TAINA CUNUNIEI ÎN LUMINA SFINTELOR CANOANE

Lumea contemporană trăieşte sub imperiul unei confruntări şi frământări asupra actualităţii
Sfintelor Canoane. Înainte de a încerca un posibil răspuns s-ar cuveni să explicăm „in
extenso” termenul de „canon” şi istoria sa, pentru a crea o imagine de ansamblu şi a descoperi
adevărata „lumină” care veghează, după atâtea sute de ani, duhul ocrotitor al Bisericii.

Biserica întemeiată de Iisus Hristos are la bază o singură lege - legea lui Hristos - şi urmăreşte
împlinirea unei singure dreptăţi - dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus
Hristos a făcut începutul împărăţiei lui Dumnezeu prin Biserica Sa, dar împărăţia cerurilor nu
s-a stabilit deplin încă. Biserica trăieşte, aşadar, între deja şi nu încă.

Hristos a mântuit deja omenirea, dar noi încă nu am devenit părtaşi ai acestei mântuiri în mod
deplin. Hristos a adus deja sfinţenia, dar păcatul încă nu a fost legat. Biserica se află între timp
şi veşnicie, între lumea creată şi lumea spirituală, între creaţia decăzută şi creaţia desăvârşită,
între păcat şi sfinţenie. Biserica se află în luptă continuă: a-L face prezent pe Hristos în viaţa
oamenilor, dar şi a-i ridica pe oameni din robia păcatului, spre întâlnirea cu Hristos. Biserica
îl coboară pe Hristos pentru ca oamenii să urce spre El.

În această luptă continuă a Bisericii, ea nu este lipsită de ispite, iar pentru a se apăra de aceste
ispite în interiorul Bisericii s-a născut o nouă armă: legea Bisericii, numită canon.

Legea Bisericii are rolul de a întări şi apăra legea lui Hristos în Biserică. Ea este produsul
Bisericii în decursul istoriei ei. Sfintele canoane sunt documente de importanţă deosebită ce
ne arată felul în care Biserica a lucrat mântuirea oamenilor şi a apărat fiinţa ei de orice ispită.

A considera azi canoanele depăşite înseamnă a te mărgini într-o concepţie bolnavă, înseamnă
a ceda în faţa unei lupte ce trebuie câştigată sau a te complace cu păcatul.

Canoanele au o dimensiune lăuntrică ce se bazează în primul rând pe iubire şi credinţă, altfel

se cade în formalism. Canoanele au ca izvor legea lui Hristos şi urmăresc întruparea dreptăţii
împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, în Biserică. Ele dau viaţă pentru că izvorăsc din viaţă, de
aceea ele sunt veşnice, iar Biserica nu cunoaşte practica abrogării, a desfiinţării lor. Canoanele
sunt o măsură împotriva celor fără măsură, o dreptate împotriva nedreptăţii şi o lege împotriva
fărădelegii.

Din această perspectivă, Taina Cununiei primeşte o nouă dimensiune şi realitate, arătând că
nu se poate face la întâmplare şi oricum, ci ţinând cont şi de legea lui Hristos, cuprinsă în
Sfintele Canoane. Cununia este Taina care aduce între cei doi soţi harul lui Dumnezeu şi
sfinţeşte hotărârea lor de a fi împreună până la sfârşitul vieţii.

Clement Alexandrinul, dorind să arate frumuseţea şi înălţarea Cununiei, nu se sfia să afirme:

„Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământean, ci
întruchipare a lui Dumnezeu însuşi”.

Ea se bazează pe legătura „dragostei curate”, care e întâlnire cu celălalt, e lupta cea mare a
depăşirii de sine (Cristos Yannaras).
Cu cât îl iubesc mai mult pe celălalt, cu atât îl cunosc mai mult, cred în el şi mă dăruiesc
dragostei lui. În acest context căsătoria apare ca o continuă surpriză a „descoperirii” celuilalt,
o mereu însetată dorinţă de cercetare a unicităţii persoanei sale.

Încununarea celor doi aduce în primul rând o asumare a unei cununi de martiri. Fiecare îl
primeşte pe celălalt ca şi gazdă, cu toate ale sale bune, şi rele, investeşte în celălalt
sentimente.

Ortodoxia a definit unirea dintre bărbat şi femeie ca Taină, accentuând harul şi iubirea în
realizarea acestei unităţi. Unitatea dintre cei doi este comparată cu cea dintre Hristos şi
Biserică, iar familia restaurată în Hristos devine „eclessia minor”, în care bărbatul
întruchipează pe Hristos iar femeia Biserica.

Scopul familiei creştine nu este acela al naşterii de copii într-un mod necesar, pentru că
familia şi iubirea nu au nevoie de o astfel de justificare. Naşterea de copii în familie este
consecinţa iubirii dintre bărbat şi femeie, iar nu justificarea ei.

Schmemann explica atât de frumos: „Nu iubim pentru ca să avem copii; iubirea n-are nevoie
de justificare. Noi nu spunem: iubirea dăruieşte copiii, de aceea e bună, ci iubirea e bună, de
aceea dăruieşte copii”.

Bunătatea iubirii nu este consecinţă în urma dăruirii copiilor, ci este cauza care face posibilă
crearea de copii.

În lumina Sfintelor Canoane, Taina Cununiei aduce câteva condiţii pe care cei doi miri trebuie
să le îndeplinească pentru a putea primi încuviinţarea şi binecuvântarea Bisericii.

Prima condiţie vizează credinţa ortodoxă a mirilor, ce nu ţine de formă ci de esenţă. Canonul
10 Laodiceea interzice căsătoriile mixte, iar canonul 31 al aceluiaşi sinod din Laodiceea
admite căsătoria numai dacă mirele eterodox trece la Ortodoxie.

A doua condiţie este ca naşii mirilor să fie ortodocşi şi cununaţi între ei. Naşii sunt părinţi
duhovniceşti, de aceea este nefiresc să fie naşi doi tineri necăsătoriţi pentru că se pierde
misiunea duhovnicească a năşiei. Pravila Mare opreşte şi pe călugări de a fi naş sau de a oficia
Taina Cununiei, pentru că „este fără cale şi nu se cuvine ca să binecuvânteze nunta unui care
s-a lipsit de nuntă”. Biserica mai recomandă ca naşii de la cununie să nu fie rudă cu nici unul
dintre miri.

A treia condiţie vizează pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină prin spovedanie şi împărtăşire,
prin care preotul poate stabili şi da dezlegare pentru cununie.

O altă condiţie aminteşte că preotul poate săvârşi Taina Cununiei numai în jurisdicţia sa,
pentru că este cel mai în măsură să-şi cunoască enoriaşii, iar astfel să evite anumite necazuri şi
profituri păcătoase.

Căsătoria civilă este o altă condiţie, fără de care Taina Cununiei nu se poate săvârşi. Această
condiţie apare în Biserica Ortodoxă o dată cu Codul lui Cuza din 1865 şi este reînnoită de
Constituţia României din 1991, art.44,2: „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă”.
Canonul 11 al lui Timotei al Alexandriei prevede că nu se cuvine să binecuvântezi nunta
nelegiuită, arătând şi el, prin aceasta, că se cuvine ca Taina Cununiei să fie respectată prin
împlinirea tuturor condiţiilor, inclusiv aceea a căsătoriei civile.

O condiţie, în felul ei mai specială, se referă la studenţii şi elevii seminarişti care vor să
devină preoţi; trebuie să prezinte preotului săvârşitor binecuvântarea de căsătorie acordată de
către episcopul eparhiot.

Canonul 59 al lui Vasile cel Mare descoperă valoarea logodnei bisericeşti ce-i consideră pe
cei doi aproape soţ şi soţie, şi legaţi în Dumnezeu.

Canonul 52 al Sinodului din Laodiceea interzice săvârşirea de nunţi şi zile de naştere în Postul
Mare, în celelalte posturi de peste an, în zilele praznicelor împărăteşti, între Crăciun şi
Bobotează şi în Săptămâna Luminată. Duhul luminii trebuie convertit prin lucrarea Bisericii.

Biserica Ortodoxă acceptă şi Cununia a doua şi (sau) a treia, dar o consideră un remediu
pentru starea de păcat a credincioşilor, potrivit canonului 87 al lui Vasile cel Mare. Ea se face
prin pogorământ ce vine de la episcop şi nu atentează la harul Cununiei, care rămâne
indisolubil, este numai o practică de vindecare a păcatului. Rugăciunile care se fac sunt pline
de umilinţă pentru slăbiciunea trupului. Canonul 7 al Sinodului din Neocezareea arată clar şi
el că nunta a doua are caracter de penitenţă.

Canonul 54 al Sinodului VI Ecumenic opreşte următoarele căsătorii: doi fraţi cu două surori,
doi veri primari şi doi verişori „de-al doilea” între ei, tatăl şi fiul cu mama şi fiica, tatăl şi fiul
cu două surori, şi mama şi fiica cu doi fraţi.

Canonul poate fi definit ca pavăza dintre legea lui Hristos şi păcat. El arată locul din Biserică
pe calea lui Hristos şi devine inconfundabil.

În lumina Sfintelor Canoane, Taina Cununiei îşi descoperă realitatea dincolo de starea ei
mistică, de comuniune, ce-şi regăseşte izvorul în dragostea treimică. Fără canoane, Taina
Cununiei ar legifera, poate, un desfrâu, condamnat de canonul 26 al lui Vasile cel Mare:
„Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă”.

Să descoperim lumina canoanelor în viaţa noastră pentru ca astfel să păşim pe calea cea
strâmtă a urmării lui Hristos ce ne îndeamnă necontenit: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru
desăvârşit este”.