-1920: Primul război mondial şi sistemul diplomatic versailleean sanctifică
destrămarea mai multor imperii care sunt înlocuite de state naţionale;
- 1937/1940-1989: a doua mare conflagraţie şi apoi Războiul Rece suprapun
expansiunea sovietică în Europa de Est decolonizării din Lumea a III-a;

*∗Ȋn dreptul internaţional ca şi în istoriografie se tot vorbeşte despre impactul Tratatului de la Westphalia în
cimentarea suveranităţii ca bază a sistemului internaţional. Dreptul forţei, cel dinastic, raţiunile umanitare sau
comerţul au încălcat mereu suveranităţile statelor aşa că a vorbi despre Westphalia în altă accepţie decât ca
metaforă este o exagerare. Ceea ce a reuşit Tratatul de la Westphalia să realizeze a fost să excludă războiul
religios din practica marilor puteri. De abia cu secolul XX şi cu Liga Naţiunilor poate cineva vorbi de o întări
dreptul la suveranitate. Versaillez cred poate fi considerat adevăratul Tratat de la Westphalia.

1
 - după 1991: destrămarea URSS-ului şi nu numai, fărâmiţează suplimentar sistemul
internaţional moşind o inflaţie de noi state.
Fiecăruia dintre aceste etape îi corespunde o treaptă a drumului românesc către modernizare,
occidentalizare şi neatârnare.[10-14; 92-93.]
Prima etapă, cea de secol XVIII este martora unor timide reforme fanariote precum şi a unor
voci ardelene precum Ioan Inochentie şi Samuil Micu-Klein pentru afirmarea identităţii
istorice româneşti. A doua etapă, prepaşoptistă şi paşoptistă deschidă poarta luptei conjugate a
burgheziei şi intelectualităţii din cele trei provincii pentru înfăptuirea dezideratelor
naţionaliste. Creşterea mizei româneşti, Mica Unire a lui Cuza, apoi îndelungatul stabiliment
carlist vor fi ingredientele unor reforme sociale în ritm galopant; ale independenţei de stat a
României şi a racordării monarhiei mioritice la sistemul de alianţe Belle Époque.
Pentru România a treia etapă, după un tribut de sânge consistent, certifică desăvârşirea
teritorială al cărei garant diplomaţii români l-au văzut a fi dreptul Ligii Naţiunilor.
Ȋnfrângerea din al doilea mare război oferă României experienţa dramatică a unei alter-
modernităţi: cea oferită de regimul comunist în limitele Pactului de la Varşovia. Colapsul
economico-instituţional al comunismului eliberează România de sub sabia damocleeană a
Kremlinului orientând-o rapid către lumea atlantică. O opţiune încă valabilă dar nu lipsită de
controverse, racile, regrete dar şi speranţă.
Ȋn linia deja bătătorită a problematicii formelor fără fond, Mihail E.Ionescu aşează drumul
modernizării româneşti sub zodia procesului de nation-building. Metaforic spus, eterna
provocare a fost aceea a umplerii paharului de import cu lichidul unei societăţi non-
occidentale. Ȋnsă modernizarea nu însemna pentru elite şi supus doar achiziţionarea unor
produse de lux ci schimbarea indentităţii înseşi- adică asumării unui nou mod de a fi. Pentru
că aceasta este originea cuvântului ’modernitate’ care apare tocmai pentru a descrie dureroasa
trecere de la romanitate la commonwealthul barbar post-imperial de secol V. Conservatorii
carpişti şi junimişti, ulterior liberalii înşişi cu politica lor protecţionistă (”prin noi înşine”/
Romania fara da se), legionarii şi în cele din urmă fanatismul autarhic al lui Nicolae
Ceauşescu- repetă tema autohtonismului. Deşi autorul manifestă repetat o admiraţie faţă de
familia Brătienilor, consideră că dinastia de la Florica a fost metafora unui anumit tip de
conducere oligarhică şi netransparentă care va schilodi maturizarea democratică şi va pregăti
drumul totalitarismului comunist. [pp.22-24 şi passim]:
”Ȋntr-un alt context istoric, discursul mitului Brătianu devine contraproductiv. De pildă, în
condiţiile integrării României în Vest- Uniunea Europeană şi NATO -încăpăţânarea în
conservarea unei independenţe care să excludă interdependenţa devine un obstacol. După

2
cum, în condiţiile globalizării şi integrării, avansarea formulei <prin noi înşine> devine
sinonimă cu respingerea paradigmei de cooperare internaţională şi cu asumarea izolării
economice şi politice..Aşadar, mitul dinastiei Brătianu solicită azi dimensiuni reacţionare în
mentalul colectiv naţional.” [p.24]
Cele de mai sus fiind spuse autorul pare să nu ia în considerare efectele nocive ale pătrunderii
capitalului străin/internaţional. După cum chiar Ionescu recunoaşte persistenţa problemei
agrare a frânat evoluţia instituţională a României oferind cauze propice unor răscoale de
masă, 1888 şi 1907 fiind vârful unui ”aisberg neliniştitor” [p.13] Statul agraro-birocratic creat
prin carbonizarea etapelor (expresia poate fi mai de folos decât tradiţionalul: agraro-
industrial) suprapunea unei pături de ţărani (aceştia aduceau 38,5% din PIB-ul ţării în 1938)
una de pseudo-burghezi, conform lui Mihail Manoilescu. Ȋn recensământul său din 1943
numărul adevăraţilor mari capitalişti, industriaşi sau patroni particular se ridica la 22.500 în
timp ce numărul pseudo-burghezilor care lucrau la stat era de 101.000.[pp.67-69] Ceea ce îl
îngrijora pe Manoilescu prefigura discuţia actuală despre ”omul gras” şi ”omul slab”: faptul
că burghezia nu popula piaţa ci supraaglomera sectorul public. Revolta din 2011 din Egipt s-a
electrizat pe fondul unei societăţi agrare, a unui sector birocratic hipertrofiat şi a unui mare
număr de tineri cu studii, şomeri şi fără un orizont al şanselor. Ȋntr-o manieră similară, Dan
Voiculescu şi Alexandru Pop arată că în România interbelică nu exista o veritabilă economie
de piaţa, iar preţurile erau stabilite de monopoluri. 1 Astfel economicul devenea o funcţie a
capriciilor politice. Ȋn optica unui Murray Rothbart statul nu este soluţia ci o parte a
problemei! O piaţă lăsată să lucreze ar dezvolta de la sine o clasă mijlocie extinsă şi prosperă.
Modelul liberal arareori se aplică- în practică, aşa cum demonstrează economişti ca Alfred
Marshall2 sau Immanuel Wallerstein piaţa este de multe ori emblema unor reţele de producţie
transnaţionale care pauperizează statele de periferie pentru a duce profitul către cele
dezvoltate.3 Asemenea suratelor din America Latină şi România modernă s-a zbătut să intre
într-o interdependenţă echitabilă fără a fi anexată sferelor străine de influenţă.
”România orientală” poate fi citită în funcţie de conotaţia pe care o acordăm cuvântului
oriental. Prin Orient înţelegem acel pol de umanitate fundamental diferit de Occident. Dar de
cele mai multe ori îl folosim ca verb cotidian: a orienta. Ȋn acest caz istoria României
moderne nu mai este atât drumul aspiraţiei apusene cât un compendiu de pragmatism; unul
despre modul în care societatea românească s-a [re]orientat mai bine pentru a-şi asigura

1 Dan VOICULESCU, Competiţie şi competitivitate, (Editura Economică, Bucureşti, 2001), 10;17

2 Dan VOICULESCU, 9 şi passim
3 Immanuel WALLERSTEIN, Historical capitalism with capitalist civilization, (London/New York, Norton
Client/Verso 2003), 18;29

3
interesul. Istoria României moderne devine deci un ghid de supravieţuire.