Adam şi Eva la răscruce

La început, conform Bibliei, din coasta lui Adam, Dumnezeu i-a făcut tovarăşă de viaţă
pe Eva. Adam era înzestrat mai ales cu forţă şi cu raţiune, iar Eva mai ales cu sensibilitate şi
cu intuiţie. La început ei formau Întregul, fără de care nu pot exista părţi. Aşa a fost la
momentul Creaţiei. Ceea ce s-a întâmplat după aceea, nici măcar Dumnezeu n-ar fi putut să
prevadă!
După ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, pentru că au mâncat roade din pomul
cunoaşterii binelui şi al răului, Adam a rămas cu binele, Eva cu răul! (Recunosc, sunt un pic
maliţioasă, dar o greşeală recunoscută este pe jumătate iertată!) Dacă aş mai recunoaşte o
dată...dar, nu! Accept o jumătate!
Apoi a venit Mântuitorul. Noul Testament, Galateeni 3.28: “nu mai este nici iudeu, nici
grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască,
pentru că toţi sunteţi una întru Hristos Iisus”. Asta se întâmpla în momentul zero al
creştinismului, dar practica pare a nu avea nici o legătură cu teoria. Din diferite considerente,
forţa masculină a înclinat încet, dar cu hotărâre, balanţa în favoarea ei, în detrimentul
sensibilităţii, prin violenţă, abuzuri, legi nedrepte.
Evenimentele s-au derulat conform Bibliei, pe principiul: cui are, i se mai dă. Dictonul a
fost aplicat ad litteram, pentru că, deşi Biblia transmite mesaje codificate, nu dă şi cheia, iar
fiecare le decodifică după câtă minte, pricepere şi bună credinţă i-a dat Dumnezeu. Ca să nu
mai spun că şi Biblia a fost scrisă de reprezentanţii divinităţii pe pământ, tot după câtă minte,
pricepere şi bună-credinţă aveau.
Ecleziastul (7:26)„Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia a cărei inimă este
o cursă şi un lanţ şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut Domnului scapă de ea dar cel
păcătos este prins de ea.”
În multe din cărţile iudaice găsim rugăciunea ,,Laud pe Dumnezeu că nu m-a creat arian.
Laud pe Dumnezeu că nu m-a creat femeie. Laud pe Dumnezeu că nu m-a creat ignorant.”
Sf.Augustin a scris unui prieten: „care este diferenţa dintre femei chiar dacă este o soţie
sau o mamă.[...] Refuz să cred că femeia poate fi om. Funcţia sa exclusivă este de a naşte
copii."
Reformatorul Martin Luther nu vedea nici un beneficiu de pe urma femeii, decât acela de
a aduce pe lume cât mai mulţi copii. El spunea: „Dacă ele se vor îmbolnăvi sau chiar vor muri
nu este nici o problemă. Lăsaţi-le să moară la naştere pentru că ele de asta există.”
În Biblie se consideră că în cazul naşterii unei fete perioada de impuritate a mamei este
mai lungă decât în cazul naşterii unui băiat. „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le lor: când o
femeie va rămâne însărcinată şi va naşte un copil de sex masculin, să fie necurată ca în timpul
periodei ei în fiecare lună. Dacă naşte o fată să fie necurată două săptămâni ca în timpul
periodei ei; şi să rămână şaizeci şi şase de zile ca să se curăţească de sângele ei.”
Biblia catolică declară, explicit, că „naşterea unei fiice este pierdere.”(Ecleziastul 22:3)
Rabinii evrei consideră obligaţie pentru bărbatul evreu să aibă urmaşi, în scopul înmulţirii
speciei. „La naşterea unui băiat toată lumea e veselă; la naşterea unei fetiţe toţi sunt trişti” şi
„când un băiat se naşte coboară pacea în lume iar când se naşte o fată, nimic nu vine.”
 În perioada preislamică, arabii păgâni considerau fiicele o sursă de ruşine şi practicau
infanticidul (doar pentru nou născuţii de sex feminin), fapt incriminat de Coran: „Şi când
fetiţa îngropată de vie va fi întrebată, pentru ce păcat a fost omorâtă…”(AtTakwir: 8-9)
În Noul Testament i se atribuie lui Isus următoarele:
Luca (14:26): ,,Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie
şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu."
Matei (10:34-36): „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc
pacea, ci sabia”. „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră
de soacră-sa”. ”Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui”
Acesta fiind atmosfera generală creată de religii, de bărbaţi fără scrupule, aceea care
trebuia să fie tovarăşa de viaţă a lui Adam a fost umilită, transformată în sclavă, cu singurul
“drept” de a se ocupa, fără crâcnire, exclusiv, de nevoile lui Adam, fapt care a transformat-o,
în timp, în cuiul din papuc, în adversara lui! Nedreptatea a dezechilibrat balanţa, care printr-o
forţă egală, dar de sens contrar, trebuia reechilibrată. Mişcarea feministă, iniţiată la sfârşitul
secolului XVIII, reflecta nevoia femeilor de a li se recunoaşte dreptul, dat de Creator, de a
evolua conform înzestrărilor native, pentru că respectul faţă de femei propovăduit de cele trei
mari religii, islamism, creştinism şi iudaism, reprezintă de fapt o manipulare cinică, sadică şi
ipocrită a acestora, femeia fiind transformată într-o posesiune care trece de la tată la soţ,
eventual la fiu, cu rol strict definit, fiindu-i interzisă manifestarea personalităţii.
Adam a lăsat-o pe Eva să facă absolut tot ce dorea ea să demonstreze că poate face, iar ea
a făcut, neintuind pericolul de a rămâne cu ele pe cap. Acum are şi slujbă, se ocupă şi de
copii, conduce maşina, tractorul, avionul, a ajuns şi în cosmos, face şi armata dacă doreşte,
cară şi sacoşele pline de la piaţă. Între timp, Adam a renunţat să mai facă ceea ce dovedise
Eva că poate, şi doreşte, să facă, iar neimplicarea lui în gospodărie a devenit şi mai mare.
Până la emanciparea femeii, dragii noştri donatori au dus-o aşa cum şi-au aşternut, prin
legi şi forţă, adică foarte bine. Femeile au dus-o, şi ele, după cum li s-a aşternut, adică rău.
Au apărut şi efecte perverse: Eva, devenind feministă, a uitat de feminitate, iar prin
muncă, speranţa ei de viaţă creşte, în timp ce a comodului Adam scade!
Au apărut şi bancuri, unul dintre ele spunând că femeia este o vieţuitoare care trăieşte pe
lângă casa omului şi se hrăneşte cu zilele lui. Blondele sunt considerate a fi cele mai proaste
femei, deşi nimeni nu poate explica de ce, dacă sunt aşa de proaste, sunt atât de căutate, şi
cum pot ele să-i joace pe degete pe genialii bărbaţi din toate timpurile! Nu cumva pentru că e
mai important să fii deşteaptă, decât să pari deşteaptă, şi ele ştiu asta? Evident, un paradox!
Nici bărbaţii n-au fost iertaţi. De sezon pare a fi următorul: „Un bancher îi spune
prietenului său: îţi închipui, m-am îndrăgostit de secretara mea! Ea are douăzeci de ani, eu
şaizeci şi cinci. Crezi că îmi vor creşte şansele dacă îi spun că am cincizeci? El răspunse:
şansele tale vor creşte dacă îi spui că ai optzeci!”
Legat de efectele exterioare ale feminismului, se spune că într-un tramvai, un bărbat se
adresează persoanei de lângă el: tineretul din ziua de azi se îmbracă groaznic! De exemplu
acest tânăr din faţa noastră. Nu e tânăr, e fiica mea, răspunse persoana. Scuzaţi-mă, n-am ştiut
că sunteţi tatăl ei, la care primi replica: nu sunt tatăl, sunt mama ei!
Legat de politeţea contemporanilor noştri, cu care am devenit „egale în drepturi”, se
spune că un autobuz era atât de aglomerat, încât chiar şi câţiva bărbaţi stăteau în picioare!
Datorită mişcării feministe s-a restabilit, într-o oarecare măsură, echilibrul iniţial. Au fost
legiferate, formal, dreptul Evei la viaţă, la respect, la autodeterminare, la educaţie, la muncă,
la vot etc. Dar balanţa, tot balanţă! Pentru a ajunge la echilibru, oscilează între numeroase
stări de dezechilibru! De la o vreme Eva este atât de copleşită de drepturi, încât cu greu le mai
poate face faţă, sub privirile, uneori răutăcioase, deseori indiferente, ale lui Adam.
Mă mir că n-o bate gândul să înfiinţez o mişcare (masculinistă?) pentru restabilirea
„drepturilor” iniţiale ale lui Adam: de a o ocroti pe Eva, de a întemeia o familie, de a asigura
bunăstarea familiei, de a avea responsabilitatea copiilor lor etc. Copiii sunt singurul lucru pe
care nici unul dintre ei nu-l poate face singur, de aceea niciunul dinte ei nu este singurul
„vinovat” de apariţia lor; naşterea copiilor nu înseamnă manipulare, ci o consecinţă firească a
vieţii în doi. Iar dacă Eva stă acasă pentru a creşte copiii, educaţia din familie fiind
incomparabil mai bună decât aceea a străzii, ar trebui să se înţeleagă că şi menajul este
muncă, şi chiar obositoare. Tot ce faci, nu se prea vede: faci curat, se face mizerie; faci
mâncare, se mănâncă; speli, lucrurile de murdăresc; calci, lucrurile se mototolesc etc. Dar
pentru asta e nevoie de înţelegere, toleranţă, respect, comunicare de ambele părţi.
Cum comunică acum Adam cu Eva? Păi, a cam devenit clişeu. Uneori cu pumnul, alteori
prin viu şi răsunător grai! Cum răspunde Eva? Când „îşi permite”, se înfurie, îl ceartă, el se
revoltă, ţipă, se supără amândoi şi îşi întorc spatele o vreme. Când nu-şi permite, tace şi
înghite, deoarece lumea lui Adam admite că doar Eva poartă toată vina, pentru că datorită ei
au fost izgoniţi din rai, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi privat pe Adam de „uzul raţiunii”!
Supărată, Eva continuă să spele, să calce, să facă mâncare, curăţenie. Supărat, Adam
mănâncă de parcă i-ar face Evei un hatâr, citeşte liniştit ziarul sau se duce la o bere cu băieţii,
îmbracă hainele curate fără a mulţumi măcar, uneori nici bună ziua nu mai spune. Tensiunea
creşte, războaiele sunt din ce în ce mai dese, viaţa Evei devine un iad. Iadul de pe pământ.
Te întrebi uneori: Dumnezeu nu vede? Ba vede! Dar până la Dumnezeu, te mănâncă
sfinţii, sau reprezentanţii lor pe pământ, aceia care ar trebui să facă educaţie celor ce nu prea
au: poliţia, legiuitorii, preoţii. Ce fac aceşti reprezentanţi? Preoţii spun că femeia naşte din
păcat, care nu e şi al bărbatului. Ea nu are voie să intre în biserică imediat după naştere, pentru
că este maculată, în biserică trebuie să intre cu capul acoperit pentru a nu-i ispiti pe bărbaţi, ar
trebui să asculte de bărbat, oricât de nevolnic ar fi, ar trebui să suporte bătăile bărbaţilor,
pentru că aşa e în familie etc. Când e bătută şi reclamă la poliţie, este batjocorită de aceia care
ar trebui să-i apere drepturile legiferate, dacă e violată, se spune că a căutat-o cu lumânarea
etc. Nu se încurajează comunicare, ci supunerea, umilirea ei. Femeia nu are voie să intre în
altar pentru că e păcătoasă, deşi primele preotese au fost femei; nu are voie să calce pe
muntele Athos, iar călugării de acolo sunt consideraţi nişte sfinţi, deşi ignoră Biblia! (Ei spun
că nu admit acolo nici o vieţuitoare de parte feminină. Mă întreb de ce nu sunt consecvenţi, de
ce ignoră prezenţa albinelor, a muştelor, a păsărelelor, care încă n-au aflat de dogmele
prealuminaţilor!) În Biblie nu scrie că oamenii ar trebui să se izoleze şi să-şi judece semenii,
iar separarea a dus la apariţia deviaţiilor sexuale printre aşa-zişii slujitori ai Domnului,
acceptate tacit de forurile bisericeşti, care reacţionează doar când situaţia scapă de sub control.
Multor bărbaţi se pare că le convine situaţia, deşi o asemenea discriminare pozitivă ţi-ar
putea sugera ideea că se consideră imbecili, fără capete pe umeri, fără capacitatea de a
judeca, de a se feri de ispite, care nu pot face faţă Evei, deşi o consideră sub nivelul lor; că, de
fapt, le e teamă de Eva, ceea ce nu e prea departe de adevăr. Se ignoră cu bună ştiinţă ideea
conform căreia cererea creează oferta. Ochii văd, inima cere, la ambii parteneri, e în firea
lucrurilor, nu sunt femeile mai vinovate decât bărbaţii. Conform uzanţelor, doar ele suportă
consecinţele faptelor lor, pe când bărbaţii nu.
„De prea multă vreme societatea noastră a avut tendinţa să considere virtutea ca fiind o
calitate de dorit doar în cazul femeilor. Suntem învăţaţi să gândim că doar femeile ar trebui să
fie virgine şi bune, cel puţin cele pe care le iau bărbaţii de neveste, dar că bărbaţii sunt
deasupra acestor noţiuni slabe […] Virtutea este o forţă înfrânată […] O societate îşi defineşte
virtuţile, şi la rândul ei este definită de aceste virtuţi”, scrie Mark Rutland în cartea sa
„Caracterul contează”.
În lumea reală, virtutea este considerată o calitate la femei, un defect la bărbaţi! În
schimb, inteligenţa este considerată o calitate specifică a bărbaţilor, dar de nedorit la femei.
Majoritatea bărbaţilor evită căsătoriile cu femeile deştepte, iar dacă se însoară cu o femeie
deşteaptă, o pun deseori în situaţii tâmpite, caută, pe toate căile, să dovedească prostie ei, şi
deşteptăciunea lui, prin comparaţie. Ignoră faptul că deşteptăciunea, dovedită prin comparaţie
cu cineva dovedit a fi prost, e o iluzie personală, dovedeşte, de fapt, propriile limite: atât îi
duce mintea. Inteligenţa partenerilor stimulează persoanele cu adevărat inteligente, dar le
inhibă pe acelea nu prea luminate de Dumnezeu.
Inteligenţa, care poate fi raţională sau emoţională, se întâlneşte, în proporţii variabile, şi
la femei şi la bărbaţi. La majoritatea femeilor predomină inteligenţa emoţională, la majoritatea
bărbaţilor predomină inteligenţa raţională. Majoritatea femeilor intuiesc adevărul, majoritatea
bărbaţilor îl deduc. Nu e o calitate, nu e un defect de fabricaţie, reprezintă o însuşire care
poate dovedi, prin modul în care este folosită, calităţile umane sau lipsa lor.
Din supunerea necondiţionată se naşte revolta, care, de prea multe ori, duce la despărţire.
Uneori despărţirea poate fi soluţia fericită. Mai există varianta otrăvirii reciproce „până ce
moartea îi va despărţi”, iar între ei se deschide o prăpastie din ce în ce mai adâncă, din ce în
ce mai greu de trecut. Adam îşi tot caută “coasta”, Eva îl tot caută pe Adam cel unic, din care
a fost modelată, cu posibilităţi din ce în ce mai scăzute de a găsi ce caută, datorită creşterii
nemăsurate a populaţiei globului, a intoleranţei şi a lipsei unei educaţii potrivite convieţuirii.
Ca astrolog, am fost deseori întrebată care sunt criteriile de compatibilitate ale oamenilor.
Deşi răspunsul şi motivarea lui nu sunt uşor de dat, din observaţii personale am dedus că
importante sunt două: primul este ca în vecinătatea acelei persoane să nu fii stânjenit de loc,
să te simţi ca şi cum n-ar fi lângă tine; al doilea este necesitatea de a exista un subiect care să-i
intereseze la maxim pe amândoi. Ambele condiţii sunt obligatorii. În plus, pentru a trăi
frumos, am văzut la părinţii mei, şi am preluat, o convenţie: dacă unul dintre ei era supărat,
celălalt nu deschidea gura, până când furtuna trecea. Apoi, nu mai era nevoie de cuvinte. A
funcţionat perfect în toate relaţiile mele, deci are girul verificării directe. Feminism?
Categoric NU, oriunde şi oricând! Feminitate? Hotărât, DA!
Tatăl meu, un om extrem de citit şi de luminat la minte, de o înţelepciune destul de puţin
răspândită printre semenii săi, folosea pentru bărbaţii care nu ştiu să respecte femeile o
expresie populară: şi boul e puternic, dar tot bou rămâne!
O întâmplare din viaţa mea merită povestită aici. M-am măritat cu un bărbat crescut într-o
familie în care tatăl nu părea niciodată mulţumit de ce făcea mama Ana, soţia lui. El spunea că
pe muiere nu trebuie s-o lauzi niciodată, nici când merită, că ţi se urcă în cap! În familia mea
nu exista treabă femeiască sau bărbătească. Cine avea ceva de făcut, dacă putea, făcea, nu
aştepta pe altul. Tata era specialist în murături, fripturi, ciorbe, care erau nemaipomenite, şi la
grădinărit. Mama era specialistă în plăcinte, cozonaci, sarmale, şi spăla rufele. În rest, toţi
făceam de toate: scuturam covoare, spălam geamuri, reparam prize, robinete, stropeam
grădina, vopseam gardul, spălam maşina, mergeam după cumpărături, iar uneori, primul care
ajungea acasă, dacă nu era mâncare în frigider, încropea ceva pentru toţi, şi nimeni nu era
botos pentru asta.
Luni, după nuntă, când toţi dormeam pe unde apucasem, vine mama Ană la mine să mă
întrebe cine îi dă de mâncare lui Gică, soţul meu. N-am apucat să-i răspund că tata, care era
pe-aproape, i-a spus: îi dau eu cuscră! S-a sculat repejor, i-a pregătit mâncarea, şi nu l-a lăsat
să mişte un deget. Noi aveam ore diferite la care începeam serviciul. În fiecare dimineaţa, tata
se scula primul şi îi pregătea mâncarea soţului meu. Apoi îi spăla farfuriile şi tacâmurile. Cam
după o săptămână, soţul meu se scula el primul, apoi au începu să facă asta împreună, şi nu s-
a mai discutat vreodată problema. Mama Ana, crescută ca toţi românii care “se respectă”, îl
învăţase pe soţul meu să nu pună mâna pe nimic în casă, dar eu, noi, nu ştiam asta. Am crezut
că nu ştie să facă, fiind crescut la ţară, şi n-a fost nicio supărare. Dar, cum le aşează
Dumnezeu, mai rar, are un foarte dezvoltat simţ al umorului.
În toamna anului1972, soţul meu a obţinut un apartament şi a vrut să ne mutăm la casa
noastră. El era Scorpion, mama aşişderea, şi cam săreau scântei din ei, uneori. Mama,
crescută la ţară, s-a prins că dumnealui se preface, nu ne-a spus, dar era cu ochii pe el! Mie
nu-mi plăcea frecuşul ăsta dintre ei, aşa încât am fost de acord să ne mutăm la bloc, deşi eram
însărcinată în luna a noua. Mama a luat foc la propriu şi nu ne-a ajutat deloc. Tata, mai
înţelept, i-a spus mamei: lasă dragă, avem şi noi neamuri la care să mergem în vizită. În
condiţiile astea, toată curăţenia apartamentului, care era nou-nouţ, de-abia scăpat din mâinile
zugravilor, a rămas în seama soţului, pentru că eu abia mă mişcam. Mai exact, mi l-a dat la
cheie, cum se spune! Imediat ce am născut, au venit la noi mama Ană şi moaşa Ilie,
Dumnezeu să le odihnească pe unde se află, pentru că eu, deşi făcusem atâta carte, nu ştiam ce
să fac cu un copil, nu mă învăţase nimeni. Îmi era teamă să nu-i fac rău. Însă, după o lună,
mama Ană a trebuit să plece, pentru că avea gospodărie de îngrijit, aşa că am rămas doar noi
doi. Eu, lăuză fiind, nu ştiam că nu trebuie să depun efort prea mare, am crezut că, gata, dacă
s-a născut fetiţa, pot să mă apuc de treabă la fel ca înainte de sarcină. M-am apucat, după o
săptămână eram din nou la spital cu hemoragie, aşa că toţi stăteau cu ochii pe mine, să nu mai
păţesc ceva. Atunci am aflat eu ce mâncare gustoasă ştia să facă soţul meu, ce gospodar era.
De atunci am lucrat umăr la umăr şi niciodată n-am mai avut vreo vorbă legată de cine şi ce
face pentru casă, pentru familie.
După o viaţă trăită din plin, în care, în nişte limite impuse DOAR de mine, am făcut totul
cu pasiune şi, dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş merge pe acelaşi drum, cu acelaşi Adam, vă pot
spune că nu m-am certat niciodată „cu public”. Din rarele noastre disensiuni, îmi amintesc
două! La scurt timp după ce ne-am căsătorit, soţul meu a venit acasă beat cui şi, nu mai ştiu
din ce motiv, m-a făcut proastă. M-am uitat urât la el, m-am dus după o oglindă şi i-am pus-o
sub nas. L-am întrebat cu ironie: tu arăţi ca un deştept? S-a zgâit în oglindă şi, în acelaşi
moment, ne-a podidit un râs de nestăvilit. Se rezolvase conflictul!
Într-o altă seară, venind cu maşina de la un chef, prin dreptul fostei curăţătorii de la
Caraiman, zor nevoie să mă dau jos de la volan, că nu ştiu să conduc. Trebuie să vă spun că
nu avea carnet, pentru că atunci când părinţii mei propuseseră să ne plătească şcoala de şoferi,
eu am făcut-o, dar dumnealui a spus că este inutil s-o facă, întrucât nu aveam încă maşină. Şi,
oricum, când voi pica eu la examen cam a şaptesprezecea-optsprezecea oară, se va înscrie şi
el, să-l luăm în acelaşi timp. (Delicateţe masculina, ce mai!)
Dar viaţa are cel mai dezvoltat simţ al umorului. Din şaptezeci şi cinci de candidaţi (două
femei şi şaptezeci şi trei de bărbaţi) am promovat cincisprezece, cele două femei şi treispreze-
ce bărbaţi, eu fiind însărcinată în luna a cincea! Curgeau apele de pe mine exersând poligonul,
în hohotele de râs ale dragilor noştri candidaţi bărbaţi, până a ieşit perfect. Sunt genul căruia,
dacă îi spui că nu poate să facă ceva ce merită făcut, e ca şi rezolvată problema. Întotdeauna
am mizat pe una dintre legile lui Murphy: nu crede în miracole, bazează-te pe ele, dar şi pe
dictonul: dacă vrei, poţi! Totul e să ştii ce vrei şi să ştii să vrei.
Oricum, el insista să-l las la volan, ceea ce era o infracţiune, eu insistam să se potolească
fiind, în limbaj popular, împuşcat în aripă. Până la urmă, văzând că o caută cu lumânarea, am
oprit maşina, l-am lăsat să coboare şi dusă am fost. În câteva minute de la sosirea noastră
acasă a venit şi el. Răcoarea nopţii îl liniştise. Niciodată n-am mai condus cu el în maşină, dar
la condus n-am renunţat, doar am evitat conflictul permanent.
Nu l-am contrazis niciodată, nici cu public, nici între patru ochi, nici el pe mine. Era
ardelean, vorbea foarte puţin, dar ne înţelegeam din priviri. Am încercat să-l înţeleg şi am
reuşit. L-am lăudat, fără nici o limită sau jenă, pentru orice făcea, ca şi pe copii de altfel,
pentru că asta este soluţia ideală: dragii noştri parteneri se cred atât de înzestraţi de Doamne-
Doamne, încât orice laudă li se pare a fi prea mică faţă de calităţile lor. Şi nu e cu supărare,
dacă aşa i-a înzestrat Dumnezeu, nu te superi că plouă afară! Dar cât a trăit, s-a purtat ca în
prima zi când ne-am cunoscut: n-am cărat sacoşe în viaţa mea; dacă aveam nevoie de ceva şi
îi dădeam telefon, venea cât de repede putea să mă ajute; când făcea piaţa venea şi cu flori din
piaţă; nu mi-a zis vreo vorbă rea, nici beat, nici treaz; la noi în casă nu s-a înjurat niciodată;
făceam treabă împreună, mergeam în excursii la sfârşitul săptămânii cu toţii etc. Am ştiut să
spunem „te rog”, am ştiut să spunem „mulţumesc”, „te rog, iartă-mă” dacă am greşit, ne-am
iubit de cum ne-am văzut până ce moartea ne-a despărţit! Şi nimeni, niciodată, n-a putut să se
strecoare între noi, deşi încercări au fost, chiar multe. Pentru că şi părinţii lui, şi ai mei, au fost
împotriva căsătoriei noastre. Cine a cunoscut-o pe mama, ştie cam ce înseamnă asta! Pe socrii
nu-i ducea mintea aşa de departe, dar se descurcau!
Prea multe femei nu deschid bine ochii pe cine iau lângă ele. Sau, chiar când se potrivesc,
fac uz de cicăleală, certuri, bârfe, lipsă de înţelegere, de toleranţă, antrenarea cunoscuţilor în
conflictele lor domestice, de tot tacâmul care însoţeşte ceea ce cred ele că ar fi o manifestare a
personalităţii, o dovadă că nu sunt proaste, dar tot circul dovedeşte contrariul. Pentru că nu e
important să pari deşteaptă, important e să fii deşteaptă, lucru ignorat de prea multe Eve. Una
dintre cele mai bune dovezi de deşteptăciune este să-ţi menţii familia întreagă, fericită, fiecare
realizându-se împreună cu ceilalţi. Pentru că familia este, sau ar trebui să fie, oaza de
siguranţă a fiecăruia dintre noi, pe care poţi conta atunci când viaţa te încearcă.
Exclud din discuţie cazurile extreme, excepţiile, în care singura opţiune este despărţirea.
Dar majoritatea situaţiilor pot fi rezolvate prin toleranţă, înţelepciune, comunicare. Orice prost
poate strica ceva, omul deştept construieşte, cu ce are la îndemână.
Observaţiile sunt valabile şi pentru Adam.
A-ţi brusca soţia, a o jigni în public, a o lăsa să facă toate corvezile, nu e o dovadă de
virilitate, de deşteptăciune, ci de suficienţă, de prostie. Când îţi tratezi soţia ca pe o proastă, ca
pe o slugă, nici tu nu eşti altceva, întrucât „cine se aseamănă, se adună”!
Societăţile de consum, cum sunt cele americane şi, mai nou, societatea românească, mai
întâi cultivă repulsia faţă de învăţătură, faţă de citit, promovează violenţa în viaţă, în familie,
deşi creează aparenţa luptei împotriva ei, apoi induc ideea că familia, copiii, ar putea
împiedica evoluţia profesională, se sabotează, voit, familia, se încurajează, în loc să fie tratate,
deviaţiile comportamentale – homosexualitatea, lesbianismul etc.
Aşa ajung oamenii, în loc să muncească pentru a trăi, să trăiască DOAR pentru a munci,
situaţie în care şi Adam şi Eva uită rostul vieţii, uită ce întreg au fost cândva, ce întreg
minunat ar putea fi. Nu mai vor familii, nu mai vor copii, când îi au îi părăsesc, nu mai există
iubire, predomină ura, încrâncenarea, reproşurile. Societatea de consum este sprijinită şi de
„religia - o frază de dânşii inventată, ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, căci de-ar lipsi din
inimi speranţa de răsplată, după ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, aţi mai purta osânda ca
vita de la plug? […] averea să le-o aperi, mărirea şi-a lor bine, ei braţul tău înarmă ca să
loveşti în tine, şi pre voi contra voastră în luptă ei vă mân’.” Dar câţi îl mai citesc, azi, pe
Eminescu?
Singura şansă a lui Adam şi a Evei este să nu se mai lase manipulaţi, să renunţe la „raiul”
iluzoriu promis de alţii şi să-şi construiască raiul propriu aici, pe Pământ, prin iubire,
toleranţă, înţelegere, familie, copii. Fără copii viaţa nu e viaţă, iar dacă nu gândeşti aşa, când
ajungi să înţelegi asta poate fi foarte târziu, prea târziu, îţi vei fi irosit viaţa, nu-ţi va mai folosi
la nimic. Nu degeaba se spune ca fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui.
Viaţa este un drum, pentru care fiecare îşi stabileşte propriul itinerar, drum care necesită
folosirea judicioasă a resurselor de orice fel, pentru a fi cât mai frumos şi profitabil. Când pe
stradă cuiva i se face rău, toţi încearcă să-l ajute. Într-o căsnicie ar trebui să fie la fel, dar prin
manipulare grosolană s-a reuşit transformarea partenerilor în duşmani, care se pândesc
reciproc, care interpretează în cel mai josnic mod posibil reacţiile celuilalt, fără a se întreba de
ce s-a ajuns la o astfel de degradare a vieţii de familie.
În viaţă oricine poate strica, din neştiinţă, neatenţie sau rea-voinţă, orice. Oamenii nu se
împart în buni sau răi, fiecare are şi o latură frumoasă, şi una mai puţin frumoasă, a
caracterului său. Diferenţa dintre deştept şi prost este că primul construieşte, celălalt strică.
Viaţa, familia, trebuiesc construite şi întreţinute ca oricare alt lucru, reprezintă rolul al
cărui autor şi interpret eşti. Cu cât te implici mai mult, cu atât mai mult vei fi apreciat, şi te vei
simţi mai bine. Cu cât vei deveni mai blazat, mai neimplicat, cu atât te vei simţi mai exclus,
mai nefericit. După cum îţi construieşti casa, aşa o ai. După cât suflet pui în construirea vieţii,
atât va fi frumoasă şi va dura în timp, exact ca în legenda meşterului Manole.
Majoritatea bărbaţilor se feresc de femeile deştepte, ceea ce dovedeşte că nu-i dă mintea
afară din casă nici pe ei. Cu timpul devin la fel de luminaţi ca mediul de viaţă pe care şi l-au
creat, ajungând să nu mai citească nimic, să joace doar table, să se uite doar la meciuri şi la
ştiri, să fie atât de acri şi de respingători încât şi ei abia se suportă.
Viaţa nu este un război, aşa cum cred prea mulţi oameni, ci poate fi un joc frumos, cel
mai frumos joc, în care îţi joci rolul cu plăcere şi cu inteligenţă, dar prea mulţi aleg războiul.
Întrebarea este dacă Adam şi Eva vor mai reveni vreodată la normal, la viaţa de familie?
Din ce văd eu, DA! Din ce în ce mai mulţi tineri îşi iau soarta în mâini, se căsătoresc, decid că
vor copii, chiar fac copii. E drum lung până la normalitate, dar, aşa cum spune un proverb
chinezesc, orice drum, oricât de lung, începe cu primul pas. Şi tot un proverb chinezesc spune
că dacă pleci undeva şi nu schimbi direcţia de mers, ai şanse să ajungi unde ţi-ai propus.
Am scris cele de mai sus înainte de a citi cartea dlui Liviu Pleşoianu, “Stop! Femeia la
urmă!”, care mi-a provocat o neaşteptată bucurie, aceea de a vedea că nu doar eu percep
lucrurile astfel, ci şi un reprezentant al sexului opus. Am avut şansa, extrem de rară, de a avea
astfel de bărbaţi în viaţa mea: tata, soţul meu, unchii mei din partea tatei, unii dintre profesorii
mei, mulţi dintre aceia care mi-au fost în preajmă. Aşa am ajuns să înţeleg viaţa, să înţeleg că
religia nu mai are nicio legătură cu Dumnezeu, cu divinitatea, că nu trebuie să am respect
pentru aceia care, cu bună ştiinţă şi rea-credinţă, încearcă să mă umilească, iar aceia care nu
respectă şi iarba pe care calcă, cu atât mai puţin pe tovarăşele lor de viaţă, nu au credinţă în
Dumnezeu, ci doar în nimicnicia lor. Deşi nu sunt o revoltată, nu sunt nici o împăcată cu
soarta, exprimându-mi opiniile prin scris, prin viu grai, lăsând fiecăruia posibilitatea de a se
gândi la ceea ce se întâmplă, la căile de a ne asigura o viaţă fericită, în pofida prea multor
preoţi care nu au niciun Dumnezeu, dar încearcă, deseori cu succes, să ne determine să-i
folosim ca intermediari spre EL. Cu asemenea intermediari am rătăcit drumul, ne aflăm din ce
în ce mai departe de împlinire. Îi ajută mult neimplicarea acelora care gândesc cu capetele
proprii, pentru că pe aceia care gândesc doar prin reprezentanţi nu se poate conta deloc.
Numărul acestora din urmă este îngrijorător de mare. Ce nu pricep prea mulţi dintre semenii
noştri este că dacă unia dintre noi nu-i este bine, şi celorlalţi le este rău, pentru că natura este
un tot unitar, nu e formată din entităţi distincte, aşa cum se încearcă să ni se inducă ideea.
Mi-a căzut apoi în mână mârlănia, numită articol, lui Cristian Tudor Popescu, cu titlul
«Femeia nu e om», în care se spune, printre altele că “femeile de fapt nu gândesc. Cu
excepţiile de rigoare, la fel de dese ca pinguinii albaştri, ele mimează gândirea omenească.
Aidoma acelor “alien” din filmele sf-horror, ele împrumută cu rapiditate din jur, expresii,
fraze, prefabricate întregi de gândire, pe care le asamblează şi le debitează cu însufleţire, fără
a avea cea mai mică aderenţă psihică la ceea ce spun.. De la sine înţeles, istoria umanităţii este
privită ca o istorie a bărbaţilor”! Articolul fiind de domeniul public, îmi permit să-l înserez la
sfârşitul eseului, pentru a nu fi bănuită de deformarea mesajului domniei-sale, din lipsa
deşteptăciunii de care m-a privat Creatorul, pentru a i-o da dumnealui.
Citiţi, fără prejudecăţi, cele două lucrări, şi gândiţi-vă că ambele au apărut în aceleaşi
condiţii sociale, deci nu vremurile sunt vinovate de problemele noastre, ci felul în care
gândim, felul în care NOI alegem să evoluăm! Timpurile influienţează în rău doar minţile
acelora cu spirit de turmă, care gândesc numai prin reprezentanţi. Cine gândeşte cu mintea
proprie, acela transcende timpul, are viaţa mai grea decât a majorităţii înregimentate, dar
incomparabil mai frumoasă. De remarcat că înainte de a încerca să schimbăm ceea ce nu ne
place la ceilalţi, ar trebui să încercăm să schimbăm ce nu funcţionează ca lumea în viaţa
noastră. N-am reţinut cine a spus, parcă Einstein, că dacă vrem să trăim cum n-am mai trăit,
trebuie să facem ceva ce n-am mai făcut! Ideea, pur şi simplu, m-a captivat!
 Rodica Stănilă, Târgovişte, 2011

Pentru lucrarea „Stop, femeia la urmă!” a lui Liviu Pleşoianu

http://www.scribd.com/full/25963233?access_key=key-2gka1jfwuj3nevlxuh7u
Pentru articolul „Femeia nu e om” al lui Cristian Tudor Popescu,
http://www.scribd.com/full/41739086?access_key=key-1jnx1tcut93ut31qs5ze
Lucrările pot fi salvate, pentru a fi citite pe îndelete, pentru a le înţelege mesajul.
www.roportal.ro/discutii/ftopic49807.html pentru forumul „Femeia în Islam, Creştinism,
Iudaism, cu informaţii edificatoare pentru locul femeii în viaţa terestră
Şi mai intraţi din când în când pe site-ul www.Descopera.ro , de unde am spicuit , dintre
multe alte lucruri foarte interesante, următoarea informaţie:
Feministele au decis: Dumnezeu trebuie să fie femeie.
Capii Bisericii Episcopale Scotiene au aprobat pe loc noile intructiuni conform carora trebuie
scoase orice fel de referiri la faptul ca Dumnezeu ar putea fi asociat unei entitati atotputernice
de gen masculin.
Controversatele schimbari isi au originea in dezbaterile sinodului general al bisericii in cauza,
ocazie in care femeile preot s-au declarat jignite de faptul ca toate referirile din Biblie fac
trimitere la un Dumnezeu masculin, iar acest lucru trebuie cumva remediat.

Interesant este şi forum www.Roportal.com, cu topicul „Femeia este şi ea om, nu?”

a- expresia "Fiul Omului" este in ebraica "BeN 'aDaM"
nu "BeN 'iSh" sau "BeN 'iSha", adica "fiul barbatului "sau "fiul femeii"
iar 'aDaM reprezinta omul facut de Dumnezeu conform primului scenriu al Genezei
"a facut Dumnezeu om dupa chipul sau, barbat si femeie l-a facut”
b- In sfarsit ai demonstrat ca femeia e OM. Si inca folosind argumente biblice.
Felicitari!
c- multumesc pentru felicitari
d- oare cine are nevoie de aceasta demonstratie?
e- cam toate religiile bazate pe Biblie (la anumite niveluri ale spiritualitatii lor)
Iudaism, Crestinism, Islam
un paradox!
f- ceilalti par sa inteleaga mai bine ca femeia este si ea om
chiar daca nu le-a spus-o Dumnezeu explicit
de ce oare?!?

Interesant, nu? Merită citite toate comentariile, au un umor de foarte bună calitate.