Hiperkinegeticos1

Florin DIACONU, Secolul războiului total. Războaie totale şi războaie clasice-limitate

în secolul al XX-lea: caracteristici, surse, cauze, instrumente şi metode, (Institutul Diplomatic
Român, Bucureşti, 2007), 352 p., prefaţă de prof. univ. dr. Vlad Nistor

Frecventând epocile, războiul rămâne o experienţă pe care fiecare generaţie o trăieşte ca

subiect de studiu, temă de reflecţie sau problemă de supravieţuire. Mai mult decât oricare alt
secol, veacul al XX-lea a comprimat jumătate din istoria umanităţii prin intensitatea şi
varietatea provocărilor dramatice la adresa speciei. Fără a dori să afişeze un cinism simplu şi
comerciale care captează atenţia, Florin Diaconu face o radiografie a secolului XX din prisma
unei dintre trăsăturile sale şi anume persistenţa războiului total. La cincizeci de ani după o
carte cu nume identic de-a lui Raymond Aron, profesorul bucureştean scrie epilogul pentru
care lucrarea lui Aron nu era decât cronica unor evenimente încă în desfăşurare.
Dezvoltare a tezei sale doctorale, Diaconu concepe războiul total în manieră clausewitziană.
Manualele de istorie descriu un război total drept acel conflict care foloseşte la nivel uman
întreaga populaţie iar la nivel tehnic toate mijloacele necesare victoriei. Cu peste 150 de ani în
urmă, Clausewitz separa războiul real, temperat de factorul politic, raţiune, insuficienţa
tehnică sau condiţii geografice de cel absolut care tinde spre maxima violenţă posibilă.
Precum o reacţie chimică ce tinde să îşi realizeze maximul potenţial. Definiţia propusă de
Florin Diaconu concepe războiul total pe două paliere: tehnic şi geostrategic. Ȋntr-o asemenea
logică războiul total este un proces conflictual ce implică cel puţin doi actori şi care 1) tind
(unul sau mai mulţi) spre distrugerea sau avarierea ireparabilă a duşmanului şi 2) spre
modificare structurii de putere în sistemul internaţional. Prin contrast un război clasic-limitat
este unul în care cele de mai sus nu se întâmplă, mizele şi consecinţele fiind mai modeste.
Cele două forme de conflict au coexistat de-a lungul întregii istorii omeneşti dar secolul XX
este cel care pare să fii realizat pragul predominanţei războiului total. De ce?
Ȋn aceeaşi manieră inaugurată de tratatul Vom Krieg trei sunt paşii argumentativi: a) cauzele
războiului total; b) fizionomia sa; c) reflecţii şi predicţii.
A. Cauzele enumerate sunt de două feluri pe care le voi numi structurale şi circumstanţiale.
Ȋn prima categorie includem dezvoltarea tehnologiei şi ideologiile extreme, fie ele laice
(fascism, comunism), teocratice (islamul şi/sau creştinismul radicale) sau intermediare
(naţionalismul extrem). Trebuie făcută aici precizarea că Zeitgeistul secolului XX a părut să
confirme părerile lui W.E.B. du Bois ce aprecia că războaiele moderne vor tranşa chestiuni nu
economice ori geografice ci rasiale. Iar rasismul, cu cele două componente ale sale- exaltarea

1 Lui SCP

1
proprie şi negarea umanităţii Celuilalt- nu a ocolit nici democraţiile occidentale mature.
Ȋn ceea ce priveşte cauzele circumstanţiale aici includem mănunchiul de factori tactici,
strategici, instituţionali sau psihologici care permit apariţia războiului total: a) neputinţa de a
obţine o victorie printr-un conflict clasic-limitat poate determina un staff politico-militar sa
recurgă la măsuri extreme, totale [p.55]; b) escaladarea- dacă unul dintre adversari foloseşte
mijloacele totale în război şi celălalt poate răspunde cu aceeaşi monedă [pp.60-61]; simpla
ameninţare a folosirii spectrului de conflict total poate induce celor implicaţi apetitul pentru şi
mai multă violenţă [p.63: este data ca exemplu bravada arătată de Saddam Hussein în 1990,
fapt care a sporit hotărârea americanilor de a fi şi mai agresivi. Este însă un abuz, întrucât
primul Război din Golf nu a devenit unul total]; recesiunea economică poate determina un stat
să folosească mijloacele războiului total pentru a rezolva criza [pp.66-67: sunt citate acţiunile
militare ale Porţii Otomane asupra Ţărilor Române; Războiul Rece sau dihonia dintre Israel şi
vecinii arabi. Aceste exemple sunt însă alese neconvingător şi tratate lapidar].
B. O trăsătură cu adevărat spectaculoasă a conflictelor de mari proporţii ale secolului XX este
tocmai mobilizarea resurselor la un nivel nevăzut până în acel moment. Leviathanul şi starea
de natura hobbesiană au ajuns să coexiste şi să se potenţeze reciproc prin canalizarea şi
instituţionalizarea violenţei.
Cel puţin până după al Doilea Război Mondial dimensiunile armatelor naţionale au ingurgitat
tot mai multe procente din populaţia aptă de muncă. Se consideră că între 1914-1945
războaiele mondiale au implicat circa 100.000.000 de oameni dintre care 2.000.000 de femei.
Germania a trimis în Marele Război 8,2 milioane de cetăţeni (de 7 ori mai mult decât în
războiul cu francezii de la 1870) iar în al doilea 9,6 milioane. Americanii au trimis în primul
război puţin peste 3 milioane pentru ca în al doilea cifra să se cvadrupleze către 12 milioane.
Cât despre Rusia sovietică aceasta a trimis pe front 35 milioane de cetăţeni. Ca procentaj
aceste războaie hiperbolice au înghiţit între 12-20% din populaţie. [p.70]
(Costurile în bani au crescut şi ele aproape exponenţial. Ȋn aceeaşi linie Robert E. Fisk calcula
în 1924, folosind paritatea dolarului din 1913 că războiul anglo-bur costase 1,5 mld. dolari
pentru ca Primul Război Mondial să depăşească 800 milioane $.)
Cantitatea armamentului folosit este la fel de impresionantă, mărturie a zelului homeric de a
unifica societatea cu tehnica industrială. Atlasul american, cu resursele sale aparent nelimitate
a înclinat balanţa de putere meritând titlul de hegemon postbelic. Dacă în 1939 SUA aveau o
armată pe timp de pace de doar 130.000 (de două ori mai mică decât a Finlandei cu o
populaţie de 3,6 milioane) şi circa 1.175 aparate de zbor militare deservite de 17.000 de
tehnicieni. Ȋn 1944 marile puteri europene alături de Rusia producea 235.631 de avioane în

2
timp ce SUA echivala cu 40% din potenţialul aviatic militar al acestora (96.218 aparate de
zbor. O creştere de 7,22 ori în cinci ani cu un ritm de 144,4% pe an). [pp.73-75]
C. Victoria diplomatico-strategică a americanilor de la finele Războiului Rece, botezată la
nivel tactic pe câmpul de bătălie din Irak rezumă multe tendinţe ce însoţesc războiul actual şi
viitor. Ȋmbătaţi de victorie, susţine autorul, decidenţii americani au pornit o ampla campanie
de demontare a complexului militaro-industrial şi de reducere bugetară. Mai ales în anii
Clinton armatei i-au fost alocate circa 67-88% din sumele necesare întreţinerii aparatului
militar; Marina, principalul proiector de forţă hegemonică şi-a văzut scăzute bastimentele cu
70%. Ȋn 2001 echipajele sale erau pregătite în proporţie de 80-88%. Astfel, conchide autorul
SUA sunt de patru ori mai slabe pe kilometru pătrat planetar decât in anii Războiului Rece.
[pp.278-279]. Cum războaiele devin tot mai costisitoare pentru SUA dar nu numai, iar statele
europene nu par dispuse să pună umărul la povară, stabilitatea sistemică poate avea în viitor
un traseu pesimist. Ȋn zilele noastre vedem că tirurile de rachete Tomahwak utilizate asupra
Libiei sunt pe de-o parte dovada puterii americane dar şi a rezevei de trimite trupe la sol.
Având o rază de 2500 km, rachetele Tomahawk ne arată, culmea, tensiunea tactică dintre
adepţi sistemului westphalian bazat pe respectul suveranităţii şi partizanii abolirii sale:
rachetele încalcă suveranitatea altui state, trupele nu!

Cinismul, mai ales dacă este argumentat cantitativ poate fi o lentilă afumată. Da, războiul în
secolele modernităţii a tins să devină total dar nu toate războaiele tind ori ajung către violenţa
clausewitziană absolută. Prea ataşat temei sale de studiu autorul tinde să sinonimeze toate
conflictele veacului XX cu războaie totale. Ȋn altă ordine de idei, teoriile explicative ale
apariţiei războiului total sau ale relaţiilor dintre state sunt prezentate marginal, relativ
incoerent şi mai ales înecate în date. Tema creşterii statului, ca sursă de război- prezentă atât
la autori libertarieni (Murray Rothbart) cât şi la autori marxişti (Kautsky, Hilferding) sau
social-liberali (John A.Hobson) aproape că lipseşte.
Ca enciclopedie cartea oferă o adevărată faună de date şi studii de caz care pot surclasa
destule lucrări din străinătate de profil. Lipsa unui cofraj teoretic robust poate fi văzut, măcar
implicit ca un mod prin care autorul descrie desfăşurarea secolului XX ca un caleidoscop
cinematic colorat în sânge şi napalm! Un secol pe care din fericire l-am depăşit. Sau nu?!