Revolutia de la 1848/1849

Anul 1848 a fost an revolutionar in Europa,numit “Primavara popoarelor” deoarece au

avut loc revolutii burgheze democratice in state precum:Franta,statele Germane,statele
Italiene,Imperiul Habsburgic,Ungaria,Tarile Romane.In ceea ce priveste spatiul
romanesc,revolutia a cuprins Moldova,Tara Romaneasca,Transilvania,Banatul si
Bucovina.Nu au avut loc miscari revolutionare in Basarabia,care era sub dominatie rusa
din 1812.

Caracterul revolutiei
Revolutia de la 1848 a avut character burghezo-democratic deoarece burghezia a
luptat pt drepturi si libertati democratice.Revolutia a avut si un caracter social
participand la ea toate clasele sociale si caracter national(romanii au luptat pentru
libertate si unitate nationala).Revolutia romana a avut si un caracter unitar deoarece a
izbucnit in aceeasi perioada in toate provinciile romanesti si a avut un program
asemanator.
La revolutie au participat toate clasele sociale(burghezia,noua
nobilime,orasenii,intelectualii,taranimea).

Cauzele revolutiei
Au fost generale deoarece burghezia urmarea sa preia conducerea si
specifice(datorita dominatiei otomane si amestecului rus in principate,situatiei grele a
romanilor din Transilvania aflata sub dominatie habsburgica,pericolului anexarii
Transilvaniei la Ungaria si dorintei Banatului si Bucovinei de a deveni provincii
autonome si situatiei grele a taranilor).

Personalitati ale revolutiei romane:

 Mihail Kogalniceanu,Vasile Alecsandri,Alexandru Ioan Cuza-in Moldova
 Simion Barnutiu,Avram Iancu,Andrei Saguna,Ludovic Kossuth(reprezentantul
maghiarilor),Stefan Ludwig Roth(reprezenatntul sasilor)-in Transilvania
 Nicolae Balcescu,I.C.Bratianu,C.A Rosetti,Ion Heliade Radulescu-in Tara
Romaneasca
 Eftimie Murgu-in Banat
 Fratii Hurmuzaki-in Bucovina

Revolutia romana a fost pregatita de intelectuali romani aflati in strainatate.Un

rol important l-a avut Nicolae Balcescu care a precizat ca revolutia generala a
fost “ocazia ci nu cauza revolutiei romane”.

1
 Desfasurarea revolutiei

În Moldova, mişcarea revoluţionară a avut un caracter paşnic, ea mai fiind denumită

în epocă şi “revolta poeţilor” şi s-a concretizat printr-o petiţie în martie 1848 şi printr-un
program în august 1848. Petiţia cuprindea 35 de puncte şi a fost redactată, de catre
Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluţionari moldoveni care a avut loc la
hotelul Petersburg din Iaşi, cu ştirea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie.
Aceasta "petiţiune a boierilor şi notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită
atitudinii rezevate a principelui Sturza, care era presat de prezenta trupelor ruse la
graniţă. Simţind pericolul unei mişcări şi în Moldova, sub influenţa celor de afară,
domnitorul însuşi le-a cerut petiţia. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme
moderate, mai mult de ordin administrativ şi cultural, în conformitate cu Regulamentul
Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mişcării. Aceştia
urmau să fie trimişi în Turcia, însă au reuşit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i
treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria
Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu copilul în braţe şi cu pungile de galbeni"
pentru a-i elibera pe cei căzuţi prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reuşit să plece
în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - şi
mai ales în Cernăuţi - circa 50 de fruntaşi ai tineretului revoluţionar moldovean, printre
care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li
s-a adăugat şi Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În
august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de
Kogălniceanu sub titlul "Dorinţele partidei naţionale din Moldova". Acest program se
deosebea radical de petiţia din martie, fiind împotriva Regulamentului organic şi a
protectoratului ţarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică şi civilă, instrucţiune
gratuită, împroprietărirea ţăranilor şi se încheia cu o dorinţă arzătoare: unirea Moldovei
cu Muntenia.

În Ţara Românească, revoluţia s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova,
deoarece tinerii revoluţionari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat
traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de
seamă din acea vreme, precum şi o parte a administraţiei şi armatei.

 7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu şi Costache

Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluţionar.
 9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăşte citirea proclamaţiei
revoluţionare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanaţi pentru că doi dintre cei
mai importanţi membri ai clubului revoluţionar craiovean conduceau destinele în
Romanaţi. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul judeţului) şi
capitanul Nicolae Pleşoianu ai cărui dorobanţi primiseră ordin să se deplasase
din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta,
imediat după debarcare, agitatori revoluţionari veniţi de la Paris. Sub oblăduirea
lui Ioan Maiorescu şi Nicolae Pleşoianu va fi organizată de către Popa Şapcă, o
mare adunare populară la Islaz.

2
Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofiţerii: Gheorghe Magheru şi Nicolae
Pleşoianu, pe preotul Radu Şapcă pe membrii clubului craiovean: Ştefan Golescu, Ioan
Maiorescu şi ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li
s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell.

 11 iunie 1848, Bucureşti: Ştiind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează,

la Bucureşti proclamaţia de la Islaz care va deveni noua constituţie. A doua zi,
ruşii au protestat prin consulul lor şi au ameninţat că vor invada ţara. În aceste
condiţii, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluţionar se
deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.
 13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu şi
prima capitală a revoluţionarilor paşoptişti, înainte ca aceştia să ajungă la
Bucureşti.

Ioan Maiorescu a citit declaraţia de la Islaz în faţa unei mulţimi în delir. A doua zi, în
zorii zilei, când străzile oraşului erau amorţite iar craiovenii visau la idealurile revoluţiei,
reacţiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primeşte
delegaţia contrarevoluţionarilor, soldaţii colonelui Ion Vlădoianu, cunoscut reacţionar, se
strecoară, deghizaţi pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul guvernului
revoluţionar şi arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe Magheru,
alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu şi Ioan Maiorescu
adună în grabă dorobanţii, mobilizează locuitorii Craiovei şi înconjoară, la rândul lor,
partizanii contrarevoluţiei, despresurând sediul guvernului provizoriu.

 14 iunie 1848 Craiova. Guvernul adoptă ca steag naţional, tricolorul

revoluţionarilor. Primul steag tricolor al paşoptiştilor, cel purtat la Islaz de Popa
Şapcă şi după care au fost întocmite toate celelalte steaguri paşoptiste, a fost
cusut doar de mâinile domniţei Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru,
în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu şi pentru ca primul steag al
revoluţiei să poarte simbolul neprihănirii.
 15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoţit de o oaste
alcătuită din dorobanţii aflaţi sub comanda lui Nicolae Pleşoianu, cărora li se
alătură numeroşi ţărani, guvernul provizoriu revoluţionar pleacă spre Bucureşti.

În aceeaşi zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istambul. În timp ce turcii priveau cu
neutralitate evenimentele din Ţara Românească, ruşii care urmăreau cucerirea
strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi extinderea imperiului ţartist în Balcani, găseşte
revoluţiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităţilor. Ruşii declară că nu vor
tolera un focar revoluţionar la graniţa imperiului lor.

 16 iunie 1848 Bucureşti: Revoluţionarii ajung la Bucureşti în frunte cu membrii

guvernului provizoriu. Sunt întâmpinaţi cu entuziasm de populaţia Bucureştiului.
De teama represiunilor celor două imperii se retuşează guvernul provizoriu care
va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluţionarilor ci şi o aripă moderată. Noul
guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit şi va avea ca membri pe: Ion

3
 Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe
Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu şi Ion C. Bratianu.

19 iunie 1848 Bucureşti: Reacţionarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de

revoluţionari care cer sprijinul populaţiei. În fruntea apărătorilor guvernului se află
Ana Ipătescu şi Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primeşte conducerea armatei şi
sarcina constituirii bazei armate a revoluţiei în Oltenia.

 19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înţelegerii ruso-turce, ruşii vor invada Moldova
iar turcii vor pătrunde în Ţara Românească. Guvernul revoluţionar trimite o
delegaţie la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Paşa
asigurându-l de relaţiile cordiale ale guvernului revoluţionar faţă de turci.
Soliman cere dizolvarea guvernului care îşi schimbă denumirea în locotenenţă
domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell şi Nicolae
Golescu, noua formulă păstra membrii guvernului dar punea în faţă trei
persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenţei turcilor. Soliman
este bine primit în Bucureşti, nu intră cu armata, se dau reprezentanţii în cinstea
lui iar acesta recunoaşte locotenenţa domnească drept guvern legal. Urmarea
acestei recunoaşteri va fi recunoaşterea legalităţiui guvernului de către toate
guvernele europene cu excepţia ruşilor. Ruşii reclamă mituirea lui Soliman şi
incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în ţară şi cer sultanului
înlocuirea lui Soliman cu Fuad paşa, omul măsurilor dure.

 13 septembrie 1848 Bucureşti: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a

dus la lupta din Dealul Spirii între turci şi Compania de Pompieri condusă de
Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defaforabil revoluţionarilor
români.

 30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată

la 10 000 de ostaşi şi comandată de Hussein-Paşa, sute de săteni din jurul
Craiovei şi locuitori ai oraşului, inarmaţi cu puşti, suliţe, topoare şi coase, au
întâmpinat trupele străine, neţinând seama de superioritatea numerică
covârşitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor.
Revoluţia fusese învinsă.

În Transilvania mişcarea românească a avut un caracter preponderent naţional. O

parte din români au aderat la revoluţia burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în
componenţa ei şi câţiva români, iar apoi cea de la Debreţin ceva mai mulţi. Burgezia
maghiară revoluţionară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-şi
impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate
mişcările de împotrivire ale românilor, saşilor şi ungurilor rămaşi fideli Casei de
Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria,
fapt care a nemulţumit deopotrivă părţi importante ale românilor ardeleni, ale saşilor şi
maghiarilor. Însuşi poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii
Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din
300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi. În martie 1848 izbucnise revoluţia la

4
Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală
maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de
unitate naţională era înţeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei naţiuni
civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de
componenţa etnică eterogenă a ţării, ba tocmai prin omogenizarea forţată a specificului
diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale. Liderii românilor din
Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar şi au convocat o
adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor
transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj.
Se formează în Munţii Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul
Avram Iancu. Aceştia reuşesc doua victorii importante împotriva armatelor maghiare la
Abrud şi Mărişel. Pe lângă români se ridicaseră şi croaţii dar nici ei nu doreau să facă
parte din statul ungar. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca
aplanarea conflictului româno-maghiar dar Kossuth şi membrii nobilimii maghiare au
refuzat să acorde drepturi egale românilor. În lupta de la Şiria lângă Arad, armatele
ungureşti fură cu totul zdrobite de ruşi, iar Ungaria şi Ardealul vor fi predate de ruşi
austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianţe.

La întrunirea organizată de revoluţionarii munteni pentru a discuta participarea lor la

Adunarea de la Blaj, cei mai mulţi fruntaşi şi-au exprimat dorinţa de a participa la
reuniunea programata de revoluţionarii români transilvăneni. Unii revoluţionari munteni
ca Dumitru Brătianu au reuşit să ajungă la Blaj înainte ca autorităţile să impună măsuri
restrictive. Lui Nicolae Bălcescu şi celor care au solicitat eliberarea unui paşaport li s-a
refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de munteni
pentru Adunarea de la Blaj, autorităţile au răspuns prin ridicarea unui zid poliţienesc.
Totuşi unii revoluţionari munteni au reuşit să ajungă la Blaj. Mai favorizaţi de
evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj:
Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir,
Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mişcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente
Sever, Simion Balint, Simion Bărnuţiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu, Ioan
Dragoş, Ioan Sterca-Şuluţiu, David Urs de Margina.

Revolutia de la 1848 a fost infranta insa ea are o importanta deosebita deoarece a

contribuit la modernizarea spatiului romanesc si a fost un pas important in lupta pentru
unitate nationala.

5
 Unirea si reformele lui Cuza

În 1853 a izbucnit rãzboiul Crimeii numit astfel dupã peninsula Crimeea unde s-au
dat luptele, având drept pretext stãpânirea Locurilor Sfinte (Ierusalim şi Betleem), pe
care şi le disputau ortodocşii sprijiniţi de ţar şi catolicii sprijiniţi de Franţa. Adevãratul
motiv era controlul strâmtorilor Bosfor, Dardnele şi stãpânirea Mediteranei Orinetale.
Drept urmare, Franţa şi Anglia mai întâi, apoi Austria, au sãrit în ajutorul Turciei,
împotriva Rusiei. Luptele trebuiau sã se poarte în Dobrogea, însã din cauza bolilor, în
special al frigurilor, teatrul de operaţiuni se mutã în Crimeea. Trupele Ţariste sunt silite
sã se retragã din Ţãrile Române, iar în locul lor vin austriecii care încheiaserã la 1 iunie
1854 un tratat în sensul acesta cu turcii. Armatele aliaţilor înving şi ruşii sunt nevoiţi sã
cearã pacea, care a fost încheiată prin tratatul de la Paris în 30 martie 1856 şi care
cuprinde urmãtoarele clauze referitoare la Principate :

1. Se dã înapoi Moldovei trei judeţe din Basarabia : Calul, Bolgrad şi

Ismail, prin aceasta se urmãrea ca Rusia sã nu aibã acces la Dunãre.
2. Protectorul Ţarist e înlãturat, principatele româneşti rămân sub
suzeranitatea Porţii dar cu garanţia marilor puteri europene.
3. Înfiinţarea în principate a divanelor ad-hoc cu o largã reprezentare
socialã, ale cãror dorinţe vor fi examinate de puterile europene. În
timpul consultãrii divanelor ad-hoc Principatele fiind conduse de câte
un caimacan, adicã locţiilor de domn (Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica
fuseserã numiţi pe 7 ani şi termenul tocmai se împlinise).
4. Libertatea navigaţiei pe Dunãre şi neutralitatea Mãrii Negre.

Imediat ce se aflã de clauzele tratatului, în principate încep pregãtirile în vederea

convocãrii divanurilor, totodatã luând amploare curentul favorabil unirii. Austria şi
Turcia se împotriveau unirii datoritã intereselor pe care le aveau şi au încercat sa se
opună acesteia. În Muntenia nu au putut interveni deoarece caimacanul Alexandru
Ghica, fost domn, îşi fãcea cinstit datoria şi la Bucureşti se afla comisia marilor
puteri trimise sã supravegheze operaţiile electrorale.În Moldova caimacanul era

6
 contra unirii şi a falsificat alegerile. La intervenţia Franţei şi a împãratului Napoleon
al III-lea s-au fãcut alte alegeri cu membri favorabili unirii.
Divanurile ad-hoc alese, au formulat un memoriu cu dorinţele naţionale care a fost
aprobat de divanul moldovean la 7 octombrie 1857 cu 81 de voturi pentru şi 2 contra
şi cerea :
 respectarea drepturilor, principatelor şi a autonomiei lor;
 unirea principatelor într-un stat cu numele de România;
 prinţ strãin cu moştenirea tronului (datoritã neînţelegerilor frecvente
dintre prinţii de neam );
 neutralitatea principatelor;
 adunãrile obşteşti cu putere legiuitoare.
La Bucureşti în 9 octombrie 1857 este votatã în unanimitate o rezoluţie
asemãnãtoare în 4 puncte. Prin convenţia din 7 august 1858 marile puteri au hotãrât
ca Moldova şi Muntenia sã poarte numele Principatelor Unite, existând o Comisie
centralã la Focşani care va pregãti legile şi o Curte de casaţie comunã, în schimb
fiecare ţarã va avea domnul ei.
În Moldova în Camera electivã în 3 ianuarie se hotãrãşte alegerea ca
domn al Moldovei a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care va fi proclamat domn în 5
ianuarie 1859.

La Bucureşti sub presiunea maselor din 22-23 ianuarie 1859, exercitatã

asupra camerei elective, se acceptã în dimineaţa zilei de 24 ianuarie sã fie ales ca
domn al Ţãrii Româneşti tot Alexandru Ioan Cuza.

Puse în faţa faptului împlinit, marile puteri hotãrãsc sã cearã Porţii

recunoaşterea dublei alegeri. Austria nu este de acord la început, dar în cea de-a 3-a
şedinţã a Conferinţei de la Paris din 26 august din 1859, împreunã cu turcii recunosc
dubla alegere.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a ţinut numai 7 ani, dar a fost una dintre
cele mai rodnice din istoria ţãrii. Conducerea cu 2 guverne, cu 2 capitale şi 2 adunãri
era greoaie, domnul ajungând cu greu de la Iaşi la Bucureşti. În septembrie 1860 face o
vizitã sultanului, şi reuşeşte sã obţinã aprobarea completã a unirii la 4 decembrie 1868.
Acum se formeazã un singur guvern, o singurã capitalã, Bucureşti şi un singur

7
parlament care îşi deschide şedinţa în 24 ianuarie 1862. De atunci, pe actele oficiale
începe sã scrie România, iar unirea era completã şi definitivã.

Odatã realizat acest deziderat, dominatorul începe o serie de reforme prin

secularizarea averilor mãnãstireşti în 1863.

Legea împroprietãririi ţãranilor întâmpinã o mare opoziţie în Camerã şi, prin loviturã de
stat, dominatorul dizolvã Camera şi schimbã regimul în 1864.

A.I. Cuza promoveazã o nouã construcţie şi o nouã lege electoralã prin care
creşte considerabil numãrul alegãtorilor şi putinţa de a fi ales.

Pe temeiul noii construcţii la 26 august 1864, promulgheazã legea împroprietãririi

ţãranilor în urma cãreia 511.896 familii au primit aproximativ câte 4 hectare de pãmânt.

În perioada 1863 - 1965 sunt emise o serie de legi care organizeazã noul stat
român modern. Tot în aceastã perioadã se înfiinţeazã primele universitãţi (Iaşi 1860 şi
Bucureşti 1864), apar o serie de conservatoare, şcoli de belle - arte, siviculturã şi
gimnazii.

Legea ruralã şi lovitura de stat i-au atras multe antipatii, iar opozanţii au
organizat un complot în care a fost atrasã şi o parte a armatei Bucureştiului, obligând
domnitorul sã abdice în noaptea de 23 februarie 1866.

Restul vieţii l-a petrecut la Viena şi Florenţa şi a murit în 1873, la 53 de ani în

Germania. Rãmãşiţele pãmânteşti se aflã la biserica Trei Ierarhi din Iaşi alãturi de cele
ale lui Dimitrie Cantemir.

8
 Print strain si constitutia din 1866

Dupa abdicarea lui Cuza era necesara aducerea unui print strain conform cerintelor
adunarilor ad-hoc,pentru a nu pune in pericol unirea.Propunerea i-a fost facuta lui Filip
de Flandra dar acesta a refuzat.Oamenii politici s-au orientat apoi spre Carol de
Hohenzolern Sigmaringen,ruda cu familia domnitoare din Prusia.Carol a acceptat si a
venit in tara,iar la 10 mai 1866 a depus juramantul,devenind domnitorul Romaniei sub
numele de Carol I.

O prima masura luata de Carol I a fost Constitutia din 1866.se trecea astfel la o noua
forma de guvernamant si anume monarhie constitutionala ereditara.Monarhul conduce
pe baza unei constitutii iar domnia se transmite din tata in fiu pe linie masculina in
familia regala.

Carol I a condus Romania in razboiul de independenta(1877-1878).In anul 1881

Carol I si regina Elisabeta au fost incoronati ca regi.Romania a fost proclamata regat si
au fost stabilite Domeniile Coroanei.In aceasta perioada au aparut in Romania primele
partide politice:

-Partidul Liberal-format in 1878 si condus de I.C.Bratianu(reprezenta burghezia)

-Partidul Conservator-format in 1880,iar printre conducatori se afla Lascar

Catargiu(reprezenta mosierimea)

Pentru a pune capat luptelor pentru putere dintre aceste partide,Carol I a introdus
Rotativa Guvernamentala(1895) prin care cele doua partide veneau pe rand la
guvernare.

Constituţia din 1866 este prima constituţie propriu-zisă a României, adoptată după
modelul Constituţiei Belgiei din 1831. Constituţia a fost adoptată în timpul regelui Carol I
, fiind cea mai longevivă constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă realizare a
regimului lui Carol I. Ea a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866.

Ea transforma România în monarhie constituţională ereditară (în linie coborâtoare

directă şi legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din
bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi
coborâtorilor lor - Art. 82) şi prevedea principii democratice precum: separarea puterilor
în stat, responsabilitate ministerială, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar menţinea
totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani plătite,

9
astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate
conservatori.

A fost prima constituţie elaborată fără concurs străin şi fără aprobare externă,
devenind un act de manifestare a independenţei, făcând abstracţie de suzeranitatea
otomană şi garanţia colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru
evoluţia statului român pe baze moderne şi democratice.

Constituţia din 1866 şi-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constituţiei din
1923.

Războiul de Independenţă al României

Războiul de Independenţă al României dintre anii 1877-1878 a fost un pas important al

României spre unificarea deplină. România s-a folosit de lupta dintre Imperiul Otoman şi
Imperiul Rus pentru a-şi declara independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era
Imperiul Otoman iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist) şi a deveni un actor important în
Balcani.

În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a

asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a condus forţele armate
române într-un război de independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României
în 1881.

Evoluţiile care au anticipat intrarea efectivă a ţării noastre în luptă au reprezentat nu numai un
îndelungat şi asiduu efort al conducerii politice române pentru închegarea unei eventuale alianţe
militare a popoarelor balcanice, aflate sub dominaţia Înaltei Porţi, dar şi un real sprijin acordat
emigraţiei revoluţionare bulgare şi sârbe care lupta pentru eliberarea propriilor popoare. Mai
mult, din cauza atitudinii politice ameninţătoare a Imperiului Otoman, sprijinul României a
trebuit acordat în cel mai mare secret. Între altele menţionăm că Înalta Poartă refuzase statului
român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi “România” şi din
cauza faptului că acesta permitea înarmarea şi organizarea cetelor de bulgari şi sârbi pe teritoriul
său.

Acţiunea de susţinere a dezideratelor naţionale bulgare dura de mai multe decenii, cunoscute
fiind acordarea de către cercurile conducătoare şi populaţia românească de azil emigranţilor
bulgari, permisiunea de a forma organizaţii precum Comitetul Central Revoluţionar Bulgar de la
Bucureşti, oferirea de modele de dezvoltare culturală, amplificarea dezideratelor bulgăreşti prin

10
presa românească pentru a fi cunoscute de către întreaga Europă. În final, România a luat poziţie
deschisă faţă de situaţia din Bulgaria protestând la 20 iulie 1873, pe lângă Marile Puteri europene
faţă de starea în care se afla poporul bulgar.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi Imperiul
Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era
imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului
Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu
numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să
garanteze integritatea tuturor teritoriilor ţării, Convenţia din 4/16 aprilie 1877, care obliga
guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.
Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în
evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări
conflictuale „de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării. La 9 mai Adunarea Deputaţilor
a votat actul Independenţei, iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin
sancţionarea de către domnitor şi promulgarea în Monitorul Oficial. Proclamarea independenţei
era expresia voinţei tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit
diferit în funcţie de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar
trebuia parcursă o alta, aceea a obţinerii recunoaşterii independenţei pe câmpul de luptă pentru a
putea fi impusă Porţii Otomane, singura cale de urmat în situaţia dată a fost de a semna doar un
tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul
României, ceea ce a dus la declansarea războiului ruso-otoman început în primăvara anului
1877 şi desfăşurat pe 2 fronturi: unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a
luptat armata română, la solicitarea expresă a Curţii de la Sankt-Petersburg, dar şi sârbi,
muntenegreni şi bulgari, organizaţi în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele
operaţiuni s-au desfăşurat în Balcani. De altfel, utilizarea teritoriului românesc de către armata
rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Ţarist.

Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în
care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii
româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o
importantă jertfă pentru ţara noastră .

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-

Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La
28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii
ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a VidinuluiVale a
Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populaţie românească (vlahă) aflată
în contact neîntrerupt de-a lungul timpului şi în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul
stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează şi primirea pe care Primarul Vidinului şi
locuitorii săi au făcut-o armatei române şi principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă.
La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.. Aceasta,
împreună cu întreaga România a participat la război cu o armată de 58700 oameni şi 190 de
tunuri moderne. Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul şi
abnegaţia cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în

11
presa străină şi de către personalităţi europene precum marchizul Gramez de Wardes, Prinţul
Gorceakov sau Izzet Fuad Paşa.

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin

Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru
campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună,
care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost
admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc
de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878. Principatele Unite Române, Serbia
şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă.
Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Pentru o parte a
despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea,
pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe
nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.

Tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza
interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul
Imperiului Ţarist, îndeosebi prin apariţia unui aşa-numit Principat autonom al Bulgariei, în
realitate un cap de pod al tradiţionalelor interese ruseşti în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise
cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus
reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean.

Ca urmare, în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. Principatele Unite Române (şi
Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu
fusese încă recunoscută "de jure". Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de
externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării
conform "dreptului cel vechi" şi jertfelor făcute în război. Expunerea delegaţilor români nu a fost
luată însă în consideraţie.

Prin Tratat  s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau Delta Dunării,
Insula ŞerpilorDobrogeaSilistra - sud de Mangalia. Opoziţia categorică a delegaţiei ţariste, lesne
de înţeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul înşelător al panslavismului, a dus la
eşecul intenţiei puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra, traseul
definitiv la frontierei româno-bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie
internaţională. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail -
reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu
cedarea celor trei judeţe mai sus-amintite. O va face însă Curtea imperială de la Sankt-
Petersburg, prin forţarea unui "schimb" de teritorii, care nu i-au aparţinut niciodată de drept,
stârnind revolta unanimă a clasei politice româneşti faţă de cedarea Bugeacului în schimbul
Dobrogei de Nord, stare de fapt speculată ulterior de istoriografia bulgară pentru a demonstra
aşa-zisa lipsa de dorinţă a românilor pentru a prelua teritoriul bulgăresc dintre Dunăre şi Marea
Neagră, posesiune politică românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân.

Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat

egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a
ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a

12
permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii
balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne
într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.

Razboiul de intregire nationala

(participarea Romaniei laPrimul Razboi Mondial)

România până la intrarea în război: România era condusă de regele Carol I de

Hohenzollern din 1866. Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declaşarea primului război
mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre
cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era
atacat. Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat
războiul şi, prin urmare, Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului
său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.

România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel,
Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care
fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867.Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara
anului 1916. Dacă România s-ar fi alăturat efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai
înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare
victorie. Anumiţi istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României,
deoarece se temea că va fi pusă în discuţie şi situaţia teritoriului smuls din trupul Moldovei în
1812, Basarabia Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război
a României, Aliaţii căzuseră de acord în secret să nu-şi onoreze după război angajamentele cu
privire la expansiunea teritorială românească.

Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război
Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare – 500.000 de
militari, organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti,
era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von
Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut
planuri pentru atragerea ţării de partea Puterilor Centrale.

13
Intrarea României în război, august 1916: Pe 27 august 1916, trei armate române au
trecut la atac traversând Carpaţii Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri
au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar, la mijlocul lui
septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor
fiind oprită. Ruşii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar aceşti militari nu
au fost aprovizionaţi corespunzător.

Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care
a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a
fost declanşat din Bulgaria pe direcţia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre
poziţiile de pe Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele
bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a
hotărât să suspende ofensiva în Transilvania şi să se concentreze pe distrugerea grupului de
armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămânda, presupunea
atacarea forţelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc şi spate, după traversarea Dunării pe
la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o
ofensivă spre Cobadin şi Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii româneşti au forţat cursul Dunării
la Flămânda şi au creat un cap de pod lat de 14 kilometri şi adânc de 4 kilometri. În aceeaşi zi,
diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese
limitate. Eşecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu
furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de
peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operaţiune. Consecinţele acestui eşec au
fost uriaşe pentru tot restul campaniei. Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi
trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a
armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată Bucureşti – Constanţa.
Au urmat lupte grele, cu atacuri şi contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis
din fucţia de şef al Statului Major). El a declanşat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac
a fost declanşat împotriva Armatei I română lângă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea
românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reuşit să taie
coloanele române în marş lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munţi, iar
germanii au reuşit să ocupe Pasul Turnu Roşu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat
forţele germane la Braşov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care
acţiona în nordul ţării s-a retras în condiţiile în care armata austriacă exercita o presiune
moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi
în interiorul graniţelor naţionale.

În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de

pregătiri atente, şi a trupele amestecate de sub comanda sa au reuşit să învingă pe cele ruse. Ruşii
au fost forţaţi să se retragă din Constanţa spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar
demoralizată, dar şi cu proviziile pe sfârşite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o
jumate din armata sa lângă oraşul Sviştov(Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forţeze cursul
Dunării.

14
Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânâd neocupată datorită stategiei de apărare în
triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menţionată anterior), care a rămas
neclintită în apărarea Carpaţilor Răsăriteni, protejând Iaşii împotriva atacurilor germane repetate.
În mai 1917, armata română a atacat alături de aliaţii ruşi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski.
După ce au reuşit să rupă frontul austro-ungar la Mărăşti, avansarea trupelor ruso-române a
trebuit să fie oprită datorită eşecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forţele lui Makensen au
contraatacat, dar au fost învinse la Mărăşeşti. Când bolşevicii au cucerit puterea în urma
Revoluţiei din Octombrie şi au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost
lăsată complet izolată şi încercuită de forţele ostile, neavând altă opţiune decât să iasă la rândul
ei din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale Păcii de la Bucureşti. După ofensiva
încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei,
România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se
încheie în vest.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate
zdrobitoare a voturilor. Pe 14 octombrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina a votat pentru
unirea cu Ţara(unirea realizandu-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie acelaşi an, şi
reprezentanţii românilor şi saşilor din Transilvania a adoptat o proclamaţia de la Alba Iulia de
unire cu Regatul Român.

Marea Unire

Pentru romani ,aceasta a insemnat implinirea sperantelor lor de a uni intr-un singur stat
toate teritoriile locuite majoritar de romani.Romania Mare ia acum nastere prin efortul
conjugat al populatiei romanesti din provinciile aflate pana acum sub stapanire straina si
al interventiilor diplomatice ale regatului Romaniei pe langa Congresul de pace de la
Paris.
Unirea Basarabiei cu Romania..A fost prima provincie care s-a unit cu patria mama.La 3
aprilie s-a infiintat Partidul National Moldovenesc.

In octombrie 1917 Sfatul Tarii a proclamat autonomia acestei provincii fata de Rusia.La
2 decembrie Sfatul Tarii a proclamat Republica Democratica Moldoveneasca in cadrul
federatiei ruse.In ianuarie 1918 si-a proclamat independenta .La 21 martie 1918 Sfatul
Tarii din Chisinau a votat cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu Romania.Rusia
Sovietica a rupt reatiile diplomatice cu Romania si i-a sechestrat tezaurl.

Unirea Bucovinei cu Romania.In contextual dezmembrarii Austro-Ungariei.situatia

15
Bucovinei ere incerta,fie urma sa fie anexata la Galitia sau Ucraina.Romanii au respins
cele doua planuri si la 14 octombrie 1918 la Cernauti s-a constituit Consiliul National
Roman,condus de Iancu Flondan. Acesta a organizat la 15 pe 28 noiembrie la
Cernauti ,Congresul General al Bucovinei care a votat unirea Bucovinei cu Romania
Unirea Tranilvaniei cu Romania Noul imparat al Austri-Ungariei,Crol I a incercat sa
salveze dezmembrarea imperiului prin federalizarea lui conform documentului,,Catre
popoarele mele credincoiase”.

La 29 septembrie Partidul National Romanesc din Transilvania a adoptat,,Delaratia de

autodeterminare a provinciei”citata in parlamentul de le Budapesta de Alexandru Vaida
Voievod. La 18 octombrie 1918 s-a infiintat la Arad Consiliul National Roman compus
din 6 membrii PNR si 6 , PSD.La 2 noembrie 1918 Ungaria si-a proclamat independenta
si a incercat sa negocieze cu CNRC referitor la statutul Transilvaniei .

Negocierile au esuat si CNRC a convocat o adunare nationala a romanilor la Alba

Iulia.Adunarea a avut loc pe data de 1 decembrie,unde au participat 1228 de delegati,si
peste 10.000de romaniA fost votata rezolutia de unire cu Romania,citita de Vasile
Goldis.S-a infiintat Consiliul Dirigent condus de Iuliu Maniu si Marele Sfat National.

Recunoasterea Unirii

Unirea a fost recunoscuta in cadrul tratatelor semnate la Conferinta de la

Paris,Versailles 1918-1920.Unirea Bucovinei cu Romania a fost recunoscuta in tratatul
cu Austria,Saint Germaine.Unirea Transilvaniei cu Romania a fost recunoscuta in
tratatul cu Ungaria(Trianon) 4 iunie 1920.Unirea Basarabiei cu Romania a fost
recunoscuta intr-un tratat separate incheiat la Paris in octombrie 1920.

CONCLUZII
La temelia Romaniei unitare a stat nu o victorie militara ci actul de vointa al natiunii
romane
Maretia Marii Uniri sta in faptul ca nu este opera unui partid politic sau a unui guvern,
nici a tratatelor de pace, ci fapta intregii natiuni romane.
Romanii din Basarabia, Bucovina si Transilvania vroiau Romania cu vechiul regat si
crearea statului national roman, dar, in acelasi timp, vroiau si garantii ca unele aspect e
negativedin patri mama nu se vor extinde si asupra lor
Astazi, ziua de 1 decembrie este sarbatoarea nationala a Romaniei.

16
 Bibliografie

 C. Giurescu,Dinu C.Giurescu „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până
astăzi”,Editura Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti 1975
 Florin Constantiniu “O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers
Enciclopedic Gold,editia a 4-a,Bucuresti 2010
 George Fotino „Pagini din istoria dreptului romanesc”,Editura Republicii Socialiste
Romania, Bucuresti 1972

17