Interviu cu Nicolae Marcu, medic specialist psihiatru:

“Un pacient psihic te urmareste toata viata, nu pleaca de la tine”

Nicolae Marcu este medic specialist psihiatru la clinica privata MedLife. Sa mai trecem
pe cartea sa de vizita ca este actionar si fondator al companiei care detine in prezent cel
mai mare spital privat din tara, Life Memorial Hospital. Nicolae Marcu, doctorul “de
suflete” a primit sa ne vorbeasca despre cum “meseria l-a ales pe dansul” dar si despre
cat de dificil este sa lucrezi cu aceasta “materie necunoscuta” pe care stiinta o numeste -
psihic, filosofia - ” teritoriu insondabil”, cei mai multi- “ecuatii, legi, constante ” cu
(prea) multe necunoscute.

Discursul despre sanatatea care intra bolnava in 2008 a devenit un zgomot de fond cu
care lumea s-a obisnuit asa de mult, ca nu-l mai aude nimeni. Din perspectiva strict
psiho-patologica, societatea romaneasca nu e nici mai rea nici mai buna decat altele, ci
este doar altfel.(Ne-ar fi placut sa spunem mai europeana). Incurajator este, insa, faptul
ca medicii psihiatrici ies din tipare redirectionand strategia terapeutica si exiland
modelul mecanicist de etichetare abuziva a bolnavului. Nini Marcu, cum este cunoscut in
cercul prietenilor, este unul dintre cei care evita diagnosticarile pripite si pune accent pe
factorii sociali si psihologici prinsi in etiologia tulburarilor psihice.

Ati fost medic specialist la spitalul "Prof. dr Alexandru Obregia" . Ce se

intampla acolo in spital? Ce se intampla dupa spital? Care e circuitul
bolnavului?

Asta e una din principalele probleme care s-au pus vis-a-vis de pacientul
psihiatric. Nu stim inca etiologia, nu stim ce se intampla cu el, vedem ca
statistic nu se comporta normal; datorita tratamentului – desigur proportia e
discutabila – sunt multe cazuri care au o remisiune echivalenta cu
vindecarea; din pacate, sunt destule cazuri care pleaca cu un deficit, cu un
defect si trebuie sa se (re)intoarca in societate, de unde provine. Traseul
firesc al unui pacient e din societate in sala de tratament si din nou catre
societate.

Am lucrat noua ani in spitalul de psihiatrie, in Sectia 1 unde pacientul

psihiatric era tratat asa cum mi-as dori sa fiu tratat si eu. “Am crescut” cu
Prof. Dr. Gheorghe Ionescu, una dintre marile somitati ale psihiatriei si toti
cei care eram psihiatrii urmam si formare de psihoterapeuti (terapeuti in
supervizare) . Majoritatea rezidentilor au mers fie catre psihoterapie
psihanalitica ,fie catre cognitiv comportamentala . In sectie erau discutii,
prezentari de cazuri si colaborari intre medici si, mai departe, pe diferite
nivele: - medic, asistent, psiholog, asistent social - pentru a fi in avantajul
pacientului. Se discuta cu familia tot ceea ce stiam despre tratament si
perspectiva lui evolutiva. De aici,toti pacientii au plecat cu o trimitere catre
un psihoterapeut, au fost mereu dirijati si nu tratat medicamentos si
abandonati in strada; desigur, nu recomandam unui pacient cu schizofrenie,
in episod acut, sa faca psihoterapie pentru ca este inutil. Unii au fost
redirectionati catre ONG-uri (in Estuar, de pilda) altii catre centrul nostru
de recuperare.

Mai functioneaza “Centrul Memoriei" si "Trepte"?

Pe vremea mea, Trepte avea trei medici, trei psihoterapeuti, trei psihologi.
Imposibil sa faca fata pentru ca Obregia e un mamut, posibil ca in Europa sa
nu mai existe un astfel de mamut; are 17 secţii de psihiatrie. In mod normal,
fiecare sectie de psihiatrie are si un psiholog insa nu intotdeauna el e si
psihoterapeut. In schimb, multi dintre psihiatri au formare de psihoterapeuti.
Probabil ca are 20000 de internari anual si toti acesti pacienti vin cu
trimitere. Insa sistemul sufera pentru nu e bine pusa la punct legatura dintre
psihiatrul de spital si cel de teritoriu. Managementul extraspitalicesc nu
prea functioneaza. Este, spun unii, inexistenta relatia de asistenta sociala –
cine urmareste pacientul, cine il pune din nou in legatura cu psihiatrul?
Cine evalueaza periodic pacientului pentru a identifica nevoile sale in
ceea ce priveste tratamentul adjuvant nefarmacolog? In finalul meseriei
noastre e calitatea vietii individului care e data de integrarea lui sociala,
profesionala, functionarea lui biologica si psihica.

In cazul unor tulburari mai grave exista recidive iar insertia sociala este
relativ redusa. Unde se opreste rolul psihiatriei si unde (ar trebui) sa
inceapa rolul societatii ? La clinica se tin grupuri si pentru familia
pacientului?

E foarte greu sa convingi bolnavul sa se duca la un centru de reinsertie,

recuperare ori psihoterapie; ori, nu exista prea multe sisteme de psihoterapie
gratuite in spital. Exista un centru care face terapie de grup dar e totalmente
insuficient. E normal, pentru ca psihoterapia e o meserie foarte grea , care
presupune sacrificii financiare; orice training urmat de psiholog-
psihoterapeut costa, ori acesti bani nu pot fi glisati din salariu.

Incepem deja sa ne plangem de dificultatile finanaciare ale acestei

profesii?
Cum normalitatea e in primul rand statistica, nu cred ca psihoterapia e o
meserie in care te poti darui fara sa ai un confort. Un confort insemana sa ai
un minimum bazal de a puea sa traiesti decent, sa ai acces la mijloace de
informare adecvate – macar atat. Poti avea o pasiune dar trebuie sa poti trai
demn. Este dificil sa te prezenti in fata pacientului anormal si incarcat de
presiune. Pascal spunea parca : cel mai periculos lucru e un medic sarac.
Acelasi lucru se poate extinde pe psihoterapeut pentru ca ma tem ca
preocuparea lui centrala, de care nu se va putea departa, va fi autoreflexiva –
catre el, catre familie . Meseria asta se face foarte multi ani. Eu am avut
rezidenti care castigau mai mult decat medicii specialisti. Terminau la ora 13
spitalul si mai aveau trei slujbe ca sa-si plateasca fomarea pe psihoterapie; e
usor sa pleci la ora 13 de la serviciu si sa te plangi ca nu ai bani; nu spun sa
traiesti din psihoterapie, spun sa gasesti alternative.

Nu e un pas inapoi daca ne gandim ca ar trebui sa mai stam si prin

biblioteci?

Daca vad in fata mea un psihoterapeut de orice orientare, care la 45 de ani

nu are un copil, o familie, eu imi pun problema congruentei lui cu el insusi
si asupra dificultatii lui de a fi congruent si cu ce se intampla la pacient;
acest ”hai sa ne daruim” va sparge congruenta. Un psihoterapuet de orientare
psihanalitica nu numai ca are nevoie sa stea in biblioteca – sa se informeze
ci sa-si faca propria analiza-cost; sa discute cazuri cu un alt psihanalist in
supervizare, sa participe la conferinte. Meseria noastra se invata cu suport
teoretic dar si prin contact social. Imi amintesc ca am fost la o conferinta,
stateam la masa cu un grup de romani si a venit un austriac, ne-a intrebat
daca se poate aseza, ne-a ascultat si a spus ca ne multumeste pentru ca a vrut
sa simta alaturi de noi ce insemana sa fii strain , sa vorbesti o limba striana,
intr-o tara straina.

Ce-ati fi facut daca nu ati fi facut psihiatri sau care e originea vocatiei dvs
de psihiatru

Nu cred ca noi ne alegem meseria ci meseria ne alege pe noi. Noi suntem

rezultatul deciziilor noastre la fiecare intersectie de viata, a istoriei noastre
personale care e implicata in fiecare decizie - fie importanta, fie banala. Eu
port numele tatalui meu, - Prof. Dr. Nicolae Marcu, medic psihiatru si
profesor de istoria medicinei- ori cand parintii iti pun un nume probabil ca-
ti depun in el si dorinta lor de a face o meserie; si te si dirijeaza constient sau
nu; asa se face ca intr-un caiet din clasa 1 scriam ca as vrea sa ma fac
psihiatru ca tata desi habar n-avem ce insemna psihiatrie.

Nu mi-am dorit medicina neaparat a fost poate o circumstanta, poate o

incapacitate de a alege stiinte exacte. Ma gandeam sa aleg filosofie dar sfatul
lui tata a fost “gandeste–te intai din ce vei trai si apoi poti sa faci filosofia
din hobby”; era o gandire de anii’ 80; cred ca in aceea zona, nu as fi ajuns
nici macar la nivelul expectatiilor mele reale – in psihiatrie, pentru nivelul
actual mi-am atins limitele varstei si ale experientei; nu cred ca voi ajunge
un psihiatru mare. In viitor, probabil ca viata imi va limita mult campul
psihiatric.

Totusi, motivatia?

Am fost toata viata pasionat de cum se construiesc gandurile, ce-o fi in

mintea mea, ce-o fi in mintea celuilalt, ce e cuvantul, ce e gandul, intrebari
ce pot parea desuete azi; am citit dar nu m-am lamurit; am vrut sa ma fac
dermatolog pentru ca mi-a fost uneori frica de ceea ce insemana
responsabilitatea pacientului si am considerat ca dermatologia e o meserie
mai usoara cu telefoane mai putine si garzi mai linistite; din pacate sunt
discromat as fi avut un handicap in a discrimina intre diverse afectiuni
dermatologice;

...si cum ati ajuns la psihoterapia nondirectiva?

...un minut si ajung acolo; eu am facut medicina militara atunci nu era nici
un post pe zona de psihiatrie, am fost la rectorat la UMF si am vazut ca se
scot mai multe posturi de preparator si intre acestea era si un post de
psihiatrie; psihiatria mi-a placut incredibil de mult, am avut noroc de
maestrii buni, Prof. Gheorghe Ionescu, Conf. Marie Jeanne Georgescu.

...ati uitat sa-l amintiti pe Prof. Dr. Marcu

Cu tata e mai altfel, nu stiu ce e in sufletul lui dar cred ca 80% din
preocuparile lui intelectuale sunt in domeniul Istoriei medicinei si 20% in
domeniul psihiatriei. Este si acum Sef de Catedra la UMF pe istoria
medicinei, nu a fost niciodata in catedra la psihiatrie.
..in schimb dvs ati fost la Catedra de psihiatrie, la UMF. Pe ce palier
curricular se intalnesc teoria cu practica. Din spatele catedrei cum
invatamantul universitar?

Psihiatrul in formare ar trebui de pilda cand se face cursul de psihopatologie

si psihiatrie sa stea cat mai mult sa vada bolnavul, relatia dintre bolnav si
medic, sa stea in spitalele generale sa urmareasca daca unul din pacienti face
depresie – orice pacient poate fi anxietat pentru ca isi pune problema inainte
de o interventie “ce-mi fac astia, ma taie ? ” ; ei sunt singuri intr-un pat, nu
au cu cine sa vorbeasca, medicul vine doar dimineata la vizita. Ei trebuie sa
stea langa pacient sa intelaga resorturile lui, care e problema care l-a condus
catre o zona sau alta, sa ia in calcul istoricul bolii; la fel si psihologii...

Ce exigente ar trebui sa existe fata de cei ce practica psihologia? Exista

un echilibrul intre teorie- practica- documentare la zi ( limbaj de lucru
comun) sau suntem cam departe de exigentele vestului?

Si ei ar trebui sa stea langa oameni care fac evaluari psihometrice adevarate,

sa inteleaga care sunt testele psihologice reale, nu sa ia cartea si sa aplice
testul, sa explice colegului la o prajitura ce insemana testul de inteligenta;
problema e sa inteleaga statistic, sa inteleaga istoria evaluarii psihologice.
Scoala de stat este mai performanta, am intalnit psihologi foarte bine
pregatiti - care desi foarte tineri, jignitori de tineri - cu sistemul Bologna
temini la 22 de ani Facultatea si s-ar putea sa fi pus in fata unei persoane de
60 de ani care a trecut printr-o succesiune de evenimente in viata este o
personalitate complexa, cu multa experienta nu stiti incotro sa va indreptati
caci e dificil de facut discriminarea – poate e despresiva, poate incepe
versantul descendent al functiei cognitive , poate se suprapune o alta
tulburare; ce faceti atunci? Cate cazuri ati vazut ca sa puteti sa luati o
decizie? Ma refer la un psiholog care la 22 de ani vine in spitalul general ca
psiholog. Cred ca formarea trebuie sa fie continua si la psihologi si la
psihiatrii. Sunt multi psihologi colectionari de diplome care nu au nimic in
comun cu meseria asta – si spun “da inteleg foarte bine ce spuneti dvs ca si
eu sunt psiholog”. Mi-au trecut prin mana 3.000 de psihologi. Realmente
pregatirea lor e dezastroasa in unele facultati ca sa nu spun pe alocuri
defuncta, foarte buna in altele. Poate curricula nu e suficienta.

Acum, stiti mai auzim “ma duc la Psihologie sa ma vindec de nevroze...”

...Sau sa-i vindec pe altii. Da, pentru ca trebuie sa te preocupe ceva in tine ca
sa te duci spre zona aceea. Spunea la un moment dat Prof. Ionescu ca locul
de unde se recruteaza cei mai multi oameni cu probleme de personalitate
sunt dintre psihologi si psihiatri.
In psihologie ai analiza personala, formare dar in psihiatrie nu te obliga
nimeni sa porensti spre formare.

Sunteti si psihoterapeut cu formare in psihoterapie non directiva, centrata

pe persoana. Este o abordare care nu isi directioneaza clientul catre ceva ,
ci functioneaza pe principiul hic et nunc: ne uitam la ce face, spune
clinetul si la modul in care o face. Este o alternativa la diagnoza
psihiatrica?

Psihoterapia nondirectiva mi s-a parut ca mi se potriveste; nu pot sa –mi

dezvolt aptitudinile intr-un sport care nu–mi place. E ca si cum m-as antrena
la box desi sportul asta nu ma atrage.

Nu m-a atras psihoterapia cognitiv comportamentala, e prea tehnica- o suma

de instrumente; desi poate sa faca multe, este cea mai eficienta – daca a spus
statistica asa...; Psihanaliza – nu am avut curaj, trebuie sa ai o anume
structura, sa rezisti.

A fost o terapie de formare de cinci ani, am avut colegi din Austria care au
venit nemotivati financiar, au dorit sa mearga catre tendinta lor propensiva
normala, sa-si atinga maximum de potential – asta e si o linie care
guverneaza terapia nondirectiva. Fiecare om are in el capacitatea de a-si
atinge potentialul si puterea de a deveni congruent cu el insusi – congruenta
e un instrument de referinta cu care se lucreaza in terapie.

Gresim daca apropiem psihoterapia analitica de cea rogersiana?

E greu sa facem o demarcatie intre ele, toate au concepte de sine statatoare ,

toate au instrumentele lor de lucru si vizeaza acelasi lucru indiferent din ce
directii vin.E o cutuma a medicinei, nu poti sa scoti individul din cadru –
trebuie sa ai un anume antrenament si sa-ti croiesti, - pe cararea pe care o
trasezi impreuna cu pacientul – mai multe directii; trebuie sa te uiti si in
stanga si in dreapta – la familie, la istoricul lui; te mai uiti un pic inainte, la
ce-si doreste de la el de la viitor. Il ajuti sa isi constientizeze trairile
emotionale asa incat omul, la capat de drum isi va accepta eul propriu.
Trebuie sa-ti formezi reflexul sa il privesti atent pe cel din fata ta si nu sa-l
judeci prin algoritmul de investigatii medicale, prin foaia de observatie.
Trebuie sa o iei pas cu pas si totdeauna, cum le spuneam si studentilor mei,
istoricul bolii e foarte important.

Foarte multi psihologi sau psihoteraputi lucreaza pe ceea ce se numeste

“parerea lor” , cum ar face ei daca ar fi in locul celuilalt. Este o mare eroare
sa spui asta cand nu intelegi sau nu esti sigur care e locul celuilalt. Raspund
la intrebari de genul “daca ati fi in locul meu ati divorta de nevasta?” Sau
spun ceea ce este extrem de enervant “gandeste pozitiv, ca va fi bine!” Ce
este asta? Ai vointa, strange din dinti si gandeste pozitiv - Cum sa
gandeasca asa? El vine amarat, cu problemele lui si il pui sa zambeasca. E
ca si cum i-ai spune in aceiasi masura: “Domne’ o sa va treaca daca ganditi
pozitiv si fractura, si diabetul, si gastrita”.

Ghidezi omul sa-si gaseasca propria lui solutie. Dar asta inseamna un drum
in doi. Hai sa vedem impreuna daca tu vezi pe drumul acesta vreo problema
sau vreo solutie.Asta nu insemna ca tu pe drumul asta te vei duce si vei gasi
si problema si solutia..

Nu vedeti in pacient numai un purtator de simptome (se spune exista

oameni cu simptome nevrotice nu exista nevrotici) asa ca o sa intrebam:
In psihoterapie, unde isi gaseste loc, simptomul ? Ce puneti in locul
simptomului (o isterie, o nevroza de pilda ) atunci cand ajungi la cauzele
din spatele lui si sa le elimini?

In medicina, prima tinta este eliminarea simptomului. O a doua tinta e

cumva preventia - sa nu mai apara. A treia tinta e sa asiguri calitatea vietii.
In psihoterapie sa pui ceva in locul simptomului – daca ai asta ca tinta s-ar
putea sa fii la limita erorii . Nu trebuie sa te axezi pe cum fac eu sa elimin un
simptom. Automat iti vei dirija energia in acel loc, vei pierde probabil din
vedere constelatia in care se afla simptomul. Apoi pacientul s-ar putea sa se
intrebe ce ma fac eu fara simptom ; de exemplu la somatizari daca dipsare
somatizarea sau daca disparea durerea de undeva , ati spus foarte bine, cu ce
inlocuiesti? El va intra in panica si isi va cauta durerea aia de care el se agata
cand spune familiei “pe mine ma doare capul”; eu sunt bolnav si vreau sa fiu
protejat in continuare.
Un atac de panica se poae face pe fondul unor alte afectiuni- unui alt
simptom care se intercaleaza. Cum se conjuga starea emotionala cu
sindromul fiziologic?

Noi nu prea avem semne in psihiatrie, poate doar ceea ce e interpretat de

pacient - daca simptomul il deranjeaza sau nu. Esentiala este semnificatia
simpotomului pentru el. Era un frumos exemplu cu o persoana care
divorteaza, se duce cu prietenii sa bea de necaz; o alta persoana divorteaza
si le da la toti de baut- “bine ca am scapat de ea , fir’ar a naibii..”. Actul in
sine e acelasi dar iata semnificatia individuala e alta. Cred ca trebuie sa
trecem de simptom sa ajungem la semnificatie , sa vedem ce impact are
acesta in functionalitatea individului, sa discutam ce simte, ar fi fair sa-i
spunem si noi ce simtitm. Substratul e constientizarea faptului ca tratam
o persoana, si nu o boala.

Simptomul e o sectiune transversala, noi trebuie sa facem si o sectiune

longitudinala. Abordarea pacientului din perspectiva longitudinala, care
sa implice urmarirea continuitatii, cu perioade alternative de tranzitie
si stabilitate, urmele pe care experientele personale le au.

Va inlocui acest simptom cu simptom asemanator dar probabil mai bun ca

functionalitate? De exemplu, esti dependent de o benzodiazepina cu termen
scurt de injumatatire. Cum este mai bine sa devina dependent de o alta
substanta care-i afecteaza mai putin functionalitatea, care da simptom mai
mic de sevraj? Ce poti sa-i inlocuiesti?

Multe cazuri de schizofrenie sunt fie nerecunoscute ca atare fie

supradiagnosticate si tratate pe termen lung cu agenti antipsihotici.
Psihiatria pune diagnostic, psihoterapia nu o face. Exista inca tendinta de
a administra (unii vorbesc de a testa) prea multe medicamente. Daca nu e
ales antipsihoticul potrivit, doza potrivita, cum se rezolva adictia, cum se
indreapta un eventual efect negativ?

Din perspectiva istorica, noi avem 56 de ani de la descoperirea primului

antipsihotic. Suntem deci foarte tineri. Sigur ca atunci nu ne-am dat seama
cum actioneaza, de ce actioneaza. Am inteles noi ca-i ceva cu dopamina si
am facut eforturi sa gasim o zona terapeutica pentru bolile foarte grave
pentru adevaratul “cancer al psihismului” care e schizofrenia. Sigur ca am
evoluat si toata medicina incearca sa gaseasca o etiologie pe care sa poata
pune fie un compus medicamentos, fie o linie terapeutica ; noi nu avem clar
etiologie in schizofrenie; tratamentul eficient combina agentii antipsihotici
cu terapiile adjuvante. Aceste medicamente prezinta o buna afinitate pentru
receptorii dopaminergici si sunt eficiente in simptomele psihotice; avem
compusi care au diverse actiuni – fie pe receptori, fie la nivelul sinapsei, la
zone subcorticale, la zone corticale. Insa e foarte dificil: un compus dupa ce
apare pe piata trebuie sa treaca 10 ani de la descoperirea moleculei; deci
moleculele pe care le-am descoperit acum sunt in cercetare de 10 ani. Tot
asa, sunt foarte multe medicamente noi in studiu care nu au iesit inca pe
piata.

Orice medic va dori sa dea un compus atent selectat, eficient, o doza minima
cu valoare terapeutica mare, eficienta, toleranta la el sporita si efecte
secundare minime. Niciodata nu va incerca sa sedeze excesiv pacientul;
somnul nu este benefic terapiei; sa nu aiba functionalitate acasa nu e benefic
pacientului, si nici sa aiba simptome secundare neurologice, acum sunt in
discutie cele metabolice, sexuale.

Avem o foarte mare flota, foarte multi compusi si nu stim unde sa ancoram;
este o lupta foarte grea... Este foarte daunator medicinei in general si
psihiatriei in particular sa se considere ca te duci la balamuc si te sedeaza
astia acolo. Nu se intampla asa. Pacientul are o relatie buna cu medicul ; tine
legatura cu familia; noi nu suntem vazuti altfel decat chirurgii – ci suntem
mult mai iubiti de pacienti decat alte specialitati ; un pacient psihic te
urmareste toata viata, nu pleaca de la tine

Reusiti sa inchideti usa problemelor de la cabinet sau le duceti acasa, in

familie?

Eu ma duc acasa cu structura mea, nu am alta de rezerva; si nici nu mi-as

dori. Poate ca uneori da, sunt probleme care ma urmaresc ...

Dar socializarea va este afectata ?

E adevarat, psihiatrii sufera foarte mult pentru un pacient care pateste ceva,
care nu merge bine; e atasat de omul acela. Uneori e posibil sa fim limitati.
Dar multi se duc acasa, se documenteaza, se consulta cu un coleg referitor la
evolutia unui tip anume de boala; noi lucram foarte mult unii cu altii;

Dar uneori sunt “situatii fara iesire” ...

In toata medicina sunt “situatii fara iesire” pentru ca noi avem o finalitate:
ne-am nascut, avem in noi germenele finalitatii – suntem programati sa se
inchida dupa un timp; de aceea ne si antrenam prin somn, putin cate putin in
fiecare zi.

Imi amintesc un material din revista Dilema Veche in care se discuta

despre o “etnopsihiatrie a nevrozei” . Se poate spune ca la emotii
specifice – reactii specifice, atfel spus, este mai traznit romanul decat
occidentalul?

Nu este. Au alte simptome. Si alt mod de a reactiona. Si medicamentos

reactioneaza altfel; un american daca primeste dozele pe care le primim noi
nu reactioneaza la fel ca noi ; in inchisori nu poti administra la pacientii cu
aceiasi boala decat o doza potrivita (mai mica) altfel reactioneaza foarte dur
– mai ales ca efecte secundare.

In ultimii ani, psihoterapia a castigat in popularitate. Am scapat de

mentalitatea prafuita care trimite o persoana cu o tulburare mentala si o
trimite la coltul rusinii? Ce punem in loc?

Daca e sa ne intoarcem in istorie, eu cred ca psihiatrii nu au facut inainte de

‘89 lucruri pe care sa si le reproseze; era totusi un lucru – se spunea ca o
soicetate normala nu poate conduce la boala psihica – in speta comunismul
nu poate conduce la boala psihica.

Nu trebuie sa punem greutatea pe umerii societatii asta e un trend de cativa

ani incoace – societatea in sine e suma noastra individuala si a indivizilor
care genereaza anumite curente; societatea in sine nu poate fi bolnava, poate
fi intr-un fel sau in altul. Nu are vreo boala de care sa sufere. E sigur insa ca
noi avem un pattern genetic pe zona Carpatilor, un alt pattern genetic este pe
zona Greicei, altul pe zona Ungariei. Noi ducem mostenirea noastra genetica
si o transgresam si la nivel de societate. Avem caracteristici, nu boli.
Bolnavul psihic este un bolnav ca toti bolnavii, doar ca boala lui se
adreseaza altei parti a fiintei umane.

Se trage un semnal de alarma cu privire la incidenta din ce in ce mai mare

a cazurilor de anxietate si depresie, “cele doua raceli comune” . Daca
umblam la cauze - identificam stresul, dificultatea de adaptare la nou?

Intr-adevar, sunt modificari importante de prevalenta, cu cresterea

frecventei depresiilor, tulburarilor anxioase; din ce in ce mai mult vin
oamenii catre zona de psihoterapie, psihiatrie, se rup parerile vechi si exista
o noua cultura de a intra in cabinet. Daca respecti niste norme si dai
alternativa privata spitalului, cresti calitatea serviciilor de sanatate, clientii vin
desi inca le este teama sa fie vazuti. Noi lucram cu 12 – 14 psihologi dintre
care sase fac psihoterapie; serviciul include si trei psihiatrii dintre care doi
au formare de psihoterapeuti. Insa nu este suficient pentru ca cererea este
foarte mare.

Nu stiu exact de ce apar mult mai multe tulburari anxioase; in practica mea
privata, incidenta acestora este de 50%. Omul vine mai usor catre medic, se
adreseaza celorlate sisteme care indruma catre psihiatru – este important ca
si celelalte specialitati medicale au un grad de warning mai ridicat ; nu–mi
dau seama daca e o crestere a unor tulburari anxioase sau e o mai buna
vizibiliate; exista explicatii ca societatea se misca mai repede, ca presiunea
este accentuata, ca lipsa sigurantei (fata de sistemul defunct) s-a pierdut in
sensul ca individul care avea 15- 20 de ani pana in ‘89 avea certitudini iar
acum e bulversat.

Dar pacientul ce apreciaza in terapie? Ce intareste “alianta teraputica”?

Depinde de pacient, de durata bolii, de complianta pacientului. Dar e

important sa ii dai timp sa vorbeasca si sa il asculti. Conteaza rabdarea cu
care il asculti – apreciaza cat de om esti in relatia cu el. Nu doar sa faci
examenul pe 5 -10 minute (un psihiatru isi da seama in 10 minute despre ce
e vorba); Nu-l intereseaza nici parerile tale personale si nici gradul tau
profesional – ce somitate esti tu – il intereseaza sa stai de vorba, sa ii acorzi
timp si sa fii “fair” cu el; e un serviciu , esti atent la el, incerci sa-i oferi un
sprijin. Sa incerci sa fii tu – nu neaparat “sa empatizezi” ca mie cuvantul asta
imi ridica mari probleme. Daca incerci sa fii fals nu iese- pacientii nostrii
simt asa cum ii simtim si noi pe ei- te simt daca nu esti pregatit, daca esti
grabit , prost dispus in ziua aia, daca ai o structura buna sau rea. Si se uita la
vestimentatie , la atitudine ca forma de respect (nu il pui pe un taburet si tu
sa te cocoti pe un scaun) trebuie sa ai putere sa actionezi prin forta placebo.
Poti sa fii un psihiatru mai bun decat altii – chiar daca nu ai facut nu stiu ce
cursuri in strainatate. Important este sa stii sa foloseti relatia in sprijinul
pacientului

Dvs cat timp acordati clientilor?

Jumatate de ora stau intotdeauna – uneori si o ora si jumatate daca este
cazul, chiar daca mai supar lumea. Sunt cazuri de clinica pe care le poti
rezolva in cinci minute – se completeaza o hartie pentru un carnet de sofer.

Avem o lege care reglementeaza statutul psihologului dar nu exista

legislatie care sa spuna clar cine e psihoterapeut si cine nu. Mai e loc
pentru o lege care sa nu-i mai spuna psihoterapeutului sa actioneze dupa
legea psihologului?

O sa raspund amintind o experienta directa: am cunoscut trei persoane din

afara, psihoterapeuti austrieci, absolventi de litere si sociologie; nu aveau la
baza nici medicina , nici psihologie dar erau fantastici. Psihoteraptul bun si
nu metoda duce la eficienta; normalitatea e alta – daca aveti o diploma
acreditata si va supuneti rigorilor viitoare de supervizare si analiza
personala, nu vad unde e problema. Daca in Austria poate functiona, noi de
ce am fi in contradictie? Pe ce criterii? De ce eu ca medic psihiatru trebuie sa
ma supun unor rigori de acreditare ce tin de Colegiul Psihologilor? Sigur
trebuie sa existe o analiza de dosar dar problema se pune in alti termeni:
cam ce suntem ca si oameni..

E distorsionata triada psihiatru – conformism- limitare ? Sa nu limitam

ca sa nu avem ce delimita?

Da, in termeni de eticheta abuziva. Normalitatea e a fiecaruia. Cei care ies

de pe poteca centrala sunt de obicei vizionarii, cei care incearca sa creeze
beneficii – sa-si dezvolte personalitatea; e foarte bine sa iesi de pe poteca.
Dar nu cred ca in psihoterapie nu s-au spus lucruri care nu darama canoanele
sau didactica riguroasa; exista un moment cand ii spui pacientului ca nu-l
poti ajuta. Pot sa-i spun unui client ca m-a enervat (punctual si de ce anume
m-a iritat si nu “ma enerveaza pesoana dvs”. ) si sa il pofesc afara, iar in
sedinta urmatoare revine si dezbatem acel subiect. Persoana omului e
eminamente pozitiva dar poate sa aiba fragmente care mie sa nu-mi convina.
Sigur, poti sa alegi de la inceput pacientului si sa stabilesti daca poti sau nu
lucra cu el. Nu trebuie sa intre oricine apriori in psihoterapie.

Si, se mai intoarce in cabinet?

Sigur, intrebati si alti psihoterapeuti. Veti afla ca destui au procedat astfel.

Important e sa ai o relatie corecta cu cel din fata, fara sa fii ancorat in
conventii. Sa-i spui ce simti, fara sa trasezi granite, sa ai un fel de a fi
autentic si deschis. Avand drept model un terapeut care reactioneaza
onest va invata si el se reactioneze la fel.