CANTUL XIV

Cercul al şaptelea: Brăul al treilea. Violenţii împotriva lui Dumnezeu. Capaneu. Originea fluviilor din Infern.
Mânat de jalea patriei iubite', la poala tufei ce tăcea trudită am strâns morman de frunze risipite2.
Şi-ajuns apoi la marginea-nrudită
cu-al treilea brâu, văzui alt chip3 prin care
şi-arată cerul vrerea lui cumplită.
Spun dar, ca să-nţeleagă fiecare,
că tot mergând ajuns-am într-o landă4
pe-al cărei şes nici spinul nu răsare.
Pădurea-n jur îi făurea ghirlandă, precum pădurii5 şanţu-nsângerat6 şi-acolo-am stat pe marginea de landă.
Bătut e şesul de-un nisip uscat cum cel pe care7 Cato, către oază, fugind cu-ai săi, sub tălpi l-a frământat.
O, sfântă răzbunare8, câtă groază s-ar cere-a naşte când vor fi citite cele ce dat privirii-mi fu să vază!
Mulţimi de duhuri goale9, pârjolite, pe şesu-ntins plângeau amarnic toate, deşi păreau că nu-s la fel căznite.
Unii zăceau cu faţa-n sus, pe spate10, alţii-nchirciţi pe-a prundului coptură, iar alţii-n jur goneau pe nesuflate.
72
Erau mai mulţi cei ce fugeau de-arsură şi mai puţini cei ce-n nisip se coc, dar mai vârtos se tânguiau din gură.
Iar din înalt ningea cu fulgi de foc
domol şi lin pe umbrele culcate,
cum ninge-n munţi" când vântul şade-n loc.
Şi-aşa precum la Ind, prin părţi uscate văzut-a Alexandru12, ca din grindă, căzând din cer văpăi nevătămate
şi-oştirii lui îi porunci să prindă a bate-n tălpi ţărâna vechii ginţi, ca nu cumva pojarul să se-ntindă,
la fel şi-aici cădeau văpăi fierbinţi şi-ntreg cuprinsu-l încingeau pe loc, sporind dureri13 şi scrâşnete de dinţi.
Şi prinse parcă-ntr-un sălbatic joc, bietele mâini nu pridideau s-alunge când ici, când colo scamele de foc.
Şi-am zis: „Maestre,-a cărui vrere14 frânge tot ce-i stă-n drum, afară doar de ceata ce-n pragul porţii m-a-ndemnat
a plânge,
au cine-i umbra care-nfruntă gloata şi zace-n coate sumbră şi măreaţă'5, de parcă ploaia nu-i pârleşte spata?"
Iar duhu-atunci, văzând că-i stau în faţă
şi-ntreb de el, dorind să-i ştiu amarul,
„Şi mort, strigă, sunt cum am fost în viaţă16.
Spetească-şi Zeus cât o vrea fierarul17 din mâna cui smuci răzbunător săgeata care doborî stejarul,
73
spetească-i şi pe ceilalţi18 să dea zor la Mongibellol9-n neagra ferărie răcnind: «Vulcane, sări într-ajutor»,
precum făcu la Flegra-n bătălie,
şi trasă-apoi, cum şi-altă dată-a tras
în pieptul meu, căci haznă n-o să-i fie20."
Virgil atunci tună spre el c-un glas
cum veci de-atunci nu-i mai scăpă din gură:
„O, Capaneu, trufîa-n tot ţi-a mas
şi ea-ţi sporeşte2'-a focului arsură: însăşi turbarea care-ţi curge-n vine îţi dă canon cu furia pe-o măsură."
Şi potolit, grăi apoi spre mine: „El vrut-a Teba s-o prefacă-n scrum şi ca ş-atunci, şi azi de rău el ţine
pe Zeus şi pe-ai lui; dar, după cum i-am spus şi lui, trufia ce-l orbeşte îi e podoabă-ndreptăţită-acum.
Să mergem dar. Pe urma mea păşeşte,
ferind nisipu-nfierbântat de pară,
pe lângă zada22 ce-mprejuru-i creşte."
Tăcuţi ajuns-am loc unde scoboară un râu subţire23 străbătând tot brâul, şi roşia-i undă şi-astăzi mă-nfioară.
Cum curge-n vad din Bulicame24 râul
în apa cui doar târfele25 se spală,
la fel şi-aici curgea prin prund pârâul.
Pietriş avea la fund drept pardoseală şi malul tot din piatră înjghebat, încât puteai să-l treci26 cu talpa goală.
74
„Din tot ce drumeţind ţi-am arătat de când trecut-am pragul de durere27 ce-n veci de veci n-a cunoscut lăcat,
nimic n-a fost mai vrednic de vedere decât pârâul ce-l zăreşti şi-n care se stinge focul şi văpaia piere."
Maestrul meu grăise-n mers atare
şi drept aceea l-am rugat din hrană
să-mi dea şi restul ce-l pofteam28 cu-ardoare.
„Pustie zace-n mare, ca o stană, o ţară zisă Creta29,-al cărei neam de mult de tot trăia fără prihană.
Şi-un munte, Ida, care-i fu balsam cu codrii verzi şi iezere-argintii pustiu e azi şi zace de haram.
Dintr-însul Rea leagăn făuri copilului, iar când plângea, poruncă dădea la slugi alămuri a lovi30.
Şi-n munte sus, ca bradu-nfipt în stâncă, şade-un bătrân31 cu spata-n răsărit, şi către Roma32 ochii lui şi-aruncă.
Din aur fin33 e capul lui cioplit şi piept şi braţe din argint, ocale, iar pântecul de-aramă-i făurit.
Piciorul stâng34 e din oţel de zale, iar dreptul e din lut şi rezemat stă-n el pe stei, smuţindu-se din şale.
Afar' de cap, tot trupu-i e brăzdat de crăpături35 din care curg agale de lacrimi stropi şi muntele-l străbat,
75
până ce-ajung în iad să se prăvale, şi-aici sunt Flegeton şi Stix, precum şi Aheron; se scurg apoi la vale,
de unde-n jos36 nu-i chip să-şi facă drum;
Cocito37-i zice-acelui jalnic râu
şi-l vei vedea; deci alta nu-ţi mai spun."
Am zis atunci: „De spui c-acest pârâu
din lume-ajunge-aicea jos pe prund,
cum de-l vedem de-abia-n al treilea brâu?"
„Tu ştii că iadul, zise, e rotund şi-oricât de mult am pogorât tot roată, mereu de-a stânga, scoborând spre fiind,
tot n-ai ajuns să-nconjuri brâna toată38; deci dacă vezi şi lucruri noi umblând, nu da prilej mirărilor de-ndată."
„Dar Flegeton39 şi Lete unde sunt? căci taci de-a doua, iar de prima ştii că s-a născut din lacrimi40 pe pământ."
„Mi-e drag s-ascult tot ce mă-ntrebi, grăi: dar râul care prundu-n mers despică putea şi singur41 gându-a-ţi
desluşi.
Cât despre Lete42-o vei vedea, n-ai frică,
acolo unde apa ei desprinde
de duh greşeala şi spre cer ridică.
Ci-i vremea-acum s-o luăm din loc: întinde pe urme-mi paşii-n mers, pe lângă scoc, şi calcă malul ce nicicând
se-aprinde,
căci piatra stinge limbile de foc."