Sudalma

Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în

fiecare zi cel fără de minte" (Psalm 73, 23).

Suduitorul huleşte şi ocărăşte pe Dumnezeu, pe Făcătorul său. De aceea el stă sub

blestem, el stă sub un blestem înfricoşat. Acest blestem l-a rostit Psalmistul David prin
cuvintele de mai sus: „Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe
care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte".
După fiecare înjurătură, după fiecare om care înjură, această chemare a lui David se
ridică la cer şi strigă la cer după răzbunare, aşa cum striga sângele lui Abel contra lui
Cain, ucigaşul.
Sudalma strigă la cer după răzbunare, aşa după cum sângele lui Abel striga la cer după
Cain.
Oh! Sub ce blestem înfricoşat stau toţi suduitorii!... Şi totuşi ei, nebunii, nu-şi dau seama.
Diavolul i-a orbit să nu-şi vadă groaznica osândă în care au căzut.

Apostolul Pavel şi sudalma

„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră" (Efeseni 4, 29)

Apostolul Pavel n-a scris contra sudalmei, pentru că pe atunci nu era acest păcat
îngrozitor. Dar a scris apostolul Pavel contra vorbelor stricate şi uşoare, făcându-i
băgători de seamă pe „fraţii" lui să-şi păzească gura de acest păcat.
„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră." Şi ce cuvânt mai stricat ar putea fi
decât sudalma?
Apostolul Pavel oprea orice vorbe lumeşti şi urâte dintre „fraţii" lui. „Să nu se audă între
voi nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, ci mai degrabă
cuvânt de mulţumire." (Efeseni 5, 4).
„Fereşte-te - îi scrie lui Timotei - de vorbirile goale şi lumeşti" (II Timotei 2, 16).
Oare ce ar fi zis Apostolul Pavel, dacă ar fi auzit între „fraţii" lui groaznicele înjurături de
azi? Desigur, ar fi pline epistolele lui cu osândirea acestei nebunii.
„Vorbirea voastră - zicea Apostolul Pavel -sa fie totdeauna dreasă cu har, cu sare"
(Coloseni 4, 6).
Dar diavolul a sărit şi el aici, zicând: „Ba cu sarea mea să fie dreasă vorbirea voastră."
Şi suduitorul, nebunul, îşi „drege" vorbirea cu „sarea" diavolului, cu sudalma.
Ce nebunie!...

Sudalma de cele sfinte

Oamenii din Sodoma şi Gomora voiau să desfrâneze cu doi îngeri - aşa fac şi suduitorii
de cele sfinte

Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, cu vestea că
Dumnezeu vrea să prăpădească Sodoma şi Gomora - ne spune Biblia că bărbaţii din
Sodoma, au alergat să desfrâneze cu ei. Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au
înconjurat casa, strigând pe Lot: unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i
afară să ne împreunăm cu ei. Iar când Lot i-a oprit, desfrânaţii l-au împins pe Lot cu sila
şi s-au apropiat să spargă uşa. Dar în clipa aceea îngerii i-au lovit cu orbie, de la cel mic
până la cel mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa" (Facere 19, 11).
Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrâneze cu doi îngeri coborâţi din cer. Ce
grozăvie!... Ce nebunie!...
Dar exact aceeaşi nebunie o fac şi suduitorii de cele sfinte. Ba încă una şi mai mare.
Căci ascultaţi numai ce fel de desfrânări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele
sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii târăsc însuşi numele lui Dumnezeu,
târăsc numele Domnului Hristos, numele Preacuratei, Sfintele Taine şi tot ce e mare şi
sfânt. Suduitorii de azi întrec nebunia celor din Sodoma. „Pe viaţa Mea - zice Domnul -
Sodoma şi Gomora n-a făcut ceea ce faceţi voi", suduitorilor. (Iezechil 16, 48).
Suduitorilor nebuni! Uitaţi-vă la orbii din chipul de mai jos. Voi sunteţi aceşti orbi, căci pe
voi v-a orbit Satana şi nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura
voastră.
Focul şi pucioasa pieirii veşnice vor deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea
târziu, prea târziu...
Sudalma de cele sfinte este o orbie înfricoşată, este o nebunie fără seamăn. Este cu
adevărat păcatul despre care a zis Mântuitorul „că nu va fi iertat în veci". Vor fi iertaţi
numai cei care se trezesc îndată, înfricoşaţi, din această pierzare şi, plângându-şi cu
amar nebunia, se lasă pentru totdeauna de ea.
Suduitorilor nenorociţi! Eu vă rog cu lacrimi în ochi, lăsaţi-vă îndată de acest păcat
îngrozitor

În casa unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvântare

Din casa celui ce înjură, biciul nu se va depărta - zice înţeleptul Sirah. Şi e firesc să fie
aşa. Şi e cu dreptate să fie aşa. Pentru că suduitorul de bună voie, nesilit de nimeni, îl
huleşte şi îl batjocoreşte pe Dumnezeu, Făcătorul său. În casa unde se suduie nu poate
fi noroc şi binecuvântare. Mai curând ori mai târziu, prăpăd se va alege de casa aceea şi
de oamenii din ea.
Când eram preot la ţară, am făcut odată statistica vetrelor de casă care s-au pustiit în
decursul vremii. Şi la toate am aflat că pustiirea lor fusese adusă de patru mari păcate:
strângerea averii cu nedreptate, desfrânarea, beţia şi sudalma.
Poate să fie omul cât de harnic şi bogat, dacă e spurcată cu sudalmă casa lui, nimic nu
se va alege de averea lui.
Şi precum e casa unde se suduie - aşa e şi ţara unde se suduie. O ţară unde pe toate
drumurile se înjură numele lui Dumnezeu şi cele sfinte - acolo nu poate fi şi nu poate
veni noroc şi binecuvântare.
Psalmistul David zice într-un loc: „Un popor nesocotit huleşte numele Tău, Doamne"
(Ps. 73,19).
Acel popor nesocotit suntem noi, românii, cu înjurăturile noastre. Şi până avem acest
groaznic păcat, în zadar aşteptăm binele şi uşurarea.
Să scoatem sudalmele din gura noastră, din casa noastră şi din ţara noastră şi atunci
veni-vor binele şi binecuvântarea. "
 Blestemul

Nu trebuie sa ne indoim de existenta blestemului. Daca avem rugaciuni pentru

inlaturarea lui, inseamna ca el exista. In rugaciunea de la inmormantare, preotul sau
episcopul spune: “si daca a cazut robul tau acesta sub blestemul tatalui sau, al maicii
sale sau sub blestemul sau ... iarta-l pe acesta prin mine si nevrednicul robul tau”
(Molitfelnic). Din aceste cuvinte reiese ca blestemul poate prinde viata si atunci cand
omul se blesteama pe sine insusi.

Daca auzim ca cineva ne-a blestemat, nu trebuie sa cadem in disperare. Blestemul

poate prinde radacini doar in omul care nu este unit cu Hristos. Daca blestemul ar rodi in
orice om, chiar si in cel ce s-a unit cu Hristos, ar insemna ca diavolul este mai puternic
decat Dumnezeu. Ori acest lucru este neadevarat, caci nu poate creatura sa fie
superioara Creatorului.

Daca ne oprim la Molitfele Sfantului Vasile cel Mare, putem observa ca blestemul are si
o latura pozitiva - indepartarea demonilor si a lucrarii acestora: “Te blestem pe tine,
incepatorul rautatilor si al hulei, capetenia impotrivirii si urzitorul vicleniei. Te blestem pe
tine cel aruncat din lumina cea de sus si surpat pentru mandrie in intunericul adancului”.

Asadar, blestemul este acceptat de Biserica, dar numai in acest sens. Din nefericire, in
zilele noastre a devenit o moda rostirea acestor Molitfe. Sunt slujitori care le rostesc cu
multa lejeritate, pierzand din vedere ca se cere o anumita pregatire pentru citirea lor, iar
foarte multi credinciosi considera ca numai prin aceste rugaciuni pot fi eliberati de
lucrarea demonului. Din pacate, credinciosii ajung sa renunte la Sfanta Liturghie,
multumindu-se doar cu aceste Molitfe.

In realitate, trebuie sa stim ca prin orice rugaciune omul se uneste cu Dumnezeu si este
indepartata lucrarea demonului. Asa ca nu este cazul sa idolatrizam aceste rugaciuni.

Blestemul a fost considerat de stiinta moderna ca facand parte din credinta popoarelor
primitive. Se pierde din vedere ca Scriptura ne descopera ca insusi Dumnezeu a
blestemat. Mai intai l-a blestemat pe sarpe pentru ca i-a ispitit pe Adam si pe Eva, apoi a
blestemat si pamantul in care aveau sa traiasca oamenii dupa cadere: "Blestemat sa fie
pamantul din pricina ta! In dureri te vei hrani din el in toate zilele vietii tale! Spini si
palamida iti va rodi, si tu cu iarba campului te vei hrani. Intru sudoarea fetei tale iti vei
manca painea, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in
pamant te vei intoarce!" (Facerea: 3,17-19). Blestemul asupra omului este dat pentru
prima data asupra lui Cain, dupa ce acesta l-a ucis pe fratele sau Abel: "...blestemat esti
tu de pamantul care si-a deschis gura sa primeasca sangele fratelui tau ... Pribeag si
fugar vei fi pe pamant!” (Facerea: 4, 9-12). Precizam ca uciderea semenului aduce
blestemul si nu neascularea fata de porunca data de Dumnezeu de a nu manca din
pomul cunostintei binelui si raului.