Utilizarea integrată a hipnozei şi a terapiei cognitiv-comportamentale

în tratarea afecţiunilor somatice şi psihice

După un capitol de Carol Ginandes

Capacitatea minţii de a evoca modificări fiziologice la nivelul corpului este în prezent

bine documentată de cercetări tot mai numeroase, în primul rând în domeniile

• Psihoneuroimunologie
• Medicină comportamentală
Şi
• Hipnoză

(Ader, Felton şi Cohen, 1991; Astin, Shapiro, Eisenberg şi Forys, 2003; Kiecolt-
Glaser, McGuire, Robles şi Glaser, 2002)

Hipnoza contemporană s-a dovedit a fi utilă în numeroase aplicaţii

• Psihologice
• Comportamentale
Şi
• Medicale

(Brown şi Fromm, 1987; Covino şi Frankel, 1993; Fredericks, 2001; Lynn, Kirsch,
Barabasz, Cardena şi Patterson, 2000)

De-a lungul istoriei umanităţii tehnicile hipnotice şi ritualurile de transă au fost

utilizate pentru a modifica percepţia senzorială, petru a influenţa funcţionarea
fiziologică şi pentru a media cursul vindecării la nivel somatic. Vechii babilonieni şi
medicii egipteni utilizau astfel de ritualuri pentru a invoca puterile vindecătoare ale
zeilor. Ulterior, medici greci şi romani îşi trimiteau pacienţii aflaţi în convalescenţă în
anumite temple unde erau instruiţi să creeze „viziuni” legate de însănătoşire. Culturile
răsăritene au cultivat întotdeauna practicile care conectau mintea şi corpul, cum era
yoga sau tai chi sau multe forme de meditaţie. Alte practici tradiţionale utilizau o
mixtură de cântec, dans, bătut la tobe, călătorii şamanice pentru a atinge stări mentale
modificate, adesea cu scopul stimulării însănătoşirii

ORIGINILE HIPNOZEI MEDICALE

Se consideră că originile hipnozei medicale contemporane se situează la

nivelul practicii lui Franz Anton Mesmer, în secolul al XVIII-lea, care cu ajutorul a
ceea ce s-a numit pasă mesmerică, vindeca diverse stări disfuncţionale care astăzi ar fi
numite funcţionale sau psihosomatice. În epocă, Mesmer a fost considerat de unii un
escroc iar de alţii un revoluţionar în medicină. În cele din urmă, teoriile şi tehnicile lui
Mesmer au fost discreditate, după o investigaţie făcută de Comisia Regală Franceză la
1784. S-a spus atunci că rezultatele lui erau mai curând rodul imaginaţiei.
Deşi această discreditare a teoriilor lui Mesmer a aruncat hipnoza înapoi în
umbră, în anii de după 1840, un chirurg britanic, James Esdaile care practica chirurgia

1
în India a utilizat teoriile lui Mesmer şi a documentat sute de proceduri chirurgicale în
care a utilizat transa hipnotică. Astfel el a anticipat cu circa 150 de ani cercetările
curente focalizate asupra potenţialului medical şi psihobiologic al intervenţiilor
adjuvante utilizatoare de hipnoză. Utilizarea hipnozei medicale ca adjuvant a avut ca
rezultat o mai scăzută rată a mortalităţii, a infecţiilor postchirurgicale şi a
complicaţiilor postoperatorii. De asemenea se părea că pacienţii suferă de mai puţină
durere ca rezultat al utilizării acestor tehnici hipnotice. Din nefericire însă, odată cu
apariţia anesteziei determimnată pe cale chimică, hipnoza ca adjuvant chirurgical a
fost abandonată pentru un secol.

Numai în ultimii 25 de ani au reînceput să fie evocate aceste origini istorice

ale utilizării medicale a hipnozei şi anume atunci când s-a avansat mult în domenii
precum medicina comportamentală, psihoneuroimunologia şi medicina integrativă.

Benson, Arns şi Hoffman, 1981; Miller şi Cohen, 2001; Zachariae şi alţii, 1990

APLICAŢII CONTEMPORANE ALE HIPNOZEI

Cel mai celebru hipnoterapeut al secolului douăzeci, Milton Erickson, nu a putut fi

asimilat perfect nici curentului care considera hipnoza ca stare modificată a
conştiinţei, nici aceluia care susţinea că hipnoza este o realitate psihologică construită.
Adepţii lui Erickson definesc hipnoza totuşi într-un limbaj asemănător celor care
privesc hipnoza ca stare modificată a conştiinţei, anume, ei spun că „transa permite
depăşirea mecanismelor de apărare conştiente, obişnuite şi accesul la resurse
inconştiente. Comunicarea este stimulată iar subiectul este capabil să audă şi să
înţeleagă la nivele multiple” (Dafinoiu, 2003)
Aplicaţiile contemporane ale hipnozei sunt incluse în patru mari categorii:
psihologice, comportamentale, medicale şi de dezvoltare personală. În aria medicală
există o varietate largă de modalităţi de utilizare a hipnozei în chirurgie, medicină
internă, stomatologie, cu efecte atât comportamentale cât şi somatice asupra bolii.
Până în prezent, cele mai multe aplicaţii ale hipnozei medicale au determinat
numeroase efecte nepsihiatrice. În primul rând ea poate fi folosită pentru a diminua
aspecte comportamentale şi funcţionale ale bolii, pentru a ameliora simptomatologia,
diminuând caracteristice neconfortabile şi anxietatea generată de diverse proceduri
medicale. Printre astfel de aplicaţii se numără diminuarea reacţiei de teamă faţă de
diverse proceduri medicale (ex. claustrofobia în cazul pacienţilor cărora li se face
computertomografie la nivelul capului), crearea analgeziei şi diminuarea presiunii
sangvine la nivelul inciziei chirugicale, controlarea efectului emetic al chemoterapiei.

Blakfield, 1991; Hilgard şi Hilgard, 1994; Lang, benotsch, Fick, Lutgendorf, Berbaum
şi Berbaum, 2000; Redd, Andresen şi Minagawa, 1982; Montgomery, DuHamel şi
Redd, 2000

Hipnoza aplicată în condiţii medicale s-a dovedit de asemenea a fi utilă şi în afecţiuni

mediate de stres, precum alergiile, astmul bronşic, tulburările cardiovasculare cu
componentă psihogenă, insomniile, problemele gastrointestinale, durerile de cap şi
afecţiunile dermatologice.

Palsson, Turner, Johnson, Burnelt şi Whitehead, 2002; Patterson, Goldberg şi Ehde,

1996; Shenefelt, 2000

2
Cu toate că experimentele riguroase sunt extrem de puţine, metaanaliza lui Pinel şi a
lui Covino (2000) cu privire la aplicaţiile medicale ale hipnozei evidenţiază
eficacitatea ei în domenii precum pregătirea preoperatorie, astmul bronşic, tulburările
dermatologice, bolile ginecologice, afecţiunile gastrointestinale, hemofilia şi ca
tratament adjuvant al efectului emetic al chimioterapiei. Din nefericire, astfel de
tratamente adjuvante continuă să lipsească cu desăvârşire şi astăzi din lista opţinilor
de tratament oferite de asigurări şi de centrele medicale.

VINDECAREA CU AJUTORUL HIPNOZEI

Capacitatea hipnozei de a modifica undele cerebrale şi funcţionarea sistemului

imunitar (Benson, 1975; Crawfor, Gur, Skolnick, Gur şi Benson, 1993; Graffin, Ray
şi Lundy, 1995; Madrid şi Barnes, 1991) sugerează capacitatea sa de a realiza
modificări structurale la nivelul ţesuturilor, vindecarea la nivel anatomic şi funcţional.
Aplicaţiile medicale la nivel somatic ale hipnozei includ un domeniu de graniţă care
ar putea fi denumit „vindecarea structurală”; aceasta este utilizarea hipnozei pentru a
influenţa cursul şi viteza vindecării în plan somatic, la nivelul ţesuturilor. În ciuda
numeroaselor aplicaţii medicale adjuvante care au fost documentate, există un număr
foarte redus de studii experimentale menite să verifice potenţialul de stimularea
vindecării, a modificărilor structurale la nivelul ţesuturilor. Cu toate acestea există
numeroase cazuri clinice raportate, precum cele care descriu îndepărtarea negilor şi a
altor afecţiuni psihocutanate (Ewin, 1992; Shenefelt, 2000) şi vindecarea arsurilor.
Atunci când au utilizat intervenţia hipnotică în primele ore după o arsură severă, Ewin
(1983) şi Patterson şi colaboratorii (1996) au realizat deopotrivă blocarea reacţiilor
inflamatorii şi modificarea dimensiunilor leziunilor la arsurile de gradul 3.
Dar aceste utilizări ale hipnozei care includ vindecarea accelerată a rănilor şi
ameliorarea tulburărilor sistemice au fost prea puţin verificate şi ca atare nu sunt încă
recunoscute ca metodă de bază în practica medicală şi nici chiar în rândul aplicaţilor
hipnozei. Cu toate acestea, unele verificări recente indicau faptul că vindecarea
afecţiunilor la nivel somatic este o arie fertilă pentru investigaţiile clinice şi
experimentale de realizat cu ajutorul hipnozei.

• STUDII CARE PROBEAZĂ VINDECAREA ACCELERATĂ

Carol Ginandes şi-a focalizat munca de cercetare asupra efectelor de

accelerare a vindecării prin utilizarea hipnozei ca adjuvant. Ea realizează o prezentare
a rezultatelor unor intervenţii sistematice pentru accelerarea vindecării fracturilor de
gleznă fără deplasare, la 12 pacienţi tineri, lipsiţi de alte afecţiuni medicale.
Participanţii la studiu erau pacienţi ai unui spital din Boston. La 6 săptămâni de la
producerea fracturii, grupul care a primit tratamentul adjuvant prin hipnoză clinică
prezenta radiografic o vindecare tipică pentru 8 săptămâni şi jumătate, spre deosebire
de grupul de control la care nu s-a constatat vreo accelerare a vindecării (Ginandes şi
Rosenthal, 1999). Un studiu mai recent indică efectele de accelerare a vindecării
cicatricei postoperatorii la un grup de 18 femei care au fost supuse unei mamoplastii.
Şi la o săptămână şi la 7 săptămâni după operaţie, grupul celor tratate prin hipnoză au
prezentat o vindecare semnificativ mai accelerată (p=0,001) a inciziei operatorii decât
grupul nesupus unui astfel de tratament adjuvant (Ginandes, Brooks, Sando, Jones şi
Aker, 2003).

3
 • CORELATE FIZIOLOGICE ALE STĂRILOR HIPNOTICE

Mecanismele prin care hipnoza generează modificări ale activităţii celulare în

corp nu sunt incă deplin explicate (Rossi, 1993). În ciuda numeroaselor aplicaţii
clinice, mai trebuie încă sistematic cercetate mecanisemele psiho-fiziologice prin care
hipnoza produce modificări fizice şi chiar vindecări. Dar studiile recente asupra
creierului realizate cu ajutorul tehnicilor moderne ale imagisticii medicale arată
modificări la nivelul fluxului sangvin şi al undelor electrice de pe
electroencefalogramă ca urmare a hipnozei (Rainville şi colaboratorii, 2002). Mai
recent, Rossi (2003) a vorbit despre posibila influenţă a hipnozei asupra manifestărilor
genelor şi stimulării neurogenezei. Genul acesta de rezultate confirmă ceea ce
practicienii hipnoterapiei raportează cu documente clinice de două secole încoace şi
anume faptul că starea de transă hipnotică asociată cu sugestiile poate produce
modificări la nivelul proceselor sistemului nervos autonom, sistemului imun şi
endocrin, procese despre care în mod obişnuit s-a considerat că nu pot fi supuse unor
moficări voluntare. În lista acestor procese sunt incluse pulsul, presiunea arterială,
ritmul respirator, nivelul glicemiei, metabolismul calciului, nivelul de oxigen din
sânge, secreţia gastrică, relaxarea musculară, activitatea electrodermală, modificările
de circulaţie sangvină şi metabolism bazal. Astfel de posibilităţi ale hipnozei fac din
practicarea ei o opţiune de vârf atunci când este vorba despre afecţiuni legate de stres.
În literatura scrisă în domeniul reabilitării şi medicinei sportive avem raportări
despre rezultatele hipnozei în creşterea performanţelor şi în îmbunătăţirea funcţională.
Aici sunt incluse rezultate precum scăderea spasticităţii şi creşterea motricităţii în
tulburările neuromusculare precum scleroza multiplă, paraliziile cerebrale şi boala
Parkinson (Mauersberger, Artz şi Gurgevich, 2000; Medd, 1992; Wain, Amen şi
Jabarri, 1990). Hipnoza este de asemenea folosită pentru a creşte stima de sine,a
diminua depresia şi a atenua dificultăţile în adaptarea cu un handicap (Appel, 1990).
Sunt de asemenea studii în literatura din domeniul sportului despre efectul hipnozei în
creşterea performanţei fizice ca rezultat al utilizării unei combiaţi de relaxare
musculară hipnotică şi practică imaginativă care facilitează reeducarea
neuromusculară (Warner şi MacNeil, 1988).

UTILIZAREA HIPNOZEI PENTRU A SPORI EFECTUL TERAPIEI COGNITIV-

COMPORTAMENTALE ÎN INTERVENŢIILE PENTRU FIZIC ŞI PSIHIC

Întrebarea pe care merită să ne-o adresăm este nu dacă hipnoza poate fi

utilizată pentru modificări structurale şi funcţionale proprii procesului de însănătoşire,
ci mai curând cum anume să procedăm pentru a dezvolta metodologii clinice eficiente
pentru aceste utilizări ale hipnozei.
În mod tradiţional textele pentru inducţia şi procesarea transei hipnotice au
inclus sugestii standard pentru diversele tulburări medicale (Hammond, 1990). În
contast cu practicile tradiţionale, practicienii hipnozei ericksoniene lucrează cu mesaje
verbale generate după principiul utilizării, specific terapiei ericksoniene, aşadar nu
după texte prestabilite ci cu mesaje care se folosesc de însuşi comportamentul
clientului tratat (Gilligan, 1987; Lankton şi Lankton, 1983; Erickson, 1977).
Carol Ginandes a cărei specializare este în primul rând în medicină
comportamentală crede în eficacitatea abordării multimodale, a unui model de
tratament hipnotic integrativ. În felul acesta terapeutul poate aborda fiecare client în
mod specific, dar deţine şi un arsenal de tehnici care pot fi adaptate cu destulă
flexibilitate. Combinarea hipnozei eclectice cu abordarea cognitiv-comportamentală

4
poate conduce la rezultate mult mai bune decât fie numai hipnoterapia, fie numai
terapia cognitiv-comportamentală, singure (Clark şi Jackson, 1983; Kirsch,
Montgomery şi Sapirstein, 1995). Acest model inegrativ poate furniza unui practician
priceput un fel de tolbă a terapeutului, complet dotată cu tehnicile necesare ca
intervenţii adjuvante pentru aproape orice afecţiune fizică şi psihică.

• TEHNICI HIPNOTICE DIN „TOLBA” TERAPEUTULUI

1. Amplificarea simulării comportamentului în imaginar

Stabilirea comportamentului ţintă, de obţinut în urma terapiei şi fixarea de
scopuri şi obiective, strategii specifice terapiei cognitiv-comportamentale, sunt
sporite semnificativ prin utilizarea şi intensificarea evocării multisenzoriale, prin
creşterea clarităţii rezultatului imaginat, procese implicite ale stării hipnotice.
Astfel, pe lângă cogniţiile implicate de monologul intern corectiv din terapia
cognitiv-comportamentală, evocarea comportamentelor dorite în timpul transei
hipnotice permite accesarea celor două emisfere cerebrale pentru recapitularea
mentală, aşadar pentru recapitularea în imaginar. Acest fapt permite pacientului să
se angajeze nu doar verbal, cu ajutorul funcţiilor emisferei cerebrale stângi, ci şi
kinestezic, sinestezic, vizual, emoţional şi cu ajutorul altor funcţii, coordonate de
etaje inferioare ale sistemului nervos, care toate împreună sporesc forţa şi
claritatea evocării rezultatului dorit în terapie. Ginandes ilustrează această
procedură cu următorul caz.

O pacientă cu scleroză multiplă se afla la începutul tratamentului, nu se

putea deplasa fără ajutor şi ar fi dorit foarte mult să poată merge din
nou, chiar şi pentru o distanţă scurtă. A început prin a-şi autoadministra
o sugestie hipnotică în mod repetat („voi merge din nou”). Ginandes a
instruit-o asupra modului cum să intre în starea hipnotică şi să refacă în
imaginar într-o manieră cât mai precisă şi vie funcţiile motorii şi
kinestezice necesare pentru ortostatism şi mers. Ea a practicat tehnica în
mod constant, zilnic. După 6 săptămâni, pacienta era capabilă a se
deplasa în jurul unui bloc, folosind doar un baston de sprijin (Ginandes,
2004).

2. Psihofiziologia hipnozei folosită pentru a stimula vindecarea organică

Cercetarea actuală asupra vindecării fracturilor, arsurilor şi rănilor confirmă

ceea ce a fost îndelung observat şi anume, că accesând procesele psihofiziologice
ale stării de transă hipnotică, este stimulată vindecarea atât la nivel structural, cât
şi la nivel funcţional. Practica hipnozei poate fi utilizată ca antrenament şi repetiţie
pentru procesele psihofiziologice necesare pentru restabilirea homeostaziei minţii
şi corpului şi a echilibrului mental. Inserţia unor sugestii hipnotice relevante în
timp ce pacientul se află la un nivel profund al transei hipnotice poate potenţa
activarea unor resurse inconştiente, complementare intenţionalităţii terapiei
cognitiv-comportamentale. Ancore verbale sau kinestezice pot fi utilizate pentru
accesarea aproape instantanee a unor stări de profundă modelare fiziologică. Dacă
într-adevăr starea de transă hipnotică este un portal pentru softul autoreparativ al
corpului omenesc, atunci accesul regulat la fiziologia stării de transă poate furniza

5
o recuperare fiziologică mai rapidă decât terapia cognitiv-comportamentală
singură (Rossi şi Cheek, 1988).

3. Abordarea impasurilor inconştiente

Accesul la viaţa interioară şi la inconştientul pacientului prin intermediul

hipnozei adaugă avantaje în plus tehnicii terapiei cognitiv-comportamentale.
Adesea accesul la materialul inconştient ajută terapeutul să studieze cauze ale
rezistenţei pacientului la terapie şi să lucreze cu un bogat material psihologic
asociat de exemplu sechelelor emoţionale ale bolii. Utilizându-se de exemplu
tehnici hipnoproiective şi semnalizarea ideomotorie pentru dialogul cu pacientul
în transă, inconştientul pacientului poate fi consultat pentru imagini, amintiri,
sentimente şi asociaţii care se află dincolo de graniţa conştientă. Asemenea
material scos la iveală poate fi folosit pentru a identifica conflicte
neconştientizate, beneficii secundare ale bolii care pot perpetua simptomele sau
pot bloca vindecarea. Un exemplu în acest sens este dat de Carol Ginandes în cele
ce urmează.

O femeie de 23 de ani diagnosticată cu negi genitali solicită terapie prin

hipnoză, ea ştiind deja că astfel de afecţiune poate fi tratată prin hipnoză.
Ea suportase diverse alte tratamente directe locale cum ar fi îngheţarea,
cauterizarea sau injecţiile cu interferon în sfera genitală şi era
nerăbdătoare să încerce şi altceva, un tratament mai puţin invaziv.
Istoria sa pe scurt era următoarea. Ea a fost agresată sexual de un
necunoscut după o petrecere în facultate. Nu a spus nimănui despre acest
eveniment timp de un an, interval în care au apărut negii genitali. Atunci
le-a spus părinţilor ei, a mers la consiliere pentru viol şi a iniţiat un
tratament medical dar nu a dat în judecată volatorul şi nu i-a cerut
absolut nici un fel de despăgubiri.
Terapeuta a căutat înainte de a trece la tratamentul ţintit al negilor să
afle dacă nu există probleme psihologice care să submineze bunul mers al
terapiei. A aflat astfel în transa hipnotică, având deja pacienta într-o
stare de profundă siguranţă şi încredere în terapie, că ea consideră că
negii sunt o pedeapsă a ei pentru faptul de a fi avut o relaţie sexuală cu
un an înainte de acel viol. Ea era sigură că părinţii săi au certitudinea că
ea era virgină înainte de viol. Şi-a descris părinţii ca fiind buni şi iubitori
dar totuşi, era furioasă pentru faptul că niciodată în copilăria şi
adolescenţa ei, nu s-a discutat şi nu s-a admis existenţa sexualităţii la ea
în familie. Se simţea vinovată pentru sentimetele ei faţă de sexualitate şi o
parte din ea considera că trebuie să continue să se pedepsească.
În transă, după stabilirea unei comunicări ideomotorii Ginandes, a
rugat pacienta să încheie o înţelegere cu acea parte punitivă din ea însăşi
pentru a găsi o soluţie mai bună. Astfel pacienta a venit spontan cu ideea
unei teme pentru acasă, anume să facă exerciţii fizice pentru abdomen,
abdominale, care ei nu îi plăceau deloc. Era dispusă să facă astfel de
exerciţii de fiecare dată când simţea nevoia să se pedepsească. A fost
încântată că a reuşit să încheie oastfel de înţelegere cu ea însăşi. Mai
departe, lucrul în hipnoterapie s-a centrat asupra traumei produsă de
viol, fortificării stimei de sine, acceptarii de a-şi acorda singură
permisiunea pentru a concepe în termeni mai favorabili propria

6
 sexualitate. Apoi procesarea transei s-a focalizat pe imageria hipnotică
pentru tratarea negilor. În cea de-a treia săptămână de tratament au
început negii să treacă (Ginandes, 2004).

4. Elaborarea sugestiilor şi imaginilor hipnotice

Accesul la inconştientul pacientului facilitează cunoaşterea de către terapeut a

caracteristicilor unice ale sistemului reprezentaţional, dominanţa senzorială
proprie pacientului. Astfel, terapeutul poate crea sugestii personalizate, poate
vorbi pacientului pe limba lui, rezonând astfel în măsură cât mai mare cu
psihologia particulară a acestuia. Utilizând dialogul hipnotic, terapeutul poate
solicita şi afla imaginile asociate cu vindecarea, proprii pacientului şi nu va
impune imagini considerate general valabile sau unele generate de imaginaţia
terapeutului.

Un exemplu în acest sens este al unei paciente de 28 de ani care suferise

o intervenţie chirurgicală abdominală şi dorea o vindecare cât mai
grabnică. Ginandes a invitat pacienta în timpul transei hipnotice să
creeze acea imagine care va fi capabilă să accelereze vindecarea inciziei
chirurgicale. Pacienta a povestit în transă, foarte amuzată că imaginea
pe care o vede este aceea a unui grup de bunicuţe grizonate, cu ace de
croşetat. Toate stăteau într-un şir pe scaune de tip balansoar, croşetând
de zor la incizia ei. Aceasta a fost imaginea care s-a utilizat în şedinţele
de hipnoterapie şi vindecarea inciziei s-a realizat foarte frumos, după
cum relatează autoarea (Ginandes, 2004).

Această pacientă era puţin tristă din cauza faptului că mama sa, pe care ar fi
dorit-o aproape cu ocazia operaţiei, nu putuse să vină. De aceea, această imagerie
furnizată de inconştientul pacientei a avut şi un rol de întărire a eului. În orice caz,
probabil că nici un terapeut, oricât de persuasiv ar fi fost, nu ar fi putut genera o
sugestie atât de potrivită nevoilor medicale şi psihologice ale pacientei, cum a fost
cea generată de propriul inconştient. De aceea, cel mai direct mod de a obţine
această imagine pentru sugestia de vindecare este interogarea în transa hipnotică.
Limbajul hipnotic mai poate fi utilizat şi pentru a suscita procese specifice din
ansamblul vindecării, prin descrierea clară, detaliată a paşilor vindecării. Cazul
care urmează ilustrează acest punct de vedere.

Un pacient care a avut un accident vascular cerebral îşi dorea

recăpătarea capacităţii de a-şi mişca braţul stâng, cu atât mai mult cu cât
profesia sa era de muzician. Ginandes i-a oferitr sugestii descriptive,
enumerând micromişcări specifice ale braţului, astfel încât el să se poată
deplasa cu arcuşul de-a lungul corzilor viorii sale. Următoarele sugestii
au urmărit recăpătarea capacităţii efectuării mişcărilor fine în degete,
într-o succesiune aproximativă. Capacitatea de mişcare a pacientului s-a
îmbunătăţit treptat, această terapie fiind completată şi de terapia fizică
regulmentară în astfel de afecţiuni (Ginandes, 2004).

5. Ameliorarea disconfortului fizic şi controlul durerii

7
 Alterarea diverselor senzaţi fizice prin intermediul hipnozei poate conduce la
scăderea durerii (Hilgard şi Hilgard, 1994), la un plus de confort şi distragerea
atenţiei de la mediul spitalicesc adesea neplăcut. Fenomenele „hipnotice” care
sunt intrinseci stărilor de transă hipnotică au capacitatea de a evoca experienţe
subiective ale modificărilor perceptuale, disocieri, modificări în percepţia greutăţii
(greutate. plutire, levitaţie), a temperaturii (căldură, răcoare), a acuităţii
percepţiilor (amorţeală, analgezie, anestezie), a circulaţiei sângelui înspre şi
dinspre un anumit ţesut, modificări în percepţia limitelor propriului corp. Acest tip
de modificări perceptive fac din hipnoză tehnologia ideală de utilizat cu pacienţii
cu afecţiuni somatice acute sau cronice.
Fenomenele hipnotice de distorsiune a timpului care sunt accesibile în transă
presupun modificarea spontană sau planificată, intenţioantă a percepţiei duratei.
Această capacitate este utilă pentru numeroase beneficii terapeutice incluzând aici
scurtarea perioadelor dureroase şi prelungirea perioadelor de calm şi confort.
Sugestiile posthipnotice sunt utilizate pentru a ancora capacitatea pacientului de a
regenera extinderea perioadelor de confort şi de lipsă a durerii în afara şedinţelor
de psihoterapie, ori de câte ori este benefic. Deprinderea pacientului cu astfel de
tehnică poate spori foarte mult eficienţa intervenţiilor de medicină
comportamentală. Cazul care urmează este un astfel de exemplu.

O femeie tânără aflată în tratament pentru cancer de colon avea recţii

neplăcute la chimioterapie. Mucoasa bucală îi era inflamaă şi plină de
ulceraţii. Îi era extrem de greu să mănânce orice, inclusiv să bea
coctailul de proteine care îi era recomandat. Din motive medicale
întemeiate, introducerea unui tub pentru hrănire nu era o opţiune viabilă
la acel moment. În plus, a devenit deprimată şi agitată. Ginandes a lucrat
la patul acestei paciente şi i-a putut instala o stare de profundă relaxare.
i-a sugerat că timpul pentrecut în spital a zburat în favoarea unei
frumoase perioade petrecută pe o plajă însorită. I-a mai sugerat că în
vreme ce se află pe acea plajă ea putea să bea o minunată băutură,
răcoritoare şi relaxantă, care avea ca efect vindecarea mucoasei bucale,
alinarea durerilor la acel nivel, protejarea gurii şi a gâtului. Apoi
sugestiile au arătat că starea pacentei poate vira către un somn profund
liniştitor, de natură să îi regenereze forţele. Ginandes i-a arătat pacientei
că poate utiliza această imagerie pentru a diminua felurite alte
simptomatologii ale sale şi după această intervenţie depresia, anorexia,
ulceraţiile bucale şi insomnia, toate au început să diminueze (Ginandes,
2004).

6. Ameliorarea stărilor emoţionale negative generate de boală

Din nefericire, adesea fără intenţie, personalul medical furnizează adevărate

sugestii hipnotice negative, pacienţilor aflaţi în suferinţă după aflarea unui
diagnostic foarte rău. De exemplu afirmaţii precum cea dată unei paciente cu
cistită interstiţială de un reputat urolog: „Boala se va înrăutăţi în timp. La vârstsa
de 18 ani va trebui intervenit chirugical” nu pot genera decât stres şi lipsă de
speranţă. Sugestiile emoţionale pozitive date în transa hipnotică pot fi formulate
pentru a uşura stresul emoţional, constelaţia de sentimente generate de boală, cum
ar fi anxietatea, furia, depresia, neajutorarea, însingurarea, vinovăţia (Goodnick,
1997). Tehnicile de întărire a eului pot servi la sporirea stimei de sine în faţa

8
vulnerabilităţii generate de boală. Strategii hipnotice de anticiparea rezultatelor
pozitive, de regăsirea vechilor resurse, de schimbarea istoriei personale şi de
utilizarea sugestiilor hipnotice puternice, toate au capacitatea de a contracara
erodarea încrederii în sine şi sentimentul extrem de vulnerabilitate, care
acompaniază boala şi tratamentul.
La acestea se adaugă caracterul protectiv al relaţiei hipnoterapeutice. De altfel,
orice pacient când este bolnav are nevoie să fie îngrijit şi protejat deopotrivă la
propriu (fizic) cât şi la figurat (psihologic) iar relaţia hipnoterapeutică furnizează o
astfel de oportunitate. Pacienţii cu diverse boli somatice au nevoie să fie proactivi
în propriul tratament şi în propria recuperare. Cu toate că terapia cognitiv-
comportamentală accentuează eficienţa personală (ex. Bandura, 2004), hipnoza
poate amplifica sentimentul de control care poate înlocui sentimentul mai general
de lipsă de speranţă generată de boală. Deprinderea practicării autohipnozei poate
furniza o modificare a locului de control intern cu un efect practic puternic, aşa
cum este relevat de Ginandes în cazul care urmează.

O femeie care a fost operată pentru tumora cu metastaze la sân a fost

inclusă într-un program de radioterapie. Ea considera tratamentul însuşi
terifiant: urcatul pe masa rece de iradiere, faptul că trebuia să ridice
braţele deasupra capului, să suporte 15 minute cât dura iradierea la
piept. Pacienta poveastea că se simţea ca şi cum ar fi fost pe o masă de
torturi medievală. Gândurile negative erau de nestăvilit. Cele 15 minute
păreau un chin de o mult mai mare durată.
Capacitatea foarte bună a pacientei de a crea scene imaginare a fost
utilizată de terapeută. Ginandes a indus transa hipnotică şi a rugat
pacienta să îşi aducă aminte de un loc unde s-a aflat cândva, un loc pe
care ea îl consideră extrem de frumos şi unde a trăit un sentiment de
siguranţă emoţională foarte puternic. Pacienta a găsit imediat un astfel
de loc, pe o plajă din Mexic, unde fusese într-o vacanţă cândva, într-o
staţiune de tratament. Îşi amintea că obişnuia ca împreună cu un grup să
urce pe munte dimineaţa înainte de răsărit. Urcau pe un platou cu
vegetaţie sălbatică de unde aşteptau să vadă răsăritul soarelui. Acolo ea
stătea pe o stâncă şi simţea cum treptat soarele îi încălzea faţa în timp ce
ea privea la valea splendidă de jos. Ginandes a dezvoltat în detaliu cu
pacienta detaliile acestei scene, pe măsură ce ea îşi amintea tot mai
accentuat senzaţiile date de aerul de dimneaţă, de lumina şi miresmele
din acel loc, sunetele şi textura şi culorile elementelor din natura din jur,
temperatura şi multe alte elemente. A sugerat pacientei că putea folosi
aceste imagini cu care să asocieze starea de pace şi că ele îi vor fi utile în
şedinţa următoare de radioterapie. Pacienta a trimis câteva zile mai
târziu următorul mesaj terapeutei: „Nu ştiu cum s-a întâmplat totul, dar
când m-am aflat din nou pe masa de iradiere, am închis urgent ochii şi
mi-am imaginat că mă aflu pe muntele din Mexic. Masa de iradiere s-a
transformat dintr-o dată în stânca mare de pe vârful muntelui iar
iradierea însăşi a fost ca şi când razele de soare m-ar încălzi. Sunetul
aparatului de radioterapie era foarte puternic, aşa că l-am transformat în
zumzetul unui număr de insecte prietenoase. Tehnicianul de radiologie
era unul dintre camarazii care urcau pe munte iar medicul radiolog a
aparut ca de obicei un pic mai târziu, pe vârful muntelui, alături de mine.
Ne-am strâns mâinile, am privit amândoi la valea splendidă care se vedea

9
 de acolo şi am toastat pentru vindecare. Cele 15 minute de pe masa de
iradiere au părut acum doar o secundă.” Ginandes nu îi dăduse indicaţii
despre cum să integreze elementele scenei din muntele mexican în sala de
radioterapie, ci i-a spus doar că partea inconştientă a minţii sale va găsi
o modalitate pentru a folosi resursele pe care le are pentru a suporta mai
bine tratamentul radioterapeutic, pentru a transforma într-un mod mai
suportabil neplăcerile tratamentului. Treptat pacienta a dezvoltat abilităţi
specifice transei care au ajutat-o să suporte mai bine disconfortul şi să se
simtă mai împăcată cu sine. Medicii care o tratau au remarcat după o
săptămână de tratament că ea arăta mai bine şi au fost surprinşi
(Ginandes, 2004).
Pentru cineva care are nefericirea să se îmbolnăvească de cancer şi să facă
radioterapie sau chimioterapie pare de neconceput că ar putea să transforme
experienţa trăită în una agreabilă. Cu toate acestea, pentru această pacientă, faptul că a
învăţat cum să realizeze singură această transformare a fost un adevărat eveniment.
Obţinerea acesti abilităţi de a accesa resurse proprii pentru autovindecare a
transformat-o dintr-o victimă a cancerului într-o pacientă puternică, capabilă să
participe la propria vindecare.

Carol Ginandes arată că este de mare importanţă crearea unui protocol

personalizat şi adaptat etapei în care se află pacientul, care să răspundă nevoilor
de vindecare, emoţionale şi fizice, pe măsură ce ele se modifică de-a lungul stadiilor
boli şi ale vindecării. De exemplu un protocol adaptat etapei în care se află pacientul
de-a lungul a mai multor şedinţe de psihoterapie poate fi orientat spre anxietatea
anticipatorie premergătoare intervenţiei chirurgicale, apoi poate conţine sugestii care
să faciliteze revenirea grabnică după operaţie, cu recăpătarea funcţiilor obişnuite ale
organismului, apoi sugestii legate de vindecarea ţesutului unde s-a făcut incizia şi
toate acestea, urmate de sugestii pentru repetiţii ale tehnicilor destinate recuperării, în
săptămânile de după intervenţie.

INTEGRAREA HIPNOZEI ŞI A TERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE,

MODELUL EXTINS DE TRATAMENT STRATEGIC

Un aspect important care trebuie lămurit este în ce ordine şi în ce mod

intervenţia hipnoterapeutică completează optim terapia cognitiv-comportamentală,
care ar putea fi o schemă de tratament pe care practicianul care lucrează cu bolnavi
afectaţi la nivel somatic să o poată lesne aborda? Numeroşi clinicieni au subliniat
importanţa abordării terapeutice stadiale a clientului, în funcţie de caracetristicile
etapei prin care trece starea sa (Brown şi Fromm, 1987; Ginandes, 2003; Prochaska şi
Velicer, 1997).
Ginandes evocă situaţia tratamentului unui pacient cu urofobie la care o bună
perioadă a mers foarte bine desensibilizarea în imaginar facilitată de relaxare şi de
hipnoză, aplicată ierarhiei personale a situaţiilor anxiogene. Cu toate acestea, la un
moment dat, evoluţia tratamentului a devenit mai anevoioasă, aproape stagnantă.
Atunci terapeuta a virat către o abordare hipnoanalitică care a facilitat accesul la
niveluri mai profunde ale conflictului şi rezistenţei care menţineau aceste simptome.
Un astfel de caz, oarecum complicat, necesită o terapie multimodală, integrativă în
care terapeutul poate să includă utilizarea secvenţială a terapiei
hipnocomportamentale şi hipnoanalitice; lucrul cu stările eului în relaţie cu starea de

10
boală somatică, extinzând durata tratamentului pentru ca modificările semnificative
psihodinamice şi psihofiziologice să aibă timp să se producă.
O enumerare succintă a celor 7 elemente ale unui tratament integrativ propus
de Carol Ginandes, urmează în paragrafele de mai jos.

1. Evaluarea. Se recomandă efectuarea unei evaluări psihologice complete,

inclusiv cu o anamneză a istoriei dezvoltării timpurii, chiar şi cu pacienţi cu
boli organice. Chiar dacă sunt motive pentru a interveni prompt, este necesară
cunoaşterea aprofundată a pacientului înainte de a utiliza cu el transa
hipnotică. Aceasta precauţie are ca scop evitarea emoţiilor care pot avea
potenţial retraumatizant ca urmare a retrăirii puternice, detaliate, specifică
transei hipnotice. Este de asemenea importantă reeducarea pacienţilor care pot
crede în diverse mituri hipnofobice în baza unor experienţe anterioare sau a
unor informări eronate.
2. Dezvoltarea unei strategii de intervenţie hipno-comportamentală, adaptată
la problema prezentată de pacient. Paşii acestui element sunt: determinarea
sistemului reprezentaţional al pacientului, fie cu ajutorul dialogului fie prin
tehnici de provocarea imaginilor prin sugestii, învăţarea pacientului să
utilizeze o baterie de tehnici hipno-comportamentale (training în variate
tehnici de relaxare, adaptate problemei, crearea unei imagerii personalizate
care să ţintească focarul lezional de prim interes în patologia organică a
pacientului) şi stabilirea în context hipnotic a unor paşi ai antrenamentului
mental, necesar pentru recuperare, reabilitare.
3. Crearea unui modul de practicarea autohipnozei. Pacientul trebuie antrenat
pentru practicarea autohipnozei, utilizarea autosugestiilor cheie. Trebuie
încurajată o rutină a practicii hipnozei prin dezvoltarea de bune abilităţi
pacientului şi a sentimentului că poate deţine controlul asupra unei astfel de
practici. Este indicată chiar crearea unui modul personalizat cu un algoritm de
practicare.
4. Evaluarea rezultatelor tratamentului. Cei mai mulţi pacienţi vor fi făcut
progrese semnificative ca urmare a acestor paşi de tratament
hipnocomportamental. Dacă evoluţia nu este totuşi mulţumitoare este necesar
ca tratamentul care urmează să abordeze mai aprofundat posibilele probleme
psihologice care ar putea împiedica progresul tratamentului.
5. Utilizarea descoperirilor hipnoanalitice pentru a accesa material
inconştient. Dacă sunt blocaje în procesul de terapie, se investighează mai
bine pentru a se observa dacă nu sunt conflicte emoţionale nerezolvate, traume
sau beneficii secundare ale bolii, care acţionează de dincolo de nivelul
conştient. Terapeutul va căuta să observe dacă nu cumva este vorba de o teamă
de schimbare, de noi provocări, o teamă de a pierde suportul de până atunci.
Un practician experimentat al hipnozei poate utiliza cu succes o multitudine de
metode în situaţiile de impas, inclusiv comunicarea ideodinamică, tehnicile
hipnoproiective şi terapia stărilor eului elaborată de John G. Watkins pentru a
dialoga cu inconştientul. Adesea se dovedeşte necesară obţinerea de la
inconştient a permisiunii propriei vindecări.
6. Extinderea duratei dedicată tratamentului. O abordare în terapie de mai
lungă durată este necesară mai ales dacă problemele somatice au fost vechi,
deoarece este necesară mai multă terapie pentru a trata disfuncţiile
comportamentale, psihologice şi biologice asociate.

11
 7. Etapele contratransferului. Cu siguranţă munca cu un pacient afectat de
boală va evoca sentimente specifice contratransferului terapeutului. Pe măsură
ce stadiile bolii se modifică şi sentimentele terapeutului pot cunoaşte diverse
nuanţe, cum ar fi sentimentul de presiune a timpului, exuberanţă, optimism,
frustrare, descurajare (Meier, Back şi Morrison, 2001). Conştientizarea de sine
a terapeutului va dimimnua probabil tendinţa terapeutului de a se distanţa
psihologic de un pacient bolnav, atunci când tratamentul este deja îndelungat
şi acaparator. Provocarea pentru terapeut este să transforme această tendinţă de
a se îndepărta în dorinţa de a continua să lucreze pentru recuperarea totală.

Ginandes oferă o serie de exemple de cazuri cu care a lucrat pentru a ilustra acest
tratament integrativ, extins, orientat după etapa în care se află pacientul, care
este mai eficient decât dacă s-ar lucra fie numai cu terapia cognitiv-comportamentală,
fie numai cu hipnoterapia.

Abandonul fumatului. O pacientă a lui Carol Ginandes fuma încă din timpul
adolescenţei, având deja o vechime de 25 de ani ca fumătoare. Când soţul ei a murit
de cancer, ea se afla deja în psihoterapie. Fiica sa făcea eforturi mari să o convingă
să abandoneze fumatul şi chiar ea însăşi lucra pe un post de consilier cu probleme de
sănătate în şcolile de stat. I se părea imposibil să abandoneze fumatul, deşi dorea
acest lucru. Terapia a început cu învăţarea tehnicilor de relaxare şi de respiraţie.
Scopul a fost ca pacienta să înceapă să controleze anxietatea ei generalizată şi să
poată amâna impulsurile de a-şi aprinde o ţigară. În câteva săptămâni a început să
se simtă tot mai capabilă de a-şi controla impulsurile pentru a aprinde o ţigară dar
nu putea să abandoneze complet fumatul. În această etapă terapeuta a propus
demararea unui efort hipnotic prin care să afle dacă sunt motive psihologice asociate
dependenţei fiziologice de tutun, care o împiedică să oprească fumatul. După vreo
două şedinţe a fost evidenţiată sursa impasului ei. Pacienta a plâns în timpul unei
transe hipnotice amintindu-şi că la 7 ani mama ei a murit iar tatăl a plecat înrolat în
armată. Ea a rămas în grija mai multor rude şi era trimisă de la o rudă la alta. Se
simţea ca un outsider şi suferea mult, adesea având motive de furie faţă de adulţii
care aveau grijă de ea. Cu toate acestea, avea grijă să se comporte cât mai bine cu
putinţă, ascunzând cât se poate de mult furia sa, pentru a nu-i ofensa pe adulţi şi
pentru a nu se trezi abandonată din nou. A devenit foarte de timpuriu convinsă că
exprimarea furiei era ceva inacceptabil. Ca adolescentă a simţit că e mai sigur să
fumeze. „Mai bine pun o ţigară în gură decât să las vorbe pline de mânie să îmi iasă
din gură”. A urmat o tehnică terapeutică aparţinând terapiei stărilor eului, în care
sinele copil a fost intrebat dacă poate îngădui sinelui adult să exprime de acum
înainte în cuvinte sentimentele de furie, atunci când le va simţi şi să renunţe la fumat
ca substitut al acestei exprimări a emoţiei negative. Ea a fost de acord cu asta şi a
urmat apoi un progres permanent în utilizarea cu succes a tehnicilor de relaxare şi
de întreruperea paternurilor vechi comportamentale. La scurt timp a reuşit cu succes
să renunţe complet la fumat. (Ginandes, 2004).

Uter fibromatos. Este cazul unei paciente de 27 de ani cu care Ginandes a fost
solicitată să lucreze. Dorea să scape de nodulii fobroşi, care o împiedicau să rămână
însărcinată şi a solicitat hipnoză pentru acest scop. În cursul interogării pacientei
asupra nodulilor fibroşi în transa hipnotică, terapeuta a fost surprinsă de vocea
schimbată, oarecum îmbătrânită, a pacientei. Ea a manifestat în transă îngrijorare cu
privire la planul de a îndepărta nodulii fibroşi şi a asigurat terapeuta că de fapt ea

12
nici nu vroia să scape de ei. Avea sentimente materne faţă de aceşti noduli fibroşi şi
era preocupată ca ei să nu se simtă cumva neglijaţi odată ce ar fi apărut un făt în
uter, cu atât mai mult cu cât ei apăruseră primii. Este interesant de remarcat că
pacienta era soră mai mare în viaţa reală. Ginandes a fost pe moment foate încurcată
de situaţie. Se întreba cum ar putea împăca scopul terapiei cu afirmaţiile acestei
instanţe a eului pacientei apărută în transă.A decis să consulte inconştientul
pacientei pentru soluţie şi a întrebat chiar această instanţă a eului său cum poate
rezolva cu sarcina astfel încât nodulii fibroşi să nu se simtă neglijaţi în timpul
maturizării fătului. După liniştea de câteva minute, răspunsul a apărut. Soluţia a fost
ca toţi nodulii fibroşi să primească niste jachete foarte frumoase dar strâmte. Astfel
ei se vor simţi eleganţi şi îngrijiţi şi nu le va fi frig, dar nici nu vor mai putea să se
măreacă. La scurt timp după şedinţă, pacienta a rămas însărcinată, a dus sarcina la
termen şi după destul timp de la acel tratament, Ginandes ştia că nu fusese încă
necesară vreo operaţie pentru îndepărtarea nodulilor fibroşi (Ginandes, 2004).

Evident că terapeutul nu ar fi putut găsi soluţia cea mai potrivită de utilizat în transă şi
de aceea interogarea unei stări a eului sau a inconştientului este adesea foarte utilă.

Concluzie
Este neîndoielnic faptul că tratarea afecţiunilor în care sunt implicate atât suferinţe ale
corpului cât şi ale minţii necesită un arsenal flexibil şi bogat de strategii. Unii pacienţi
pot beneficia enorm de pe urma restructurării cognitive şi a tehnicilor orientate către
scop şi soluţii. Alţii pot beneficia mai mult de pe urma tehnicilor de relaxare care
calmează un sistem nervs vegetativ simpatic suprareactiv, care generează afecţiuni
asociate stresului. Observaţia lui Ginandes ca psiholog clinician în domeniul
psihologiei sănătăţii este că de cele mai multe ori pacienţii beneficiază enorm de
pe urma unui program terapeutic integrat, împletind tehnici cognitiv
comportamentale cu intervenţii hipnocomportamentale şi hipnonalitice, în care
sunt aplicate strategii orientate în funcţie de stadiul bolii pacientului.

13