“Luceafarul”- Interpretarea textului

(dupa Marin Mincu, “Luceafarul” interpretat, Ed.Pontica,1996)

“A fost odata ca-n povesti.../Si era una la parinti...”

Poemul se deschide cu o perspectiva mitica,atemporala; actiunea este plasata in timpul primordial al
genezelor, nedeterminat ca si in basme (“in illo tempore”, unde orice intamplare capata importanta unui act
fundamental exemplar).
Versurile sugereaza unicitatea fetei de imparat prin “impresia produsa altora”(D.Caracostea, “Creativitatea
eminesciana”).Fata de imparat reprezinta umanitatea privita la model cel mai inalt si este desemnata ca atare
printr-un superlativ.Portretul nu este deci concret,ci conceptual si general.Comparatiile de natura cosmica au
rostul de a sugera o situare ontologica individualizatoare: viziunea poetului sintetizeaza reactii specifice unei
umanitati care se misca si vietuieste intr-un anumit cadru cosmic.Se stie ca pentru a realiza portretul fetei de
imparat poetul a renuntat la multe alte metafore (“un gangure de fata”;”o pasera de fata”; “un ghiocel de fata”
etc), toate reducandu-se in speta la “floare” si “pasare” si trimitand catre complexul metaforic popular “floare-
om-stea” prezent in oratia de nunta si in lirica orala, in genere.
“Din umbra falnicelor bolti...”
Acceptand firul epic impus de “balada” eminesciana, o vom numi pe Catalina eroina,desi ea este doar o
ipostazaa eului liric.Aflata intr-o stare autocontemplativa,Catalina este “apta” sa intre in aventura de
cunoastere.Cadrul si singuratatea sunt tipic romantice.Ideea claustrarii umane in existenta stramta, diurna,este
numai sugerata(spre deosebire de prima varianta, “Fata in gradina de aur”); orizontul uman este aproape
integrat in armonia cosmica.Asa cum noteaza Edgar Papu (“Poezia lui Eminescu”) la romantici “natura capata
o virtute de modificare integrala a omului in sensul transfigurarii sale.”Ea nu mai este doar un refugiu curativ
al nelinistilor, ci “sediul unei evadari radicale din propria fiinta, sustrasa coordonatelor ei obisnuite si
transpusa in coordonatele mortii,ale infinitului si, indeobste, ale unei integrari mai vaste.”.Daca primele doua
strofe ale poeziei alcatuiesc un portret static, strofa a treia contine si prima miscare a poemului,primul pas(“Ea
pasul si-l indreapta”).Ca si in baladele populare,inceputul poemului se dovedeste a fi un fel de imagine
generatoare,simbolica in sine,continand in ea,virtualitatile poemului.
“Privea in zare cum pe mari...”
Strofa cuprinde una dintre imaginile de baza ale poemului, cadrul simbolic cu termenii sai,intre care se
dezvolta tensiunea lirica.Este peisajul unduitor(“miscatoarele carari”), purtator de reverii, in care Luceafarul,
ca un fel de Caron,calauzeste pe orizontul infinit al marii corabiile nocturne ale sufletelor visatoare.
Obiectul contemplarii nu e deloc sigur,orizontul pe care fata ii cuprinde cu privirile este foarte larg.In aceasta
strofa remarcam efectul neobisnuit al aliteratiei consoanei r , foarte frecventa in cele patru versuri, alcatuind
un fel de murmur al luminii lichide a astrului ce se rasfrange multiplicat la infinit de “miscatoare carari” ale
marii.Imaginea este pur vizuala;elementul auditiv este dat doar de structura fonetica a versului, prin urmare
este interiorizat.
“Il vede azi, il cede mani...”
Aspiratia tulbure a fetei se incheaga firesc din perpetuarea ei in acelasi cadru,care in cele din urma incepe sa-i
vorbeasca nedeslusit in limbajul reveriei.Este o comunicare aproape hipnotica,nascuta din magia
repetitiei.Momentul infiriparii iubiri incepe din acest punct sa devina ambiguu (fata este cea care viseaza sau
astrul trimite efluvii de visare umplandu-i “sufletul si inima” de o aspiratie nedefinita?).Este momentul in care
reveria cosmica pune stapanire totala pe fiinta launtrica a visatorului; progresiv si lent,sufletul se “imple” de
“dor”.
“Cum ea pe coste-si rezima...”
Strofa de fata rezuma portretul romantic al fetei de visatoare(sau generalizand, al “visatorului”); pozitia
nostalgica a capului sprijinit in maini,stand cu coatele pe pervaz, o indica de data aceasta pe fata ca subiect al
visarii.Reveria,vaga la inceput,naste un obiect al visarii care devine treptat realitate.Se strabate calea de la
imaginarul oniric la existentul obiectiv, altfel spus, de la starea posibila a poemului la realizarea lui concreta.
“Si cat de viu s-aprinde el...”
Astrul incepe sa dea semne de viata animat de imboldurile inconstiente ale fetei care se oglindeste in el.De
aici nu mai e decat un pas pana la visul nocturn in care Luceafarul va capata o prezenta reala,stranie,
manifestandu-se ca un alter-ego al fetei cu o identitate proprie.Termenii alesi de poet pentru a ecprima aparitia
erosului sunt luati din limbajul oral plin de rafinamente al expresiilor gata constituite (“il vede azi, il vede
mani”, “ii cade draga fata”, “sufletul se imple de dor”; “in orisicare sara”).Alternarea el-ea da o simetrie
perfecta fiecarei strofe in parte.In aceste sapte strofe de la inceput alternanta masculin/feminin transcrie o
prima dedublare a elui poetic sugerandu-ni-se astfel ecuatia onirica a poemei (Catalina este anima
eminesciana; Luceafarul e animus-ul corespunzator,proiectia masculina idealizata prin reverie.).Ambii
termeni se dedubleaza la randul lor.O stransa retea de proiectii exista intre acesti patru termeni
(Catalina,Catalin,Luceafar,Demiurg),care nu sunt altceva decat cvadruplarea reveriei eminesciene insesi.
“Si cand in pat se-ntinde drept...”
Astrul pune acim stapanire pe existenta nocturna a fetei.Toate miscarile ei sunt parca ghidate de stralucirea
molatica dar insistenta a Luceafarului, devenind lente,mecanice, aproape ireale, fapt sugerat de poet prin
cuvinte lipsite de materialitate(Luceafarul “aluneca”;”pas cu pas”,”tese” o”mreaja de vapaie”, “ii atinge” abia
mainile, pe nesimtite ii”inchide geana dulce”).Prinsa in “mreaja” proriei visari,eroina nu-si mai apartine;ea
este de fapt aceea care “aluneca” pe panta profunda a visului ca intr-o transa magnetica,despartita de lumea
palpabilului.Avem aici transcrisa toata ambiguitatea unui spatiu de trecere; de la reveria indefinita la aventura
onirica.Remarcam, pe de alta parte, si prima miscare a astrului sugerata tot prin cuvantul “pas” (“Si pas cu pas
pe urma ei...”).Aceasta miscare este posibila numai catre lumea visului; pe bolta, luceafrul real are numai o
intentie,un simulacru de miscare(“s-aprinde”,”tremura”).
“Si din oglinda luminis...”
Momentul producerii visului,echivalent aici cu momentul insusi al nasterii simbolului ce sta in centrul
poemului,este infatisat ca o reflectare in oglinda a eului celui mai profund.Fata “intoarsa” de la realitatea
concreta (de la fereastra in coltul careia luceste astrul adevarat) se oglindeste in apa magica a visului,acolo
unde obiectele capata aparenta de viata,mai mult, ele se personalizeaza.Expresia poetica este incarcata in
aceste strofe cu elemente specifice onorismului.Sufletul traieste in vis un fel de iluminare,deschizandu-si o a
doua vedere,cea launtrica.In spiritul esteticii romantice,poetul opteaza aici pentru cunoasterea sintetica,prin
imagini(posibila numai pe calea visului), nu pentru cea discursiva.Motivul foarte vechi al ochiului interioi
prezent in filozofia lui Platon si a continuatorilor sai,precum si in scrierile indiene stravechi,este reactualizat
de poetica romantica pentru care visul,”simtul interioi”,profunzimile misterioase ale psihicului omenesc devin
niste realitati fundamentale in cunoastere.Tot un fel de “ochi interior” este si fereastra ce da asupra marii,lanfa
care fata se asaza sa contemple aparitia astrului.Marea este o metafora complexa,simbolizand nu numai
perspectiva infinita sau apa primordiala, ci si adancul misterios al oglinzii care reflecta aspectul insondabil al
propriei fiinte.Un “luminis” de raze se tese in jurul fetei adormite facand ca totul sa devina translucid.
“Ea il privea cu un suras...”
Imaginea astrului “tremura”la inceput in apele vagi ale visului pana sa prinda contur clar si sa se prinda de
suflet,adica sa se identifice clar cu fiinta eroinei.
Momentul intrarii in vis echivaleaza cu pierderea identitatii firesti si dobandirea unei identitati mai largi.
“Iar ea vorbind cu el in somn...”
Nimic nu este mai firesc decat dialogul in vis cu acest alter ego personalizat,care este de fapt Visul
insusi(fata il numeste automat “al noptii mele domn”).Cuvintele se nasc de la sine pe buzele ei (cuvinte in
sensul figurat,deoarece trebuie sa presupunem aici un dialog aproape a-lingvistic).De aceea expresia este
saraca,stereotipa,tinand de acea “tehnica litughica”(G.Calinescu) ce se foloseste de outine cuvinte,parca
tocmai pentru a sugera o invocatie muta.Altfel spus,avem de-a face cu un prim strat al genezei poeziei insesi,
care la inceput este stare difuza si numai in al doilea rand devine expresie.
Indemnul fetei (“De ce nu vii tu ?Vina ! »)echivaleaza cu o potentare voita a starii de vis inteleasa ca stare
esentiala.Luceafarul este invocat sa patrunda in gand (adica in trairea launtrica afectiva ce-si are sediul in
inima, la romantici, nu in gandire).
“Cobori in jos,luceafar bland...”